A. ORIGINILE PSIHOLOGIEI DEZVOLTĂRII; B. EVENIMENTE FONDATOARE

A. ORIGINILE PSIHOLOGIEI DEZVOLTĂRII

1. Practica educativă şi filosofia poporană; 2. Psiho-pedagogia filosofică: a) J. Locke; b) J.J. Rousseau

A1. Ceea ce se prezintă astăzi ca unul dintre domeniile clasice ale psihologiei, psihologia dezvoltării şi a vârstelor, îşi are originea în practicile imemoriale legate de copil şi copilărie. Dacă vechimea acestora este loc comun, nu acelaşi lucru se întâmplă cu acceptarea ideii că aceste practici şi reflecţii au fost sensibil diferite 1 de viziunea contemporană (copilul = realitatea bio-psiho-socială distinctă şi de sine stătătoare).

Câteva exemple sunt ilustrative2:1. copilul = încă neom. Această reprezentare explică: • absenţa dreptului copilului la viaţă (ex. practicile eugenice ale

spartanilor, pruncuciderea practicată de vechii chinezi, eschimoşi etc.); • puterea adultului de viaţă şi de moarte asupra lui (drept abolit în Europa abia în sec. IV, sub influenţa creştină); • statutul copilului de subprodus 3, obiect sau marfă (ex. obţinerea libertăţii sclavei în schimbul unui copil, trocul cu copii, naturaleţea abandonării lor) ori ca substitut al unui strămoş4; • considerarea lui ca fiinţă păcătoasă, purtătoare de instincte rele (ex. în “Cartea înţelepciunii lui Solomon” se afirmă: “Nebunia este ancorată în sufletul copilului şi biciul bine aplicat îl scapă de ea, cap. 22,15). Cardinalul Bérulle (sec. al XVII-lea) caracterizează copilăria ca fiind „etapa naturii umane cea mai lipsită de valoare şi mai abjectă după cea a morţii”.

2. copilul = adult în miniatură. Această nouă reprezentare are la bază postularea doar a unor diferenţe cantitative între copil şi adult. Faptul are urmări în toate planurile, de la cel juridic, social, până la cel cotidian şi chiar estetic. Aceeaşi legislaţie, amestecul vârstelor şi chiar a rolurilor (copilul împărat, copilul bun de muncă, copilul ostaş – ex. 1212, cruciada copiilor), nediferenţieri în planul vestimentaţiei (a se vedea canoanele estetice în pictura Evului Mediu), alimentaţiei şi chiar a perceperii şi redării structurii somatice infantile (ex. proporţiile corpului: capul 1/8 – ca la adult, în loc de 1/4).

3. copilul = adult imperfect. Viziunea, progresistă prin punerea diferenţei copil-adult în termeni calitativi, pregăteşte terenul “descoperirii copilului”. Este limitată însă de neacceptarea, încă, a statutului de sine stătător al acestei vârste, văzută nu în sine, ci doar ca etapă tranzitorie pentru unica realitate valorizată: adultul.

A2. Un cuvânt hotărâtor în schimbarea perceperii copilului şi practicilor care îl priveau l-a avut gândirea filosofică, leagănul psiho-pedagogiei, de altfel. Exemple: J. Locke, J.J. Rousseau.

Filosoful englez J. Locke (1632-1704) poate fi socotit un precursor al behaviorismului. În discursul său sistematic despre copil şi educaţie, ideea de bază este că naşterea ne oferă fiinţa în stare de natură şi doar prin cultură (educaţie) ea se poate desăvârşi. Esenţa dezvoltării este în exteriorul copilului, în educaţia pe care o primeşte.

Elveţianul J.J. Rousseau (1712-1778) este considerat “coopernicianul educaţiei” pentru că, sintetizând ideile progresiste despre educaţie, răstoarnă reprezentarea raportului copil-educaţie. Copilul este pus în centrul practicii educative, esenţa acesteia constând în descoperirea şi dezvoltarea “naturii copilului”. Aceasta este diferită de a adultului, este “bună” prin ea însuşi, este un potenţial natural. Educaţia nu creează, ci dirijează, îndrumă această bogăţie care se împlineşte în etape. Întreaga pedagogie umanistă (Pestalozzi, Herbart, Montessori, Dewey) îşi are rădăcinile în perspectivă emergentă asupra copilului propusă de J.J. Rousseau.

B. EVENIMENTE FONDATOARE

1. Evoluţionismul – Ch. Darwin; 2. Experimentalismul psihologic – W. Wundt; 3. Psihologia copilului ca disciplină ştiinţifică modernă – G.St. Hall

B1. Două pietre de temelie – una teoretică, alta metodologică – au imprimat un anumit curs psihologiei începutului de secol şi au favorizat construirea psihologiei copilului ca disciplină ştiinţifică modernă.

Pentru psihologie, contribuţia lui Ch. Darwin (1809-1882) aduce trei noutăţi: de perspectivă asupra dezvoltării (evoluţionismul), de tematică (“Expresia emoţiilor la om şi animale”, 1877) şi de metodologie (metoda biografică în urmărirea dezvoltării precoce a copilului).

Ideea de a putea surprinde evoluţia prin intermediul copilului şi pe baza unor observaţii sistematice a declanşat în epocă o adevărată modă a consemnării evoluţiei copiilor încă de la cea mai fragedă vârstă. Chiar şi Ch. Darwin a făcut-o,

1 De altfel, chiar cercetarea lor ştiinţifică, într-o veritabilă istorie a copilăriei, este de dată relativ recentă. (P. Ariès, l’Enfant et la vie familiale sous l’Ancien Régime, Seuil, 1960)

2 Sugestie: Se pot urmări influenţele istorice (între epoci, dar şi între culturi) în modelarea reprezentărilor despre copil şi copilărie prin intermediul lucrării: O. Drâmbă, Istoria culturii şi civilizaţiei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, vol. 1,2,3, 1985, 1997, 2000.

3 “… ceea ce provine dintr-o fiinţă îi aparţine în proprietate acesteia (ca şi dintele, părul posesorului său)”, Aristotel, Etica Nicomahică, cartea a VIII, capitolul XIV.

4 În consecinţă, ideea individualităţii sale era blocată (chiar numele pe care urma să-l poarte era al unui strămoş) ca şi cea a viabilităţii sale (un copil din 4 murea pană al 1 an şi doar unul din 2 atingea vârsta adultă).

Octombrie 2010

publicându-şi cartea de observaţii asupra propriului fiu în 1877. Lucrări de aceeaşi factură sunt cea a istoricului francez H. Taine (1877) sau fiziologul german W. Preyer (1881). Cartea acestuia are, de altfel, o semnificaţie specială, fiind considerată primul manual de psihologie a copilului. Valoarea acestor lucrări este mai mult istorică, în bună parte cele observate şi mai ales interpretările oferite fiind depăşite (ex. Preyer: la naştere copilul este surd!).

Două sunt semnificaţiile majore ale perspectivei evoluţioniste: teoretic, se trece de la o viziune imuabilă, statică asupra copilului, la perceperea sa ca o realitate procesuală, în devenire; metodologic, lucrările monografice dedicate bebeluşilor statuează observaţia sistematică (un prim câştig al pozitivismului) ca metodă de urmărire a dezvoltării lor.

B2. Fără a fi avut preocupări în domeniul psihologiei dezvoltării sau a fi lucrat cu subiecţi copii, W. Wundt (1832-1920), prin contribuţia sa metodologică (fondarea primului laborator de psihologie, Leipzig, 1879) 5a facilitat statuarea ştiinţifică a psihologiei moderne.

B3. În cazul psihologului american G.St. Hall (1842-1924), au “rodit” ambele contribuţii europene: evoluţionismul şi experimentalismul. Şcolit în laboratorul lui Wundt, ca fiind primul “bursier” străin, şi prins de elanul evoluţionist al ştiinţei sfârşitului de secol, contribuţiile lui Hall pot fi analizate în trei planuri: a) teoretic; b) metodologic; c) organizatoric. Rezultatele obţinute în fiecare îndreptăţesc istoriografia americană să-l aprecieze ca fiind părintele psihologiei ştiinţifice a dezvoltării. Ce se poate consemna?

a) teoretic, Hall a încercat să transpună psihologic o teză evoluţionistă din domeniul biologiei (ontogeneza repetă filogeneza, E. Haekel). Ceea ce a rezultat este cunoscut sub denumirea de teorie a recapitulării/recapitulaţiei. Cu o valoare doar istorică astăzi, această teorie stadială postulează că fiecare perioadă din viaţa individului, reia una dintre etapele fundamentale ale evoluţiei filogenetice. Stadiile descrise de Hall sunt: 1) faza prenatală – etapa acvatică; 2) 0-4 ani – etapa animală/maimuţei; 3) 4-8 ani – preistoria/cultura cavernelor cu ocupaţiile dominante: vânător şi pescar; 4) 8-12 ani – începuturile civilizaţiei cu primele nuclee de organizare socio-instituţională; 5) 12-25 ani – Renaşterea şi idealismul secolului al 18lea; 6) adultul – civilizaţia modernă. Nu fără umor maliţios, teoreticienii contemporani comentează că, dacă Hall ar mai fi apucat să trăiască descoperirea fisiunii nucleare şi conştientizarea degradării mediului de către om, ar fi avut un echivalent excelent pentru ultima “piesă” a ontogenezei: bătrâneţea.

Dintre scrierile publicate, două sunt de referinţă: Adolescenţa (1904) şi Senescenţa (1922). Şi până la el, cele două vârste făcuseră obiect de reflecţie, Hall are însă meritul de a le fi abordat într-o manieră strict ştiinţifică. Concluziile la care ajunge privitoare la adolescenţă, statuarea acesteia ca vârstă de sine stătătoare şi nu doar ca un moment tranzitoriu, cât şi paradigma explicativă pe care o lansează (adolescenţa = “vârstă a neliniştii şi furtunii”) au făcut epocă, fiind considerate mult timp modelul clasic de referinţă. Pe acest temei, Hall mai este privit şi ca părinte al hebeologiei (gr. Hebe – zeiţa tinereţii, logos – cuvânt, ştiinţă).

b) metodologic, Hall nu s-a abătut de la lecţia germană a metodologiei pozitiviste şi, fără a fi chiar experimentalist, s-a situat “în apropiere”. Metodele prin care şi-a adunat materialul pentru cele două cărţi, au fost observaţia sistematică şi, mai ales, chestionarul. Este, de altfel, considerat primul cercetător care utilizează, în studiul vârstelor, această metodă. Indirect, prin elevii săi (L.M. Terman, cel care adaptează scara metrică a lui Binet, şi A. Gesell, iniţiatorul primului “baby-test”), Hall a contribuit la încetăţenirea experimentalismului în psihologia copilului din America.

c) organizatoric, psihologul american poate fi considerat un întemeietor. Este fondatorul primului laborator de psihologie experimentală din America şi, în calitatea sa de cel dintâi preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihologie, a pus bazele unei reviste specializate pe problematica dezvoltării ce apare şi astăzi (“Seminarul Pedagogic”, primul număr 1893; din 1927 denumită “Journal of Genetic Psychologie”).

Semnificaţia evenimentelor fondatoare şi a celor trei nume de care ele se leagă este de a fi oferit un făgaş de analiză a dezvoltării (iniţial, raportată preponderent la copilărie) din perspectivă evoluţionistă şi pe o bază metodologică pozitivistă. Astfel, “copilul din cap” (cel creat pe baza reflecţiilor şi reprezentărilor asupra acestei vârste) începe să fie concurat de “copilul din măsurători”.

5 Înfiinţarea la Iaşi, în 1893, de către E. Gruber, unui laborator de psihologie a clasat România între primele zece ţări din lume în această privinţă.

Octombrie 2010

Octombrie 2010