PICTURA PE STICLA-

O TEHNICA MILENARA

Daca secolul al XIX-lea a fost acela care a descoperit incomensurabila

frumusete si valoare artistica a folclorului, a productiilor literare si lirice ale

poporului, veacului nostru-care este prin excelenta cel al imaginii-ii revine meritul

de a fi descoperit frumusetea artei taranesti si,mai ales farmecul simplificarii, forta

esentializarii si surprinzatoarea logica a gandirii plastice populare.Tot asa cum la

inceputul secolului trecut curentul literar al romantismului a creat premisele

pentru intelegerea si aprecierea folclorului, nu numai ca expresie literara a

sufletului natiunilor, dar si ca mijloc de investigare al psihologiei si spiritualitatii

populare, in secolul nostru evolutia artei moderne a eliberat ochiul contemporan

de prejudecatile adanc inradacinate ale ale canoanelor artei plastice populare ,

facandu-l apt de a percepe , de a analiza si de a desprinde cu uimire mecanismul

creatiei si legile riguroase care stau la baza manifestarilor plastice populare, legi si

canoane la fel de ferme si de evidente ca cele ale artei culte.Gustul pentru culoare,

tendinta spre esentializare si abstractizarea formei in scopul atingeii unui

maximum de expresivitate , descoperirea importantei semnului plastic si

urmarirea unui continut simbolic in arta de catre miscarea plastica moderna , a

netezit drumul spre intelegerea artei populare , cu precadere in a doua jumatate a

secolului nostru.

Intalnirea cu pictura si sculptura taraneasca a insemnat pentru multi dintre

artstii moderni evenimentul hotarator, care a imprimat cautarilor lor o directie

noua.Astfel s-au creat in constiinta omului de cultura contemporan conditiile

pentru receptarea mesajului si valentelor moderne ale creatiei populare, care intr-o

epoca nu prea indepartata a fost privita cu zambetul idulgentei, ca o manifestare

infantila, stangace, lipsita de valori estetice.

In acest larg context de interpretare a artei populare ca fenomen estetic de

iportanta majora se inscrie interesul, ba chiar pasiunea starnita in ultimul sfert de

veac, pentru pictura taraneasca pe sticla a romanilor din Transilvania. Lucrate de

tarani si destinate taranilor ,icoanele pe sticla sunt singurul gen al artei populare

in care pictura se manifesta ca factor independent,fara a fi subordonata unui scop

ornamental.Pe cand in mobilierul taranesc pictat, in ornamentarea ceramicii,

picturii ii revin doar un rol decorativ, in icoana pe sticla pictura se afirma ca gen

de sine statator.

Ca atare, icoana pe sticla transilvaneana ne intereseaza astazi

atat sub raport formal-permitand o profunda analiza a mecanicii creatiei populare,

a aspectului temperamental care se dezvaluie in cromatica predilecta, distincta in

diferitele zone etnografice-, cat si sub raportul continutului, care permite o

patrundere adanca in spiritualitatea plugarilor ardeleni din ultimele doua veacuri.

Cu toate ca icoanele pe sticla transilvanene sunt creatiile individuale ale unor

mesteri populari, ele exprima totusi mentabilitatea si sensibilitatea colectivitatii

satului romanesc.Din sanul acestei colectivitati rasar si se evidentiaza iconarii prin

aptitudini deosebite in mestesugul zugravirii.In schimb , gandirea si imaginatia lor,

cunostintele si superstitiile lor, conceptiile asupra lumii »nevazutului »,oglindite in

aceste icoane, nu s-au singularizat inca ci fac parte integranta din fondul spiritual

omogen al colectivitatii, ai carei exponenti artistici au devenit.Intelectul acestor

mesteri inca nu a capatat constiinta de sine, nu s-a idividualizat si nu s-a

singularizat, deoarece iconarii transilvaneni erau tarani ca toti consatenii lor, cu

care imparteau aceleasi conditii economice, sociale si culturale.

Ei nu au facut altceva decat sa dea glas , sa exteriorizeze plastic fondul

comun, ancestral al masei populare.Cu emotionanta sinceritate - o sinceritate care

nu cunoaste alta modalitate de gandire-,taranul roman isi dezvaluie in icoanele

sale conceptiile de viata, conceptiile despre etica si dreptate sociala, imaginea pe

care si-o face despre « celalalt taram », despre lumea nevazuta a raiului si a

iadului, transpunand, cu fireasca spontaneitate, povestirile biblice in peisajul si

vesmantul satului ardelenesc, singura realitate cunoscuta lui.

Astfel, icoanele pe sticla – departe de a mai fi obiectul de cult,

unicul protector spre care taranul oropsit de altadata isi indreapta sperantele –

reprezinta astazi, pentru constiinta contemporana, cel mai

important document plastic care reflecta lumea spirituala a taranului roman din

Ardeal, ca niste doine sau colinde pictate.Sub raport estetic, icoana pe sticla

transilvaneana se integreaza astazi sensibilitatii moderne prin decorativismul sau,

care rezida in coloritul sclipitor de tonuri pure, in expresivitatea desenului

simplificat la liniile esentiale, indispensabile alcatuirii imaginilor, in luxurianta

vegetatie ornamentala, iscata de inepuizabila fantezie a creatorului popular,

inundand uneori fondul si orice spatiu liber al icoanei, pana la concurarea si

eclipsarea personajelor si legendelor biblice.

Astfel se explica mutarea icoanei de la tara la oras, proces petrecut in ultimii

45 ani.Desigur, la acest proces a contribuit in cea mai mare masura schimbarea

fundamentala petrecuta in mentalitatea poporului prin culturalizarea si educarea

maselor.Icoana si-a pierdut functia de protector impotriva bolilor si calamitatilor

naturale care amenintau viata si munca taranului in trecut.In vechiul interior

taranesc icoana se integrase armonios prin colorit si factura, isi avea locul ei prin

tre canceele si blidele smaltuite , agatate de-a lungul peretilor sub tavanul de grinzi

afumate.Prin apele limpezi ale vechii sticle valurite straluceau culori la fel de vii

ca acele ale florilor alese in bumbacul imaculat al stergarelor si chindeelor

adunate, in forma de fluturi mari, deasupra icoanelor, sau incadrandu-le intre doua

lungi fasii.

Icoana apartine epocii vetrei libere cu hornul din cahle smaltuite,

epocii mobilierului pictat sau celui din lemn de brad infrumusetat cu crestaturi

mestesugite, a decorului geometric scrijelat pe lazile de zestre. Epocii foilor de

culme inflorate in razboi de iscusinta tarancilor noastre.

Odata cu patrunderea mobilierului modern de provenienta industriala in

interiorul taranesc, odata cu inlocuirea velintelor si cergi lor de lana cu covoare

fabricate in Cisnadie, icoana – chiar ca obiect de podoaba – isi traise

traiul.Modesta sa rama din lemn de brad nu putea

suporta concurenta acelei rame late, poleita cu « aur », care incadreaza fotografiile

familiale sau cromolitografiile , incat detinatorii icoanelor

s-au despartit fara regret de aceste autentice valori ale artei populare.

Putem considera o fericire faptul ca in momentul in care vechile icoane nu

mai satisfaceau gustul taranului, orientat acum spre o cat mai

mare acomodare la conforul si estetica interiorului orasenesc , a aparut la multi

intelectuali, amatori de arta, constiinta si justa apreciere a acestor valori, -

obiectele de arta populara mutandu-se de la tara, unde erau desconsiderate, in

colectiile muzeelor noastre etnografice si in nenumarate colectii particulare.

Daca valoarea artistica si importanta icoanelor pe sticla ca document

etnografic sunt astazi unanim recunoscute ( cucerind aprecieri nu numai din

partea specialistilor), in schimb, datele despre originea lor, despre creatorii lor si

despre semnificatia tematicii pe care o reprezinta, sunt inca foarte vag cunoscute,

chiar in randul acelora care le tin astazi la loc de cinste pe peretii locuintei lor.

Superioritatea artistica ,remarcabilele insusiri plastice, incarcatura lor

sufleteasca, confera icoanelor romanesti o pozitie particulara in contextul picturii

pe sticla din centrul europei, din care face parter integranta, atat prin situarea

geografica a Transilvaniei,unde au fost lucrate, cat si prin momentul aparitiei si

prin filiatia tehnicii lor.

Ivirea icoanelor transilvanene fiind conditionata de evolutia picturii pe

sticla , indeletnicirea cunoscuta aproape tuturor regiunilor muntoase din centrul

Europei, ne vom permite o incursiune in istoria acestui gen de arta, care va reliefa

mai pregnant fundamentala deosebire de ordin estetic si tematic dintre icoanele pe

sticla romanesti si apusene.Cand a fost folosita sticla – aceasta superba materie

transparenta datorata inventivitatii umane, nascuta in Orientul

Apropiat,cunoscuta , cu doua milenii si jumatate inainte de Hristos, Fenicienilor,

Egiptenilor, Palestinienilor si Babilonienilor – pentru prima oara ca suport al

picturii, nu se va putea preciza niciodata.

Descoperirea acestei intrebuintari s-ar putea sa fi fost accidentala, tot atat de

bine ca rezultatul incercarii unui pictor, - placuta de sticla oferindu-se generos in

acest scop, prin simpla ei suprapunere putandu-se copia lesne orice model

elaborat in prealabil.Tehnica picturii pe sticla se presupune a fi fost cunoscuta inca

in penultimul secol inainte de Hristos, raspandirea ei mai larga fiind atestata in arta

elenistica.

Ineditul si particularitatea acestei tehnici consta in aplicarea straturilor

picturale succesive « inversa » (fata de pictura obisnuita) pe una din fetele

placutei de sticla, care prin aceasta utilizare devine « dosul » picturii, ea aparand

prin corpul transparent al sticlei, pe « fata » ei.Sticla indeplineste astfel dubla

functiune de suport si de strat protector al picturii.

Construirea imaginii se defalca in mai multe faze distincte si

incorectibile, straturile de culoare fiind asternute prin suprapunere.

Prima faza consta in fixarea lineara a subiectului, prin trasarea contururilor

clare si precise,acestea formand o retea compusa din multe suprafete mici, perfect

delimitate.In ele se inscriu, in a doua faza, desenul interior (Binnenzeichnung) si

detaliile care figureaza sub forma de accent cromatic contrastant pe culoarea de

fond (tonul local), culoare cu care se umplu, in faza a treia, toate suprafetele

delimitate in desen.Acest procedeu tehnic – datorita faptului ca imaginea se reda

ca inversata in oglinda, pentru a apare in dispozitie reala pe fata sticlei, - reclama

existenta unui model, unui tipar, care se decalcheaza prin suprapunerea sticlei.

Tehnica s-ar putea defini deci mai nimerit ca « pictura pe dosul sticlei », in

analogie cu termenul german Hinterglasmalerei.

Acestei denumiri – cel putin in limba romana – i s-ar putea obiecta ca

sticla n-are nici « dos » nici « fata » una din fetele sale devenind « dos » doar prin

aceasta intrebuintare speciala . Iar pictura « sub » sticla , este in fond orice pictura

inramata in mod obisnuit, asezata sub un geam.Formularea « pictura pe sticla » ni

se pare a include o notiune mai precisa . Anume aceea a suportului pe care este

executata pictura, spre deosebire de alte suporturi: lemn,panza,carton, etc.

Vom folosi deci, in continuare, termenul incetatenit la noi:

pictura pe sticla , cu toate ca aceasta nu include si cea de-a doua functiune a sticlei,

anume aceea de strat protector.Intrebuintarea sticlei ca suport precede cu aproape

doua milenii ideea utilizarii ei ca strat protector pentru opere de arta plastica

executate pe alte materiale.Sticla servind ca suport , si – implicit ca strat protector

– al picturii. Confera culorilor asternute pe « dosul » ei o stralucire deosebita,

excluzandu-se astfel stratul de aer si praf , care se interpune, in mod obisnuit, intre

sticla si pictura inramata.

Culoarea , intrebuintata in tonuri pure , nediferentiate, acoperind suprafetele

in strat uniform, sau aplicata sub forma de lazururi trasparente, ori valorata in

degradeuri – conform procedeelor familiare diferitelor epoci – isi sporeste adesea

luminozitatea prin asezarea unei foite de aur sau argint in dosul picturii,

conferindu-i un luciu metalic.Vechea sticla produsa in manufacturi poseda ,

datorita suprafetei sale ondulate, acea licarire cristalina inegalabila.Planurile de

inclinatie diferita reflecta lumina in mod variat, creindu-se acel efect de siroire in

unde limpezi , aruncate ca un val magic peste imaginea care capteaza si mediul

inconjurator, oglindindu-l prin lumina.Acest incantator joc cu o dubla realitate -

cea a imaginii si cea dinafara – confera picturii pe sticla o viata tainic agitata ,

vesnic schimbatoare.

Farmecul inaccesibil altor genuri de picturi, care rezida in insasi structura sa,

a determinat supravietuirea picturii pe sticla de-a lungul a doua milenii , renascand

cu aceeasi viguroasa prospetime in hainele mereu schimbate ale diferitelor stiluri –

cate a cunoscut istoria picturii - , adaptandu-se intotdeauna la gustul

epocii.Procedeul de prelucrare prin suflare , descoperit catre sfarsitul ultimului

secol inainte de Hristos , a insemnat un puternic impuls pentru poductia sticlei, cu

precadere in Roma antica.Din arta portretisticii romane in epoca preconstantiniana

s-au transmis excelente miniaturi pe sticla , caracterizate « printr-o liniste

monumentala si un aer de grandoare ».

In catacombele romane , care serveau drept refugiu si loc de intrunire

primilor crestini, s-au gasit medalioane in forma unor placute circulare sau

elipsoidale, picturile din dosul lor reprezentand teme religioase , mai ales

simboluri crestine, executate intr-o maniera primitiva.

Dupa caderea Cetatii eterne , Bizantul devine principalul centru in poducerea

sticlei , - tehnica innobilarii sticlei prin pictura fiind practicata si aici.In Italia unde

aceasta tehnica fusese uitata intre timp,ea reapare , importata din Bizant, abia in

secolul al XIV-lea , raspandindu-se apoi de aici in centrul si apusul Europei .Dupa

H.W. Keizer ,cea mai veche marturie din aceasta perioada este o

Rastignire,pastrata la muzeul din Schwerin (in estul Germaniei),datand din anii

1320-1330.

Cea mai veche opera lucrata in tehnica care ne preocupa este un mic altar de

casa , de la inceputul secolului al XIV-lea , pastrat astazi in biserica Sfintei Cruci

din Rostock, in nord-estul Germaniei .

Pentru urmatoarele doua secole , aceasta arta ramane in slujba unei tematici

religioase , evoluand in paralel cu grafica.Este, poate, indicat sa mentionam ca

superbele vitralii ce lumineaza marile catedrale apusene , nu au nimic comun cu

pictura pe sticla , intrucat se compun din bucati de sticla colorata decupate in

sensul formelor cerute de desen, prinse intr-o retea de plumb, iar desenul detaliilor

se executa in « grisaille » , aplicat in strat gros pe sticla colorata , pentru a fi partial

indepartat prin razuire. Lasand ornamentele sa para foarte clar conturate.

Pe la mijlocul secolului al XVI-lea , pictura pe sticla isi gaseste intrebuintare

in artizanatul vremii , suplinind emailul in ornamentarea obiectelor de cult si de

podoaba , produse in renumitele centre de prelucrare a metalelor pretioase din

Nuremberg si Augsburg.Intarsiate mai ales sub forma de medalioane, aceste

placute pictate adopta stilul pictural al Renasterii si al barocului timpuriu ,

depasind efectul emailului colorat prin stralucitoarea si rafinata lor paleta , printr-

un desen mai minutios.De asemenea, subordonata unui scop decorativ, pictura pe

sticla apare in secolul al XVIII-lea pe mobilierul rococoului galant, ce

impodobeste saloanele imbracate in oglinzi ale palatelor si castelelor germane si

franceze.Nu numai peretii incaperilor , dar si suprafetele mobilelor sunt acoperite

cu oglinzi, pictura desfasurandu-se in culori tandre si edulcorate pe fondul de

mercur.

Scenele pstorale plasate intr-un peisaj idilic , de gradina servesc de decor

vietii, la fel de artificiala, traita in aceste palate.O alta cale de dezvoltare parcurge

pictura pe sticla in secolele XVII si XVIII, practicata de pictori profesionisti in

cadrul breslelor orasenesti, straduindu-se sa imite temele abordate in pictura de

sevalet a timpului.

Peisajele , imaginile oraselor renumite, scenele de vanatoare, idilele

pastorale ca si portretele – uneori alegorice – se apropie acum de o reprezentare

realista , lipsind pictura pe sticla tocmai de specificul sau, de acel caracter

decorativ, de fastul sarbatoresc, obtinut prin imbinarea tonurilor pure si sonore cu

aurul.Pierzandu-si astfel particulara sa stralucire, catre sfarsitul secolului al

XVIII-lea incepe declinul acestei tehnici ca ramura a artei culte.Dar inca de la

inceputul acesteui secol s-a conturat de asemenea in cadrul mestesugului, in

special in marele centru comercial Augsburg, noua directie in care a evoluat

pictura pe sticla , prin adoptarea unei facturi populare, prin reproducerea unor

modele furnizate de gravura contemporana.Aceasta productie mestesugareasca ,

stimulata de entuziasmul rococoului pentru imagini colorate in tonuri luminoase,

este atat de solicitata , incat capacitatea atelierelor existente se dovedeste

insuficienta.

Iau fiinta noi intreprinderi specializate in productia de tablouri pe sticla,

acestea transpunand toate temele , dorite de clientela mic-burgheza , in tehnica lor

specifica , omitand detaliile, simplificand formele si nuantele cromatice, tusa

minutioasa a picturii de sevalet, pentru a inlesni si grabi procesul de realizare.De

la sfintii catolici si maximele protestante, scenele de gen si de vanatoare ,

portretele regentilor si ale personajelor politice, pana la tablourile alegorice

reprezentand anotimpurile, totul se produce in cantitati industriale,destinate nu

numai consumului intern, ci mai ales exportului.

Prin marile porturi italiene si olandeze se dirijeaza aceasta cautata marfa

catre America si cele doua Indii, prin Marea Baltica spre Rusia si pentru insula

Scandinava.Pentru a evita restrictiile vamale, se creeaza ateliere, dependente de

firmele exportatoare din orasele germane imperiale(Reichsstadte), in Alsacia, si

temporar, in Lorena si Elvetia.Unei asemenea cereri pictorii ,cu scoala , incadrati

in breslele orasenesti, nu pot sa le faca fata.Atelierele isi sporesc deci potentialul,

marindu-si activul prin atragerea unor cadre din mediul rural , ideosebi din

regiunile specializate in industria casnica artizanala , ce urmeaza a fi instruite in

tehnicapicturii pe sticla, cu scopul de a deschide , la randul lor mici ateliere in

satele de obarsie, ateliere a caror productie va fi exportata prin centralele

orasenesti.

Astfel s-au specializat in aceasta indeletnicire mai multe localitati din

Bavaria superioara si din Suabia, cu deosebire din jurul lacului Staffel, cele mai

renumite fiind:Oberammergau, Bernau si , cel mai important,Rotenbach, din

Padurea Neagra si Algau.In aceste localitati,situate in zona muntoasa si

impadurita, s-a practicat de generatii – in compensatia agriculturii slab dezvoltate

- o extinsa si renumita industrie artizanala, daca ne gandim doar la sculpturile in

lemn din Oberammergau, sau la celebrele ceasuri cu cadrane pictate , impodobite

cu ornamente florale ,din Padurea Neagra – ornamente pe care le intalnim adesea

neschimbate in imaginile pictate pe dosul sticlei .Traditia artizanala statornica in

aceste tinuturi caracterizeaza, in mod firesc, calitatea picturii pe sticla, produsa in

serie.Alegerea si tratarea temelor se orienteaza dupa moda si gustul timpului, dupa

preferintele amatorilor; indemanarea si rutina slefuiesc si rotunjesc intr-atat

formele pana in a le lipsi de expresivitate.

Coloritul se banalizeaza, devine dulceag sau strident.Adesea formele mai

complicate , ale modelelor desenate , sunt gresit intelese,golurile sunt umplute cu

tot felul de ornamente .Artizanul, simtind ca executia sa grabita nu mai corespunde

calitatii realizate de pictorul mestesugar , cauta sa suplineasca deficienta prin

adaugarea unor ornamente exagerat de ample , diminuind , prin concurenta forta

expresiva a subiectului principal.Faza in care productia este preluata de centrele

artizanale rurale, in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, reprezinta si trecerea

picturii pe sticla -dependenta pana atunci de modelele orasenesti ale picturii

mestesugaresti-burgheze -in domeniul artizanatului popular .Pana la sfarsitul

secolului al XIX-lea, productia, orientata in primul rand catre export, va inregistra

o continua ascensiune, declinul ei ulterior fiind cauzat de aparitia cromolitografiei

si fotografiei.