іншмі I шт P R O P R I E T A R :

SOC. AN. „UNIVERSUL" BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov

A B O N A M E N T E }

autorităţi şl instituţii 1000 lei de onoare 500 particulare 250 „

REDACŢIA 91 ADMINISTRAŢIA APARE SĂPTĂMÂNAL BUCUREŞTI I Str. Brexoianu 23-25

TELEFON 3.30.10 P R E Ţ U L 5 L E I

A N U L L • Nr. 8

S Â M B Ă T A 15 Februarie 1941 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCB

G. TOMAZIU Ziduri năruite

Critica de directiva Un deziderat dintre cele mai

curente este ace la care tânjeşte după critica de direcTIVA. De câte ori nu n e a fost hărăzit s ă citim că viţiul fundamental al criticei actuale, n'ar fi altul decât lipsa unei directive statornice, cu care ea este înainte de orice datoare publicului! Prin alte cuvinte, criticul ar fi obligat să orienteze publicul pe linia u-nui dogmatism oarecare, spre a i impune cu autoritate, îndreptările lui. Funcţia de cen-sor pare aşadar legată indisolubil de imaginea ideală a criticului. Intr'un moment când conceptul autorităţii predomină în domeniul politic, nu e de mirare că el se răsfrânge şi asupra sectorului însemnat al culturii, care este literatura. Ar fi însă o eroare s ă se creadă că acest concept al autorităţii dogmatice este de recentă origine. In realitate, el caracterizează o tendinţă culturală permanentă, şi anume tradiţionalismul (care, ce e drspt oriunde s'ar ivi, învederează amestecul planului politic într'un domeniu străin).

Mai ciudată pare nostalgia după dogmatism, când provine din rândul tinerelului, în care se sbat cele mai diverse năzuinţe, cu aparenţa haosului şi a anarhiei. In ceasul nostru şi în ciuda esenţei individualiste a temperamentului juvenil, se constată însă mi-lilarea convergentă a tineretului, psntru dogmă şi au'.o-ritate. Ne interzicem deocamdată stăruinţa asupra configuraţiei morale a tinerimei de azi, spre a nu ne îndepărta prea mult de raportul de necesitate stabilit între critică şi directivă.

Dogmalismul, considerat de allfel în esenţa sa elemsrt-tară, nu e adeseori decât expresia grăbită a nevoii de certitudine. Privit sub acest aspect, el dsfineşte însăşi modalitatea juvenilă a criticei. Cine se satisface cu adeziuni enlu-ziaste sau respingeri categorice, dacă nu tânărul neexperimentat, prevăzut cu un câmp de viziune redus ?

Sub aspect politic, dogmatismul literar corespunde nevoii temperamentale, f o arie accentuată la adulţi, de re-gentare. In fiziologia vârstelor, exclusivismul nu mai este, ds rândul acesta, rezultatul inexperienţei, ci ace la al alegerii deliberate, al optârii disciplinate, al normei îndelung chibzuite. De bună seamă, un asemenea dogmatism nu se traduce în act, fără să-şi în-iîmeieze titlurile pe o etică. Astfel critica antiromantică

de SERRAN CIOCULESCU şi mai în genere antiindividualista, care are în Franţa o filieră respectabilă, delà Gustave Planche la Pierre Lasse-rre, îşi justifică acţiunea prin conştiinţa unei funcţiuni de salubritate publică. Criticul, din această perspectivă socială, nu se strâdueşte cu explicarea frumosului şi cu definirea personalităţilor literare. El are, ca şi romancierul tradiţionalist, misionar laic, ..charge d'ames".

Fără să făgăduim justificarea acestui dogmatism literar în peisajul unei culturi, mărturisim că autoritatea, derivată dintr'însul, nu ne ispiteşte. Ea ne apare c a o iluzie, provenită poate inconştient din desconsiderarea p|ublicuiui. Intr adevăr, criticii dogmatici se situează faţă de cititorii lor intr'o gravă postură pedagogică. Exact vorbind, ei se interpun între cititor şi operă, ca

nişte educatori, cari l-ar avertiza de primejdiile literaturii pure. Rostul lor permanent şi esenţial este de a mustra a-ceasta literatură, că şi-ar găsi finalitatea în e a însăşi, şi de a îndemna pe lector să nu se lase vrăjit de ceeace l-ar încânta fără să-i reformeze sufletul, într'un sens civic oarecare. Un astfel de critic dogmatic, fie în domeniul literaturii, al artelor plastice sau al тці і с і і , judecă toldeauna o-bieclul artei respective, nu după realizarea ei, conformă structurii intime a autorului, ci după intenţiile pe care artistul ar trebui să şi le însuşească, spre a servi unui scop practic. Dogmatismul, în esenţa sa, nu poate fi decât pragmatic, utilitar. Directivele dogmatice subordonează pe ar« tist, unui ideal care nu decurg e din conformaţia sa structurală, neimteresantă în cauză; e le prelind ca artistul să servească de vehicul unor

probleme exterioare alcătuirii lui fatale. Ignorând aşadar datele psihologice fundamentale, care individuiază pe artist şi condiţiile specifice ale disciplinei artistice, dogmatismul pretinde a modifica şi a modela arta, pe artist şi publicul.

In alcătuirea s a u structura criticului dogmatic, învederăm deci un îndoit fenomen psihologic : inaptitudinea de a izola opera de artă sau pe c?-tist, spre a le surprinde esenţa proprie, individuală, con-templabilă şi ca atare distinctă de propriile lui poziţii intelectuale s a u prejudecăţi; şi excrescenţa facultăţii sociale, spune-i-se etică sau pedagogică, de ajustare a artei şi a gustului public, la o normă de activitate practică.

De bună seamă, oricine consideră cu exclusivitate arta sub unghiul funcţiunii sociale, este îndreptăţit să aştepte delà critic formularea acestei dependenţe şi judecarea ei strictă, sub raportul gradului ei de binefacere sau de nocivitate. Criticul pedagog aluneca funcţional în ipostaza de critic-ju-decâtor de instrucţie. Societatea îi aşteaptă cu încredere codul şi sentinţele. Sau le află, chiar de n u l interesează şi nu le cere, deoarece niciodată n'a lipsit cu desăvârşire, în niciun moment al civilizaţiei, această specie de critica. Este deci nedreaptă tânjeala după critica de directivă, ce se oferă oricând, în< numele marilor principii mântuitoare, care au pasionat în toate vremurile naturile pedagogice şi politice. Şi, s lavă Domnului, a-ceastă familie spirituală, dacă se poate spune, înfloreşte fără a suferi de discreţie, ca sâ treacă neluată în seamă.

Despre o altă modalitate a criticei, în mai strânsă cone xiune cu fiinţa artei şi a artistului, despre felul în care îşi exercită şi ea, oarecum, judecata, cu un alt gen de autoritate, vom încerca a expune într'un alt articol.

Definiţia intelectualului de ION FRUNZETTI

buinţare mai mult sau mai puţin onorifică, în ceea ce priveşte activitatea, dar cât mai puţin onorifică atunci când e vorba de cifra înscrisă pe sta-

Nicăieri şi nicicând, genero- că proprietatea termenilor", rirea directă, personală, a sen- ^ V ^ i i f / ^ ' y - 7" - в zitatea cu care s'a atribuit a- (Nu vorbim aici de calităţile sului. " orice os l " ^ ° m , a m a numitor concepte o nemăsurat etnice ale Românilor, de po- Atât. Rolul şcoalei pentru c a r e ^^dre^t °l de extinsă rază de aplicabili- porul român, ci de clasa „cui- ceeace e creaţie culturală, în d u s j a repu a ermen reiate, n'a fost mai emoţionantă tă" sau aşa zisă...). Şi e natural România s'a redus la acela, ц с е и ^a'u^de °1 coaieî secundară decât în România veacului sa- fie aşa: această categorie РЩіп glorios, de. model nega- echivalentă,6 сЫаг şi ^Tşcoală n ° f r u - „ . „. . . „ J socială, a oamenilor trecuţi tlv~- • profesională sau de meserii.

Penruca nicăieri şi nicicând prin şcoală, prin biata şcoală Personalităţile s au crescut (ceeace n'ar fi deloc pejorativ, oamenii n'au fost mai puţin românească, a cărei programă singure, înnodându-şj frămân. d a c ă t i t l u l a r î n s e m n a preqă ' conştienţi de valoarea defini- analitică se modifică trimes- tarile, peste veacuri, de cele ü r e j n u n u m a i t i t l u j s^n't torie a unui concept •- de fap- trial de 20 de ani încoace, n'au ale spiritelor consanguine, des- jntelectuali" pentru că 'bene tul. adică, simplu, că ei este p u t u t Ъ е п ф с і а n i c i d e a v a n t a . coperite în biblioteci şi nu în 'ficiază de prevederile artico'-

ritoriale — numită în stilişti, gării sceptice până la descope-

uzola re D i n mlăj i ce 'n pacea slavilor răsar, S u b s traş ină de v i s şi d e gând ire j

U n cuib să-ţ i faci, ferit de omenire , I n t a i n a revărsări lor de har .

Ş i - a s e m e n e a omizi i ţesătoare, Ascunsă 'n adăpostu- i aurit . Să duci u n tra i lăuntr ic şi t ihn i t , Ţesând e^taz d in caere de soare.

Să-ţi f ' i i ^ r e comorüe-amint ir i i I m a g i n i dragi d e lucruri contempla te Şi 'n ele 'nfiorat s'auzi c u m b a t e Misterioasa i n i m ă a firii;

Iar suf le tul să - ţ i p lece şi să-ţ i v ină, O c l ipă doar, pe cosmice le căi , N o u F e n i x renăscut d in vâlvătă i , Vibrantă l ibelulă de l u m i n ă .

I. GR. PERIEŢEANU

indicarea formulata a unei zo- Щ е і п Ы е с Ы а 1 і з т и Ы І f o r m a . ore- de curs. Afara de rare lului Nr... (71 mi se pare), din ne de realitate — sau de г т - excepţii, profesori! romani x e g e a r e c r u t ă r i L plicaţnle etice ale operaţiei de lw[>пгСі a e ^e, mai puţ ne, aie ^ f . $ rf У derizoriu Dar definire: cerinţa descoperirii materialismului didactic nici, jesiJ{ { curând de cât e tmnlücatT între concept şi realitatea că- c " ™ « B™>, ** etatea rfg p r ^ ^ р г ф 8 а „ д ы_ ^ZcZaTpe Jneía pen-reia se aplică, a aceloraşi le- pnncipiulm intuiţiei şi al şcoa- s e m n a t d e m u U l a n o i > a f a c e t r u c ă i n t r ă -m p r e v e d e r ü e івдц gaturi de identitate care au lei active bazate pe centrele f e s i e d [ n v ă n z a r m u n o r obligaţiilor militare, la un a-dus, genetic vorbind, la mehe- de interes In lipsa unei con- b i e t e r e z u m a t e d ă m a n u a l e . numit articol... garea lui ca realitate mentală, cepţu unitare şi stabile de m- l e s t r ă i n e c o n s a c r a t A ? a s e j a c e c ă a v e m c e î pu_ Şi asta pentruca, din nou, Ro- vaţamant şcoala romaneasca ţ u l s c u m p fll s t i m e - u n a n i m e > ţ l n t o t а Щ І „intelectuali" câţi mânu, oricât de „deştepţi" s'ar n'a putut forma decât pe aceia ş i nicidecum a face profesii de tineri cu termen redus s'au descoperi, nu sunt câtuşi de cari s'au dispensat de concur- credinţă spirituală între elevii perindat prin cadrele armatei, puţin filologi. N'au, cu alte cu- sul ei, sau i s'au opus, deşi în- de care să te lege iubirea pe- dacă nu mai mulţi, având în vinte, simţul originel intuiţi- cadraţi în formalismul său su. dagogică, afinităţile sufleteşti vedere pe cei ce-au fost, even. ve a termenilor, care duce la perficial, practicând metoda şi intelectuale, credinţa în va- tual reformaţi, scutiţi, dispen-respectarea integrităţii lor te- antagonistă celei oficiale, a ne- lori comune. saţi.

O şcoală de structură insta- „Şomajul intelectual" des-bilă, capricioasă, mimetică, pre care s'a vorbit atâta, ace-nu poate creşte unitar, axat şi definiţie a intelectualului organic, un intelectual. O şcoa- o acceptă; adeseori însă gene-lă în care Academism înseam- rozitatea atribuţiei termenu. nă flegmă, calcul şi poză, ori- lui sporeşte, înglobându.se în-ce afară de Erosul intelectual Ire intelectuali, diplomaţii ab-al dialecticienilor Academosu- solvenţi ai gimnaziului. In-iui platonic, nu e o şcoală, ci diferent câte clase se cer, sau poate un teatru al vanităţi, ce diplomă, un fapt rămâne lor diverse, o rampă din lumi. cert: că se recurge la titlul na căreia se colectează aplau- scris, la certificatul şcolar, [a ze, o trambulină poate către diplomă, pentru definirea indemnităţi publice. In nici un telectualului. caz, un mijloc de comunicare El ar fi, în spiritul acestor intre generaţii, în care influ- calificări, persoana care, pose-enţa tradiţiei uneia să se exer- dând o diplomă, are - dreptul a cite grijuliu şi duios asupra munci cu mintea şi nu cu bra-puterilor inovatoare a celei. X^le. laite. E de mirare deci, că pă- Dar cum cu mintea se poate tura „cultă" românească, adi. munci şi în comerţ, şi în încă oamenii cu diplomă — cer- dustrie, nu numai în adminis. tificat de intelectualitate — să traţii ori instituţii publice de nu aibă simţul gramaticei cui. orice natură, afluenţa solici-turii? Al alfabetului elemen, tanţilor înspre acestea din ur-tar al noţiunilor? Al valorii mă ne dă dreptul să conchi-juste a termenilor? Al reali, dem, — şi nu pur aprioric, ci taţilor indicate în limbaj? după oarecare experienţă —

Un singur exemplu: cuvân- că nu „a munci cu mintea" catul „intelectual", repetat cu ută „intelectualul" nostru, ci valoare de calificativ umflat, el urmăreşte posibilitatea de de toţi pretendenţii la o între- a n u m u n c i ,de feit fiind totuşi !•• » • - • -l . I - mm m plătit bine, pe temeiul titlului

său de intelectual. Indiferent însă de fluctua

ţiile contingente ale realităţii însumate sub conceptul de „in. telectual", şi admiţând că el ar echivala cu ,,om care trăeşte de pe u rma minţ i i sale", îndreptăţ i rea definiţiei nu ni se pare mai valabilă.

De pe urma minţii trăesc, în fond, toţi oamenii. Nu există muncă, oricât de brutal manuală ar fi, din care contribuţia minţii să fie exclusă, după cum nu există muncă intelectuală, oricât de subtilă, la ca-re să nu participe şi fiziologic, practicantul ei.

De pe urma destoinicii minţii sale inventive trăeşte vânătorul quaternar, fără să se pretindă deloc intelectual. De pe urma prevederii sale, de natură intelectuală, şi a prudenţei cuminţi în tot ce face, trăeşte, în general muncitorul. Diferenţa specifică a muncitorului „intelectual" nu e aşa dar faptul că munceşte cu mintea.

In paranteză fie zis, cuvân. tul de intelectual ar trebui detronat delà rangul său de sub-stantiv — nu exprimă nici o substanţă de altfel — şi redus la forma adjectivală. „Intelectual", ar trebui să se spună, ra notă diferenţială, despre cineva căruia i se poate aplica noţiunea de muncitor .

„Muncitor intelectual", aşa dar, şi nu „intelectual" pur f simplu. Ca să se vadă că definiţia se face după felul muncii sociale depuse, şi nu genetic, după diploma care conferă titlu, sau după articolul legei militare,.. Iară muncitorul intelectual nu e muncitorul cu mintea, ci muncitorul pentru

Trei proecte nerealizate ale lui liane Clisndi

LUCIA DEMETRIADE-BALACE SCIT P»rtuJ Syr»

Сга dintâi 'caracteristică a scrisului lui Uarie Chendi o constitue vioiciunea şi mulţii ateralitatea sa.

Fără a fi un polihistor, sarcasticul critic ardelean era totuşi un intelectual cu o solidă şi înaltă arhitectură culturală — cu temeinic fond german, câştigat la liceul îăsesc din Sighişcara şi apoi la Universi-tat?a din Budapesta, unde se înscrisese (1393) la limba şi literatura germană (cu profesorul Gustav Heinrich), urmând paralel şi cursurJle de limba română C:u profesorul Alexandru ßaman), dorind astfel să devină profesor, — având un larg orizont cărturăresc în care literatura română, germană, maghiară, istoria, filologia, etnografia, folklórul, antele, filczof.a, psihologia, pedagogia, politica etc., etc. ocupau vaste şi luminoase terenuri. In scrisuil divers al lui Iiarie Ohendi, precum şd în critica sa literară, toate aceste ştiinţe — şi multe altele — sunt prezente prin mii de ecouri, prin nenumărate argumente şi silegisme, dând scrisului său acea vigoare şi claritate care-1 face întotdeauna interesant şi cald.

Timp de un deceniu şi jumătate (1897— 1912) sicrisul acesta a strălucit şi a vibrat necontenit în cele mai de seamă periodice atât din Bucureşti cât şi din Ardeal.

Mai ales in Ardeal — (la Tribuna din A-rad), Libertatea (Orăştle), Ţa

UNIVERSUL* LITERAR 15 Februarie 1941

CR O I\ I C A S Ă P T Ă M Â N I I Emilian Vasilescu: R â v n a

C a s e i T a l e , E d . „ C u g e t a r e a "

chip sau altul, in teres pent ru învă ţă tura pe temeiul căreia ne numim creştini ; propune anchete p r in t r e intelectuali, în care să se constate dacă şti inţa şi cultura europeană îndepăr-

Cuvintele „râvna casei tale", cru, că ea se află în cărţile noa- t e a z ă s a u n u d e r e i i g i e ; crede pe care d. d. Emilian Vasiles- s t re creştine, şi că de aici poate c ă d i f u z a r e p r i n uteratuiră a cu le pune t i t lu volumului , se fi însuşită cu ajutorul celor ce s e n s u r i i o r s a c r e a r f i d e a s e _ găsesc în t r 'un verset de la în - o studiază şi au misiunea s'o ceputul evangheliei lui Ioan : t ransmită şi celor cari nu se b j s e i . i c i l i _ a r r e v e n i o b l i g a ţ i a — — f ^ T â t ^ ' p ^ t e ' d e „Şi şi-au adus aminte ucenicii ocupă special cu aceasta. Cu s a s u s ţ i n ă o acţ iune „pe t e r e - interesant, lui că este s c r i s : Râvna casei studiul cărţi lor sfinte se înde- n u i manifestări lor culturale Direcţiile teatrelor cari fâcu-tale m 'a mânca t (II. 17). letnicesc preoţii şi teologii şi româneşti" , pag. 112). seră, pe la începutul stagiunii,

Observăm că n u Iisus a spus în t r 'un s tat creştin, ca al nos- j D a r c e l m a i u r g e n l t ] u c r U ! oarecare caz despre aşa zisa

Cronica dramatică TEATRUL MUNICIPAL

„I. L. CARAGIALE": „RĂPIREA SABINELOR" — comedie în

4 acte de PAUL GUSTY

Aruncându-ini privirea, prin u „ . u ~ c u i ^ preajma Crăciunului, pe afişele

se ^ " L ^ ; . Şa t re lor noastre, putusem con-

cuvintele, ci ucenicii şi-au a-mint i t că au fost scrise altă dată, pent rucă sensul lor să se aplice la faptele săvârş i te în acel moment . Momentul este anume isgonirea negustori lor şi zarafilor, din templu, la Ierusalim, unde Mântui torul se dusese după nun ta de la Cana. Răs turnarea meselor pe care

se vindeau animale şi păsăr i şi se schimbau bani, însemnează începutul reformei doct r inei iudaice, act de mare în-drăsneală a cărui împlinire avea să cauzeze moartea întemeietorului creştinismului

tru, ne dăm uşor seama de impor tan ţa religiei observând rangul de mare demni ta te ce l-a avut şi-1 a re biserica Ia noi, ca insti tuţie. încercăm să pu -

— scrie autorul , — se pare a fi o campanie de lucrăr i apologetice populare, b ine întocmite" . (113).

Nu discutăm eficacitatea n e m chestiunea cât mai clar, şi propuneri lor , esenţialul fünd, să înţelegem că avem biserica înainte de orice, producerea şi slujitorii ei, avem şi o activi- dorinţei de a pr imi învă ţă tura täte teologică reprezentată pr in bisericii. Numai cu scopul deş-

profesorii facultăţilor de teolo- teptăr i i interesului de pildă, gie din ţară , iar de valoarea admitem lucrările apologetice, j ^ . " u j acestor aşezări în stat, nimeni pentrucă, al tminteri , cei ce cu- tru se

campanie de reeducare a publicului, se complăceau din nou în prezentarea farselor lipsite de sens, dar cu mare ^priză," la public.

Alături de afişele cari anunţau „marele succes repurtat de comedia Fritz şi Frantz" sau a-duceau la cunoştinţă „hohotele de râs provocate de farsa îmi pare rău de mine" se furişau, timide, aifişele poraspătulud tea-

L. Caraigiale", care tea-încuimeta, în vremurile

n u se îndoieşte. Şi totuşi ne îngrijorează lipsa de credinţă n e înspământă indiferenţa pen t ru învă ţă tu ra n o a s t r ă

nosc ortodoxia, ştiu bine că, astea, să prez.nte piese de I. L. faţa de profunzimea ei, toate Caragiale,^ Pirandello a m Tols-celelalte „sisteme", „concepţii" ştiinţifice sau filosofice, sunt

Sensul cuvintelor amint i te de creştină, l ipsa de interes pen-ueeinici devine deci profetic şi ara tă că se va produce ceea ce a prevăzut David, autorul lor, în t r 'unul din psalmi : „Căci râvna casei tale m'a mâncat şi ocările celor ce te ocărăsc pe

t ru adevăru l sacru, opoziţia în genere, la orice iniţiativă de a instrui . Pr imejdia d e v i n e mai mare , când n e gândim că împotr iva sistemelor sociale bazate pe ateism, n u putem lupta decât pr in credinţa în a-

tr is te zădărnicii . Stăruie, p r inurmare , în t re

barea, cum se va produce do-

toi (în adaptarea scenică a lui Bataille).

Am remarcat, dintru început, acest frumos curaj al tinerei direcţiuni.

Era normal ca teaitrul să pre-r in ţa sinceră de a cunoaşte z i n i t e > a c U l m ; şi 0 piesă dintre şti inţa bisericii, astfel ca toţi acelea cari „aduc lume la cassa", care se numesc creştini, şi văd cvt mult regret, аяп putut con-totuşi că le-a slăbit credinţa şi staita absenţa aproape totală a ca a tare n ' au pu te re creşti- criticilor dramatici, delà ult ima

tine au căzut asupra mea (LXIX),10). Trecând peste con . devărul sacru. Cum se explică preoţ i şi la "teologi şi să ceară r a S - a l e -

să meargă de bună voie la premieră a teatrului I. L. Ca-

bideraţiile de na tu ră christică s i tuaţ ia la care am ajuns. Cine s ă f i e l ămur i ţ i şi a jutaţ i ? Cu ce se pot face despre această poar tă vina ? Dar, în t rebarea sila nu poţi îndrep ta pe nimeni, profeţie şi moar tea lui Iisus, problema actuală ce n e p reocupă este dificultatea enormă ce se iveşte în calea oricărei pr imenir i religioase. Cine a ajuns să cunoască real i ta tea sacră şi a pă t runs rostul teologiei vede cu precizie prăpast ia deschisă în d rumul celor ce nu cred, şi în acelaş t imp s imte că nu poate face nimic pent ru salvare. Pen t rucă nimic nu este mai s t raniu în psihologia omenească, decât opunerea la cunoaşterea sacră. In pr iv inţa a-ceasta majoritatea, — excepţiile sun t a tâ t de r a r e încât par anormale, — procedează în felul copiilor care se înduplecă foarte greu să ia medicamentele prescrise de medic. Copilul nu crede că este vorba de o putere ce-i va veni în u rma însănătoşirii , ci consideră t ratamentu l ca o pedeapsă ce i s e administrează pen t ru vina de a se fi îmbolnăvit . Şi după cum copii socotesc că n u sun t vinovaţi d e îmbolnăvire, asemeni şi oamenii nu se consideră r e s ponsabili de lipsa lor de cre-diniţă, iar încercarea d e a-i face să cunoască adevărul sacru o lîntâmpină doar ca o plăcere a ta capricioasă de a-i „mora liza", căutând să-i îndrep ţ i prin rigorile religiei.

Cum se explică această rezistenţă la învă ţă tu ra sacră, şi ce mai pot face aceia care văd l impede .şi cu totală s iguranţă că n u ne-ar m â n t u i decât înţelegerea creştinismului nost r u ?

Oamenii nu vor să-i înveţi,

esenţială este aceasta : ce mai mai ales când cali tatea ins t ru-pu tem face acum ?

La astfel de preocupări şt concluziuni n e îndeamnă car tea d-lui Emil ian Vasilescu, a-

Şi, cu oarecare surprindere, am ascultat părerile câtorva domni nemulţumiţi de calitatea piesei prezentate.

Intr 'adevăr, nu-i pc t înţelege pe acei .cari — sunt sigur — au

din Bucureşt i . Titlul l-am explicat în în

ceputul cronicii, şi repetăm, nu

mentului de îndreptare , adică adâncimea ortodoxiei, cere vir tutea bunăvoinţei şi a a ş - APLAUDAT cu entuziasm povestea teptări i . Dacă, însă, gândindu- pur şi simplu stupidă, a lui

sîstent la facultatea de teologie ne la cazul individual a l fie- Fritz şi Frantz, şi oari s t râm-cărui necredincios, pu tem spu- bau DIN nas, nemulţumiţi, m

1 „. . • . j faţa biruinţei echipei de actori ne că fiecare îşi va indura r e - t i n e f l d e j Ä ' T € e t e B l Municipal zultatul îndărătniciei sale, nu _ . , , . , ,,

„ r , T r , ' Evident, vechea localizare a insistăm asupra semnificaţiei cu aceiaş resemnare ne este in - d _ l u i P a u J G u i t y _ f a c e p a r t e sale, decât sub aspectul acesta găduit a privi problema, in ce d i n m a r e a f a m i L e ft f a r s e i o r , actual al refuzului învăţă tur i i P r i v e 5 t e comunitatea noastră multe personagii fiind tipurile sacre. Cartea cuprinde ar t ico- creştină, care e ţ a ra româneas-lele autorului apă ru te în ul t i - că. Căci credinţa t rebue să fie mii ani în diverse ziare şi r e - o pu te re a ţăxu, şi să garan te -viste, având ca obiect si tuaţia ze uni ta tea în spirit şi ca al

tare, sol idari tatea politica. l a ta pen t ru ce aşteptăm răspuns la

a-

„comedii

noastră faţă de doctrina bise-ricii şi denunţă gravi ta tea l ip - b a r e a . c e t e m f a o e , sei de credinţa care este de în tâ rz ie re? fapt o necunoaştere . Autorul L u m ' u rmăreş te să s târnească în t r 'un CONSTANTIN FÄNTÄNERU

de ROMEO ALEXANDRESCU

„OU DRAGOSTEA NU TE JOCI", de CONSTANTIN N OTT ARA, la „OPERA

ROMANA"

Dini punct de vedere vocal, unele roluri sunt poate .cam ingrat tratate, ca de exemplu a-cela all preotului Bridaine, care ar fi putut ating* efecte mult

O premieră românească este mai categorice, scris în linii de un eveniment rar la „Operă", exteriorizare mai generoasă, biblioteca repertoriului autoh- Preludiilor orchestrale le-am fi ton sporind înică anevoie, atât dorit de asemeni mai mult ac-pentrucă autorii noştri de operă cent, mai mult relief, sunt puţini, cât şi pentru că ge- Tehnica simfonică a d-lui Not-nul este de prea puţini ani în- tara irămâne însă remarcabilă cercat de compozitorii noştri şi ş j dovedeşte seriozitatea evolu-se află, propriu zis, în perioada ţ i e i acestui muzician, delà care lui de formaţie.

D. 'Constantin Nottara şi-a nu primesc „să discute", se fe- sortit dintru început inspiraţia,

aunci când şi-a ales ca pretext liric „On ne badine pas avec resc de astfel de lucrur i „rel i gioase", se plictisesc, nu simt

interes. Şi cum, evident, doctr ina creştină este a tâ t de a-dâncă, fiind pr in sfinţenia, ei

l'amour" de Alfred de Musset, unei evadări din orice ambianţă stilistică naţională. Şi-a impus deei o înstrăinare, în sfera căreia trebuia totuşi să-şi găseas-

deasupra oricărei învăţă tur i , ^ 0 c a l e proprie, deşi cu obli- c a l a a ffoHurilor, se înţelege lesne că n u poţi du- graţia de a evoca un anumit cli-miri pe cineva într 'o simplă maţ psihic al unei anumite e-„conversaţie", şi nici în t r 'o p o " " „ . ' „ . . . De aceea, tot ceeace decurge „confer inţa ' , p recum nici m . ^ M e s b e ' v o a ă i ţ i u a i ffeneti*e t r ' un articol de ziar. Şi cu a tâ t aile operii d-lui Constantin Not-mai puţ in n u - i poţ i veni în a- t a r a > : m n _ i putea favoriza eflo-

aşteptăm în chip firesc, după aceasta compoziţie de distins nivel, realizări hotăiitoare, ţesute pe elemente de bază româneşti.

Interpreţii au contribuit f íu-mos la succesul remarcabil al acestei opere, punând la contribuţie atât talente de valoare, cât şi o merituoasă posesiune muzi-

ju tor pr in t r 'o carte, pen t ru că astăzi cărţ i le n u se mai caută în librării , şi nu se ma i citesc. Ceea ce v rem să subl iniem ca fiind absolut impor tan t în a-ceastă problemă a creş t in ismu.

rescenţa personalităţii d-sale şi in special a personalităţii d-sale de compozitor român.

Vom renunţa de aceea să privim, iáin aceste puncte de vedere, lucrarea d-sale, mulţu-minidu-ne să afirmăm că d-sa

D-r-ele Maria Moreanu, Arax Sayagian, Nella Dumitri u şi d-nii Eniăicenu şi Ştirbey, în special, restul ansamblului asigurând de asemeni un bun a-port.

A dirijat autorul.

TRAVIATTA

In seria reluărilor verdiste, sărbătoriri tacite a inepuizabilului metodist şi genial maestru al mânuirii glasurilor şi al marilor emoţii dramatice încredinţate lor, delà a cărui moarte s'au împlinit, luna trecută, patruzeci de ani, s'a ««prezentat Traviatta, cu interpreţi care au reuşit să argumenteze cald şi

clasice din obişnuitele cu încurcături".

Există, însă, în piesă un personagiu asupra căruia vcm insista ceva mai mult.

Este vorba despre Manolache lorganda, „artist dramaîic şi director de trupă". Trâeşte a-cest personagiu o viaţă intensă, dinoolc de artificialitatea obişnuitelor personagii ale farselor, astfel ca localizarea d-lui Paul Gusty se ridică — numai prin existenţa acestui Manolache lorganda — de-asupra nivelului mediocru al pieselor de acest gen.

Manolache lorganda întruchipează tipul perfect a l cabotinului cu toate ale sale cusururi şi calităţi.

Mai întotdeauna copil, şi, mai rar, „om de pe pământ" , Ma-nciladhe lorganda şi-a realizat o lume a lui cu succesele şi minciunile în -cari — sunt sigur — Manolache lorganda, crede.

La realizarea acestui minuna t t ip de cabotin, bănuim că a contribuit şi localizatorul, d. Paul Gusty, acel înţelept şi iubit patr iarh al teatrului românesc.

E prea rcmânesc,, e iprea „de-al nostru" Manolache lorganda, pentru ca să putem crede că d. Paul Gusty s'a rezumat doar la tălmăcirea textu-ui şi la „românizarea" numelor eroilor.

Alături de Manclache lorganda, o figura interesantă este a-ceea a profesorului maniac — „lucrat" însă, pe obişnuitul calapod al eroilor din farse.

Ajungând la interpretarea piesei, constatăm că există la acest: discret teatru municipal o m â n ă de actcri talentaţ i — e drept, prea puţin cunoscuţi — cari, dacă publicul ştie să răsplătească meritele actorilor, vor iäbuti, îa curând, sâ-i răs toarne pe mulţi din actualii „maeştri".

prinde în genere cu aleasă în-lui nostru, este faptul psiholo- telegene ecoul în muzică al gagic al desinteresări i de el. Cum ™ f l e r d f »«rthnente ale libre-„s * • - J. u tuta, extras din originalul transa faci pe cineva sa t e asculte, ^ d e î n s u ş i c e m p o z i t o r u l , gă-să primească să-l înveţ i , să-i sind în sipecial ultimelor scene _ _ , descoperi ceea ce el, spre rău l Şi care sunt şi cele mai drama- coiwtaerători, cât de vie poate toată pilinătatea dulce ă lui, nu ştie ? Fiindcă lucrur i le tíBe» f < M *^ emotivă crescândă şi fi şi astăzi arta şi simceiraitajîea brului ce stăpâneşte, d. Al au mers atât de d m a r t o încât r e s j ! , , r a t * e muzicală bine susţi- de simţire înflăcărată a lui Ver- - ' au mers atat de departe , mea t n u t ă _ Anumite momente, epi- di, chiar într'o operă a sa din nu numai s 'a p ie rdut credinţa soade, sau personagii, ca d-ra cele mai vechi, în adevărul sacru dar a pier i t p l u ? > d e exemplu, sunt deosebit D-na Fea Ponponiu, cizelând si încrederea ră există r> rn d e хеѵ&^ caracterizate şi se e- în materialul excepţional de pur ţi " c u c i e d ta ехіыа o cu- ѴІІМаЩхл uşor, m partiţiune şi al glasului d-sale iraza TIPICA noaştere a acestui adevăr sa- spectacol, prin calitatea lor. di,.bel canto" si învingând cu

uşurinţă şi în delicate mlădieri şi frăgezime de emisiune la a-dăpost de cele mai neînsemnate asprimi sau stridenţe, toate treptele cunoscutelor dificultăţi ale rolului, d. Mireea Lazăsr, în frumoase avântări vocale şi сн

tim-Alexan-

dru Lupescu, într'o fermă şi stilizată interpretare şi cu mature şi impunătoare mijloace dramatice, au fost principalii animatori ai reluării, căreia i-au prilejuit din plin tot succesul dorit.

O vom menţiona, mai întâi, fe doamna Maria. Buirbea, care după ce-a apărut, an i întregi, pe scena Teatrului National, în roluri secundare, ridică de as tă dată, prin mijloace simple, la. adevărate culmi artistice, rolul „oarecare" al unei servitoare guralive.

Acelaş lucru putem să-] spunem şi despre doamna Ulpia Botta, care, deşi ţ inută a t â t a timp în umbră de nişte directori orbiţi de „farmecele" unei Leny Caler, a dovedit de astă da tă că este „doldora" de talent, si-tuându-se printre cele mai bune ingenue ale teatrului românesc.

Dcamnele Renée Anny — într'o vervă de zile bune — şi doamna Lily Mihailescu '— a-muizantă în rolul soţiei iubitoare — au întregit ansamblul feminin.

D. C. Economii a realizat, în condiţii minunate, rclul dificil al Іщ Manolache lorganda,.

Merită toate felicitările acest actor, necunoscut la Bucureşti până mai eri, care, vertiginos, а câştigat laurii gloriei.

'D. Jenică Ccnstantinescu, di stribuit într 'un rol oare-i convenea, a fost la înnălţimea d-lui Economu.

D. Lică Râdulescu a realizat o fcarte amuzantă apariţie caricaturală.

D-nii Niculescu Cadetu — cu gesturi oarecum şarjate, dar pe gustul publicului — şi Urlăţea-nu —-unul din cei mai talentaţ i tineri eşiiţi de curând de pe băncile conservatorului' — au fost „îndrăgostiţii" piesei.

Toate felicitările Ie merită, de asemenea, d. Bumbeşti, care a ştiut să s trunească. acest excelent ansamblu.

TRAI AN LA LE SCU

A c a d e m i c i a n u l L i v i u R e b r e a n u

ş i t e a t r u l r o m â n e s c

Chemarea d-lui Liviu Rebrea- tul unei lumi în prefacere în-nu Ia Direcţia Generală a Tea- chis între scoarţele romanelor trelor în aceste zile de încercări d-sale, stă mărturie că Direc-aspre, artât de puţin prielnice torul General al Teatrelor e manifestărilor de artă, trebuie menit să creeze şi să cârmuiască socotită ca un semn al atenţiei Din tălâzuirea atâtor eveni-deosebite ce se acordă — în a-şezarea actuală a statului — scenei româneşti.

Personalitatea marelui romancier se suprapune astfel într'un moment crucial pentru neamul nostru — peste orice frământări — să fie chezaşe la împlinirea adevăratei meniri a teatrului^ care de-alungul istoriei s'a arătat, în atâtea rândurţ,

mente cari agită azi viaţa întregii naţiuni, cel ce a scris p ă d u r e a Spânzuraţilor", „ion" şi „Răscoala", va închega, desigur, într'o zi episoadele impresionante ale unei cărţi care sa prelungească şi în sufletul cititorilor de mâine, tot vuetul vremii noastre.

Dar în aşteptarea acestei o-petre m care scriitorul va evoca

Sarcina d-tui Rebreanu e neînchipuit de grea.

CINEMA CAPITOL: MODERNE"

„FETE

Ca pretutindeni, chiar şi in viaţa studenţească americană se dă prioritate posesorilor de nume sonore, descinzând din diverşi plebei deveniţi regimишіа din multiplele trusturi, graţie norocului sau meritelor personale.

Profitând de obişnuitele serate care se dau in fiecare primăvară de facultăţile vestite prin studenţii cari le frecventează prin tradiţie, americanii ne prezintă un fum foarte distractiv.

Aceşti studenţi, cari datorită bunilor pe cari îi au sunt decretaţi nobili până'n vârful pantofilor, nu invită la aceste serate decât dudui, tot atât de nobile. De aici o serie întreagă de peripeţii în care dragostea triumfă.

Tinerele copile care nu pot ieşi fără „chaperon" vor regreta desigur că nu s'au născut în America. Nu sunt insă tot atât de sigură dacă cei mai în vârstă se vor obişnui cu acest ţel de a fi atât de deosebit de timpurile trecute — şi — după mulţi autori, niai sănătoase.

Aşa zisele „fete moderne" sunt independente ca spirit iar in conduita lor nu sunt copleşite de supravegherea continuă a familiei.

îşi pot permite foarte bine — după principiile unora: „luxul" — de a se duce singure la o serată fără să aibă inevitabila şansă a comentariilor persoanelor ce mobilează deobicei scaunele aşezate de jur împrejurul sălilor unde se dansează.

Acţiunea spirituală şi vioaie prilejuieşte tinerilor 0-tişti o manifestare vădită a talentelor lor.

Tipul „băiatului modern" american ne-a fost bine prezentat de Lew Ayres, care „s'a distrat" în acest rol, uşor, în comparaţie cu cele din filmele ante. rioare,

O ingenuă drăguţă e lăudata descoperire bana fvfner in rolul Janei Thomm, care ăeşi-i dansatoare la „Joyianef' are calităţi sufleteşti superioare aristocratelor din film. Interpretează cu multă sensibilitate unele scene. Păcat că

15 Februarie 1941 UNIVERSUL LITERAR 3 Cora îl invitase, pen t ru întâia oară delà

marea lor despărţ ire, la ea acasă. Grigore porni înfrigurat , pregăt i t s'o înfrunte.

Diri ziua când îi aruncase, în treacăt, proverbul, relaţi i le lor deveniseră mai strânse, dar tot prieteneşti . Exasperat dar afectând nepăsarea, Grigore lupta cu încăpăţânare s'o recâştige.

Proverbul nu - i ieşea din minte : Unde a ars odată jocul, Treacă vreme cât de lungă. Tot se mai cunoaşte locul...

Expresia cu care Cora însoţise cuvintele îi dădeau mari speranţe . De fapt, ea era ca şi recâştigată, numai că mai cocheta... sau... cine ştie.... poate în t r ' adevăr îşi bate joc de ei... şi atunci... şi atunci...

Când încercase, a doua zi, să-i amintească de proverb, Cura se prefăcuse ca nu ştie nimic, iar când insistase, ea se supărase.

— Viei să ne cer tăm iar ? Nu eşti mul ţumit cu p i i c t ema ? N'a i spus că vrei... doar a tâ t V

— b a da... dar... vorbele tale... vezi... poate că totuşi... îngăimase el, exagerân-du-şi umilinţa, deruiarea .

— Nu, nu însemnau nunic ! Ţi-am spus de atâtea ori că n u mai s:mt nimic deosebit pentru tine, de ce ma pui in situaţia de a repeta... şi de a te jicni ?... — replicase Cora, când aspru, când blând.

In acest răst imp vorbiseră mul te alte lucruri, povest indu-şi chiar unele din întâmplările trăite m cele şase luni de despărţire. Pent rucă el nu- i putea spune nimic de Alice, avea impresia că şi ea ocoleşte, prudent , de câte ori venea vorba de ,,prietenia" ei cu Valentin — de acolo, din sanatoriu.

Aceste pauze le pândea încordat, gata ,-;ă dea drumul mâniei... dar nu, — îşi r e venea — încă nu e momentul . Necesitatea de a se răzbuna se retrezea în el, dar o stăpânea repede, cu gândul la deliciile viitoare. Pen t ru moment trebuia să tacă şi să suporte orice lovitură, cât de umil i toare. Crispa pumnii şi tăcea, privind înlături . Ura şi dragostea umili tă din el îngânau : mai târziu ! mai târziu !

...Când ajunse, Cora îl primi din prag intr 'o rochie nouă, de culoare deschisă — şi chiar prea decoltată — numai zâmbet, numai voe bună. II invită în casă şi-i servi câteva bunătă ţ i , pregăt i te „special" pentru el. Erau numai ei doi, singuri, în această odae de care-i legau atâtea amintir i comune şi păreau că sărbătoresc un eveniment deosebit. — ,.Poate inaugurăm o altă apocă ?". glumi Grigore. — „Poate" .

Dar Cora alunecă repede spre altele şi, râzând, gesticulând, ii reamint i unele scene „tragice" din t recutul apropiat . Se amuzară amândoi, caşicum ar fi fost vorba de cineva străin.

— Uite aşa voiai să te împuşt i — striga Cora, lipind un corn de tâmplă şi încrun-tându-se fioros. îmi dai scrisoarea, ori trag? Un, doi... ha, ha, ha !... crezi că nu şt iam că n'ai să tragi? Şj cu toate astea îţi m ă r t u r i sesc că mi-a fost o frică grozavă. Cine ştie, imi ziceam, astfel de momente sunt primejdioase... mai ales la unul ca t |ne !

Ironia ei îl dispunea. în t r ' adevăr , ce simple, ce copilăroase păreau toate în lumina de acum, uşoară, camaraderească! Ce copil fără minte fusese... şi râdea, făcea haz în unison cu ea. Ii plăcea starea prietenească de acum şi ar fi dorit-o pre lungită indefinit. Dar Cora fu cuprinsă peste puţin de o febrilitate inexplicabila. — o nervozi ta te care tu rbura atmosfera. La un moment dat trecu în odaia vecină şi aduse un pachet cu scrisori. Grigore deveni grav.

— Vrei să-ţi citesc ultima scrisoare a lui Valentin? spuse Cora deodată, cu un zâmbet chinuit în colţul gurii.

Tresări . Iarăşi Valentin! Cândva reuşi să înlăture, să birue umbra acestui om dintre ei.

— Citeşte, desigur, de ce să nu citeşti... Cora se aşeză alătur i de el, pe divan, şi

tot agitând picioarele, băeţeşte, începu: „Dragă prietenă... te iert pentru toate

câte mi le-ai spus, şi mai ales pentru toate

ni

câte mi le-ai ascuns... fiindcă, oricum, nu mai am mult de trăit . Er i mi s'a făcut o nouă radiografie şi rezul tatul — e dezastruos. Am făcut lichid în u rma pneumoto-raxului . . .

Te iubesc ca şi până acum. Nu la t ru pul tău m'am gândit vreodată... dar înainte de a mur i , te rog să-mi făgădueşti ceva — dacă e adevăra t tot ce rm-ai scris despre ,,el": iăgâdueşte-mi că te vei despărţ i cu totul de et! El te va distruge, el e un om „de dincolo" (mai ţii min te ueo-sebirea pe care o făceam aici, în t re noi, cei suferinzi, şi oamenii „sănătoşi" — răi, egoişti, negándindu-se decât la plăcerea lor — mai ţn minte , Cora?) — el e un om care nu poate înţelege legile noastre , ale condamnaţi lor. El nu cunoaşte, oricât ar crede , că te iubeşte, p re ţu l sfânt al sănătăţii, al liniştei tale. Fimdcă, dragă Cora, cred că n 'a i ui tat de boala ta, care cere odmnă, numai odihnă... Dacă ai să faci n e glijenţe !...

Cora se ridică brusc, făcând câţiva paşi agitaţ i în odae. Apoi se întoarse în spre Grigore.

— Vezi? Vezi cum se iubeşte cu adevărat?

El sta cu capul plecat şi nu răspundea. — Spune ceva! ţipă ea înăbuşii , cu un

început de îmbujorare a obrajilor. Grigore ridică ochii şi o privi . Fu ră câ

teva clipe de suspensie, de incert i tudine. Apoi, cu un oftat, Cora reveni pe divan. — Nu ţi se pa r e ridicola s e r b a r e a /

spuse tot ea, după un timp. — Nu, şopti el. — Ba da, e ridicolă! se sbătu Cora. E

un om prea... simplu! Tu... nu mi-ai fi scris niciodată o astfel de scrisoare... pa tetică. Da, chiar dacă ai fi fost pe moarte . Tu... eşti altceva...

— Altceva? — Nu, tu eşti un om rău, lasă-mă în

pace! se ridică ea din nou, din ce în ce mai agitată.

Atunci Grigore pronunţă cuvintele care-i exprimau cu adevărat gândurile. Pentru prima oară de când se împăcaseră, el încerca un astfel de sentiment...

— Da, Cora, omul acela are dreptate. . . sunt rău... e numai egoism în dorinţa mea de a te face să revii... Uneori am impresia că nici nu te iubesc... E... e ceva monstruos, inuman, nu- i aşa? Dar numai din ambiţ ie te vreau iar, numai fiindcă sunt gelos pe tot ce aţi realizat voi acolo, în a-cel sanatoriu nesuferit, aşa, puri , într 'o atmosferă atât de... atât de... înaltă!... In-ţelegi? Tu şi el... el, un cm simplu, e adevărat... Dar înăl ţat şi purificat de sufe-rinţi, de ideea morţii... E prea frumos, prea frumos... şi voiam să distrug asta... ca un om inferior gelos pe ceeace realizează alţii, superiori... o furie de distrugere, o r ău tate...

— Grig ! — îl chemă ea pentru întâia oară aşa cum îl chema în trecut —• n'ai voe să vorbeşti aşa, de ce te ponegreşti, nu-i adevărat .

— Ba da, o purul adevăr. Vreau să plec. — Ba nu, r ă m â i . Ascultă Grig. Mi-eşti

drag... Spunând aceste cuvinte, Cora se aplecă

in spre el, cu ochii strălucind într 'o febră ciudată, ridicând braţele, gata să-1 cuprindă. Dar Grigore, dintr 'un salt, fu depar te de divan.

— Ce înseamnă asta, Cora? Ai febră, nu- ţ i dai seama ce faci. Nu vreau să p r o fit...

— Dar nu, dar nu Grig... — Cora, atunci... ai început să joci tea

tru cu mine? Te rog, nu mai glumi aşa. Altfel voi suferi şi o altă remuşcare: a-

F O I V O L A N T E

G Ă Z A R U L Nu numai rumânul care aleargă în

fiecare zi cu bidoanele pe sub fereastra mea este un găzar.» Bietul om care circulă oră de oră ca să-şi scoată o pâine din lichidul galben şi unsuros, e găzar fiindaă a ş a îl definesc cele două vase de tinichea рэ care le duce pe umeri şi fiindcă a ş a îl ştiu şi servitoarea şi băcanul şi ordonanţa.

Găsarul despre care scriu aceste rânduri e cu totul altceva. El poale fi pictor, actor, om de afaceri, tot a şa cum poaie fi şi post. Şi nu ş!iu dacă aţi băgat vreodată de seamă că gazării prevăzuţi cu b'do-rne, prooru zişii гттан, au o metsahnă tare caracteristică. După ce au făcut târgul şi au încasai paradele, a apărut ca din întâmplare în balcon sau la fereastră, cucoana sau domnul. Unsuro3ul personaj de pe caldarâm priveşte în sus, saşiu şi supărat. A ş a i s'a năzărit lui în dsvlă. Ori cucoana e rumenă şi frumoasă, sau domnul e pr&a freş şi elegant. Găzarul care a luat însă paralele şi poate şi un sfert de pâine, se mai uită odată în sus, scuipă printre dinţi şi înjură ca la el

în Gorj. Dece s ă fie domnul atât de freş?

A ş a şi găzarul nostru, poetul, de pildă. Circulă blond şi ştrengar pe foarte multe uliţi, scrie foarte lungi epistole de admiraţie confraţilor şi maeştrilor, bate cu degetul arătător la foarte multe oglinzi strâmbe care-1 arată drept şi stă de vorbă cu fete foarte frumoase. Dar într'o zi, zăreşte în fereastră, la etaj, un personaj oarecare, unul care primise şi el una din foarte multele scrisori. Ştiţi, găzarul are psihologia lui! Dece stă neruşinatul acolo la e-taj, în timp ce eu vând rime la parter, inimos ca un afiş, dar răguşit ca o caterincă? Şi într'o clipă insul a uitat e-pistole, uşi, oglinzi şi fete, răcneşte în sus spre fereaslră şi sloboade o înjurătură plină de sevă şi vigoare. Dece să fie domnul atât de sus?

După acest gest eroic, se duce la o cafenea să scrie maxime şi sfaturi pentru adulţi. Nu răsună bidoanele, dar parcă vine o undă.

In lături, coconi, căci trece găzarul!

VLAD ALIMAN

ceea de a te fi molipsit cu ridicolul meu. Nu te pr inde pe tine...

— Ai dreptate, nu mă prinde, întoarse ea deodată cuvintele, cu un ton de ironie şi... începu să râdă! — Te-ai acuzat de ră utate? — continuă ea netezindu-ş i părul cu un gest absent. De fapt eu mă joc, eu sunt rea. îmi place să te văd suferind, imi place să te pedepsesc pent ru tot ce mi-ai făcut.

Grigore îşi luase pălăria şi părea că se gândeşte la cu totul altceva. Apoi şopti:

— Suntem îngrozitori... Amândoi. . Şi ieşi. • Iată însă că a doua seară, din nou îl cu

prinse acea nelinişte ascunsă, de neexpli-cat care biruia orice ra ţ ionament şi orice hotăr î re . O văzuse ziua, pela cinci, şi-şi vorbiseră cu indiferenţa unor amici ce se întâlnesc întâmplător, undeva, într 'o casă

străină. în t r ' adevăr , la Paula, pr ietena comună, părea că nu veniseră pen t ru a se întâlni anume.

Acum, însă, nu se putea culca. Era zece şi-şi dădea seama că iar se va în tâmpla cu el ceva absurd. Se îmbrăcă şi ieşi. Drumul până la Cora îl făcu repede, ghemuit în sine, împins ca de o pu te re străină, e-vitând să se gândeaesă la ce face.

Cora se pregătea tocmai de culcare. Deschise porti ţa, trecu prin curte şi apăru deodată în prag. Ea scăpă un mic ţ ipăt de spaimă.

— Ce înseamnă asta, Grig... iar vii să mă turbur i?

El încercă să râdă, ca de o glumă năstruşnică, dar patul desfăcut, t rupul Corei, ca o umbră sinuoasă prin t ransparenţa cămăşii de noapte, luminată din spate cum era, apoi tot interiorul acela cald, intim, cunoscut, îi pricimui o scurtă ameţeală.

— Cora, plec, am vrut numai aşa., să-ţi spun ceva...

In acelaşi moment se auziră paşi prin curte, şi pentrucă nu mai era t imp să se re t ragă spre poartă, ea fu nevoită să-1 ascundă în casă. Grigore trecu în Odaia cealaltă, cu inima iuţită de teamă şi bucurie. Aici, era iarăşi aici, noaptea... şi aceeaşi atmosferă încordată, complice!

Bunica intrase în casă. Se auzi. — Parcă mi s'a păru t că văd pe cineva

prin curte.grăi bă t râna tărăgănat .

— Nuu... n 'a fost nimeni, ţi s'a părut , răspunse Cora, cu ceva fragil în glas. Dar bă t râna avea pesemne chef de vorbă. O auzi aşezându-se pe un scaun şi suspinând prelung. Urmă o conversaţie, rău întreţ inu tă de Cora, a cărei nervozitate o putea înţelege doar el. Dacă femeii i-ar trece

prin minte să intre şi aici, alături? P r ime j dia îi dădea un dulce t remur de panică.

Dar iată că se hotărîse să plece... — Somn uşor, Cora... — Noapte bună, ma 'mare — şi o auzi

încuind uşa cu cheia — odată, de două ori. Apoi stinse lampa, şi veni la el. Tremura.

— Ce-ai făcut, de ce ai venit... Uite ce era să se întâmple — şopti pe întuneric .

Grigore nu răspunse. O distingea, o ve dea şi o simţea întreagă în faţa lui, dar nu cuteza s'o prindă în braţe . Făcu doar un gest ca din greşală, o atinse pe braţul gol şi îi simţi tresărirea adâncă. Când o cercetă mai bine, văzu pe faţa ei o expresie care-1 înspăimântă. In tăcerea în tunecată a odăii, fiinţele lor păreau că se pierd, se cufundă ca într 'o apă, topindu-şi limitele. Bărbia Corei svâcnea scurt, ochii îi luceau ca de febră. In sfârşit spuse :

— Grig, de ce mă urmăreşt i , de ce numi dai pace, dece mă omori cu insistenţa ta? Fie-ţ i milă de o biată bolnavă., nu înţelegi cä sunt bolnavă? Nu mă atinge, lasă-mă... t rebuo să fiu credincioasă altcuiva... nu, nu lui Valentin, cum crezi tu, ci boalei din mine, o ştii doar şi tu, ştii...

— Da, Cora, te las... dar de ce vorbeşti astfel? nu- i adevărat , nu eşti bolnavă... niciodată nu am crezut, e o închipuire... Haide Cora, revine-ţ i , nu te speria, nu se va întâmpla nimic... iată, plec... deschide uşa şi te las... deşi am impresia, am impresia... că mă urăşt i , că nu mă mai poţi suferi... iată, acesta e gândul pe care nu-1 pot suporta...

Cora făcu un gest de oprire, exasperat . — Dar nu Grig, nu... nu mă înţelegi, nu

te urăsc... mi-eşti drag... Dar mi-e frică de tine, de mine, de tot... Nu t rebue să r e

de DAN PETRAŞINCU începem Grig... s imt că vom sfârşi rău dacă vom reîncepe... nu se poate, nu...

De ce na tu ră fu scânteia care îl sgudui pe Grigore în clipa aceea — de bucurie pură, nebunească? sau de satisfacţie imensă, de orgoliu — în acel moment când o vedea pe Cora din nou a iui, supusă, biruită, aşa cum o visase de atâtea ori, dea-iungul acelor penibile luni de luptă? întâi nu ştiu ce să facă: s'o pr indă în b ra ţe şi s'o acopore de sărutăr i , sau să fugă—pur şi s implu — pent ru a-şi savura bucuria singur, cu sgârcenie.

In loc de acestea, o mângâie încet pe păr , ca pe o soră, şi bâigui fără rost:

— Cora, mă iubeşti? mă iubeşti? Nu mă minţi?

— Nu Grig, e trist da r aşa e — suspină ea, cu o linişte solemnă, care-1 impresiona. Atunci el îşi pierdu capul. începu s'o sărute , s'o înăbuşe, s'o mângâe cu toată violenţa re ţ inută atâta t imp, luni şi luni, într 'o deslănţuire oarbă, dureroasă. Spunea cuvinte fără şir, copilăreşti, tot ce-i trecea pr in minte...

— Cora, Cora, în sfârşit eşti din nou a mea, a mea... Nu-mi vine să cred. De ce ţ i -e frică, de ce spui că e trist... De ce ne-am ascuns atât, Cora, unul de altul? Am ştiut, am ştiut din pr ima zi... nu se putea... Trebuia să te recâştig... Tot ce-a fost în t re noi... Ştiam, presiimţiam... Cora, să uităm, să fim ca la început... N'ai fost nicăeri, nu ne-am despărţit... Cât e? Şase luni ai. s ta t acolo... şi acum... o lună... mai mult ? Nu ştiu... Am şters totul... Iţi m u l ţumesc, îţi mulţumesc.. .

— Nu-mi mulţumi, nu te bucura, Grig... Nu se schimbă nimic... Eu tot o moar tă sunt.

— Nu, Cora, nu! Nu eşti, nu eşti! Voi răs turna lumea, voi face imposibilul şi vei

fi a mea. Iţi voi reda sănătatea, te voi îngriji. Pr incipalul e că mă iubeşti, că am pent ru ce şi pentru cine munci. Inţelege-mă, sunt un alt om...

Deodată Cora îi alunecă grea în braţe . 0 crezu leşinată dar era numai epuizată, ameţită. O duse încet până pe divan, îi a-ju tă să se întindă, o înveli, bâiguind scuze, blestemându-se.

— De azi încolo, s'a sfârşit, nu te voi mai obosi, vei vedea... acum revino-ţi , te rog... Acum vreau să te văd dormind, t r e bue să te odihneşti, nu e permis să-ţi pierzj noaptea.

Blestematul de mine, cum te ţin, cum te fac să pierzi orele acestea preţioase... Haide, linişteşte-te, plec... Şi mâine, şi mâine!...

Rămase aşa câteva minute la marginea patului, ţ inându-i mâna în palme, în tăcere — aooi o sărută pe frunte şi se s t recură afară...

Se trezi, a doua zi de dimineaţă, cu un sent iment de nou, de proaspăt, cu o senzaţie de infinită sănăta te trupească şi sufletească. Dormise întâia noapte liniştită de o lună încoace, delà revenirea Corei. Deschidea ochii ca într 'o altă lume, plină de sens şi culori. Şi numaidecât svâcni în el necesitatea de a o vedea —• n u m a i aşa, să-i privească o clipă obrazul, să pr imească delà ea un zâmbet fugar, de daprte, să se încredinţeze că tot ce se petrecuse azi noapte nu era închipuire sau vis.

I se părea că tot acest t imp de har ţe fusese necesar, fatal, numai pent ru ca legătura lor să se cimenteze, să devină mai trainică. Aproape că binecuvânta tot ce se întâmplase, plecarea Corei, scrisorile, cearta, revenirea şi celelalte...

...Cora însă nu era acasă. Dar unde p u tea fi atât de devreme? înt rebă pe bunica ei. Plecase cu noaptea în cap la biserică! Era vre-o sărbătoare? Nu. Atunci? Bunica ridică din umeri.. .

Curiozitatea îi mări dorinţa de a da o-chii cu ea. Plecă aşa dar, la în tâmplare , spre biserica cea mai apropiată, a cart ierului . Era aproape pustie. Preotul , dascălul, câţiva copii şi mai mul te femei bă t râ n i . Când intră, câteva capete se în toarseră mirate în spre el. Şi numai decât o descoperi pe Cora, ascunsă într 'o s t rană din primele rândur i , îngenunchiată, curbată, nemişcată.

Se apropie încet, cu ochii la preot, dar 1 se păru că observă un gest de dojana la acesta şi se opri la câţiva paşi de ea, pe dreapta, într 'o aş teptare plină de ne răb

dare. Nu se simţea bine în cuprinsul bisericii. Nu-şi putea explica deloc ce căuta Cora aici — după o astfel de noapte mai ales! Era intr igat şi puţ in supărat .

Văzând că nu e chip să se facă simţit, tuşi de câteva ori. Cora nu se mişca, părând cu totul cufundată în rugă.

Grigore se agita, privind în jur cu un fel de sfidare temătoare. Cum de nu-1 simţea Cora, când era atât de aproape de ea? De ce se ruga atât de umilită? Ce păcat avea pe suflet? Ce e cu accesul acesta de misticism? îşi aminti de scrisorile ei delà sanatoriu, când îi spunea că ar vrea să se... călugărească! Luase în glumă astfel de idei... re t rograde. Dar acum începea să-1 cuprindă tu rburarea . Bucuria cu care venise, se risipea în atmosfera senilă a lăcaşului. Totul părea mor t şi sufletul nu reuşea să-şi păstreze independenţa în a-cest mediu refractar bucuriei simple, na turale, cu care venise. Simţea necesitatea

Impleteşte-ni-te'n jurul frunţii, rază

Inspirată cu strălucite stelare.

Spini ai frunţii, sângeraţi-vă cu zare.

Sânge, ostoeşte ţi flacăra cu amiază.

Cancer ispitind să GARNIE pe coarae

Lebăda 'ncârjată a tinerei aorte

Picură 'n sfarogul fie cărei note

Timpul — vin răvac îmbuchetat cu moarte.

Dă prin preajmă buzna sau târcoale.

Hei! Inghimpă-ni-ie'n creştete, lumină !

V a să vină, hoit nevolnic, va să vină...

flamuri, repede, şi ştrăi, şi osanale !.~

ION FRUNZETT1

de-a avea alături pe Cora, vie, sglobie, dar ea nu se m-şca de acolo, s treină şi încremenită, s tăpâni tă ca de o putere magică. O privi fix, cu un început do duşmănie. „Cum se poate să nu mă simţi, cum se poate" îşi repeta înrăit . Şi dece se roagă? O, obiceiurile astea, rămase delà sana toriu!

Era gelos pe ruga ei. II isbi o nouă expresie a chipului său. Ochii adânciţi în orbite şi t răsătur i le încordate în concentrarea rugii o făceau aproape bătrână. Schiţa din când în când cruci repezi, chinuite.

Mai făcu doi paşi spre ea, era la un met ru depărtare , tuşi din nou — dar cu ace-laş rezultat . In aceeaşi clipă îl lovi cert i tudinea prăpastiei sufleteşti dintre ei. II minţise, nu-1 iubea! Fusese o simplă s t ratagemă, ca să scape de el — aseară. Ce prost fusese el ! Crezuse şi... plecase ! Se simţi caraghios, furios, neputincios. Cu ce raf inament îşi bătuse joc de el fata asta! Unde învăţase o astfel de şcoală înaltă?

Acolo, la spatele ei, înalt şi încruntat , t ropăind din picoare. Grigore abia se mai s tăpânea să nu facă un gest bru ta l — să se apropie, s'o ia de bra ţ şi s'o t ragă afară. Dacă ar fi întors capul şi l-ar fi privit duios, şi el ar fi fost dispus, poate, să se roage, a lă tur i de ea. P e când aşa, ea-1 transforma în t r 'un fel de demon, un spirit rău ce planează deasupra ei, gata s'o înşface... Cora îl trăda, Cora îi scăpa...

Bătrânele de alătur i mormăiră ceva a dezaprobare şi t rebui să se retragă tocmai lângă uşă. Acum îşi dădea seama că ea-1 văzuse, că ea-1 simţise... dar nu voia să-1 bage în seamă...

Pe neaşteptate, Cora se ridică :si, făcând câteva cruci, veni deandaratelea spre usă. Când fu lângă el, se întoarse scurt şi ieşi, lăsându-1 buimac, încremenit. . .

...O ajunse tocmai în s tradă, după ce parcursese curtea bisericii în goană. O prinse de bra ţ şi o întoarse pe loc, cu violenţă. Cora se smuci. Se priviră o secundă cu ochi grei de duşmănie, de indignare.

— Ce cauţi, ce vrei! şueră ea ascuţit. Lui i se păru că visează, ezită, îi scăpă braţul — ea porni numai decât, iar el r ă mase pe loc, cu voinţa îngheţată. Ce era asta? Dece? Ce se întâmplă cu ei?

Făcu câţiva paşi mar i şi o ajunse din nou.

— Cora, dar ce înseamnă toate astea, suntem nebuni? Ce s'a întâmplat. . . Dece te porţi aşa?

Ea măr i pasul, încleştând gura. O prinse iar de braţ, do umeri . I se păreau toate a-tât de absurde, de nemotivate..._şi totuşi... simţea parcă nevoia s'o lovească, da, s'o lovească, s'o vadă căzând, neînsemnată, la picioarele lui...

— Cora, răspunde! Voia să fie blând dar îşi auzi glasul în

cărcat de mânie adâncă, de ură. — Lasă-mă! ţipă ea, el iberându-se de

strânsoarea mâinii lui. Nicăieri nu pol scăpa de tine. Dece ai venit... şi la biserică! Era singurul loc unde credeam că mă pot reculege... şi... ai venit. Lasă-mă!

Şi porni iar, repede, aproape fugind. Dar nu! Dar nu! Se răsvrăt i în Grigore ultimul rest de ra ţ iune — nu se putea lăsa biruit de o astfel de si tuaţie absurdă, nu. Trebue să-mi explice, t rebue să ne înţelegem. E un moment penibil acesta. Cora! — după cele ce s'au în tâmplat aseară înt re noi, nu- ţ i dai seama?

Alergă din nou s'o oprească. — Cora! îşi dădu seama că ajunseseră aproape

de casa ei. dar r^uşi s'o mai pr indă odată, chiar lângă poartă.

•— Cora, făcu gâfâ : nd. nu t i -e ruşine... Aseară ce-a fost vorba ? De ce m'ai minţit?

Ea clipi des. ca într 'o somnolenţă. P lutea narcă, toată. într 'o beţie tare. acidă — şi zise таг, ca şi cum n'ar fi înţeles:

— Fu... te-am minţi t? — Da. tu, a; m ; nţi t . . . — Ei bine, da. tp-pm minţit , si acum la

să-mă în pace, nu înţelegi că vreau să mă lasi în pace! tină ea cu o nouă d°slăntuire, ca de om care încearcă să se descarce, pr in t r 'un ult im efort, de o povară lăuntrică.

— Cora, să ştii, nu mai sunt dispus să-ţi sufăr hachiţele... strigă şi el, j umă ta t e cu furie, jumăta te cu amărăciune.

Dar ea nu-1 mai auzise. Intrase în curte, t rânt ise portiţa, apoi dispăruse în casa, fără a mai întoarce capul.

Grigore se întoarse şi el, păşind repede, ameţit.,.

4 UNIVERSUL LITERAR 15 Februarie 1941

Misiunea lui Vasil i Vasi l ievic i

în t r ' o toamnă se primeşte la şooala noastră ordinul cu numirea la ca tedra de filcsofie, rămasă va-camtă, a unuia Vasiliev, cu studiile deabia terminate . Se vacan-tase catedra, vorba vine, că de fapt s'a uşura t pr in scoaterea la pensie a bă t rânu lu i Bogolepov.

Poa te vre ţ i m a i întâi să ştiţi cum arată acest moşneag. Era mic şi îndesat, dar simpatic la pr ivire . Avea părul alb şi rar , iar barba - I căruntă cobora dealungul vestei lui albe, pu ţ in cam slinoase. Vorbea cam încurcat, dar asta nu-1 împiedica să fie guraliv. Când spunea ceva original, din par tea lui, a ră ta o gândire neguroasă, în schimb scanda clar şi răspicat orice dicton sau vreo cugetare cu mult înţeles din vreun mare filosof. Cu astfel de cugetări, pe mulţ i îi tăia sentenţios. Atunci numai ce-1 vedeai că-şi lua o poză majestuoasă, îşi proţăpea barba înainte şi parcă rostea un verdict în cazul unor mujici vinovaţi, ori o comandă unei t rupe imaginare. Tcţi făceau un haz discret ae moşneag. Era de un leat cu seminarul şl el înt re ţ inea atmosfera de vetust a şcolii şi chiar ,a oraşului. Lumea ştia tot ce gândeşte, dar lui i se părea că, în adâncul anilor zace încă înţelepciune necercetată şi de acolo ar m a i piutea scoate ca dintr 'o fântână fără fund încă mult pen t ru adăparea celor „săraci cu duhul" . Pen t ru el, toată lumea era „săracă ou duhul" .

Depe vară chiar deplângea soarta catedrei pe care el a tot urcat şi a tocit t imp de 40 de ani şi într 'o bună zi şi-a spovedit în cancelarie ult ima lui dorinţă. Şi care era dor inţa lui supremă ? Nici una nici alta, decât aceasta : când se va prezenta noul numit , acela să stea întro bancă lângă elevi şi el să mai ţ ină o lecţie, o s ingură lecţie, după care se va re t rage împăcat din viaţa şcolii, împăcat că a t r e cut tor ţa fiilosofiei în mâinile lui Nimichiev (desigur cuvântul t r a duce porecla ce-i dăduse el în ru seşte), cum îl numea în ironie pe acela care avea să-i ia locul de reprezentant al înţelepciunii pe o suprafaţă de sute de verste în lung şi în lat şi cine ştie pe cât t imp în viitor.

In Seminar era zarvă mare . Nu-i puţ in lucru să se întinerească — ŞI asta atât de rar — cadrele. Nu mai vorbim de lumea târgului ! P r i n venirea lui, Vasiliev trebuia să primenească aerul, să apr indă lumină nouă, să cureţe sgura şi ru gina, să se facă loc larg de gândire şi acţiune.

Bogolepov bă t rânu l era Privit ca simbol al anchilozării, iar Vasiliev aşteptat ca sol al în t iner i rii . II aşteptau cercurile culturale ŞI intelectualii mai mici sau mai mar i oa pe un săditor de viaţă nouă. Chiaburi i târgului , mai neîncrezători, spuneau : „să vedem, să vedem" şi se preocupau şi ei de Vasiliev ca toţi ceilalţi.

In t r e „barâşnele" cele frumoase şi cele cu pretenţ i i , cari nu obosesc niciodată aşteptând, se isease un zumzet pe o coardă mai înaltă. Fieoare se întreba dacă va corespunde idealului ei sau îl modela după acel ideal. In aşteptarea lui nu ştiau dacă t rebue să-1 facă înalt sau tot scund, cu barbă sau fără barbă. Cum pe acolo încă rămăsese credinţa că Purtarea bărbii este un semn de distincţie, el a r t rebui să fie înalt şi cu barbă, ca orice filosof, dar de culoare nea gră . Iar p r in ochii lui mar i toate fetele presupuneau că se vor re vărsa infinite surprize. Era Vasiliev, pen t ru ele, mai mul t magi cian de cât filosof, gata să scoată şi să dăruiască fiecăreia ceeace îi doreşte inima.

Şi zic, venise ordinul de n u m i r e pr in mijlocirea Guberniei , mai era o zi două până se deschidea şcoala şi aşteptam alte adrese care să ne confirme prezentarea, căci aşa se obişnuia- Nu şt iu dece, n i se părea pent ru înălţ imea evenimentului, că t rebue să fie pr imit în gară şi condus în oraş cu tot alaiul cuvenit unui sol care avea să aducă o schimbare în viaţa oraşului nostru bă t rân .

Dar de unde ? — Singur şi necunoscut şi-a coborît pe scările vagonul/ui o valiză grea de cărţi şi căptuşită cu lucrur i t rebui toare o-muLui la drum. S'a s t recura t uşor DIN văLmăseala D E P E PERON, în CARE

era amestecat ca orice călător şi s'a aş ternut la d rum pe sub teii şcolii, până în oraş.

*• Pr ima zi de şcoală. Elevii clase

lor superioare erau adunaţ i în amfiteatru, unde trebuia să se înceapă cursul comun de Exegeza Noului Testament. Aci se rătăcise şi Bogolepov, care căuta pe fostul coleg, pe părintele Bogoiavlenski, cel care preda Exegeza. Dar cum Părintele a anunţa t că nu poate veni, îşi face int rarea în amfiteat ru tânărul profesor Vasili Vasiliev. îmbrăca t în t r ' un pardesiu gris-fer, încins cu un cordon asemeni unei rase călugăreşti , era înalt, cu o f runte largă şi senină, păzită jos de ochii-i forţat închişi şi adumbri tă sus de un păr bogat blond, aruncat cu grijă înapoi. Nici gând să poar te barbă. Seminarişt i i îl văd pent ru pr ima oară şi în iureşul lor de a-şi apuca locuri, u i tară de bă t rânul Bogolepov care, buimăcit , se afla pr in t re bănci, şi fără intenţie îl sechestrează în sală t imp de o oră, cât t r e buia să ţ ină lecţia noului profesor de filosofic

Vasili Vasiliev îşi cere voie, ca în locul părintelui de Exegeză, să ţină el lecţia de iniţiere în filoso-fie. Şi numai ce începe să vorbească. A. pornit delà înt rebarea, pe care şi-a pus-o omul întotdeauna :

„Cine este el ?" — şi a ară ta t cum dealiungul veacurilor mintea omenească s'a s t răduit să afle un răspuns mul ţumitor la această chestiune. A descris cum s'au născut ştiinţele şi artele, dar cum s'a pierdut formula în t rebăr i i celei dintâi. La sfârşit a conchis că fl-losofia a re misiunea de a căuta esenţa tu tu ro r esenţelor, deslega-rea problemei tu tu ro r problemelor.

In acest t imp fostul profesor nu-ş i m a i recunoştea elevii care ascultau extaziaţi un vrăji tor al cuvântului . De unde în pr imul moment, cum sta el mărun t şi gras într 'o bancă, îşi arunca în sus o barbă de negaţie absolută, încet încet începu a-şi pleca fruntea înainte şi barba îi cobora depe piedestalul măreţiei . Ia r când vorbitorul încheia, sPunând că „fiioso-fia e s t rădania minţii de a înţelege înal tul din înălţimi, adâncul din adâncimi (ce e drept, abuza de emfază şi patetism) şi ea caută e-ternul frumos din arte, adevărul imutabil din ştiinţe şi binele absolut din viaţă, că însfîrşit filoso-fia este setea veşnic nepotolită de a găsi şi a te regăsi", bă t rânu l a plceat capul cât au permis ver tebrele cervicale şi până i-a absorbit reverul hainei aproape în întregime barba Iui semeaţă, în care t re buia să se fi încâlcit spovedania— căci era ma i mult decât o pre legere — a „învăţăcelului". Şi el care se credea atotştiutor, că a găsit ceiaee caută...

Când s'a sfârşit lecţia, ^oţi s'au ridicat în linişte, parcă erau după o rugăciune. Bogolepov s'a s t recurat pr in t re foştii elevi — cari îi făceau loc cu foarte mul tă bună voinţă — şi dus a fost, căci n 'a mai dat nici când pela Seminar şi n i mănui n'a măr tur is i t — aşa cum de fapt el gândea — că la această şcoală s'a aprins o lumină nouă. Dar din acea zi s'a răspândit oa fulgerul svonul în oraş: „au început lecţiile Vasili Vasilevici Vasiliev !" (tatăl lui pur ta acelaşi n u m e cu el, deaceia se numea atât de curios).

Curând a început să devină o-biectul discuţiilor şi centrul de interes în târg. Toţi şi toate rugau să li se arate şi în t rebau cum este. Fetele mai ales, erau curioase să-1 compare cu imaginea pe care şi-o creiaseră singure.

El însă nu ştia nimic de zarva ce se petrecea în ju ru l lui şi s t răbătea drumul spre şcoală, spre biserică, ori spre l ibrării cu totul indiferent. Pen t ru că nu şi-a făcut delà început cunoştinţă, mul t t imp a fost necunoscut. Muscalii, uneori chiar aceiaşi, îl luau drept un călător, nu un om ai târgului , şi-1 invitau să-1 t ransporte unde are nevoie, mai adeseori la „gară" cu caleşcile lor de două persoane, t ra se de câte o toroapă dolofană. Pe faţa lui senină şi ; n ochii-i albaşt r i nu se cetea nici o preocupare înaltă, dar ml- te să gândească să pozeze. Totdeauna îşi u rma drumul plin de naturale ţe , parcă era de-a! familiei în noua societate.

— E Vasili Vasilievici, — şopteau cu un aer constant de intimi ta te cei cari l-au cunoscut (li s'a a ră ta t şi lor de către alţii).

In pardesiul său lung, asemeni unu i antereu elegant, cu chipul foarte luminos, Părea un tânăr S E RAFIC, nevinovat şi s tăpân pe sine.

In micile cercuri, în care era nevoit să intre, i se făcea cunoşt inţă cu diferite persoane (cari r e gizau aceasta, dar spuneau că „întâmplarea a făcut"..) i se vorbia de reuniuni , de serbăr i familiare, de petreceri ; chiar „era proectat un m a r e bal de Sărbători'".

Toţi sau cât mai mul ţ i îl considerau al lor şi (căutau să-i facă viaţa cât mai plăcută. Le era teamă să nu părăsească târgul d.n pr i cina plictiselei. Era, în t r 'un cuvânt, înconjurat de toată atenţia, dacă nu chiar se abuza. Mul ţumea în dreapta şi în stânga, răspundea cu zâmbete, cu bună voinţă, dar nu făgăduia formal că va lua par te . La orice nouă invitaţie răspundea tipic : mai este invitat şi de „familia Cutar iev ori Cutarievici" şi-i dăru ia pe toţi cu epitetul că „sunt foarte îndator i tor i !"

Păr in ţ i i fetelor auziseră dease-meni despre el şi ţ ineau să-d cunoască din două motive : întâi, ca să poată să răspundă afirmativ la în t rebarea dacă l-au cunoscut pe Vasili Vasilievici (şi această în t re bare era oricând iminentă): al doilea, pent ru că presupuneau că le-ar putea fi un ginere ideal (adică nu atât de deştept).

Atunci se organizau petreceri familiare, se pregăteau „ceaiuri" în saloane luxoase — toată toamna s'au ţ inut lanţ — la cari fiecare amfitrioană a casei visa să facă impresie cu „part iciparea aşteptată" a d-lui profesor de filosofie, se a-nun ţau dansuri şi el tot nu venea. Cu pr imul prilej îşi cerea ier tare invocând motive cari nu mai lăsau nici o îndoială asupra „profundului său regret" .

Văzând că la sindrofii nu găsesc a rgumente să-1 aducă, d-eşi nu-şi închipuiau că t rebue mare putere de convingere „pentru u n om tânăr şi atât de bine" ca el, Vera Feodosievna, care dădea în par t i cular ul t ima clasă de liceu, măr tu riseşte mamei ei că se simte foarte rău pregăt i tă la limba elenă şi ar dori să ia lecţii delà cineva. „Cum domnul Vasiliev a studiat teologia, ar pimi, poate, s'o prepare" .

Mama fetei nu numai că a acceptat, dar a găsit în sinea ei idela Veruţei genială.

— Mititica de ea ! noi n u ne-am fi gândit la acest lucru !

A doua zi profesorul găseşte aleasă o scrisoare de rugăminte , dictată în termenii cei mai curteni tori de Maria Teodosi Semeonov, mama, scrisă citeţ şi cu cea mai mare îngrijire de mâna ta tălui şi expediată discret de Vera. Fetele cunosc m a i bine decât oricine a r t a discreţiunii.

Vasiliev, îndator i tor din fire, a r f: suferit remuşcări dacă n 'ar fi dat ajutor acelei t inere aflate la ananghia în care o pusese studiul unei limbi clasice. Ba chiar se simţea măguli t că ştiinţa lui putea sluji şi în afară de zidurile înalte ale Seminarului .

De a doua zi şi-a luat cu sine un autor clasic, pe Cicero, care a mai condus şi pe alţii în alte împrejurări , ş : s'a dus, apoi a continuat cu o regular i ta te kant iană la aceleaş ore, de două ori pe săptămână.

Pr imirea în ziua dintâi şi în celelalte, n'a fost aceia a prepara toru lu i unui copil, fie acei copil şi s ingura fată la păr in ţ i în ul t ima clasă liceală, ci t ra ta tă ca vizita unei persoane distinse.

' Cabinetul de lecţii era un salon frumos împodobit cu mobilă şi tablouri moderne. (Ca la toţi cei îmbogăţi ţ i de curând). Mama şi fata apăreau întotdeauna în ţ inută de rigoare. Vasili Vasilievici în costumul Iui simplu, parcă era clasicitatea îmbrăcată în togă sordidă, dar rătăcită într 'o lume s t ră i nă. De fiecare dată, până se aşeza la masă şi începea lectura şi interpre tarea unu i text , se simţea foarte stânjenit, chiar copleşit uneori . Dar ca Printr 'o forţă magică tot belşugul de baroc din ju r se risipea — un baroc sui-generis alcătuit din îngrămădirea fără gust a lucrurilor moderne — mobila casei devenea mai grosolană, ca de piatră, tablourile se înfundau în pereţi , dincolo de fereastră se p ă rea că trece un portic cu ghir lande şi él scotea din carte şi din minte comoara de frumuseţe a limbii eline.

Aceste ore erau pent ru Vera o încântare, un deliciu şi Vasili Vasilievici devenea de 'o loquacitate pe care n'o puteai bănui când îl vedeai în grupur i mai miari.

Cum se termina lecţia, apărea din camera ei, mama Veruţei , care veghea să nu fie lecţiile prea o-bositoare. Acum u rmau fel de fel de t ra ta ţ i i cu rugăminţi le mieroase de a servi, se schimbau chestiuni nenumăra te din enciclopedia zilei (profesorul aci dovedea destulă ignoranţă şi cftnd Vaeili Vaiilievici

cădea din nou din clasicitate în reali tate, pre texta că întârzie prea mult şi cerea voie să plece)-

După ce la elenă eleva progresase destul de mult şi în zadar sperase că în această limbă să poată vorbi inimii profesorului ei, 1-a rugat să facă lecţii şi la l imba latină.

In t re t imp s'a răspândi t vestea în oraş şi fiecare a aflat uluit că Vasili Vasilievici face vizite casei bogătaşului Teodosi Semeonov. Deacura omului acesta I se da consideraţ ia unui mecenat, casa lui era privi tă ca un templu, iar mat roana şi fiica invidiate cel pu ţ in de j u măta te din târg.

Clara Andreevna verişoară bună cu Vera, de când cu lecţiile lui Vasili, a îndesit vizitele la mătuşa ei. In prima zi, când Vera I 1-a p re zentat familiar pe domnul Vasili Vasilievici, şi-a zis că a apărut o-moii care va şti să aprecieze frumuseţea ei şi cu un aer de feric 're nesperată, s'a dus în t r 'un suflet a-casă să anun ţe că „a cunoscut pe profesorul delà Seminar, care a fest chemat de unchiul Teodosi pent ru Veruţa" .

— Ştii, mamă, unele materi i sunt prea grele pent ru Vera !

Şi a început să-1 descrie celor din casă, scoţând în evidenţa deş-teptăciunea Iul Vasili Vasilievici şi mai cu osebire puterea lui de discernământ ca re va şti până la u r m ă să deosebească în t re o fată bogată şi o fată frumoasă, o fată — Vera — care are nevoie de prepara tor şi ea — Clara — care e cu mul t superioară şi în această privinţă.

Lecţiile de limbiile clasice mer geau normal, dar neadormitul Cu-pidon a aprins de dragoste inimile celor două verişoare pent ru profesor. Vasiliev credea că asistă la afecţiunea Clarei pent ru verişoara ei. Deveniseră î n t r ' a d e v ă r cele două verişoare de o tandre ţe plictisitoare una faţă de alta.

Numai că această dragoste în t re rude nu putea merge prea mult .

Sta Vasili Vasilievici — cum am spus — pe uliţa Prohorodscaia, pe care se afla şi casa Clarei Andreevna. Din ea se desfăcea uliţa mare Novoselscaia, pe care se ridica înzorzonată casa lui Teodosi Semeonov.

Vasili ajunsese idolul şi şeful copiilor depe uliţa lui. Dracii aceştia îndrăsneau să-1 scoată, mai ales spre pr imăvară , în flecare zi din casă, să vină în mijlocul lor ca să le spună câte ceva, să-i înveţe jocuri şi ei să-i povestească isprăvile, căci era s ingurul om care le da ascultare. Vrea „să modeleze sufletele nevinovate ale acestor copii după sine — îşi spunea el in gând — ca să fie oameni buni şi blânzi în viaţă".

Dar şi pe Novoselscaia devenise delà o vreme tot a tât de popular şi cum amorul copiilor nu cunoaşte grani ţe ori convenienţe, văzân-du-se mângâiaţ i , întrebaţi , consideraţi , lăudaţi , de grabă i-au sări t de gât. Lumea copiilor din cele două străzi se închina aşa dar la un acelaşi zeu. Dar când au aflat micii vecini ai lui „Vasili Vasilievici" — căci aşa-i ziceau ei, tot pe nume — că şi ceata de copii din Novoseliscaia a pus s tăpânire pe

idolul lor, s'a declarat un războiu cum nu s'a mai pomenit : cu o-cări, cu lupte corp la corp, cu geamur i prefăcute în ţăndăr i — adevăra te bombardamente — cu răniţi. (Doar Crucea Roşie lipsea).

Totul se petrecea după logica a-morului . Tr iburi le pr imit ive sunt intolerante pent ru cei care se închină la alţi idoli, pe când aceşti mici, dar cruzi sălbatici urăsc pe cei care şi-au însuşit idolul lor.

Disputa a devenit cronică şi n u mai Vasili Vasilievici nu ştia şi nu bănuia nimic, pen t ru că apropierea lui îi făcea pe toţi îngeri . E delà sine înţeles că de fiecare dată când copiii îl vedeau în mijlocul lor, a-veau s iguranţa deplinei proprietăţ i .

Cele două „domnişoare" foarte mândre până atunci, au coborît şi ele în mijlocul copiilor ca să mângâie şi să desmierde pe aceia pe cari îi lua Vasili în bra ţe . Dacă gelozia lor nu se putea descărca în-tr 'al t chip, atunci în tă râ tau fiecare armata respectivă de copii împotriva celeilalte. De acum ele al imentau vizibil conflictul, com-portânidu-se ca doi generalisimi cari nu înţelegeau să se dea bătuţ i . In casele lor războiul era tot atât de acerb, ca în birourile unor diplomaţi . „Dragile ver işoare" nu se mai aveau bine delà Blagoveştenie şi când se întâlneau întâmplător la răspântia lor comună — se'nţe-lege că pe acolo le era d rumul — nu-şi mai spuneau „Clara dragă" sau „Veruţa" — CI ceremonios ŞI IRONIE :

— Ce mai faci Vera Teodo-sievna ?

— Ce mai zici Clara Andreevna? •

Fiecare d int re cele două familii credea că cealaltă se opune la fericirea fiicei şi prietenia de ai tă dată s'a prefăcut în urâ şi ch.ar s'a deschis un proces de moştenire — după ce se ajunsese la o împăcare mutuală . S'au aprins în vetrele celor două cămine focuri de infern şi Vasili Vasilievici nu bănuia n > mic din toate acestea.

El ştia păcatele lumii din cărţ i şi din auzite, dar nu experimentase personal. Era depar te de el gândul că persoana lui poate provoca t ra gedii cari să ducă la catastrofe. Prezenţa lui era asemeni unei corăbi i care răscoleşte o mare până la fund sau un lac mocirlos mai bine zis şi scoate la suprafaţa toată necurăţenia care zace jos, da r ea pr .veşte numai înainte pe deasupra undei de cristal, fără să vadă măcar că o despică. Era sincer, naiv ca u n copil, nu cugeta nimic rău, inima lui era pe buze, nu cunoştea contraziceri şi revenir . . Străin de ipocrizie, n u ştia ce e calomnia şi bârfirea decât din auzite. Era de un calm dezarmant, iar razele de iubire ale privir i lor lui îmbrăţ işau — cum a m spus — pe toţi deopotr ivă: copii, t ineri, bă t râni , oameni de jos sau colegi de seminar. Nu credea în ofense, deaceea ierta şi uita dinainte. In sufletul lud să lăş -luia o bună ta te na tura lă , necreeată, nestudiată şi neimpusă, ci născută. Avea o inimă bună, cum avea ochi albaştri . Credea că Posedă darul să calmeze răutăţ i le , să topească urile, să aducă împăciuire pr in însăşi ţ i nu ta lui exemplară. Era convins că aduce pre tu t indeni înseninare, dar scotea din funduri — asemeni corăbiei cu earena adâncă de ma i sus— instincte p r imare şi u r i refulate. Era plin de ardoare de a ajuta pe „om", dar nu observa că în fundul „omului" se petrec conflicte care se termină tragic. Pe drept cuvânt îşi puneau unii în t rebarea dacă el este un cunoscător al „oamenilor", — au ba.

Zavistia nu s'a oprit în sânul lumii de rând, ci a urcat chiar în capetele preoţilor. Doi t ineri cucernici păr inţ i au început a căuta motive de sfadă celui băt rân, pent ru că la biserica lui din vale se ducea adese ori Vas-li Vasilievici să ţină predici şi n u m a i era loc de b ine-credincioşi — atât de mul tă lume se ducea acolo jos.

Ura împotriva tânărului teolog a crescut din ce în ce, până când l-au scos „eretic".

— Noi suntem oare teolog: mai mici? Dacă aleargă lumea la el, t rebuie să facă propagandă pent ru vreo erezie, — conchideau ei după o logică impecabilă. Este cazul de interveni t la chir iarhii noştri! — mai spuneau, căinind norodul simplu care se duce să-1 asculte.

în t r 'o bună zi Vasili Vasilievici se aude chemat de un grup şi anume unul dintre cei doi preoţi t ineri , pretextează că doreşte să discute o chestiune de dogmă. Profesorul nu poate refuza invitaţia şi se duce în mijlocul lor. Unii se bucurau că pot sta de vorbă cu „cel mai popular om". Enunţul chestiunii discutabile de dogmă era următorul :

— De c e umbli să aţâţ i pe enoriaşii noştr i împotriva Bisericii şi a clerului? (ceiaee era complect fals) — şi în uluirea generală „cucernicul preot" pălmuieşte cu putere obrazul subţ i re ca de hâr t ie al filozofului. (Au mai fost cazuri în istorie când teologia nu s'a împăcat cu filozofia). A u rma t o mică învălmăşeală, după care agresorul a fost re t ras la oarecare distanţă de victimă, izolat cum se spune, şi făcut inofensiv. In el reisbucnise instinctul pr imar al „popel" din antichitate!

Vasili Vasilievici, cu un obraz roşu şi cu unul galben, a zâmbit. N'a întors şi obrazul celălalt, dar ar fi zâmbit şi după a doua palmă, dacă ar fi u rmat . Făptaşul însuşi

de C. MARIN( V

era consternat, nu ştia ce si .aa i facă şi rău îl durea braţul .

Ce credeţi c'a urmat? proces? — Nimic. Vasili Vasiel 'evici îl ertase dinainte. Când unul 1-a în t rebat :

— Nu-ţi pasă de această palmă?! — el a răspuns îngândura t , cu p r i mii nori în pr ivi re :

— Ba da, s'au clătit temeliile Rusiei !

Preotu l cel t ânăr nu şi-a mai r i -d.cat de atunci ochii asupra lui, dar de câte ori îl întâlnea, simţea o durere in b ra ţu l drept, după cum mărtur isea el însuşi celuilalt preot tânăr .

Acesta din u r m ă vine cu alta ideie mai înţeleaptă: să se facă intervenţi i ca sa fie muta t delà toamnă în alt oraş, pent ru că a produs prea m a n tu rbu ra r . în târgui acesta, „în care, t imp de un an de zile, n'a făcut decât să învrăjbească lumea!" — Aşa sunt a lungaţ i cei cari au fost a tât de dornic aşteptaţi-

* Dar la t e rminarea cursurilor, el

s ingur şi-a cerut un concediu de câţiva ani delà Ep.scopie şi învoirea de a se re t rage departe, departe, tocmai la Mănăstirea Sarov din eparhia Tambovului , unde ştia că este un loc bun pent ru medi ta ţ ie şi rugăciune. Acolo plănuia să se ocupe cu studiul cărţi lor Sf.nţilor Păr inţ i şi să t raducă in voie predicile şi omiliile lui loan Gură de Aur, căci spunea el — lipseşte o ed-ţie complectă în ruseşte a acestor scrieri.

In t re t imp s'au t recut şi examenele part iculare. Prepara ţ ia la elină şi latină nu i-a ajutat Verei Feodosievna la nimic ma i mu l t decât să capete notele cele mai mar i la aceste două obiecte.

In ziua în care şi-a luat rămas bun delà cunoscuţi, pe toţi i-a cupr ins un fel de tr is teţe inexplicabilă, p luteau parcă în t r 'un gol şi cei mai mul ţ i se s-mţeau străini înt re ei. A fost Vasili Vasilievici ca un mor ta r comun şi, acum scuturat, ei t rebuie să-şi caute un nou echil.hru.

Elevii Seminarului s'au împăcat uşor cu ideea despărţ ir i i de dascălul lor. P r in t r ' o intuiţie proprie, înţelegeau c'a fost un profesor prea bun ca să rămână la acel Seminar.

VasJ iev n'a uitat să t reacă şi pe la preotul cel băt rân, ca să ceară blagoslovirea pent ru plecarea la drum.

Vreţi să ştiţi şi părerea pensionaru lu i Bogcilepov, care aproape se volatilizase din oraş până la vestea plecării t ânăru lu i nostru, atât de 0t\u\t se cufundase în anonimat?

— Eram sigur că „N-michiev" nu-i capabil să ţ ină catedra de fi-losofie 40 de ani , cum a m ţinut-o eu !

Era şi na tura l : când a fost armonie în t re filosofi?

* Un fapt mai banal îl t receam cu

vederea. Era în cartier o femee uşoară, care-şi jertfea t inereţea pent ru o bucată de pâine- Şi sufletul acesteea a fost răscolit şi r ă v ă şit de enigmaticul Vasiliev.

— Ce să fac? — 1-a în t rebat ea odată.

— Intră undeva şi munceşte! — Bărbaţ i i vor mai mult decât

munca mea, mă vor pe mine ! Atunci Vasiliev a intervenit prin

cunoscuţi şi i-a găsit un loc de lucrătoare la fabrica de ţesătorie din comuna vecină. Lumea, ca lumea, o arăta cu degetul, ca pe „Protejata lui Vasili Vasilievic.", dar femeia aceasta s'a răscumpărat pe ea însăşi şi ea singură s'a mântui t din tot târgul, în care Vasiliev a crezut că va întrona iub.rea creştină.

• De el nu s'a mai aflat nimic,

pentrucă s'a început războiul cel mare şi tot ce a urmat , se ştie. Numai câţiva continuau să se întrebe:

„S'au ' clătit temeliHe Rusiei" ce-or fi însemnând oare aceste cuvinte ale lui Vasiliev? a fost o profeţie? sau a fost numai o figură de stil ?

(Desene de IRÈNE RIŞLEACOV)

15 Februarie 1941 UNIVERSUL LITERAR

N o t e i t a l i e n e Aproape de moarte, scârbit el însuşi de egoismul vieţii lui, de setea ruşinoasă de câştig, caută să salveze sufletul Margheritet,

piFR, ANGELO SOLDINI : Duri O carte care nu atrage pe cei tovarăşa de muncă, relevându-î DORNICII DE INIŢIERE a mărire y Bompiani Editoré, slabi, nu reconfortează prin li- viaţa lut făra sens, fără dra. Milano 1940 nişte si vagabondaţi lunare; e o gaste, fara mmie uman. Coci

N o t e g e r m a n e lLteratuirii germane de totdeauna. Dacă numele celor 281 de neobosiţi creatori pe tărâmul li-

marunt se perinda 281 de nume t e r a r g e r m a n a c t U a I e nu repre-celebre sau cunoscute, mai puţin e i n t a totalitatea poeţilor, ro. nişte si vagabondaţi lunare; e o gaste, rara mmie uman. vaci j a c t u a l a literatură germană celebre sau mai nutin cunoscute • ™ л ш л , * л i"«V"«r, r„.

carie care strânge .pumnii, şi dă Marghenta, din m í ( t ó J S ^ J T E Ä S Í Í T R S S ™ n c f f M ' '