Porumbelul alb

A trecut un an de când nu mi-am întâlnit prietenii din Timişoara în cadrul discuţiilor pe care le-am denumit, pentru a avea un reper, „Mai aveţi o întrebare?”. Întâlnirile anterioare mi-au umplut sufletul de bucurie şi mi-au arătat o cale pe care am ajuns să înţeleg că prin discuţii deschise despre problemele, despre întrebările actuale pe care le avem în suflet, se creează posibilitatea de a ne forma, fiecare despre fiecare, o imagine mult mai intimă, care ne arată straturi mai profunde ale fiinţei noastre. Iar această cunoaştere mai intimă creează, la rândul său, premisele pentru sesizarea şi formarea unor comunităţi fraterne. Şi în afară de aceasta, am ajuns, atât eu, cât şi ceilalţi participanţi, la o trăire pe care am descoperit-o în cadrul acestor întâlniri: eu sunt om datorită faptului că există ceilalţi oameni, care, fiecare, îmi dăruieşte o faţetă a umanului; abia împreună, completându-ne unii pe ceilalţi, reuşim să sesizăm şi să trăim general-umanul. Şi în afară de aceste două constatări esenţiale, aş mai adăoga una: de multe ori s-a întâmplat ca, ajutat de întrebările şi răspunsurile celorlalţi, să descopăr şi să expun lucruri la care nu mă gândisem înainte, să descopăr profunzimi şi corelaţii nebănuite.

Acest trei gânduri şi trăiri le cunoşteam din întâlnirile anterioare. Aveam în suflet o undă de nelinişte şi de întrebare: cum ne vom simţi după o pauză atât de lungă? Cum va decurge întâlnirea?

Înainte cu câteva ore de a ne întâlni, D. Surgean Ion m-a întrebat: Despre ce vei vorbi? Şi i-am răspuns: Nu ştiu despre ce voi vorbi şi nu ştiu dacă voi vorbi eu. Pentru că, efectiv, la aceste întâlniri temele discutate sunt stârnite de întrebările celor prezenţi.

Încet, încet, în sala de clasă a Ofeliei s-au adunat 15 persoane, două dintre ele veneau pentru prima dată.

Am început, ca şi dăţile anterioare, cu 5 minute de concentrare, în tăcere, fiecare cu gândurile lui. Apoi am pus întrebarea: cum vă simţiţi după aceste 5 minute de tăcere în exterior şi de activitate intensă în interior? Răspunsurile au fost de genul următor: mai adunat, mai prezent, mai liniştit, mai activ. Apoi am pus a doua întrebare: Cum aţi folosit cele 5 minute fiecare? Şi descrierile a ceea ce a făcut fiecare în cele 5 minute s-au constituit într-un buchet de flori sufleteşti care este imposibil de redat. El trebuie trăit pe viu, liniştit, căci din relatările respective transpare, prin cuvinte, prin gesturi, prin intonaţie, sufletul căutător de adevăr şi virtuţi ale fiecăruia dintre noi. Personal am învăţat foarte multe din ascultarea acestor relatări şi sunt recunoscător tuturor celor care mi-au dat posibilitatea de a-i asculta. Nu o dată mi-am zis: el (sau ea) mi-a arătat ceva ce eu nu aş fi descoperit în această viaţă. Apoi au venit a 3-a şi a 4-a întrebare, pe care nu le descriu aici, care au dus la trăiri şi participări tot mai intense.

Am constatat că firele nevăzute care s-au ţesut între noi în întâlnirile anterioare nu au dispărut, ci, din contră, s-au întărit, s-au rafinat, s-au diversificat. În acest cerc au putut să fie spuse lucruri care nu s-ar fi putut rosti în alte conjuncturi. Şi am simţit o eliberare prin faptul că s-au spus.

Trecuseră mai bine de 2 ore fără să ne dăm seama.A trebuit să ne încheiem întâlnirea, nu înainte de a o programa pe următoarea, ce urma să aibă

loc peste 3 luni.În final am format un cerc ţinându-ne de mâni. Iar ultima întrebare a fost: Vedeţi porumbelul alb

de deasupra cercului nostru?Timişoara, septembrie 2009 Agenor Crişan