Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir“

Facultatea de Științe Politice

Departamentul Comunicare și Relații Publice

Programul de licență „Comunicare și Relații Publice“

Material didactic pentru examenul la disciplina „Istoria comunicării“ (semestrul I)

TELECOMUNICAȚIILE

Telefonia fără fir

Istoria telefoniei fără fir începe în SUA în anii ’1920, când au fost făcute primele experimente

privind radiotelefonia. Primele servicii de telefonie mobilă au fost lansate de compania AT&T în

1947. Dispozitivele telefonice, aflate în mașini, intrau în legătură prin semnale radio cu emițătoarele

amplasate pe autostrada care lega Boston-ul de New York. Radiotelefonia a fost doar un experiment

în acei ani deoarece nu s-a putut dezvolta la nivel național din cauza faptului că era dificil de obținut

atâtea frecvențe radio câte erau necesare pentru un sistem complex în marile orașe. Soluția pentru

telefonia mobilă a fost oferită de sistemul celular de telecomunicații. Acesta utiliza semnale radio

pe frecvențe ultra înalte (UHF). Semnalele UHF sunt receptate pe suprafețe mici, reprezentând

câteva cartiere din oraș sau 20 de mile radiale în zonele rurale. Aria de receptare a acestor semnale

UHF a fost numită „celulă“. În centru celulei a fost amplasat un turn care recepta și transmitea

semnale în volum de maxim 400 canale de voce. Turnurile din centrul celulelor erau conectate la o

centrală care asigura managementul datelor. Un utilizator al telefoniei fără fir se putea muta dintr-o

celulă în alta, continuitatea semnalului fiind asigurată de un calculator care asigura tranziția

conexiunii cu centrala dintr-o celulă în alta. Mutarea utilizatorului dintr-o celulă în alta ridica însă

anumite dificultăți tehnice. Preluarea lui de către un nou turn a fost denumită roaming însă au

apărut probleme legate de menținerea conexiunii telefonice în timpul transferului dintr-o celulă în

alta. Compania Motorola a obținut primele patente ale acestei tehnologii în anul 1973. Pentru a

asigura fluiditatea comunicării telefonice a fost nevoie de adoptarea unei tehnologii unice de

transfer de date, denumită AMPS (advanced mobile phone servicies), în 1978. AMPS era un

serviciu analog de telefonie celulară. Testele au început în anul 1979, iar primele operațiuni

comerciale s-au realizat în 1983. Aceste servicii de telefonie celulară erau disponibile numai în

orașe, iar în primii ani a fost destul de greu să se realizeze roaming-ul între utilizatorii companiilor

care dețineau patentele în Statele Unite.

Telefonia mobilă s-a dezvoltat și în statele europene. Suedezii au fost primii care au reușit să

dezvolte o tehnologie de comunicații telefonice fără fir, în anul 1956. Ulterior, în perioada 1969-

1971, s-a dezvoltat un protocol de comunicații telefonice în țările nordice, denumit NMT (după

compania care deținea patentul – Nordic Mobile Telephone Group). Prin această tehnologie, care

avea la bază tot sistemul analog celular, s-a putut realiza roaming-ul între Norvegia, Suedia,

Finlanda, Danemarca și Islanda.

La începutul anilor ’1980, telefonia mobilă celulară s-a răspândit și în alte state din vestul

Europei. Din motive comerciale s-au adoptat diverse protocoale de comunicații – sistemul nordic

NMT a întâmpinat concurența tehnologiilor japoneze și americane. Germanii și-au propriul sistem

de telefonie mobilă, C450, dezvoltat de firmele Alcatel și Philips.

Pe acest fond, Comisia Europeană a intervenit pentru a se adopta un sistem unic de telefonie

mobilă în țările din Piața Comună. În 1982 a avut loc Conferința Europeană a Poștelor și

Telecomunicațiilor, care a decis crearea Groupe Speciale Mobile, care să dezvolte o tehnologie

mobilă standard. A rezultat tehnologia GSM (Global System for Mobile Telecomunication), un

standard liber digital pentru telefonia mobilă, care funcționa pe lățimea de bandă 900–1800 MHz.

Comisia Europeană a decis ca toate companiile din Piața Comună să adopte acest standard,

începând cu anul 1991. Ulterior a fost adoptat și de celelalte state europene.

După ce europenii au reușit să obțină o sistem digital unic pentru telefonia mobilă, măsura a

fost adoptată și în celelalte zone ale lumii. Principiul de funcționare celular a rămas același,

aparatele telefonice fiind în legătură permanentă cu antene care transmit semnale radio pe frecvențe

UHF. Însă calitatea sunetului este net superioară deoarece semnalul audio nu mai este transportat de

undele electromagnetice, fiind receptat mult mai rapid, sub forma unor pachete de date. Așadar,

dacă în telefonia fără fir analogică frecvența semnalului era de maxim 800 MHz, telefonia celulară

digitală poate transportă informații cu o frecvență de 1,9 GHz.

Însă experimentele tehnologice din anii de început ai telefoniei mobile au provocat

incompatibilități între sistemele de date. Numai în Statele Unite funcționau în paralel trei protocoale

de telefonie celulară, în Europa unul, iar în Japonia altul. S-a pus problema uniformizării acestor

tehnologii, pentru a se putea realiza optim convorbirile telefonice între rețelele care ofereau servicii

de telefonie mobilă în întreaga lume. Astfel că, la începutul anilor ’1990 telefonia mobilă a

beneficiat de rețelele de comunicații denumite 2G (se considera că 1G erau sistemele utilizate până

atunci). Prin aceste rețele de comunicații noi era posibilă transmiterea de voce și informații digitale

de mici dimensiuni: mesaje text – SMS (Short Message Service) și mesaje multimedia – MMS

(Multimedia Message Service). Aceste informații erau recunoscute de toate rețelele de telefonie

mobilă și asigurau o rată maximă de date în valoare de 9,6 kbps.

Întrucât telefonia mobilă s-a dezvoltat într-un ritm alert a fost nevoie de stabilirea unui nou

protocol de transmitere a informațiilor. Astfel a apărut standardul 3G (International Mobile

Telecomunications-2000 sau Generația 3G), valabil pentru telefoanele mobile și telecomunicațiile

mobile. Serviciile permise de acest standard includ transfer de voce, acces mobil la internet, apeluri

video și televiziune mobilă, toate prin dispozitive mobile. În comparațiile cu standardul 2G, în

sistemul 3G informațiile circulă cu o rată maximă de date de 200 kbps. Noile dispozitive 3G, cu

bandă lată de date, pot primi informații cu o rată de până la câțiva Mbps, pentru laptop-uri și

smartphone-uri.

Radioul

După Primul Război mondial, radiourile publice au revoluționat comunicarea de masă în

Statele Unite și în statele dezvoltate ale Europei. „Perioada de aur“ s-a consumat în anii ’1930. Din

cauza crizei economice oamenii nu mai aveau bani pentru a petrece timpul liber așa cum erau

obișnuiți până atunci și s-au „refugiat“ în emisiunile radiofonice. În Statele Unite emisia posturilor

de radio a acoperit 43,2% din teritoriu după 1929. Aparatele radio nu erau ieftine, însă odată

cumpărate ofereau acces la programe de informații și divertisment gratuite.

Melodramele în serial, denumite soap operas, deoarece erau sponsorizate de companiile de

săpun, rulau în timpul zilei și aveau audiență mai ales în rândul gospodinelor. Programele de radio

din 1933 au fost monopolizate de discursurile noului președinte Franklin Delano Roosevelt.

Denumite „dialoguri la gura sobei“, deoarece Roosevelt avea un ton al vocii informal și relaxant, au

reușit să influențeze populația să accepte reformele programului New Deal, care au fost rapid

adoptate de Congres.

Televiziunea

După Al Doilea Război Mondial televiziunile s-au dezvoltat în toate țările importante ale

lumii. În 1948, în SUA existau deja un milion de gospodării care dețineau cel puțin un televizor,

care beneficiau de serviciile a 108 stații TV licențiate la nivel național. Din punct de vedere

economic, televiziunea este o filieră organizată în jurul a două pieţe. Piaţa primară este locul de

schimb între difuzorii şi consumatorii de televiziune, adică telespectatorii – contra unui abonament,

telespectatorul are acces la imagini ordonate într-o grilă de programe. Piaţa secundară reuneşte

aceiaşi difuzori şi programatori, cu producătorii de programe, originale sau de ocazie, care compun

grila.

În anii ’1950, televiziunea deja domina piața transmisiunilor prin unde în Statele Unite.

Audiența a fost atrasă de filme și emisiunile sportive. Audiența radio s-a prăbușit – de la media de 3

ore și 42 de minute pe seara pe cetățean american, a ajuns la doar 24 de minute. Când Dwight D.

Eisenhoew a venit la Casa Albă în 1953, jumătate dintre căminele americane aveau cel puțin un

televizor, iar din acel moment mass-media s-a schimbat pentru totdeauna. În 1965 procentul se

ridica deja la valoarea aproape absolută de 94%!

Anii ’1950 sunt considerați „Epoca de aur“ a televiziunii în SUA. Programele incipiente de

divertisment au fost adoptate de la radio – Aventurile lui Superman sau producțiile soap-opera. În

grila de programe și-au făcut curând loc dramele și western-urile, comediile de situație. Foarte

populare au devenit și emisiunile pentru copii.

În anii ’1960 și ’1970 s-a dezvoltat televiziunea color. Tehnologia a fost demonstrată încă din

1929, iar primele echipamente au fost dezvoltate în anii ’1940. Însă „bătălia“ pentru echipamente –

atât de transmisie cât și de recepție – a mai durat câțiva ani. În epoca televiziunii color western-urile

au intrat în declin, însă au devenit populare dramele cu subiect medical și filmele polițiste inspirate

din cazuri reale. Pe fondul cuceririi spațiului audiența a fost atrasă de producțiile since fiction, cum

ar fi Star Trek.

Din anii ’1980 audiența rețelelor de televiziune ce emiteau prin unde a fost atrasă din ce în ce

mai mult de rețelele de televiziune prin cablu, care difuzau mai ales filme și seriale de televiziune.

Programele de televiziune s-au transformat mult față de „Epoca de Aur“. S-au menținut

emisiunile de varietăți, dramele sau sitcom-urile, însă foarte populare au devenit reality-show-urile.

Marile rețele de televiziune au descoperit emisiunile de știri sau despre subiectele zilei, difuzate în

direct, cu unul sau mai mulți invitați, care erau mult mai ieftine decât serialele de televiziune.

Un gen de televiziune caracteristică anilor ’1990 este televiziunea de știri. Predilecția

televiziunii pentru știri începe în septembrie 1963, când postul CBS a extins programele de știri de

la 15 la 30 de minute. Când președintele Kennedy a fost asasinat (22 noiembrie1963), televiziunile

au difuzat continuu timp de patru zile materiale legate de eveniment. Astfel televiziunea a intrat

într-o nouă epocă, populația preferând să-și ia de aici informațiile „calde“, legate de crizele politice

sau economice, și nu din ziare.

Sateliții de comunicații, utilizați cu precădere de televiziunile de știri începând cu anii ’1980

au permis realizarea unor materiale în direct din diverse părți ale lumii. În timpul războiului din

Golf din 1991, sateliții de comunicații au permis difuzarea în direct de către televiziunii ale

atacurilor cu rachete asupra Irakului. Antenele satelit anexate carelor de reportaj au permis

transmisii în direct din Kuweit înainte ca trupele terestre americane să intervină.

Dezvoltarea tehnologiei digitale a influențat și televiziunea, ca și presa scrisă și radioul de

altfel. Normele actuale de difuzare de televiziune (NTSC în SUA și Japonia, PAL și SECAM în

restul lumii) au fost puse la punct acum mai bine de 30 de ani. Ele oferă, în ceea ce privește

rezoluția, imagini de o calitate evident inferioară celor cinematografice. În plus, prezintă diverse

deficiențe: pâlpâitul imaginilor, apariția unor culori false între linii etc.

Televiziunea de înaltă definiție (TVHD) constă în ameliorarea imaginilor de televiziune prin

creșterea numărului de puncte elementare – pixeli – care le compun. Un alt atribut al TVHD este

formatul imaginii, măsurat prin raportul înălțime/lungime: formatul actual 4/3 este înlocuit cu unul

16/9 pentru a obține o imagine mai apropiată de vederea naturală.

Difuzarea TVHD necesită satisfacerea următoarelor condiții: pe de o parte punerea la punct a

unor procedee de comprimare foarte complexe; pe de altă parte implicarea producătorilor și a

difuzorilor de programe.