Î nu poate să existe. - npcr.ro · inaniţie amintite de „Mizerabilii” lui Victor Hugo. Ni se...

Proletari din toate ţările, uniţi-vă!Zdrobiți orânduirea cea crudă și nedreaptă, ce lumea o împarte în mizeri și bogați!

Nr. 10 (33) octombrie 2014 • Publicaţie lunară de orientare pro-comunistă • Exemplar gratuitP o l i t i c • E c o n o m i c • S o c i a l • E d i t o r i a l • E x t e r n • S p o r t

I S S N 2 3 5 9 - 7 7 9 8I S S N - L 2 3 5 9 - 7 7 9 8

O nouă gândire, O nouă atitudine, Un nou început

ASOCIAŢIA MILITANŢILOR PENTRU PACE, EGALITATE ŞI PROGRES SOCIAL “SCÂNTEIA”

Cuprins:

1. După 25 de ani, un nou Congres al P.C.R. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.12. Flori de staniol . . . . . . . . . . . . . . pag.13. Declaraţia comună a partidelor comuniste şi muncitoreşti europene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.24. Cuvântul reprezentantului PCR, Mariana Mateescu, la Conferinţa europeană a partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Bruxelles din 2 octombrie 2014 . . . . . . . . . . . . . . . pag. 35. Natura umană şi socialismul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.46. Reforma: o cacealma sordidă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag.77. 55 de ani de la declararea Zilei Armatei Române . . . . . . . . . . . . . pag.88. Supercamioanele româneşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.109. Un important obiectiv economic ratat: canalul Siret-Bărăgan . . .pag.1110. Să nu ne pierdem umorul! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.1211. Secolul american se termină, începe cel al Pacificului! . . . . . . .pag.1212. Aniversarea primei Revoluţii Socialiste din istorie . . . . . . . . . . pag.1413. Victoria Venezuelei împotriva Exxon Mobil . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.1414. Destăinuirile unui dezertor din armata ucraineană . . . . . . . . . . . pag.1515. 47 ani de la moartea lui Che Guevara . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.15

s o c i e tat e a s o c i a l i s tă

e s te s o c i e t ate a o m u l u i n o u, a o m u l u i o n e s t ş i d re p t, î n c a re s ă r ă c i a

n u p o ate s ă ex i s te.În luna noiembrie a acestui an se împlinesc 25 de ani de la Congresul al XIV-lea al Partidului

Comunist Român, ale cărui lucrări s-au desfăşurat între 20-24 noiembrie 1989. Acest Congres venea după ce secretarul general al Partidului Comunist Român şi Preşedintele Republicii Socialiste România, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, rostise în cadrul Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 12-14 aprilie 1989 cuvintele care au făcut şi vor face istorie: „Pentru prima dată în istoria sa îndelungată, România nu mai are nici o datorie externă, nu mai plăteşte tribut nimănui şi este cu adevărat independentă – şi economic, şi politic!”.

Desigur, această independenţă fusese câştigată cu mari eforturi şi austerităţi ale poporului român,

tocmai pentru ca el să poată întoarce o nouă filă a istoriei milenare şi să păşească nestingherit pe calea dezvoltării şi bunăstării, a propăşirii sale materiale şi spirituale. Proiectele dezbătute şi obiectivele fixate la Congresul al XIV-lea pentru noul cincinal porneau de pe această nouă treaptă cucerită şi se axau în principal pe ridicarea nivelului de trai al românilor,

pe creşterea cantitativă şi calitativă a consumului intern, prin dezvoltarea şi modernizarea tuturor ramurilor şi sectoarelor activităţii economice, sociale şi culturale, la oraşe ca şi la sate.

Planurile măreţe şi îndrăzneţe, dar pe deplin întemeiate, pe care Partidul Comunist Român, ca forţă

cârmuitoare a ţării, le stabilea pe termen scurt, mediu şi lung la Congresul al XIV-lea, aveau să se năruie la scurt timp după încheierea lucrărilor, o dată cu lovitura de stat din decembrie 1989 şi cu asasinarea Preşedintelui Nicolae Ceauşescu.

(continuare în pag. 2)

DUPĂ 25 DE ANI, UN NOU CONGRES AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN

Preşedintele Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu,la Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român

Articolul redat în continuare a fost publicat în revista „Pentru Patrie” Nr. 2/1986, din

luna februarie, editată de Ministerul de Interne al Republicii Socialiste România, şi dovedeşte că regimul de dinainte de 1989 făcea analize obiective ale sistemului capitalist, informând corect poporul asupra situaţiei reale a societăţii din ţările occidentale. Românii nu au avut însă ocazia să testeze pe propria lor piele aceste realităţi, şi astfel au putut fi uşor manipulaţi de propaganda occidentală prin mijloace de informare de genul postului de radio „Europa Liberă”, ajungând să considere că fostul regim

comunist le ascundea adevărul despre „minunata” viaţă a oamenilor din Occidentul capitalist.

Restricţiile severe impuse românilor în privinţa cererilor depuse pentru plecarea în Occident, deşi la baza lor au stat cele mai bune intenţii, au fost unele dintre cele mai neinspirate măsuri pe care le-a luat regimul comunist în

trecut. Pentru că nu este suficient să-i dai omului doar reţeta „dulceţii de trandafiri”, ca să îi simtă şi gustul...

Înainte de 1989, românii care ajungeau în ţările occidentale (legal ori ilegal) şi hotărau să nu se mai

(continuare în pag. 7)

FLORI DE STANIOL


“Scânteia AS” Nr. 10 (33) octombrie 2014 pagina 2

(continuare din pag. 1)

Exact când românii ar fi putut răsufla uşuraţi după austeritatea anilor ’80, s-au lăsat amăgiţi de noua conducere instalată cu sprijinul occidentului capitalist. Sub mirajul „democraţiei” şi al „libertăţii”, ţara aluneca - imperceptibil dar sigur! – pe panta declinului.

De-a lungul anilor, căderea liberă a ţării s-a accelerat iar standardul de viaţă al românilor s-a deteriorat tot mai mult. Şomajul, sărăcia, nesiguranţa, precum şi unele boli care fuseseră definitiv eradicate, au diseminat în poporul

român, realizările înfăptuite în perioada socialistă devenind o plăcută şi dureroasă amintire. Ţelurile propuse în Congresul al XIV-lea al P.C.R., care ar fi putut fi împlinite şi depăşite cu „lejeritatea” continuităţii, par astăzi imposibil de realizat. Românii şi-au pierdut încrederea în posibilitatea redresării României, o dată cu pierderea încrederii în clasa politică postedecembristă.

Având în vedere toate aceste aspecte, situaţia dezastruoasă a ţării, decredibilizarea întregii clase politice actuale, Biroul Executiv al Partidul Comunist Român consideră că

organizarea, după 25 de ani de la Congresul al XIV-lea, a unui Congres Extraordinar al P.C.R., în care să se analizeze situaţiile existente la nivelul celor două momente de referinţă, anii 1989 şi 2014, şi să se traseze direcţiile de acţiune pentru viitor, este o necesitate de prim rang şi o datorie faţă de România şi faţă de poporul român!

Congresul va avea loc pe data de 27 decembrie 2014 în Bucureşti.

Biroul Executiv

Partidele comuniste şi muncitoreşti din Europa, adunate la întâlnirea

comuniştilor din 2014, desfăşurată la Bruxelles pe 2 octombrie, au analizat evenimentele internaţionale şi din Europa şi au făcut schimb de opinii şi de experienţe din activităţile lor

Azi, muncitorii şi celelalte pături sociale largi ale Europei se confruntă cu impasul modelului de dezvoltare capitalist, prin şomajul care nenoroceşte milioane de muncitori şi care loveşte îndeosebi tinerii şi

femeile. Formele flexibile de angajare devin norma, contractele colective cât şi drepturile la protecţie socială sunt abolite, sărăcia se răspândeşte. Contradicţiile inter-imperialiste, agresivitatea alianţelor imperialiste, mai presus de toate UE şi NATO, duc la înmulţirea războaielor, care erup în Africa, Orientul Mijlociu şi întreaga zonă, cât şi în Europa, după cum dovedesc evenimentele din Ucraina.

În multe ţări europene forţele naţionaliste, rasiste şi chiar deschis fasciste se întăresc cu ajutorul burgheziei.

Aprecierea noastră comună e că, în aceste condiţii, clasa muncitoare, păturile sociale largi, tineretul trebuie să îşi întărească lupta în masă împotriva UE şi NATO, împotriva capitalismului ce aduce crize economice şi război.

Capitalismul e un sistem putred al exploatării, ce nu poate fi îmbunătăţit,

nu poate oferi răspunsuri problemelor oamenilor, şi-a atins limitele istorice. Lupta clasei muncitoare, a tuturor, va deveni mult mai eficientă dacă va fi îndreptată împotriva sistemului însuşi. Muncitorii trebuie să denunţe hotărât războaiele imperialiste, politicile de reprimare, anticomunismul, activităţile criminale ale organizaţiilor fasciste.

Partidele noastre îşi dedică şi îşi vor

dedica şi în viitor, toată puterea întăriri luptei oamenilor, dezvoltării solidarităţii muncitorilor. Vor continua să organizeze clasa muncitoare, în edificarea alianţei sociale a oamenilor, astfel încât lupta pentru răsturnarea exploatării capitaliste să devină mai eficientă, iar muncitorii să se poată bucura de toată bogăţia pe care o produc.

Socialismul este oportun şi necesar!

Partidele semnatare

Partidul Comunist din Albania Partidul Comunist nou din Marea Britanie Partidul Comuniştilor din Bulgaria Partidul Comunist Danez Partidul Comunist din Danemarca Polul Comunist Tradiţional din Franţa (PRCF) Uniunea Revoluţionară a Comuniştilor din Franţa Partidul Comunist German Partidul Comunist Unificat din Georgia Partidul Comunist din Grecia Partidul Muncitoresc din Ungaria Partidul Muncitorilor din Irlanda Partidul Comunist din Italia Partidul Socialist din Letonia Frontul Popular Socialist din Lituania Partidul Comunist din Luxemburg Partidul Comunist din Norvegia Noul Partid Comunist din Olanda Partidul Comunist din Polonia Partidul Comunist Român Partidul Comunist al Muncitorilor din Rusia Partidul Comunist al Uniunii Sovietice Partidul Comunist din Federaţia Rusă Noul Partid Comunist din Iugoslavia Partidul Comunist al Popoarelor din Spania Partidul Comunist din Suedia Partidul Comunist din Turcia Uniunea Comuniştilor din Ucraina

DECLARAţIA COMUNĂ A PARTIDELOR COMUNISTE şI MUNCITOREşTI EUROPENE



Dragi tovarăşi,

În primul rând, ţin să vă mulţumesc în numele membrilor partidului nostru, respectiv Partidul Comunist Român cel istoric, creat în 1921, care a fost condus de Nicolae Ceauşescu, răsturnat de la putere în 1989, pentru invitaţia de a participa la întâlnirea europeană a partidelor comuniste şi muncitoreşti.

Vă spun acest lucru deoarece în România au apărut grupări care încearcă în mod diversionist să înregistreze noi partide aşa-zise „comuniste”, cu numele istoric al partidului nostru, Partidul Comunist Român, derutând opinia publică naţională şi internaţională. Numitorul comun al acestor partide este faptul că se dezic de istoria glorioasă a Partidului Comunist Român, declarând sus şi tare că ei nu au nimic comun cu acesta, ei fiind un nou Partidul Comunist Român care corespunde cerinţelor impuse de Legea partidelor politice din România, aprobată de un Parlament anticomunist, constituit din foşti membri ai Partidului Comunist Român, astăzi cei mai mari trădători ai ţării!

Aş dori, ca prin prestaţia noastră, să ajutăm la consolidarea unităţii mişcării comuniste şi muncitoreşti din întreaga lume, în folosul celor mulţi şi săraci, considerând că singurul mode de supravieţuire este socialismul! Spun aceasta deoarece Planeta nu ne mai promite nimic din pricina efectului de seră şi a extracţiilor necontrolate de gaze şi ţiţei, a defrişărilor masive şi necontrolate şi a experimentelor nucleare. Dacă bunurile vor aparţine doar unui grup restrâns de oameni, restul trăind într-o sărăcie cruntă, cei mulţi vor pieri de boli şi inaniţie şi nu va mai avea cine să muncească pentru bogaţii lumii. Capitalismul şi-a dovedit ineficienţa prin monopolurile şi guvernele impuse în ţările ex-comuniste. Exemplu este şi România, în cadrul unei competiţii acerbe cu puterile capitaliste din alte regiuni ale planetei, precum şi incapacitatea de a crea o lume mai bună, încurajând necinstea, crima organizată şi terorismul!

În momentul de faţă, partidele politice nu mai folosesc nimănui, deşi îşi zic „de centru”, „de dreapta”, „de mijloc”, „de colţ”, ele nefiind

altceva decât nişte grupări infracţionale, cu penali şi cu hoţi sub acoperire, care îşi fac averi uriaşe din afaceri oneroase cu statul, fără să li se confişte vreodată vreun ban, sau vreo proprietate obţinută cu acte false din retrocedări dubioase, sau tot felul de tranzacţii de acest gen.

Aceştia ajung la putere, nu pentru binele poporului, ci pentru propriul buzunar fără fund. Se vorbeşte despre traseismul politic pentru că infractorii se mută de la stânga spre dreapta şi invers, în funcţie de interesele proprii.

Se constată zilnic că popoarele o duc tot mai greu, că se hrănesc din gunoaie, că nu-şi pot trimite copiii la şcoală, crescând procentul de analfabeţi, că sunt mai mulţi şomeri decât angajaţi, dar nu se face nimic pentru aceşti necăjiţi, ci doar se calculează numărul lor. Nu ridică nimeni măcar un deget pentru a schimba această situaţie. Mijloacele

mass-media ne prezintă, ziua şi noaptea, oameni foarte bogaţi, nunţi excentrice, mese îmbelşugate, încercând să creeze impresia că lumea de pe planetă este foarte fericită, că nu există sărăcia, nici mizeria şi nici moartea prin inaniţie amintite de „Mizerabilii” lui Victor Hugo. Ni se prezintă o lume falsă, ireală!

Partidul Comunist Român doreşte să schimbe toate aceste lucruri prin crearea de locuri de muncă, oferind fiecărui cetăţean o şansă de a trăi decent şi şansa se a avea o locuinţă, un acoperiş deasupra capului, aşa cum a mai fost sub Nicolae Ceauşescu.

De aceea, putem vorbi despre

retrogradare istorică, am trecut de la un trai decent la unul mizer, lipsit deperspectivă, nu putem accepta!

Avem nevoie de specialişti care au creat performaţă în anumite domenii, nu de trântori şi de incompetenţi. Avem multe cadre pregătite, oameni de valoare, dar care sunt marginalizaţi, cercul mafioţilor care ne conduc fiind impenetrabil. Sunt tot ei, din 1989! Şi acum vin înapoi, imaculaţi, în chip de îngeraşi. Aceiaşi!

Niciunul dintre aceşti incompetenţi nu are experienţă de conducere, nu au condus măcar un „boutique”, cu excepţia preşedintelui, care a condus un vapor! Care acum e în derivă... Ceea ce mi se pare paradoxal este faptul că toţi mai-marii lumii construiesc sute şi mii de biserici, fac mătănii şi sărută oasele sfinţilor, în realitate ei fiind total lipsiţi de credinţă şi încălcând tot Decalogul, care zice să nu furi, să nu minţi, să nu ucizi! Ei le fac pe toate!

Aceştia adună bani cu sacul şi-i depun în bănci străine, jefuind precum lăcustele ţările pe unde trec.

Partidul Comunist Român şi-a propus să preia doar ceea ce este posibil în perioada de tranziţie, din ambele sisteme, să eliminăm corupţia prin legi aspre, să interzicem cu desăvârşire drogurile şi pedofilia, pedepsindu-le cu libertatea pierdută pe viaţă, iar averile făcute fraudulos să fie confiscate şi redate populaţiei

sărăcite de oamenii fără conştiinţă. Atunci va creşte nivelul de trai, vor exista locuri de muncă, iar pensionarii nu vor mai ieşi la cerşit după munca de o viaţă!

S-au înmulţit casele de amanet şi băncile care, în lăcomia lor, percep comisioane uriaşe, trimiţând oamenii pe stradă, lăsându-i fără case şi fără niciun venit. Sărăcia este cumplită, iar o mână de escroci, care se numesc în capitalism ”oameni de afaceri”, trăiesc în huzur, fără grija zilei de mâine.

S-au închis spitalele, nu se găsesc medicamente. S-au impus tot felul de taxe

CUVÂNTUL REPREzENTANTULUI PCR, MARIANA MATEESCU, LA CONFERINţA EUROPEANĂ A PARTIDELOR COMUNISTE şI MUNCITOREşTI

DE LA BRUXELLES DIN 2 OCTOMBRIE 2014



nejustificate, asistenţa medicală nu mai este gratuită, ca în regimul lui Nicolae Ceauşescu. Medicii au emigrat în ţări bogate, şcolile stau să se prăbuşească, iar intelectualii noştri au ajuns să presteze munci umilitoare, să devină baby-sitter pentru occidentalii bogaţi,

mulţi dintre români întorcându-se acasă în sicrie de zinc. Şi aici mă refer şi la soldaţii noştri, care din pricina sărăciei au plecat să lupte pe alte meleaguri, pentru cauze care nu sunt ale noastre, şi nu s-au mai întors.

Răul vine tot timpul din afara ţării, ni se impun conducători, lăsându-ne impresia că noi îi votăm, când, de fapt, cărţile sunt făcute de către străini, apoi soseşte Fondul Monetar Internaţional care ne dă ordin să mai închidem nişte fabrici, să mai scumpim alimentele sau metroul – total inacceptabil! Aceştia acţionează în colaborare cu „aleşii noştri” , în detrimentul poporului, ajungând ca foarte mulţi români să se sinucidă din pricina lipsei de perspectivă şi a falimentului personal, sau să locuiască în canalele de scurgere ale marilor oraşe, devenind „oameni ai străzii”!

Nu este respectat referendumul, poporul nu este întrebat dacă este de acord cu anumite acţiuni ale guvernului, de exemplu vânzarea pământurilor către străini, interzisă în alte ţări.

Partidul Comunist Român nu este de acord cu expoatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică, şi nici cu exploatarea aurului de la Roşia Montană prin cianurare. Nu negociem cu aceste companii, deoarece riscăm să rămânem fără apele noastre potabile, fără păşuni, iar la chiuvetă să ajungă gaze şi alte substanţe toxice. Priviţi de au făcut în Canada, în Pennsyilvania – au

pârjolit totul! Afară! I-au alungat francezii, bulgarii, ungurii, iar noi i-am aşteptat cu flori!

Partidul nostru nu este de acord nici cu montarea scutului antirachetă la noi în ţară, deoarece riscăm să devenim ţinta tuturor teroriştilor şi a celor pe care îi atacă NATO. Nu ne-a întrebat nimeni!

Trebuie să îndreptăm toate aceste lucruri, să limităm lăcomia unor indivizi, prin legi! Avem nevoie de presă care să ne înştiinţeze despre ilegalităţile care ar putea să se producă la conducerea ţării, nu trebuie să mai încurajăm vreodată cultul personalităţii, întreţinut de cetele de linguşitori, fixate în jurul conducătorilor, trebuie să avem libertate de mişcare, de opinie!

Din pricina sărăciei, mişcările reacţionare naţionaliste şi fasciste reînvie! Astfel de forţe au preluat guvernarea de ţări, cu sprijinul Statelor Unite ale Americii, Uniunii Europene, NATO, aşa cum se întâmplă în Ucraina.

România arată astăzi ca după război! Trebuie reconstruită! Românii din diaspora s-ar reîntoarce în ţară chiar de azi, dacă ar găsi în România un trai decent! Trebuie să luptăm în acest sens, să le oferim mai multe şanse!

Suntem întrebaţi zilnic dacă mergem spre Vest sau spre Est. După cum arătăm, eu cred că mergem în toate părţile! Partidul Comunist Român doreşte să colaboreze cu toate ţările, pe toate planurile (economic, social), aşa cum a mai fost. Întrebarea este stupidă! Suntem pentru neamestecul în treburile interne ale altor ţări! Trebuie să avem relaţii de prietenie cu toate ţările!

Am observat că ţiganii, din pricina problemelor pe care le crează pe unde ajung, cosntituie o mare problemă pentru întreaga Europă. Noi am dori integrarea lor în societate, prin crearea de locuri de muncă în ţările de unde provin şi încurajarea meseriilor tradiţionale în jurul ţiganilor bogaţi, al acelora cu vile şi maşini scumpe, unde până şi câinii sunt fericiţi că nu mai umblă cu covrigii-n coadă, ci au medalioane de aur şi brăţări cu diamante. Aceştia, prin impozitare, vor trebui să construiască ateliere lucrative, cantine sociale, locuinţe, nu să-şi lase etnia

să cerşească prin alte ţări, au destui bani şi aur, ca să rezolve această problemă! Este arborele lor genealogic, neamul lor genetic!

În concluzie, am dori ca bogaţii acestei etnii să rezolve situaţia săracilor din familia dumnealor de sânge, prin construirea în jurul palatelor lor, de locuinţe, ateliere, cantine, spitale!

Observăm că monarhia ne este propusă ca fiind o soluţie de viitor. Noi zicem că este anacronică! Regii şi împăraţii, prinţii şi prinţesele, trebuie să rămână doar în cărţile de istorie şi în basmele pentru copii ale lui Petre Ispirescu! Niciodată mai mult! Societatea trebuie să progreseze, nu să mergem spre secolele trecute, când vrăjitoarele erau arse pe rug, iar regii şi împăraţii era priviţi ca fiind „unşii lui Dumnezeu”! Ei sunt unşi, e adevărat, dar cu toate alifiile, aceasta fiind o garanţie a averilor şi bogăţiilor ilicite!

Dar ce facem cu săracii? Monarhia este costisitoare, prin tot felul de cheltuieli excentrice şi este greu să fie acceptată în condiţiile actuale! Soluţia de ieşire din impas

o are Partidul Comunist Român, într-o formă nouă, prin care vom refuza dictatura şi vom respecta drepturile şi libertăţile omului, în limitele legii, exceptând dreptul de a muri de foame sau de a ne droga, dreptul de a practica pedofilia – fenomen de mare amploare – mă refer la pornografia infantilă, viol, incest sau tâlhărie. Prin legi aspre, asemenea practici vor dispărea pentru totdeauna din societatea noastră!

Vă mulţumesc încă o dată pentru invitaţie şi aş dori să ne revedem în ziua în care Binele va învinge Răul de până acum! Foarte curând, sper!

Avariţie, lăcomie, materialism financiar, egoism, competitivitate,

agresivitate, inegalităţi enorme socio-economice, mentalitatea tip „omul lup faţă de om”, „războiul tuturor împotriva tuturor”, invidie, consumerism, risipă, individualism, lipsă de coeziune socială, tensiuni inter-etnice. Nu se poate nega faptul că astfel de caracteristici se aplică din ce în ce mai mult societăţii actuale româneşti şi, în bună măsură tuturor societăţilor capitaliste. În aceste condiţii, nu cumva este o utopie

să credem că am putea clădi o societate socialistă, bazată pe moderaţie, egalitate, solidaritate, grija faţă de aproapele şi

cooperare în loc de competiţie, din moment ce natura umană pare a fi dominată de instincte şi trăsături opuse acestor valori? Nu cumva socialismul rămâne un frumos ideal în teorie, însă aproape imposibil de pus

în practică? Oare n-avea dreptate Edward Wilson, sociobiologul de la Harvard, când spunea despre marxism: „teoria

e minunată, specia e nepotrivită”?Voi argumenta mai jos că avem

motive excelente de a considera că actualul comportament uman,

prevalent în societăţile capitaliste, nu este izvorât dintr-o pretinsă natură umană, ci este, cel mai probabil, rezultatul conjuncturilor socio-politice tipice capitalismului.

NATURA UMANĂ şI SOCIALISMUL



În realitate, natura umană este înclinată spre egalitarism, moderaţie şi spirit social, pervertite însă de o societate în care banul face legea şi respectul este câştigat de cât de mulţi competitori ai falimentat.

Egalitarismul în primele societăţi umane

Timp de milioane de ani, primele societăţi umane, tip vânător-culegător, au avut o structură cu mari tendinţe spre egalitarism, fără urme semnificative de

ierarhizare. Bunurile necesare supravieţuirii erau împărţite egal între toţi membri (hrană, adăpost etc.), nu existau surplusuri materiale, iar cantitatea de muncă zilnică era mult mai scăzută decât în prezent. Mult mai târziu, odată cu revoluţie agrară de acum circa 12.000 de ani, a apărut surplusul şi, odată cu el, apariţia unei clase avute, care a încercat să convingă că sclavia este „naturală” sau că regii au un drept divin de a-i stăpâni şi conduce pe alţii. De-abia în acest moment istoric se pierde inocenţa politică, în termenii lui Engels.

Conform lui Matthew Baker şi Kurtis Swope, de la Academia Navală Americană, „în societăţile vânător-culegător obişnuite, luarea deciziilor este colectivă, dar descentralizată, accesul la resurse este permis tuturor, bunurile sunt împărţite de obicei prin schimburi echitabile şi prin cadouri, iar puterea decizională este egalitaristă”.

Conform enciclopediei Wikipedia, „societăţile vânător-culegător tind să aibă structuri sociale non-ierarhice, egalitariste. (...) Astfel, liderii permanenţi sau birocraţii apar rareori în aceste societăţi”.

Cum se mai poate susţine, aşadar, că natura umană nu ar fi compatibilă cu egalitarismul, din moment ce primele societăţi umane, care au existat timp de sute de mii de ani, au fost extrem de apropiate de idealul egalitarist, iar inegalităţile sociale au apărut relativ recent în istoria umanităţii?

Inegalităţile socio-economice, contrare bunăstării umane

Dacă inegalităţile socio-economice,

prezente în societăţile liberale, capitaliste, ar fi în acord cu natura umană, atunci ne-am aştepta ca societăţile astfel concepute să fie mai sănătoase, mai longevive şi mai fericite. Dovezile indică însă exact lucrul opus.

De pildă, în lucrarea „Unhealthy Societes: The Afflictions of Inequality”, specialistul de talie internaţională în ştiinţe sociale, Richard Wilkinson, profesor la Universitatea din Nottingham, scrie: „în ţările dezvoltate, cea mai bună sănătate nu o au cei mai bogaţi, ci oamenii din zonele în care diferenţele de venit între cei avuţi şi restul sunt cele mai mici. Inegalităţile şi sărăcia relativă măresc rata mortalităţii. De ce? Cum pot diferenţele minimizate de venit să sporească durata vieţii? Explic acest lucru utilizând exemple din SUA, Marea Britanie, Japonia şi Europa de Est, şi folosind dovezi din domeniul ştiinţelor medicale şi sociale. În societăţile sănătoase, egalitariste, coeziunea socială este mărită. Acestea au o viaţă comunitară mai bine închegată, iar efectele corozive ale inegalităţilor economice le afectează puţin spre deloc. Inegalităţile erodează legăturile sociale, deteriorează sănătatea şi ridică rata criminalităţii, pe când coeziunea socială este esenţială pentru calitatea vieţii.”

Se pot aduce numeroase alte dovezi în sprijinul acestei poziţii. De pildă, ţările cu cei mai fericiţi oameni sunt cele în care veniturile sunt repartizate relativ uniform, precum ţările scandinave. Danemarca este considerată una dintre cele mai egalitariste ţări din lume din punct de vedere al veniturilor. În cadrul SUA, media de vârstă în Dakota de Nord este cu 4 ani mai mare decât în Louisiana, iar singura diferenţă relevantă între cele două este că inegalităţile de venit în Louisiana sunt cu 50% mai mari decât în Dakota. În enciclopedia Wikipedia citim că „s-au realizat peste cincizeci de studii din care reiese că că tendinţele violente sunt mai accentuate în societăţile în care diferenţele de venit sunt mai mari”. Relevant este şi cazul oraşului Roseto, din estul Pennsylvaniei: în prima jumătate a sec. XX, numărul de îmbolnaviri de inimă era zero, criminalitatea zero. Caracteristică societăţii era solidaritatea, iar îmbogăţirea era văzuta cu ochi răi, astfel încât invidia să nu dezbine comunitatea. După anii ‘70, când tinerii plecaţi la studii au venit cu mentalitatea capitalistă, conducând maşini scumpe, afecţiunile inimii şi mortalitatea s-au apropiat de media americană.

Totodată, „efectele inegalităţilor asupra sănătăţii nu se limitează doar la populaţiile umane. David H. Abbott, cercetător la Wisconsin National Primate Research Center, a descoperit că în cazul a numeroase specii de primate, societăţile mai puţin egalitariste sunt corelate cu niveluri mărite de hormoni

de stres în rândul indivizilor subordonaţi pe scara socială”.

Înţelegem astfel efectul extrem de nociv asupra vieţii sociale a dezagregării sociale din România post-decembristă. Conform raportului „UE 8+2”, realizat de Banca Mondială şi dat publicităţii la sfârşitul anului 2007, jumătate din români nu au încredere în semenii lor, iar mai mult de 20% declară că sunt total neîncrezători în aceştia. În anul 1989, numai 10% dintre români spuneau că nu au deloc încredere în ceilalţi oameni.

Reiese, deci, că societăţile egalitariste sunt mai favorabile dezvoltării armonioase umane, pe când cele liberale, capitaliste, ce permit inegalităţi mari de venit nu sunt propice pentru viaţa umană. Dacă egalitarismul ar fi fost contrar naturii umane, realitatea ar fi trebuit să indice realităţi exact opuse.

Materialismul financiar şi bolile mentale

Indivizii care prosperă în capitalism, adică cei preocupaţi în mod deosebit de accederea pe scara socială şi acumularea materială, sunt dovediţi ca suferind de boli mentale. Astfel, comportamentul lor provine dintr-o natură viciată, pervertită, bolnavă. Printre numeroasele studii psihologice recente ce dovedesc acest lucru, îl citez pentru început pe cel realizat de Robert Arkin, doctor în psihologie în cadrul Universităţii Ohio. Acesta a arătat că studenţii ce suferă de o scăzută stimă de sine, sunt mult mai predispuşi să considere valabile afirmaţii precum „îmi place să deţin bunuri cu care să îi impresionez pe ceilalţi” sau „lucrurile pe care le deţin arată cât de mult succes am în viaţă”.

Un alt studiu realizat de Arkin sugerează că accentuarea scăderii încrederii de sine sporeşte apucăturile materialiste ale subiecţilor.

Pe lângă acestea două studii, publicate în 2002 în revista academică „Psychology and Marketing”, autorii Todd Kashdan si William Breen fac în articolul lor “Materialism and Diminished Well-Being”, publicat în Journal of Societal and Clinical Psychology, o scurtă trecere în revistă a cercetărilor şi concluziilor la care specialiştii au ajuns în privinţa vieţii

Comunism (socialism)

Capitalism



şi fericirii materialiştilor, adică a persoanelor preocupate în măsură mare de dobândirea de averi şi faimă. Cei doisubliniază: „goana după bani, avere şiposesiuni materiale nu este o strategie de maximizare a plăcerii sau de găsire a sensului vieţii. (...) cei mânaţi de valori puternic materialiste prezintă mai multe emoţii negative, sunt mai puţin capabili de a comunica sentimental cu ceilalţi, au o autonomie personală diminuată, sunt mai incapabili şi mai puţin recunoscători”.

În articolul lor „Of Wealth and Death”,publicat în Psychological Science, cercetătorii Tim Kasser şi Kennon Sheldon argumentează că impulsul materialist este generat de neîmpliniri psihologice, pe care materialiştii încearcă să le compenseze acumulând averi şi statut social.

În concluzie, materialismul financiar şi lăcomia de averi, tipice societăţilor de consum, nu provine din natura uamană, ci dintr-o natură umană bolnavă, cu carenţe şi neajunsuri psihologice.

Avem egalitarismul în sânge

Un studiu realizat de cinci profesori,printre care James Fowler, constituie un argument puternic în favoarea ideii că egalitarismul ţine de natura umană. Cercetatorii au arătat în articolul „Robin Hoods: Study Determines We Prefer Distributed WealthLaboratory game shows people will give up some of their own wealth to ensure equality within a group”, că în comportamentul uman există, bine întipărit, aşa-numitul „efect Robin Hood”. Acesta constă în impulsul de a prefera redistribuirea veniturilor într-un grup, o atitudine negativă faţă de cei care câştigă mai mult decat media, precum şi o atitudine generoasă faţă de cei mai săraci. Cercetătorii au dat diferite sume de bani la 120 de studenţi, cu posibilitatea fiecăruia de a lua de la unii şi de a da la alţii. După cum notează echipa de cercetători, „rezultatele experimentului arată că subiecţii reduc sau măresc veniturile celorlalţi, chiar cu preţul de a pierde ei înşişi bani şi fără a avea niciun alt avantaj. Magnitudinea şi frecvenţa schimbărilor de venit sunt puternic influenţate de inegalitate. Atitudinea faţă de cei care au cei mai mulţi bani devine din ce în ce mai negativă, iar cei care au această atitudine cheltuiesc mai mult pentru a reduce averea celor peste media grupului şi de a o spori pe cea inferioară. Experimentul demonstreză că motivaţiile egalitariste sunt un factor important în evoluţia reciprocităţii şi, deci, cooperării între oameni.”

Înclinaţi spre altruism

Dacă natura umană ar fi îndreptată într-un mod relevant spre egoism, lăcomie, depăşirea competitorilor etc., atunci e dificil de explicat cum de există fapte consistente făcute, dezinteresat, în beneficiul altora, mai ales în ţările capitaliste. De exemplu, în 2005, 65 de milioane de americani s-au oferit voluntari. După dezastrul lăsat în urmă de uraganul Katrina, americanii au donat peste 4 miliarde de dolari, în timp ce corporaţiile de acolo de-abia au strâns 400 de milioane. În SUA, Crucea Roşie a strâns într-o singură lună peste un miliard de dolari pentru ajutorarea victimelor tsunami-ului din 2004, peste 85% din bani provenind de la oamenii simpli, nu corporaţii sau afacerişti. Si exemplele pot continua.

Conform unui sondaj efectuat de Social Capital Community Benchmark pe un eşantion de 30.000 de familii americane, oamenii care au donat bani în scopuri caritabile în anul 2000 au fost cu 43% mai inclinaţi decât cei mai egoişti să spună că sunt foarte fericiţi. Similar, cei care s-au oferit voluntari au fost cu 42% mai fericiţi decât cei care nu au făcut-o. Un studiu efectuat de Universitatea din Michigan a descoperit că cei care au donat în anul 2001 au fost cu 34% mai puţin probabil să sufere de depresie decât ceilalţi. Totodată, probabilitatea ca donatorii să se simtă lipsiţi de optimism şi speranţă a fost cu 68% mai scăzută decât cea a celor mai egoişti. După cum explică profesorul Louis A. Bantle, de la Universitatea din Syracuse, altruismul generează endorfine în creierul uman care au un efect plăcut şi reconfortant, întărind totodată sistemul imunitar şi scăzând hormonii de stres. Iată, aşadar, că altruismul este puternic imprimat în personalitatea umană şi că practicarea sa are efecte inclusiv fiziologice asupraorganismului, îmbunătăţind sănătatea fizică şi mentală.

Moderaţia şi psihicul uman

Nu puteam încheia această expunere fără a mă referi la trăsătura dominantă a capitalismului, goana după bani. Este, aşadar, îmbogăţirea, favorabilă bunăstării şi fericirii umane? Este motivată ştiinţific, psihologic, această ambiţie sau este ea doar un produs artificial al societăţii capitaliste, care însă e incapabilă să sporească fericirea?

Psihologul Stefan Klein, autorul best-sellerului „Formula fericirii”, scrie: „Toate sondajele au ajuns la acelaşi rezultat: banii aduc o stare de mulţumire, dar efectul lor este minim. Diferenţa dintre câteva sute şi chiar

câteva mii în plus la salariu nu e mai mare decât diferenţa dintre o şampanie normală şi una dintr-o recoltă bună: cu alte cuvinte, este imperceptibilă. Chiar la cei extraordinar de bogaţi, banii nu au un efect cuantificabil. Averea oricăreia dintre cele 50 de persoane aflate în topul celor mai bogaţi americani depăşeşte 100 de milioane de dolari; cu toate acestea, a constatat Diener, care i-a intervievat pe bogătaşi, satisfacţia lor nu e decât cu puţin mai mare decat media.[…]

De îndată ce venitul depăşeşte pragul sărăciei, banii nu mai au aproape nimic în comun cu fericirea. […]”

Cu alte cuvinte, studiile arată că nevoia de bunuri materiale este scăzută, contând doar până la depăşirea sărăciei lucii. Ceea ce depăşeşte acest prag, nu aduce un surplus de fericire corespunzător.

Astfel, o societate care asigură tuturor oamenilor mijloacele de bază pentru supravieţuire, precum acces gratuit la sănătate, educaţie, locuinţe accesibile ca preţ, loc de muncă pentru fiecare, sunt mai potrivite pentru nevoile umane decât una care permite inegalităţi enorme şi nu le asigură tuturor aceste condiţii materiale minime.

Concluzie

Ceea ce se înţelege din prezentul articol estă că, şi fără a intra în detalii extrem de tehnice şi ştiinţifice, concepţia conform căreia trăsăturile societăţii actuale, precum materialism financiar, competiţie, egoism, inegalităţi socio-economice etc. ar fi definitorii pentru natura umană este nejustificată. Primele societăţi umane au avut timp de milioane de ani structuri egalitariste, inegalităţile din cadrul actualelor societăţi au efecte negative asupra vieţii şi sănătăţii oamenilor, foamea de bani este generată de o natură umană viciată, bolnavă, banii nu sporesc fericirea odată ce pragul sărăciei este trecut, experimente controlate în condiţii de laborator indică faptul că suntem înclinaţi în mod firesc spre egalitarism iar altruismul are efecte dintre cele mai pozitive asupra omului.

Iată, aşadar, că o societate bazată pe egalitarism, cooperare în loc de competiţie şi pe satisfacerea nevoilor materiale de bază ale tuturor, în loc de îmbogăţire, este mult mai în acord cu tendinţele fireşti ale oamenilor decât societatea din prezent, capitalistă.

H.G.P.24 februarie 2008



(continuare din pag. 1)

întoarcă în patrie, recurgeau la cererea de azil politic. Fiind în număr destul de mic, statele respective le asigurau, fără prea mari eforturi, locuri de muncă bine plătite şi locuinţe, apoi îi convingeau, înclusiv prin argumente pecuniare (...), să colaboreze cu organele de presă de genul postului de radio menţionat, axate pe denigrarea socialismului.

Dar cât de facilă ar fi fost pentru statele capitaliste acordarea de azil politic, dacă s-ar fi confruntat cu exodul a vreo 2-3 milioane de români de diferite etnii? Întrebarea este retorică astăzi, însă răspunsul nu este greu de imaginat: în scurt timp, mare parte dintre cei plecaţi, sătui de munca la patroni, s-ar fi reîntors degrabă acasă, unde îi aşteptau locuri de muncă sigure, salarii decente şi program neexploatator. Ca să nu mai vorbim de faptul că unii dintre ei ar fi fost expulzaţi în ţară, din varii motive...

Astăzi, pe românii din străinătate nu-i mai aşteaptă nimic promiţător în ţara-mamă. Siguranţa pe care le-o oferea Republica Socialistă România este doar o frumoasă amintire. Dar au aflat despre capitalism că nu este aşa cum le era prezentat în celebrul serial „Dallas”, de exemplu. Familia Ewing, în afacerile ei prospere cu petrol şi ferme, avea şi o sumedenie de angajaţi, prea mulţi şi prea mărunţi ca să apară în episoade. Şi pentru că serialul îndrăgit trebuia să prezinte doar o faţă a capitalismului, cea frumoasă, însă accesibilă doar pentru un număr mic de privilegiaţi.

Alexandru Voicu

Undeva, dincolo de noi, diverşi publicişti, oratori, politologi, istorici, economişti,

viitorologi, care se pretează la rolul de cădelniţari ai propagandei capitaliste, unii căpetenii cu seifuri bine garnisite, alţii, plevuşcă hrănită cu fărâmituri de la mesele mari, nu contenesc să dea socialismului cele mai blamante certificate, ca şi cum ar sta în puterea lor să deturneze societatea umană de la mersul ei înainte. În fond, lucrul nu e de mirare. Totdeauna, în epocile de tranziţie spre o calitate superioară pe planul organizării colective a existenţei omeneşti, s-au găsit şi apologeţi ai stării pe loc, de fapt ai sistemului politico-social care, prin inechitatea sa hipertrofiată de bătrâneţe şi contrastând brutal cu cerinţele timpului, îşi pierde însăşi raţiunea de a fi. A defăima, a calomnia, a minţi prin viu grai sau în scris pe tema socialismului, a împodobi cu flori de staniol şi a vopsi în roz-bombon realităţile de tristă faimă ale lumii capitaliste, acestea sunt sarcini de care dumnealor se achită conştiincios, aplicându-şi masca supremei obiectivităţi. Procedeul nu are nimic original. Se repetă ceea ce au spus şi au scris alţi anacronici dispăruţi de mult în epoci de înnoire. Aşadar, ne aflăm în faţa unui plagiat, căruia socialismul îi răspunde prin edificarea, cu forţe din ce în ce sporite, a operei sale cu o autenticitate unică în istorie. Totodată, pledoaria, garnisită cu deturnări şi sofisme, pentru o înarmare fără precedent, care pune în pericol însăşi viaţa pe pământ, dar prezentată drept o necesitate a supravieţuirii, nu e decât reluarea la scara limbajului modern a răsuflatelor argumente folosite, rând pe rând, în cursul vremurilor de către toţi agresorii potenţiali. Încât n-aş ezita, de pildă, să-l asigur pe domnul Donald Wilhelm, un autor american, care susţine că „lupta mondială contra comunismului este în ultimă instanţă o luptă pentru spirite şi inimi, o cruciadă a credinţelor”, că are de

pe acum toate şansele de a pierde lupta şi de a-şi căuta un alt subiect de meditaţie...

Dar să-i lăsăm pe „cruciaţi” să-şi încaseze primele de încurajare acolo, în lumea lor, unde milioane de oameni nu-şi pot găsi un loc de muncă, unde drogurile pustiesc şi ucid atâtea vieţi, unde bandiţi şi escroci de profesie agonisesc averi fabuloase proclamându-se trimişi ai Domnului din Cer şi ducându-şi turmele de naivi, storşi de vlagă şi de ultimii bănuţi, până la sinucidere. Să-i lăsăm acolo cu abţibildurile şi cu bidinelele lor, cu numerele lor de iluzionism în care negrul apare alb şi albul negru. Noi, cei din România, n-avem decât să le adresăm câteva din miile de întrebări posibile. Oare fără socialism ar fi fost asigurat dreptul la muncă fiecărui cetăţean al ţării? Oare fără socialism ar fi existat uriaşa reţea de uzine răspândită pe tot întinsul patriei? Oare fără socialism ar beneficia poporul întreg de asistenţă medicală gratuită? Oare fără socailism, ar fi luat naştere autoconducerea muncitorească? S-ar fi realizat oare colosalul complex hidroenergetic Porţile de Fier, Canalul Dunăre-Marea Neagră, oraşele noi, magistralele, mulţimea de locuinţe moderne destinate oamenilor muncii, metroul din Bucureşti, etc. etc. etc.? A cui proprietate ar fi fost solul şi subsolul nostru? Nu cumva „munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă” ar fi rămas până azi o expresie de actualitate? Cred că ajung chiar şi numai aceste câteva întrebări. Altele, inclusiv cele privind nivelul intelectual şi moral în societatea noastră socialistă, să şi le pună oricine vrea.

Noi vom merge în continuare spre împlinirea năzuinţelor multiple de progres care animă poporul român, condus cu demnitate şi clarviziune de Partidul său Comunist.

Eugen Frunză

De pe Elba pâna în Urali, sute de milioane de oameni amărâţi

traiesc febra „reformei”. După decenii de dictatură politică, interdicţii de tot felul, corupţie, sărăcie, zidurile vechilor puşcării sunt în ruine. Soarele ideologiei marxist-leniniste atotbiruitoare a intrat în ceaţă, şi popoarele de la Răsărit de Elba, urmând conducători de ocazie - unii de-a dreptul dubioşi - intră în mlaştina numită „reformă”. Demnitate umană şi prosperitate - asta dorim cu toţii. Întrebarea este: avem vreun motiv să credem că pe drumul pe care am apucat-o vom găsi aşa ceva? Cred că e bine să nu ne grăbim cu răspunsul. E vorba de viitorul nostru şi al copiilor noştri. Cum ne vom putea uita în ochii lor, dacă prin ceea ce facem îi condamnăm la o existenţă precară, subumană? „În lume există două orânduiri: socialismul si capitalismul.

Socialismul este bun, iar capitalismul este rău”. Cu asta ni s-a bătut capul timp de decenii.

Dar şi un copil ştia că noi o ducem nu prea grozav, în vreme ce Germania de Vest ne apărea, privită prin gaura cheii, ca un paradis. Acum, un raţionament, considerat de mulţi corect, sună cam aşa: „În lume sunt două orânduiri: capitalismul si socialismul. Socialismul este rău, iar capitalismul este bun”. Deci, se reia raţionamentul de la învătământul politic, se răstoarnă cu susul în jos şi se obţine un raţionament corect. Concluzia ar fi: cu cât vom fi mai repede capitalişti, cu atât mai repede la noi va arata ca în Germania de Vest. Trebuie numai sa facem o „reformă”, adică să

trecem la capitalism. O primă rezervă? Nu chiar toate ţările capitaliste arată atrăgător. Bunăoară, Turcia nu pare nici un model de prosperitate şi nici unul de bogăţie. Ca să nu mai vorbim de Bangladesh. Oare,

trecând la capitalism, ne vom apropia mai mult de Germania, sau de Turcia? O a doua rezervă. Oare Suedia, cea mai democratică ţară din lume, este capitalistă, sau socialistă? Dacă luăm de bune declaraţiile liderilor partidului de guvernamânt din Suedia, ţara lor nu este capitalistă. Hm... Aşa ceva nu există - zice ardeleanul, când vede o cămilă.

Cum spuneam, sub faldurile drapelelor pe care scrie „Capitalism - bun, Socialism – rău”, sute de oameni necăjiţi intră în mlaştina numită „reformă”. Unii mai temători, alţii mai grăbiţi. Dar, ca într-un miraj, cu cât te apropii mai mult, cu

REFORMA: O CACEALMA SORDIDĂ



atât punctul terminus este mai departe. „Este prea lentă reforma” - spun comentatorii de pe margine si chibiţii din afară, unii - repetăm - de-a dreptul dubioşi. „Boala lungă, moarte sigură. Grăbiţi reforma!”, „Este nevoie de o terapie de şoc!”. Peste tot ritmul „reformei”

a fost grăbit. Primii care s-au oferit cobai pentru experiment au fost est-germanii.

Sub conducerea unui fost agent al poliţiei politice secrete, Lothar de Maiziere - ce şi-a descoperit între timp vocaţia de om politic - est-germanii s-au aruncat cu încredere în toamna lui ‘89 în braţele fraţilor bogaţi de la apus de Elba. Atunci ei nu bănuiau, probabil, că noţiunea de „frate” are alt înţeles în economia de piaţă. În ‘89, est-germanii o duceau rezonabil. Surse occidentale apreciau nivelul lor de trai la 65-70% din nivelul germanilor din Vest. Peste nemulţumirea rezultată din decalajul net în ceea ce priveşte nivelul consumului se aşeza, însă, depăşind-o, un complex psihologic rezultat din decalajul în ceea ce priveşte calitatea consumului. De ce el neamţ, eu neamţ, dar el se plimba în Volkswagen, iar eu în Trabant? De ce în WC-urile lor publice nu miroase, iar la mine pute? „Vax, Sozialismus ist schmutzig!” În clipa în care Helmuth Kohl, acest cârnăţar cinic şi lipsit, deci, de orice complexe morale, a propus unirea celor două Germanii, asigurând paritatea 1 marcă Est = 1 marcă Vest, locuitorii din Est au votat masiv pentru dispariţia ţării lor. Apelurile la prudenţă au fost ignorate. Acum, locuitorii se trezesc

din vis. Prea târziu. Industria est-germană moare. Ea dădea pentru Răsăritul Europei produse acceptabile. Dar acum, după unire, est-europenii nu mai au cu ce să le plătească. Pe piaţa din Vest produsele est-germane pătrund greu. Muncitorii est-germani descoperă că au salarii considerabil mai mici decât pe vremea dictaturii comuniste. Cei care nu sunt şomeri. Dar şomajul creşte exploziv. Iar ajutorul de şomaj nu este cel din Vest, ci ca pentru săraci. Şomerul german îşi poate face vacanţa în Spania - asa ştiam noi pe vremuri. Nu era vorba despre şomerul est-german de acum. Nici cetăţenii vest-germani nu par prea încântaţi de ce a ieşit. Cârnăţarul cinic promisese că nu va creşte impozitele. Minţea, fireşte. Distrugând economia est-germană, milioanele de şomeri au nevoie de ajutoare de şomaj, care nu puteau fi mobilizate decât prin mărirea impozitelor. Întrebare esenţiala: cine, ce are de cîştigat din distrugerea industriei est-germane? Adică: cine sunt beneficiarii „reformei”?

Polonezii au pornit din timp pe calea ei. Cam de prin 1980 iniţiativa privată a fost deblocată. Efecte pozitive globale nu prea s-au văzut. Sectorul privat prospera, cel de stat bătea pasul pe loc. Toata lumea ştia că prosperitatea sectorului particular provenea nu atât din eficienţa muncii depuse, cât din diverse matrapazlâcuri făcute pe seama sectorului de stat. Global, economia poloneză a traversat o perioadă de 10 ani de stagnare, poate chiar o scădere lentă (dacă a stat pe loc sau a scăzut depinde de cine face analiza). Datoria externă a continuat să crească. În aceste împrejurări, în urmă cu 2 ani a început demolarea a ceea ce mai rămăsese din sistemul „comunist”. A apărut primul guvern necomunist din estul Europei. Efectele economice pozitive nu s-au văzut. Guvernul Mazowiecki a vehiculat primul termenul de „terapie de şoc”. Populaţia a acceptat privaţiuni de neimaginat sub regimul comunist. Ceea ce nu s-a acceptat de la „Komunisci-Onanisci” (nu mai traducem...) s-a acceptat de la guvernul Solidarităţii, căci ”Nie ma wolnosci bez Solidarnosci”

(nu este libertate fără “Solidaritatea”). Deziluzie. Timpul trecea, sărăcia nu.

Peste tot agresiunea s-a comis împotriva proprietăţii de stat. Oare Italia este o ţară comunistă pentru că sectorul ei de stat nu este lăsat de izbelişte şi nu este jefuit în profitul particularilor? Oare Franţa este ţară comunistă, pentru că liberalizarea preţurilor s-a făcut treptat de-a lungul a zeci de ani? Oare toate ţările capitaliste dezvoltate sunt comuniste pentru că acolo există organisme guvernamentale care îşi asumă responsabilitatea orientării investiţiilor particulare? Sau care fac un strict control asupra produselor, protejând astfel consumatorul? Oare ţarile membre ale Pieţei Comune sunt ţări comuniste, pentru că îşi protejează prin măsuri vamale foarte severe industria, agricultura şi resursele naturale?

Pentru o parte a publicului, neinformată ori rău intenţionată, orice încercare de responsabilitate pare a se numi comunism. Asta e situaţia... Dacă pleci cu maşina de la Bucureşti la Baia Mare şi constaţi că ai ajuns într-o mocirlă, că şoferul, în loc să se dea câţiva metri înapoi să iasă din ea, forţează maşina înainte, împotmolind-o şi mai tare; când ştii că tu o să te bălăceşti prin noroi, împingând la maşină, nu şoferul care va ramâne la volan; când şoferul îţi spune că nu sunt decât două posibilităţi: ori înainte, cu el la volan spre Baia Mare, ori înapoi, la Bucureşti; ei bine, atunci nu ai prea multe de făcut. Sau laşi la volan şoferul prost, cobori şi ajuţi cinstit la maşină, sperând că, atâta vreme cât nu s-a împotmolit de tot, veţi ieşi cumva la liman, înghiţind răbdător toate obrăzniciile şoferului, care te va beşteli că nu ai vlagă; sau ordoni şoferului să schimbe drumul, căci între Bucureşti şi Baia Mare nu este un singur drum, ci sunt cu zecile. Sau, cel mai bine, schimbi şoferul.

ing. Virgiliu zbăganu

(Text preluat din cartea „Secolul XXI va fi comunist sau nu va fi deloc”)

ing. Virgiliu zbăganu - 1992

25 octombrie 1944 este data eliberării totale a nord-vestului Transilvaniei de sub ocupaţie şi administraţie străine.

Eliberarea întregului teritoriu naţional s-a obţinut prin lupta eroică a peste 525.000 de militari angajaţi nemijlocit în luptă, între 23 august şi 25 octombrie 1944. Dintre aceştia, au fost ucişi sau răniţi circa 58.000. Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la

89.934 militari dintre care 76.275 prizonieri. Data de 25 Octombrie constituie

amintirea unei zile de împlinire naţională,

ziua când armata română şi-a îndeplinit menirea firească. Devenită simbol al tuturor bătăliilor şi eroilor neamului românesc, ea

a rămas întipărită în sufletele românilor ca zi în care ţara îşi sărbătoreşte Armata şi pe cei care au fost sau sunt în slujba ei.

Din 1830, anul înfiinţării armatei române moderne, până în 1951, în tradiţia românească nu a existat o zi dedicată exclusiv

sărbătoririi acestei instituţii. Aflată în centrul

55 DE ANI DE LA DECLARAREA zILEI ARMATEI ROMÂNE



atenţiei publice, mai ales după Războiul de Independenţă din 1877-1878, armata a participat anual la manifestările prilejuite de „Ziua Înălţării Domnului”, devenită, după Primul Război Mondial Ziua Eroilor, şi la cele din Ziua Naţională a Regatului Românei (10 Mai).

Sărbătorirea zilei armatei în lume s-a instituit, în mod diferenţiat, de la o ţară la alta, după primul război mondial, cu scopul de a oferi societăţii civile posibilitatea evocării faptelor de arme sau a evenimentelor hotărâtoare din viaţa fiecărei oştiri. De regulă, aceste zile au fost stabilite în corelaţie cu momente semnificative din istoria modernă şi contemporană.

În general, armatele din Occident nu sărbătoresc o dată anume ca zi a armatei. În aceeaşi tradiţie se încadra şi armata română în perioada antebelică. Excepţie de la această regulă fac Franţa, care îşi serbează armata la data de 11 noiembrie – ziua armistiţiului din 11.11.1918 dintre aliaţi şi Germania -, şi Italia, la 4 noiembrie – armistiţiul de la Villa Giusti din 04.11.1918.

În ţara noastră, pe data de 20 iulie 1951, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a emis Decretul nr.125 în vederea declarării zilei de 2 octombrie, pentru prima oară, ca “Ziua Forţelor Armate ale R.P.R.”. Motivul acestei alegeri îl constituia faptul că, la 2 octombrie 1943, Stalin aprobase organizarea Diviziei “Tudor Vladimirescu” din prizonieri de război români, devenind, astfel, “sâmburele” viitoarei “Armate Populare” din România.

În anul 1959, prin Ordin al ministrului forţelor armate, Leontin Sălăjan, s-a revenit la tradiţiile unităţilor şi marilor unităţi cărora li s-a permis să-şi sărbătorească sau să comemoreze principalele momente din toată perioada existenţei lor. Ideea după care întreaga armată română îşi avea “sâmburele” în Divizia “Tudor Vladimirescu” devenea astfel de domeniul trecutului iar în anul următor, prin Decretul nr. 381 din 01.10.1959, Ziua Forţelor Armate a fost mutată pe data de 25 Octombrie. Acest fapt, la vremea respectivă, a reprezentat un act de curaj.

Motivul principal al deciziei de schimbare a Zilei Armatei trebuie căutat în faptele de arme ale Armatei Române şi în rezultatul acestora: reîntregirea graniţei de Vest a României şi anularea, de facto, a prevederilor Dictatului de la Viena. Acesta a fost singurul obiectiv strategic naţional, realizat efectiv de Armata Română pe câmpul de luptă, recunoscut juridic în art. 2 al Tratatului de pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate, încheiat la 10 februarie 1947.

Recunoaşterea importanţei zilei de 25

octombrie 1944 pentru istoria Armatei Române şi istoria naţională, în ansamblul ei, este pusă în evidenţă şi de faptul că autorităţile timpului (comuniste) şi-au asumat chiar riscul unor speculaţii nefavorabile lor, care puteau asocia faptele de arme cu ziua regelui Mihai, născut tot într-o zi de 25 octombrie, sau cu forma de guvernământ existentă înainte de 30 decembrie 1947. Ele au ţinut cont, în mod obiectiv, de prevalenţa caracterului naţional al instituirii acestei zile şi nu de cel ideologic.

Deci, 25 Octombrie 1944 semnifică data eliberării totale a nord-vestului Transilvaniei de sub ocupaţie şi administraţie străine. Chiar dacă acest teritoriu a fost preluat iniţial de administraţia sovietică, fiind retrocedat României pe 9 martie 1945 (la câteva zile după instalarea Guvernului Groza, pe 06.03.1945 - a fost una din condiţiile cerute efectiv de dr. Petru Groza pentru acceptarea funcţiei de şef al Guvernului), în ziua de 25 octombrie 1944 Armata Română a trăit un moment înălţător, prin atingerea hotarului firesc al patriei sale.

La momentul respectiv comandantul Armatei a 4-a, generalul Gheorghe Avramescu, adresându-se militarilor din subordinea sa, consemna în Ordinul de Zi nr. 104 din 25.10.1944, următoarele: “La chemarea ţării pentru dezrobirea Ardealului rupt prin Dictatul de la Viena aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbânda poporului nostru, tineri şi bătrâni aţi pornit spre hotarele sfinte ale patriei şi cu piepturile voastre aţi făcut zăgaz neînfricat duşmanului care voia să ajungă la Carpaţi (…). Zdrobit de focul năpraznic al artileriei şi de necontenitele voastre atacuri, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump (…), eliberând astfel ultima palmă de pământ sfânt al ţării”.

Cele consemnate mai sus pun în evidenţă faptul că Ziua Armatei este legată efectiv şi afectiv de Transilvania, leagănul genezei şi evoluţiei istorice a poporului nostru, de obiectivele şi sentimentele Armatei Române, care au vizat întotdeauna îndeplinirea idealurilor naţionale: unitate, independenţă, suveranitate, integritate teritorială.

Este meritul Armatei Române că după evenimentele din decembrie 1989, cu toate presiunile exercitate, nu a acceptat să renunţe la ziua de 25 octombrie ca zi a sa, doar pentru faptul că a fost instituită de comunişti, aşa cum, din păcate, s-a întâmplat în alte domenii: industrie, agricultură, învăţământ, sănătate, asigurări sociale etc.

Regimul comunist nu numai că a instituit Ziua armatei în această zi, ci a construit şi un complex memorial monumental la Carei.

Complexul monumental ridicat în memoria eroilor din cel de-al doilea război mondial s-a construit într-o piaţă frumoasă

din localitate şi este creaţia sculptorului român (de origine etnică maghiară) Vida Gheza şi a arhitectului Anton Dâmboianu. Se numără printre cele mai impunătoare şi reprezentative monumente ridicate pe teritoriul ţării noastre întru slava eroilor români care şi-au jertfit viaţa în luptele pentru alungarea horthyştilor unguri de pe teritoriul Patriei. A fost dezvelit în anul 1964, cu prilejul împlinirii a două decenii de la alungarea trupelor duşmane de pe ultima brazdă de pământ românesc.

Realizat din piatră albă, complexul se compune din câteva elemente sculpturale şi arhitecturale distincte, armonios legate între ele, şi anume: un cap de ţăran, care degajă demnitate şi statornicie; o poartă cu încrustaţii inspirate din crestăturile cerdacurilor maramureşene; o femeie sădind o floare; chipul unui ostaş, cu trăsături aspre, impresionant prin masivitatea sa; un obelisc care aminteşte de turlele bisericilor maramureşene. Complexul are următoarele dimensiuni: 18 x 5 x 12 m.

Referindu-se la creaţia sa monumentală,

sculptorul Vida Gheza spunea într-un interviu: „Lucrarea are mai multe elemente simbolice, începând cu acel cap de ţăran care există la capătul complexului, simbolizând răscoalele ţărăneşti care au fost pe aceste meleaguri. Urmează poarta jertfelor care s-au dat pentru eliberarea patriei. Ţăranca, ce împlântă o floare, simbolizează viaţa nouă care începe. Urmează soldatul eliberator, care sub forma în care e reprezentat ilustrează un ostaş demn de menirea lui, participant activ la eliberarea Patriei. Ca punct culminant al acestui monument, am înălţat obeliscul sau flacăra veşnică, un obelisc ce seamănă cu turlele bisericilor de lemn din Maramureş”. Pe obelisc este săpat următorul text: „Glorie ostaşilor armatei române căzuţi în luptele pentru eliberarea patriei”.

Trebuie precizat că o dată cu instituirea zilei Armatei la 25 octombrie 1959, aceasta devine efectiv ”Armata Poporului” suveran, şi nu cum era pe timpul regilor ”Armata regală”, când suveran era regele şi nu poporul.

Petre Ignat

Monumentul Ostaşului Român - Carei



În 1988 s-au exportat cinci asemenea „monştri” în Australia, pentru 1.500.000

de dolari

Ceauşescu a vrut ca inginerii români să-i facă un „camion-gigant” care să poată duce în benă o încărcătură de 120 tone la un singur transport. După zece ani de proiectare, în 1988 era omol o g at m o n s t r u l „DAC 120 DE”, cu diametrul roţilor de 3,2 metri, lat cât şoseaua, ce cântărea 90 tone cu bena goală şi a cărui înălţime de 5,4 metri ajungea până la demarcaţia dintre etajele unu şi doi ale unui bloc.

Propulsia electrică dezvoltată la Electroputere Craiova utiliza o tehnologie similară cu cea întâlnită azi la maşinile Toyota Prius, având amplasate în roţile de pe puntea spate două motoare electrice ce dezvoltau 520 de cai putere fiecare, care îi permiteau camionului „DAC 120 DE” să ruleze cu 70 km/oră gol şi cu 55 km/oră încărcat. Prin circuitele electrice ale supercamionului curgeau curenţi de 1.200 volţi, debitaţi de un generator diesel-electric alimentat de la două rezervoare de 1.600 litri fiecare. Cu tancurile de motorină pline, camionul putea rula 24 de ore din 24, timp de o săptămână. Servodirecţia, servo-frâna hidraulică, aerul condiţionat şi scaunul cu amortizor, care echipau supercamionul, erau importate din Occident.

Numai pneurile marca Michelin costau 10.000 dolari bucata, îşi aminteşte inginerul Adrian Novac, unul din proiectanţii „monstrului”. „Erau pneuri speciale, fără cameră, care trebuiau să ţină cel puţin unul-doi ani de rulaj pe drumuri de carieră. Un astfel de cauciuc n-avea voie să se spargă decât dacă vreun buldoexcavator intra accidental cu cupa în el”. Umflatul unei singure roţi de 3,2 metri în diametru dura o jumătate de oră cu o instalaţie de debit mare, presiunea aerului din interiorul pneului era de aproape 10 atmosfere.

Sistemul de frânare al „camionului-mamut” seamănă cu cel folosit în zilele noastre de japonezi: „Erau prevăzute cu două pedale de frână: una de securitate pentru blocarea completă a roţilor şi o frână dinamică bazată nu pe frecare, ci pe disiparea sub

formă de căldură a energiei cinetice. Pe pante lungi, motoarele electrice din roţi deveneau generatoare de curent, însă spre deosebire de Toyota Prius, energia produsă nu se stoca în baterii, ci se disipa prin nişte rezistenţe electrice de frânare puse lateral pe platforma camionului, ca să se răcească de la aer. Privit de

aproape, camionul părea un elefant stând lângă un copilaş. Erai mic, iar el era ca un monstru mare lângă tine. Ca să poţi ajunge la cabină, amplasată la înălţimea de 2,5 metri, aveai o scară cu balustradă şi urcai treptele ca şi cum ai fi urcat la etajul întâi. Sus era o platformă ca un balcon de apartament pe care stăteam cu aparatura noi, inginerii, când făceam probe privind tensiunile din şasiu, viteza de deplasare, frânările, viteza de basculare. Acolo era răcoare, că eram bine protejaţi de soare sub cozorocul benei”. Scara de acces la cabină a stârnit un val de veselie la vremea ei: „La uzină, la Roman, când a fost Ceauşescu prin ’84 şi a urcat să viziteze cabina unui camion de 120 de tone, a făcut o scenă din asta că toţi am

râs. La coborâre, el nu s-a dat jos cu spatele pe scara aceea, cum se procedează pe utilaje, ci s-a dat cu faţa, ca la el în vilă, şi era să cadă-n fund”.

„Ca să ajungi în bena cu un volum de 35 metri cubi, urcai o scară de cel puţin 6 metri. Era atât de mare încât, câteodată, când ploua şi se strângea apa în benă, ziceai că-i bazin de înot”. Pe şosea, basculanta-gigant nu a circulat decât o singură dată, inginerii cerând aprobare specială de la autorităţile Braşovului ca să măsoare viteza maximă cu care camionul

poate rula pe drum plan: „Am mişcat-o prin oraş în ’82. Era dimineaţă, într-o zi de lucru, pe o şosea betonată uzinală între Rulmentul şi Tractorul, un fel de şosea de centură. Strada am golit-o de maşini şi singurele care mai aveau dreptul să circule şi cu care ne intersectam erau troleibuzele ce duceau muncitorii care urmau

să intre în tură. Când ne vedeau camionul, oamenii îşi făceau cruce şi coborau

din troleie, ţinându-se după noi cu alai”.

Mic spionaj industrial

Pentru ca proiectul „DAC 120 DE” să nu se transforme într-un alt eşec al industriei de maşini în care defecţiunile tehnice să apară la orice pas, românii au studiat reviste de specialitate de tipul „Truck and Diesel”, dar tot practica le-a elucidat nebuloasele, într-un final: „Când s-a făcut Canalul, s-a cumpărat o basculantă americană marca Lectra Haul, ce putea căra 100 tone la un transport. Maşina a fost dusă la Basarabi unde trebuia străpuns un deal de cretă şi basculanta trebuia să care dealul de cretă. De fapt, motivul principal

pentru care statul român a cumpărat camionul american n-a fost să transporte pământ, pentru că în final maşina a ajuns la Roman Braşov, unde afost demontată şi analizată. Câteva idei bune au fost în maşina respectivă şi ne-am folosit de ele”. De pildă, amortizoarele folosite sunt de acelaşi tip cu cele care echipau basculanta americană: „Suspensiile obişnuite ar fi cedat sub greutatea celor 120 tone cât cântăreşte camionul plin, ei le-au făcut din nişte pastile de cauciuc vulcanizat puse straturi şi introduse într-un cilindru, amortizarea şocului făcându-se prin frecarea

pastilelor de cauciuc între ele. Am avut nevoie de şase ani, din ’82 până în ’88, ca să ajungem la o reţetă de pastilă de cauciuc fiabilă pentru un asemenea tip de amortizor”.

În prezent, fiindcă suportă greutăţi foarte mari, amortizoarele de cauciuc de tipul celor folosite acum 20 de ani de inginerii braşoveni la basculanta „DAC 120 DE” se montează sub terasamentul podurilor suspendate

SUPERCAMIOANELE ROMÂNEşTI PRODUSE LA SFÂRşITUL ANILOR ’80 AVEAU ÎNGLOBATĂ O TEHNOLOGIE FOLOSITĂ ACUM DE MAşINILE HIBRIDE TOyOTA

Supercamionul românesc DAC 120 DE



din beton. Inclusiv culoarea basculantelor „galbene cu nişte dungi albastre” a fost inspirată de la competitori: „Probabil ca o inspiraţie de la maşinile americane, care folosesc culori ce le fac mai vizibile în condiţii de şantier: orange, galben muştar”.

Exportate la preţ de dumping

Opt dintre camioanele uriaşe au ajuns la exploataţia minieră de cupru de la Roşia Poieni, trei la cariera de calcar din Mahmudia, iar pentru o vreme s-a lucrat cu ele şi la Canal, s-a transportat banatita din Moldova Nouă şi sulful din Călimani. La Mârşa (Sibiu) s-au fabricat cinci „camioane-gigant” care au luat calea unei exploatări deschise de minereu feros din vestul Australiei: „Una a fost cam 300.000 dolari, preţ de dumping, dacă ne gândim că basculantele americane de capacitatea asta se vindeau acolo de trei ori mai scump”.

Un an i-a luat echipei de şapte muncitori români să asambleze camioanele la mina „Mc Caimy Monster Pilbara” pierdută în deşertul australian, undeva pe Tropicul Capricornului: „Maşinile s-au dus bucăţi şi au fost remontate la faţa locului, în condiţii de atelier de mină, nu de uzină. Reasamblarea celor cinci camioane a durat un an, între ’88 şi ’89”. Până în 1992, o echipă formată din trei români a asigurat în permanenţă mentenenţa „DAC-urilor 120 DE” explică Adrian Novac: „Mârşa Sibiu oferise garanţie pentru 1.200 de ore de exploatare, aşa că aveam în containere sigilate subansamble pentru încă un rând de camioane, aduse special ca piese de schimb”.

În caz de defecţiune, dacă un agregat trebuia înlocuit, muncitorilor le lua o săptămână numai demontatul-montatul

subansamblelor, ca să poată avea acces complet la motor, încât, din cele cinci supercamioane româneşti, efectiv lucrau doar trei, prin rotaţie, iar două erau permanent în revizie, ca în cazul în care vreuna se defecta, să poată fi înlocuită imediat. Asta fiindcă, atunci când muţi munţii din loc, nu-i vreme de stat: „La mina Mc Caimy Monster Pilbara, în 24 de ore, cele trei basculante umpleau două garnituri de tren de câte 200 de vagoane, fiecare vagon având 100 tone”.

Dispariţia „dinozaurilor“

„Rămăşiţele pământeşti ale ultimelor «DAC-uri 120 DE» ar mai fi şanse să poată fi zărite la mina de cupru Roşia Poieni. Eu presupun că cel puţin trei ar trebui să mai fie acolo, dacă cumva n-au fost date la topit. Ultima oară când am fost chemat acolo în 2003 pentru o revizie, una lucra şi două erau în depou la reparat. Ultimul camion-mamut a ieşit din fabrică în 1990. Fiindcă primele cinci basculante i-au surprins plăcut pe australieni, care ziceau că piesele sunt General Electric, în acel an scosesem o variantă îmbunătăţită numită «Australia Alfa», preparată pentru condiţiile de climă de la ei. Iar în ‘92 am avut intenţia să repornim producţia cu o variantă «Beta», pe care vroiam s-o trimitem în Rusia, la Krivoi Rog. Maşina ca idee era deja creionată, însă fabricarea ei însemna prea mult pentru puterile României acelor ani”.

„Aveam o teamă de fiecare dată când o conduceam. La cât era de mare, era totuşi foarte maleabilă. Fiind electrică, puteai să o dai uşor înainte şi înapoi şi, ca să iei curba, nu depuneai deloc efort, că direcţia era servoasistată”. - Adrian Novac, unul din cei 30 de ingineri proiectanţi ai autocamionului „DAC 120 DE”.

şofer român versus şofer australian

Adrian Novac îşi aminteşte de luptele de culise care se dădeau între şoferi pe şantiere, ca să fie numiţi titulari pe supercamion: „Ca să scape de munca grea, mulţi vroiau s-o conducă pe asta, că avea servodirecţie, servofrână şi la cerere chiar şi climă. Spre exemplu la cariera de la Mahmudia unde era mult praf, la basculante s-au pus deasupra cabinei instalaţii de aer condiţionat nemţeşti, ca să nu deschidă geamurile şi uşile. Plus că, fiind plătiţi la cantitatea de minereu transportat, la 120 tone capacitatea benei, e clar că aveau salariu mai consistent. Cei mai mulţi dintre şoferi erau puşi pe pile şi erau dintre cei care aveau trecere la şeful de coloană care conducea mina”. După revoluţie, şoferii celor câteva „DAC-uri 120 DE” au rămas tot nişte răsfăţaţi: „Ultima dată am fost în 2002 în Roşia Poieni şi una din ele încă căra minereu, iar şoferul ei avea salariul de 250 dolari, mai mare decât mine ca inginer proiectant”. În Australia, şoferii lucrau doar câte şase luni pe an, prin rotaţie: „Cum minele erau în mijlocul deşertului la 1.200 kilometri de orice oraş, ca şoferi veneau în general cei care făceau surfing pe la Sidney. Stăteau la mină jumate de an, câştigau bine şi se întorceau înapoi să se dea pe valuri restul de şase luni, iar mulţi şoferi aveau gândul să se întoarcă în Europa pe banii ăia, că li se aplecase de-atâta izolare”. În ce priveşte confortul în cabină, australienii duceau un trai de huzur: „Aveau scaune încălzite că se lucra în două ture şi noaptea era destul de rece pe tropic, în jur de 10 grade, iar amortizoarele de la scaune erau niţel mai bune”.

( ht t p : / / w w w. g an d u l . i nf o / re p o r t aj /supercamionul-lui-ceausescu-3228383)

După anul 1989, şi vastele şi modernele sisteme de irigaţii

de pe întreg cuprinsul ţării au fost distruse în mod samavolnic, din înguste şi neghioabe prejudecăţi politice.

În prezent, agricultorii şi culturile au rămas doar la „mila lui Dumnezeu”, care să aducă mult aşteptata ploaie.

Tot înainte de anul 1989, în anii socialismului, au început lucrările unui important canal magistral, denumit „canalul Siret-Bărăgan”. Acest canal urma să preia apă din râul Siret, al cărui debit de vară urma să fie suplimentat de apele acumulate în lacul de acumulare al Hidrocentralei de la Bicaz. Apa din acest canal urma să fie distribuită în Bărăgan prin cădere liberă, printr-o reţea de canale principale. Iar pentru irigarea suplimentară urmau să fie folosite şi apele râurilor Ialomiţa, Buzău,

Jijia şi Putna. Traversarea de către canalul magistral a albiilor râurilor interioare urma să se facă prin poduri-canal, ecluze, sifoane etc.

La sfârşitul anului 1989, lucrările la acest important canal magistral erau efectuate în proporţie de 30-40%. În primăvara anului

1990, lucrările au fost sistate, şantierul părăsit, utilajele furate sau vândute la fier vechi, iar canalul a devenit, în mare parte, groapă pentru gunoaie.

Iată cum o mare şi importantă investiţie, menită să contribuie la dezvoltarea agriculturii, a fost abandonată. Un mare jaf comis de către noii capitalişti, pe care nimeni nu i-a tras la răspundere, niciodată!

De mai mulţi ani, unele Institute de Cercetări Agricole, cât şi personalităţi de specialitate solicită Ministerului Agriculturii şi Guvernelor României reluarea lucrărilor la acest important canal magistral pentru irigaţii, dar fără succes. Nu sunt bani pentru asemenea lucrări. Sunt bani doar pentru vilele, autoturismele de lux şi afacerile celor din fruntea ţării...

Gh. Dumitru

UN IMPORTANT OBIECTIV ECONOMIC RATAT: CANALUL SIRET-BĂRĂGAN

Canalul Siret-Bărăgan, abandonat



Votaţi-mă pe mine!

(dedicat primarilor incompetenţi, realeşi prin fraudă electorală)

- Votaţi-mă pe mine, iubiţii mei confraţi,Căci nici nu ştiţi ce pierdeţi, de n-o să mă votaţi!Voi fi primar-minune, voi fi şi cel mai bun,Iar nu ca cei ce-au fost şi-au dat tun după tun!Căci eu, de-ajung primar, voi rezolva pe locCăpuşile din parcuri şi cele de la bloc...Că s-a umplut oraşul de-aceste căpcăuneŞi cineva, e clar, trebuie să le-adune!Voi angaja echipe să stea la vânătoare,Ce vor lucra în ture, cu câte-o bâtă mare,Ca să le dea în cap când urcă pe picioare!Şi altele, cu băţul, vor fi direcţionateSpre zonele rurale, acum depopulate...- Voi scoate tot asfaltul şi voi lăsa doar gropi,Să le exorcizeze vreo trei sute de popi;Vom face-un nou asfalt şi fără de sfărşit –Să nu aud cumva că iar s-a găurit!Voi face cazinouri, gondole şi piscineŞi voi aduce-acolo frumoasele „feline”,Culese de pe Net, să facă videochat!Din bani europeni, voi face, ca la carte,Un satelit uriaş cu destinaţia Marte, Unde vom lua pământ şi îl vom cultivaŞi noi locuri de muncă...acolo vom crea!- Vom fi stăpânii lumii şi vom fi cei mai tari,Iar satelitul nostru, cu baza-n Ferentari,Va face zilnic drumul, cu doi cosmonauţi,Înspre planeta Marte, direct din „Zăbrăuţi”!Vedeţi dar, dragii mei, ce perspective-aveţi,Veniţi dar, să v-ofer eşarfe şi găleţiŞi să vă dau sacoşe şi câteva umbrele,C-atunci când bate vântul să v-agăţaţi de ele!Să fie paraşute, când coborâţi din nori,Iar eu, primar ales, să vă aştept cu flori!- Votaţi-mă pe mine, iubiţii mei confraţi,

Că nici nu ştiţi ce pierdeţi, de n-o să mă votaţi!

Cugetări amare

Cei care vin sunt cei ce-au fost –Alegerile mai au rost?Doar se rotesc, şi-atâta tot,Şi i-am văzut pe toţi ce pot!

E ceartă mare-ntre palate,Se bat stăpânii pe bucate,Scena politică visează:„Ce vrea poporul? Mai contează?”

„Locuri de muncă...bunăstare...Poftiţi cu toţii la votare!” –Ne strigă peste tot, din ziare,Figuri turtite, zâmbitoare,Cum strigau clovnii pe la Moşi,Când ne vindeau la toţi...gogoşi!

Iubirea în capitalism

(Din pricina sărăciei, tinerii, în majoritate fără loc de muncă, deci fără bani, nu pot oferi niciun cadou iubitelor lor... Iar „iubitele” s-au reorientat!)

EL: Iubito, eu ţi-aş dărui şi luna de pe cer, să ştii!Ţi-aş lua Logan şi chiar Matiz, să-ţi turteşti nasul în parbriz, Şi-o vilă mare, cu garaj...Dar, deocamdată ce-ţi pot spune, e că în mână îţi voi pune Doar ajutorul de şomaj!

EA: Dar ce tot spui, iubitul meu? Ce vrei să-mi dai de ştire? De n-ai lovele-mi pare rău, eu vreau dolari şi lire!Aşa că, dragă, nu fi trist, dac-o să-mi iau Un fotbalist!

Sare pe coadă

Pentru unii mafioţi, iată, suferim azi toţi,C-au furat şi jefuit tot ce-n cale le-a ieşit!Păi, şi pân’ s-avem dovadă, noi le-am pus Sare pe coadă!

Şi, de-i dai în judecată, tot ei ies basma curată...Iar, de-ajung la puşcărie, fac pe loc o maladie,De la gripă la bronşită, reumatism şi gingivită...Şi ies chiar a doua zi, ca şi când nimic n-ar fi,Cu tam-tam şi cu perfuzii, pentru-a face noi infuziiPe la băncile străine, de euro şi sterline,Şi, până la vreo dovadă, iar le-am pus Sare pe coadă!

Uite, chiar ieri am aflat despre unul „vinovat”,„Pedepsit”, ca niciodată, cu averea confiscată,Cu sechestru, tribunale şi ieşiri pe trei canale!Cică mobila i-au luat, un dulap mai tot crăpat, Şi ligheanul de sub pat!I-au mai luat şi-un tomberon, o mătură şi-un cordon,Şi vreo şase sticle goale, un castron şi două oale...Şi, de-atât cotrobăit, a rămas sărac lipit!Dar de contul dumisale, milioane de parale,N-are nimeni vreo dovadă! Şi i-au pus Sare pe coadă!

Mariana – Aurelia Pleşa

SĂ NU NE PIERDEM UMORUL!

Nu e dificil de înţeles cine se află la originea „revoluţiei umbrelelor”

din Hong Kong! Presa pro-Beijing vorbeşte de legături ale manifestanţilor cu guvernul S.U.A., acuză C.I.A.-ul că s-a infiltrat în şcolile din Hong Kong şi sugerează că Marea Britanie a plasat agenţi ai serviciilor secrete în structurile de conducere ale marii metropole chineze. Ziarul „Wen Wei Po”, favorabil Beijing-ului, consemnează că liderul studenţilor, Joshua Wong, în vârsta de 17 ani, s-a întâlnit frecvent cu membrii Ambasadei S.U.A. din Hong Kong şi a primit donaţii de la americani. Cum era politicos, Wong a negat acuzaţiile, deşi vorbim de o copită dată Chinei, ca semn că n-are voie să depăşească economia americană. China îi stă în coaste Americii de mult timp, ca adversar de temut, dar unchiul Sam nu recunoaşte public.

Preluând o ştire a televiziunii publice

„Rossiya 24”, „The Telelgraf” relatează că protestele din Hong Kong au fost organizate de S.U.A şi Marea Britanie, liderii mişcării „Occupy Central fiind special pregătiţi de serviciile secrete americane, iar tactica protestatarilor din Hong Kong reproduce scenariul revoluţiilor portocalii, de fapt lovituri de stat, care au demis guvernele din Georgia, Kargâzstan şi Ucraina.” Experţii consideră că şi Marea Britanie se află în spatele protestelor din Hong Kong, din cauză că îşi pierde beneficiile economice pe care companiile britanice le-au avut după retrocedarea coloniei, Chinei. Fosta colonie britanică Xianggang, devenită azi centru global de afaceri, traversează cea mai gravă criză politică

de când insula a fost retrocedată Chinei, în 1997. Manifestanţii cer libertăţi precum votul universal deplin şi demisia şefului Executivului, Leung Chun-ying, perceput drept marionetă a Beijingului, solicitări pe care Beijingul refuză să le accepte, relatează A.F.P. Vrem sau nu, nu putem ignora realitatea: Hong Kong-ul este parte componentă a Republicii Populare Chineze, iar imixtiunile străine în treburile altui stat independent nu se încadrează în canoanele democraţiei.

Europa a devenit un mega-şop pentru China

“The Guardian” anunţă că S.U.A. sunt pe cale

SECOLUL AMERICAN SE TERMINĂ, ÎNCEPE CEL AL PACIFICULUI!...



să piardă statutul de cea mai puternică economie a lumii, pe care-l deţine de la sfârşitul secolului al XIX-lea. „Secolul american se termină, iar cel al Pacificului începe”, consemnează „The Economist”, sub titlul „Încoronarea dragonului”: „Până în

1890 China a fost cea mai mare economie din lume, când a fost detronată de S.U.A., dar până la sfîrşitul anului China îşi va recuceri coroana”.

Potrivit Băncii Mondiale, China a devenit cea mai mare econo¬mie a lumii, în perioada 1979 – 2014 având cea mai mare dezvoltare economică din istoria omenirii. China şi-a modernizat economia cu tehnologie din Germania şi Franţa, iar forţa de muncă este hrănită cu cereale şi carne de porc din România, ceea ce indică faptul că Europa a devenit un mega-şop pentru China. În următorii 10-20 de ani polul economiei mondiale se va muta în Asia. Comparativ cu ţara noastră, unde, începând cu anul 1990, economia a fost pusă pe butuci de o clasă politică coruptă, vândută intereselor străine şi dezinteresată de soarta naţiunii române. Trei milioane de români care ar fi putut contribui la dezvoltarea ţării au emigrat pentru un loc de muncă decent remunerat.

Aşadar, vedem vreo legătură între protestele din Hong Kong şi S.UA.? Cum să nu! Foarte curând, China va pune capăt unui secol de dominaţie americană şi va deposeda S.U.A de statutul de cea mai mare economie a lumii, pentru că, S.U.A., din punct de vedere economic, financiar şi politic, a dat aproape totul peste cap în lume, sau în mare parte a scăpat lucrurile de sub controlul de poliţist mondial.

Propaganda cu democraţia nu mai rezistă mult

În America s-a făcut democraţie şi cu munca chinezilor, care trăiesc ca vai de ei, şi cu petrolul scos din Irak, după ce le-a „injectat” irakienilor doza de democraţie forţată. China este astăzi fabricantul şef al lumii, datorită vesticilor şi americanilor, care şi-au mutat tehnologia la ei, în ograda Fluviului Yangtze sau Chang Jiang. Oricine poate observa cu uşurinţă avansul de civilizaţie, de educaţie industrială şi modernitate al Asiei faţă de Occident. Propaganda cu democraţia nu va mai rezista mult nici în America. Sistemul scoate fum negru pe ţeava de eşapament, are scurgeri mari de ulei şi are nevoie de reparaţii capitale. Într-o

economie falsă, susţinută de tiparniţele de dolari, S.U.A. nu prea mai produce mare lucru, tocmai de aceea trece prin cea mai profundă criză de politică internaţională, economică şi militară din toată istoria sa.

Deşi S.U.A. mai deţine încă supremaţia militară în lume, echilibrul fragil între S.U.A şi restul statelor s-a rupt în favoarea celor din urmă. Constituirea U.E. a creat pentru America o problemă de concurenţă serioasă, iar evoluţia Chinei din punct de vedere financiar, economic, militar şi social a devenit extrem de deranjantă. Ar fi o greşeală ca S.U.A să creadă că China e Siria, Irak, Afganistan sau Libia. În momentul de faţă, S.U.A. mai aruncă zaruri prin Ucraina, România, Albania, Kosovo. Restul statelor nu mai dau credibilitate americanilor. Între timp, vremurile cu ororile sale tind să-i dea dreptate Sf. Ioan, care profeţea că omenirea se va întoarce cu sus-ul în jos, iar oamenii îşi vor dori pieirea, în locul trăirii atâtor tragedii. Cetăţile Sodoma şi Gomora s-au înmulţit,

cămătarii, corupţii şi bogătaşii schizofrenici fac legea, iar cei care conduc Omenirea nu mai sunt oameni. Ne impresionează mai degrabă „omenia” unui câine, luând în considerare animalitatea celor de la Putere.

O nouă armă americană cu laser capabilă să prăjească burgerii de trei ori mai repede

S.U.A cere dezarmare tuturor statelor lumii, dar se înarmează în ritm galopant. În numele dezarmării nucleare a altor ţări, S.U.A au comis mult mai multe agresiuni decât toate grupările teroriste rebele la un loc. De şaizeci de ani încoace, S.U.A. invadează statele care le fac concurenţă şi le bombardează pe cele ale căror bogăţii şi resurse naturale nu-i lasă să doarmă. Publicaţia „Livescience” scrie că, o armă cu laser extrem de performantă, denumită High Energy Laser Mobile Demonstrator (HEL MD), capabilă să doboare drone sau alte obiecte într-o clipă,

numai bună de prăjit burgerii de trei ori mai repede, va intra curând în dotarea armatei S.U.A. Conform „Office of Naval Research” şi companiei Boieng, care lucrează la finalizarea ei, arma, dotată cu un laser în stare solidă ce dezvoltă o putere variind între 10 şi 30 kw, şi un sistem radar montat deasupra unui camion greu, este precisă şi rapidă şi poate doborî ţintele în diferite medii. Un test recent arată că arma a reuşit să doboare 150 de drone, rachete şi alte ţinte mai mici, demonstraţia celor de la Boieng fiind preludiul performanţei finale. În luna august a acestui an, Office of Naval Research a acordat companiei Raytheon un contract de 11 miloane de dolari pentru a construi arme laser montabile pe vehicule. Arma celor de la Raytheon va avea 25 de kw. Publicaţia „Livescience” face publicitate americanilor, doar, doar or crăpa ruşii de ciudă! Sunt convinsă că şi Rusia are suficiente arme performante, numai că nu-şi fac reclamă.

Americanii au survolat ilegal Marea Chinei de Sud

Dacă zestrea militară americană e atât de performantă, atunci cum se face că un avion chinez a interceptat o patrulă aeriană americană în Marea Chinei de Sud? Potrivit „Busines Insider”, armata americană a declarat că planul său de zbor de patrulare de rutină s-a desfăşurat în spaţiul aerian internaţional. Armata chineză susţine că survolul s-a desfăşurat în spaţiul lor aerian şi că Statele Unite

trebuie să înceteze efectuarea de misiuni de supraveghere atât de aproape de teritoriul său. Cert este că lupta pentru putere dintre China şi S.U.A. a devenit aprigă. Economia Chinei a depăşit demult pe cea a S.U.A., iar interceptarea avionului american în spaţiul aerian chinezesc este semnalul unei schimbări geopolitice care a obligat S.U.A. să împartă scena mondială cu superputereadin Asia de Est. În America, doar 35% din populaţie are un punct de vedere favorabil despre poporul chinez. Dar cum rămâne cu restul lumii? Cum rămâne cu I.S.I.S., creat tot de anarhiştii occidentali, acum ademeniţi în maşina de tocat a grupării teroriste? Probabil, în acest mod se realizează deratizarea democraţiei vestice!

(http://www.art-emis.ro/editoriale/2489-secolul-american-se-termina-incepe-cel-al-pacificului.html)



A trecut aproape un secol, mai precis 97 de ani de la Marea Revoluţie

Socialistă din Octombrie, din Rusia. Ecourile acestui eveniment care a zguduit lumea mai răsună şi astăzi, cu toate strădaniile burgheziei de a şterge cu buretele această pagină eroică din istoria omenirii. Mişcarea comunistă internaţională păşeşte pe drumul deschis de Revoluţia Socialistă din Rusia.

Există păreri, împărtăşite de unii comunişti, că mişcarea comunistă actuală trebuie să reia totul de la început, să pornească de la zero. Dar începutul mişcării comuniste datează din anul 1848, când a apărut „Manifestul Partidului Comunist” al lui Karl Marx şi Friedrich Engels. De atunci au trecut 166 de ani, timp în care lupta pentru comunism nu a încetat. Din 1917, Partidul Comunist a devenit partid de guvernământ în Rusia, iar apoi în numeroase alte ţări. Această experienţă istorică de peste un secol şi jumătate nu poate fi ignorată, aruncată la gunoi. Un argument puternic în favoarea preluării experienţei mişcării comuniste este superioritatea de necontestat a orânduirii socialiste faţă de orânduirea capitalistă. Realitatea demonstrează că în toate ţările care au trecut de la socialism la capitalism s-a produs o prăbuşire catastrofală pe plan economic, social şi cultural, care a aruncat aceste ţări înapoi cu multe decenii. Acest

fapt dovedeşte că linia politică a partidelor comuniste a fost justă. Şi atunci, de ce comuniştii de azi ar trebui s-o ia pe alt drum?

Partizanii ideii că în mişcarea comunistă trebuie să existe un altfel de început, conştient sau nu, dau apă la moară burgheziei, care are tot interesul să îngroape experienţa istorică a mişcării comuniste, să ascundă realizările epocale ale ţărilor socialiste. Aşa s-a întâmplat

de la începuturile mişcării comuniste: mereu au apărut în interiorul partidelor comuniste tot felul de curente subversive care, mascat sau făţiş, căutau să abată mişcarea comunistă de la principiile de bază ale ideologiei marxist-leniniste. Această politică perfidă a culminat

cu ideile lui Mihail Gorbaciov despre „glasnosti” şi „perestroika” , care au dus în final la dezastrul în care avem nefericirea să trăim.

Bineînţeles, imperialismul mondial ar vrea să scoată din istorie Marea Revoluţie Socialistă din Rusia, să-i şteargă până şi amintirea. Astăzi, burghezia îşi savurează triumful său odios. Creşte numărul miliardarilor, profiturile lor ating cifre astronomice. În acelaşi timp, se intensifică exploatarea clasei muncitoare. Milioane de oameni suferă din cauza şomajului şi a mizeriei. Occidentul se consideră învingător în „Războiul Rece” şi, sub masca prieteniei, tratează statele est-europene ca pe nişte ţări învinse. Popoarele din aceste ţări au aflat ce înseamnă şomajul, total necunoscut în regimul comunist. Dar şi în ţările occidentale dezvoltate situaţia majorităţii populaţiei este tot mai grea. Încetul cu încetul, burghezia ia înapoi drepturile şi avantajele pe care le-a smuls capitaliştilor clasa muncitoare, organizată în sindicate.

Capitaliştilor nu le pasă de suferinţele pe care le provoacă majorităţii populaţiei. Nu le pasă că, din cauza risipei, a poluării mediului, a epuizării rezervelor, omenirea va dispărea. Dar ei uită că în lume se produce o schimbare, că oamenii vor să trăiască!

prof. şarlota Cighear

ANIVERSAREA PRIMEI REVOLUţII SOCIALISTE DIN ISTORIE

V.I. Lenin adresându-se clasei muncitoare

Caracas, 9 octombrie 2014 (MPPRE) – Cancelarul Republicii Bolivariene

Venezuela, Rafael Ramírez, a afirmat că eşecul CIADI (Centrul Internaţional pentru Rezolvarea Diferendelor Referitoare la Investiţii) în favoarea patriei bolivariene, în cazul Exxon Mobil, înseamnă un sprijin extraordinar faţă de deciziile suverane luate de Guvernul national venezuelean.

„A fost o lungă luptă juridică, politică, şi de accea astăzi se încheie încă o bătălie în apărarea drepturilor poporului nostru. Astăzi s-a pus capăt litigiului cu Exxon Mobil, cea mai mare transnaţională din lume, care a fost învinsă de Republica noastră. A informat, de asemenea, că prin decizia CIADI i se recunoaşte lui Exxon Mobil doar suma de o mie cinci sute de milioane dolari, cu mult sub cea pretinsă de ei”...

„De data aceasta pretindeau să impună Republicii douăzeci de miliarde de dolari, calculaţi de ei ca indemnizaţie pentru naţionalizarea Fâşiei Petrolifere Orinoco. Important este că toate instanţele recunosc legalitatea acţiunilor de naţionalizare

din Republica noastră, recunosc buna credinţă pe care am manifestat-o de la începutul litigiului prin recunoaşterea activelor întreprinderilor naţionalizate”.

Ramirez i-a felicitat de muncitorii din industria petrolieră pentru tăria şi determinarea lor. „Mulţumim şi poporului nostru, instituţiilor şi echipelor care ne-au luat apărarea în comitetele politico-juridice, precum şi tuturor instituţiilor venezuelene, căci ne-am putut menţine uniţi, în a p ă r a r e a inte re s e l or noastre şi a viitorului fiilor noştri”.

D i s p u t a j u r i d i c o -politică a început în anul 2007. Cancelarul venezuelean a amintit că sub Guvernele celei de a Patra Republici au fost cedate întreprinderilor transnaţionale Fâşia Petroliferă Orinoco şi convenţiile de asociere operative, în principal celei nord-

americane Exxon Mobil. „Când comandantul Chávez a pus în practică complexa politică a economiei petroliere şi acţiunea naţionalizării celor mai mari rezerve de petrol de pe planetă, a fost momentul iniţierii asediului împotriva ţării noastre, în anul 2007”.

Ramirez a afirmat că eşecul în favoarea Patriei Bolivariene reprezintă o victorie pentru ţările producătoare de petrol. „Este

o uşurare pentru toţi cei care susţinem e x e r c i ţ i u l deplin şi suveran al r e s u r s e l o r n o a s t r e naturale. Este o victorie pentru R e p u b l i c a Bolivariană Venezuela , care îşi recuperează

poziţia de prestigiu la nivel internaţional. Suntem o ţară independentă şi vom apăra suveranitatea şi deciziile poporului nostru până la ultimele consecinţe”.

VICTORIA VENEzUELEI ÎMPOTRIVA EXXON MOBIL

Rafael Ramirez - cancelarul Republicii Bolivariene Venezuela



”Mi-am dat seama că statul nostru face numai rău...”

Interviu între corespondenţi ai Comitetului Republicii Populare Donetsk (RPD) pentru Comunicare Socială şi un soldat ucrainian care a dezertat pentru RPD:

- Mă numesc Nikita, m-am născut în 1993. Sunt din Makeevka, regiunea Donetsk. Am intrat în armată acum un an şi jumătate ca să obţin o legitimaţie militară.

- Erai soldat cu contract?- Nu, am fost un recrut chemat la încorporare.

Am intrat în armată la forţele de interne.- În care subunitate ai servit?- Unitatea 3066 de transport, de lângă Kiev.

Unitatea e specializată exclusiv pe transport. Eram în compania a treia, pentru transport de rutină.

- La care bătălii ai participat? Ce a făcut unitatea ta în timpul conflictului?

- În timpul conflictului am fost transferaţi la unitatea 3027 a Forţelor Speciale. Oamenii le ziceau „Leoparzii zăpezilor”. Nu am participat în nicio bătălie. Iniţial, am fost antrenaţi pentru Operaţiunea Antiteroristă (OAT). Ni s-a spus despre asta mai târziu, dar nu oficial. A trebuit să punem multe întrebări; să aflăm de unii singuri. Ne-am dat seama, după ce Piotr Poroshenko a declarat că acei care au luat parte la paradă, vor participa la OAT. Ştiam că noi, recruţii, vom intra în acea coloană.

- Spune-ne, te rugăm, de ce ai trecut de partea RPD? În ce circumstanţe s-a întâmplat?

- Ideea e că eu şi familia mea suntem din această regiune, şi când a început totul, nu mi-a plăcut de la bun început... Mi-am dat seama că statul nostru face numai rău. Am fost învăţat să îmi servesc ţara. După cum au ieşit lucrurile, familia şi eu ne aflam pe poziţii opuse. Nu mi-a plăcut niciodată.

- Spune-ne, cum sunt condiţiile, muniţia, mâncarea în armata ucrainiană?

- Armele sunt toate din vremea sovietică.

Dacă nu era Uniunea Sovietică, nu ar fi existat nicio armă. Toate armele, gloanţele, minele, sunt din depozitele strategice de armament. Minele erau ţinute în cutii putrede, vechi de 30 de ani... Cât despre mâncare – e raţia obişnuită de infanterie, nimic special. În zonele de luptă aveam doar raţii cu hrană uscată.

- Care e poziţia comandanţilor?- Nu ştiu ce să facă; sunt blocaţi şi nu ştiu

ce să facă.- În general, care e starea soldaţilor armatei

ucrainiene?- Starea lor depinde de... nimic. Nu au

suflu. Dacă vrei să fii într-o stare bună, vei fi într-o stare bună. Chiar nu sunt pregătiţi să lupte. Nu înţeleg pentru ce sunt toate astea.

- Haide să presupunem: avem armata regulară, corpurile Sectorului de Dreapta, Garda Naţională. Ce atitudine există între aceste unităţi?

- Nicio atitudine, se satisfac singuri că luptă cu „teroriştii”.

- Adică, ma refer, cum tratează soldaţii din armata regulară...

- Soldaţii din Sectorul de Dreapta? Păi, cum să tratezi indivizii împotriva cărora trebuia să lupţi acum jumătate de an, iar acum trebuie să lupţi alături de ei?

- Cum se face mobilizarea în Ucrainaacum?

- Din câte ştiu, iniţial, oamenii au fost recrutaţi voluntar. Apoi au fost recrutaţi soldaţii lăsaţi la vatră. Ai făcut armata acum zece ani – eşti chemat din nou. Acum toţi sunt chemaţi să servească. Tuturor le e frică; toţi se ascund, când înţeleg că armata ucrainiană o va lua în freză.

- Dar despre rude? Ai ţinut legătura cu ele?- Sigur, comunic permanent cu părinţii,

rudele apropiate, prieteni, camarazi. Îmi spuneau despre ce se întâmplă aici, iar eu fiind acolo – în regiunea Kiev – priveam ştirile şi nu puteam înţelege cine minte. Totul arătat la ştiri e nonsens şi minciuni.

- Spune-ne mai multe despre maşina de propagandă ucrainiană.

- Păi, când am plecat pentru vreo cinci zile, mama camaradului meu l-a sunat şi i-a zis, „Armata ucrainiană câştigă!” Noi eram în retragere, dar ea spunea asta. La ştiri spuneau că învingem, când de fapt noi nici măcar nu dusesem vreo bătălie, ci doar fugeam mâncând pământul.

- Şi ce spun despre locuitorii Donbassului?

- Spun că ei au vrut acest război.- Totuşi, tu ce crezi, sunt separatişti sau

doar oameni care îşi apără patria?- Nu, aceştia sunt oameni care îşi apără

credinţele şi vor să trăiască mai bine. Acest guvern nu le poate oferi nimic.

- Ce le-ai spune băieţilor care luptă de partea ucrainiană?

- În primul rând – să nu le fie frică. Le e frică să dezerteze, le e frică să nu fie condamnaţi pentru dezertare, le e frică să nu fie închişi. Guvernul se poartă cu ei rău şi nu se ţine de promisiuni. Nu există încredere în guvernul nostru.

- Când ni te-ai alăturat? Cum ai reuşit?- Ieri [3 oct]. Să fiu sincer, nu îmi plac

şerpii. A fost picătura care a umplut paharul. Eram de gardă în apropierea râului. Erau în jur de 20 de şerpi în jurul meu. Fac faţă împuşcăturilor, răniţilor, dar... Aveam două baricade bombardate. Eram nouă dintre noi într-un TAB, conduceam şi ridicam răniţii. Erau ţipete, sânge – groaznic. Dar şerpii au pus capac. Nu am mai rezistat. La naiba cu armata asta. Am vorbit cu taică-meu, m-am uitat pe hartă pe internet şi asta e tot.

- Care a fost reacţia familiei?- Sunt bucuroşi că m-am întors.- Ce planuri ai? Vei lupta de partea RPD?- Da, nu vreau să trăiesc într-un stat aşa

mincinos. Am luptat pentru el. La început ne spuneau despre scopuri, apoi au început doar să spună: „E datoria ta, trebuie să...”, dar nu le datorăm nimic. Ne-au promis că ne lasă acasă cu o lună mai repede, pe noi cei care am fost în „Maidan”, încercând să menţinem ordinea. Dar am servit 14 luni în loc de 12.

(tradus de la: slavyangrad.org/2014/10/07)

DESTĂINUIRILE UNUI DEzERTOR DIN ARMATA UCRAINEANĂ

La 47 ani de la moarte, Che Guevara continuă să fie simbolul revoluţiei de

pretutindeni. La 9 octombrie 1967, marele revoluţionar Che Guevara, cunoscut şi sub numele „El Che”, a fost ucis de trupele de jandarmi bolivieni care îl luaseră prizonier, la presiunea agenţilor SUA, fără niciun fel de judecată.

America Latină este bântuită de un val de nostalgie cu ocazia fiecărei comemorări

a morţii lui. Şcoala din localitatea boliviană La Higuera, unde a fost ucis, s-a

transformat în muzeu. Morga spitalului din Vallegrande, unde a stat corpul său fără viaţă, a devenit loc de pelerinaj.

Preşedintele bolivian Evo Morales are

în biroul său un portret uriaş al lui Che. În Bolivia, memoria lui, pentru agenţiile

de turism, este o oportunitate exploatată la maxim. Învăţătoarea din La Higuera, cea care a vorbit ultima cu Che; fotograful care i-a

fotografiat cadavrul în morga spitalului din Vallegrande; surorile care i-au spălat cadavrul înainte de a fi îmbălsămat cu formol

47 ANI DE LA MOARTEA LUI CHE GUEVARA



Adresa redacţiei: Strada Episcop Radu, Nr. 31, Bucureşti, sector 2, cod poştal 020752 Colectivul redacţional: Petre Ignat: Director (tel: 0766746682) Alexandru Voicu: Redactor Şef ([email protected] ; tel: 0724387629) Daniel Filimon: Redactor Mariana Aurelia Pleşa Redactor Contact redacţie: [email protected]

şi a i se tăia mâinile (!) sunt celebrităţi locale. Turişti din întreaga lume vin în pelerinaj la La Higuera. Un francez a deschis un hotel în fosta clădire a poştei, locul unde partizanii au făcut un ultim efort de a stabili contactul cu lumea exterioară. În clădirea învecinată, doctori din Cuba oferă asistenţă medicală gratuită şomerilor. Ţăranii au în case icoane cu Che. Unii se roagă la „sfântul Ernesto”. Se vorbeşte de vindecări miraculoase.

Pe numele său adevărat Ernesto Guevara de La Serna, s-a născut pe data de 14 iulie 1928, în Rosario, un oras din Argentina. A studiat in Rosario şi în 1953 a terminat cursurile Universităţii din Buenos Aires, devenind medic.

În 1951, începe o călătorie prin America Latină. În ianuarie 1952, ajunge în Chile, unde descoperă mizeria în care trăiau minerii din nordul ţării. Merge mai departe, în Peru, în Amazonia, în Columbia, în Venezuela unde vizitează o leprozerie. Revine acasă complet schimbat. Descoperise marile inegalităţi din America Latină, tragica viaţă a indienilor,aroganţa militarilor. După ce îşi ia diploma în medicină (12 iunie 1953) pleacă din nou în: Bolivia, Peru, Ecuador, Guatemala. La 27 iunie 1954, preşedintele guatemalez Jacopo Arbenz cade victimă unui puci militar pus la cale de CIA. Lucrul acesta l-a îndârjit pe tînărul Che şi l-a făcut să vadă că SUA nu este interesată de loc de promovarea democraţiei, ci numai de apărarea intereselor sale strategice. Dictatorii erau buni atâta vreme cât le protejau interesele (cum era Batista în Cuba) şi erau răi dacă le ameninţau (Stalin sau Mao).

Rămâne în Guatemala până în septembrie 1954, apoi pleacă în Mexic, unde la 26 iunie 1955, îl întâlneşte pe Fidel Castro. În această perioadă e supranumit “Che” din cauza dialectului argentinian în care vorbea. “Che” este un fel de “păi...” folosit numai în Argentina şi Uruguay. În cadrul antrenamentelor care au precedat debarcarea în Cuba, Che a practicat karate şi alpinism, escaladând vârful Iztaccihuatl, care măsura peste 5.000 de metri. Toată viaţa a fost bolnav de astm, lucru care nu l-a împiedicat să se supună de bună voie unor eforturi extreme. A participat la prima tentativă eşuată de puci a lui Fidel Castro, din 1956, după care s-a refugiat din nou în Mexic. A doua oară mişcarea de guerilă conduă de Fidel Castro s-a transformat

într-o mare mişcare populară care l-a azvârlit de la putere pe protejatul americanilor, Fulgencio Batista, şi a adus la putere partizanii lui Fidel Castro (1 ianuarie 1959). Che Guevara primeşte imediat , la 9 ianuarie 1959, cetăţenia cubaneză, printr-o lege specială. După aproape un an, devine ministrul industriilor. Activ în reorientarea economiei cubaneze pe modelul socialist.

Se împrieteneşte cu marii scriitori francezi Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir. Trimis de Cuba la ONU, Che Guevara pledează pentru radicalism total în lupta împotriva imperialismului yankeu. În 1965, SUA începe războiul din Vietnam cu înscenarea unui incident în golful Tonkin. Che lansează faimosul îndemn antiamerican: “Să creăm noi Vietnamuri!”.

În 24 februarie 1965, la Alger, ţine un discurs care va deranja Moscova. Ţările socialiste sunt atacate violent, pentru că sacrifică lumea a treia pe altarul intereselor lor egoiste. URSS-ul este ţinta principală, iar Castro primeşte reproşuri de la Kremlin. La întoarcerea în Cuba, după discuţii între Castro şi Guevara, Che nu mai apare în public. Fidel jurământului său de a elibera lumea a treia de exploatarea imperialistă, pleacă în Africa, în Congo, să lupte împotriva lui Mobutu Sese Seko, pe vremea aceea sprijinit de americani (după 1990 l-au sacrificat fără regrete). Aventura din Congo se sfârşeşte dezastruos. În decembrie 1965, părăseşte Africa. Slăbit, cu crize de astm, bolnav de paludism şi dizenterie, se întoarce în Cuba, de unde plănuieşte o nouă aventură, de data asta în Bolivia.

Aventura în Bolivia se anunţa sinucigaşă. Aici, armata era bine antrenată, iar Partidul Comunist Bolivian era scindat în cel puţin trei ramuri (pro-sovietic, maoist şi troţkist). Cel prosovietic se împotrivea luptei de partizani din principiu. Cel maoist avea toată conducerea la închisoare. Troţkiştii nu credeau în mişcarea de guerilă. Nu avea cine să-l ajute. Totuşi, cum de s-a lăsat Che Guevara captat de iluzia succesului? Ambiţiile erau mai mari: Bolivia urma să fie doar prima etapă a eliberării întregii Americi Latine de umilinţă şi mizerie. Se crede că vinovat ar fi preşedintele PC Bolivian (pro-sovietic), Mario Monje, care a prezentat un tablou idilic al Boliviei: acolo este o situaţie revoluţionară, ţăranii abia aşteaptă un Mesia să îi elibereze. În noiembrie 1966, Che ajunge în capitala boliviană, după ce

a trecut prin Praga, Moscova, Paris. Se îndreaptă spre regiunea forestieră Nancahuazu, pentru a forma o şcoală de gherilă. Mario Monje găseşte scuza pentru a nu-l ajuta: mişcarea trebuia să fie exclusiv boliviană şi condusă de el, pentru a nu se putea spune că în Bolivia este o intervenţie străină.

Lipsit de sprijinul localnicilor, înconjurat de nişte novici, la 8 octombrie 1967, grupul lui Che este capturat. Che Guevara este executat o zi mai târziu, la 9 octombrie 1967.

În 1997 legenda lui, niciodată căzută în uitare, a fost reanimată de găsirea rămăşitelor sale, asupra cărora planează în continuare îndoiala. Acestea au fost înhumate în Cuba de însuşi camaradul său - Comandantul Fidel Castro.

Scriitorul Jean Paul Sartre, laureat al Premiului Nobel, care l-a vizitat pe Che Guevara în Cuba în anul 1960, aprecia că: ”Che Guevara, era demn a fi socotit - cea mai completă fiinţă umană a erei noastre”.

Astăzi, Che Guevara este un veritabil brand popularizat prin documentare, cântece, spectacole de grafitti. Tricouri, bluze, şepci, căni, ceasuri, insigne, brelocuri etc, sunt doar câteva suporturi pentru chipul lui Guevara. Imaginea lui, imprimată pe tot ceea ce înseamnă suvenir, continuă să înregistreze recorduri de vânzări.

Che Guevara - eroul de cinemaAventurile comandantului „Che” au ajuns şi pe

marile ecrane, la mai puţin de un an de la decesul său. În cei 40 de ani care au trecut de la dispariţia lui, s-au turnat mai bine de 20 de filme cu Che printre eroii principali. În 1969, celebrul comandant a fost interpretat de Omar Sharif, în producţia „Che!”, iar 27 de ani mai târziu, actorul Antonio Banderas avea sa-l întruchipeze pe Guevara în filmul „Evita”. O altă producţie cinematografică de succes, „Diarios demotocicleta” (Jurnalele motocicletei), a fost lansată în 2004 şi a urmărit îndeaproape istoria călătoriilor lui Che Guevara prin America Latină. Viaţa legendarului comandant este repovestită într-o altă peliculă a lui Steven Soderbergh, intitulată „Guerrilla” - o biografie a lui Che Guevara, cu Benicio del Toro în rolul principal. Lista nu se opreşte însă aici.

Acesta este, pe scurt, Che Guevara.

Petre Ignatencu - Preşedinte fondator al Asociaţiei Che Guevara-România

Î nu poate să existe. - npcr.ro · inaniţie amintite de „Mizerabilii” lui Victor Hugo. Ni se...

Documents

Transcript of Î nu poate să existe. - npcr.ro · inaniţie amintite de „Mizerabilii” lui Victor Hugo. Ni se...