V N NICOLAE BREBAN ÎÎN - contemporanul.ro · Î n numărul 26 al revistei România litera-ră,...

40
REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă A NUL XXI · N R . 6 (699) · I UNIE 2010 CK N N ICOLAE ICOLAE B B REBAN REBAN Î Î N N LUPTĂ LUPTĂ CU CU ISTORIA ISTORIA N N ICOLAE ICOLAE B B ALOTĂ ALOTĂ A A BISUL BISUL LUMINAT LUMINAT I I ON ON I I ANOŞI ANOŞI ■ F ■ F ENOMENUL ENOMENUL N N ABOKOV ABOKOV B B ASARAB ASARAB N N ICOLESCU ICOLESCU U U N N CAVALER CAVALER AL AL C C UNOAŞTERII UNOAŞTERII : : V V INTILĂ INTILĂ H H ORIA ORIA (1915-1992) (1915-1992) C C EZAR EZAR I I VĂNESCU VĂNESCU : „L : „L ITERATURA ITERATURA ROMÂNĂ ROMÂNĂ S S - - A A SCRIS SCRIS CU CU SÂNGE SÂNGE A A LEX LEX . Ş . Ş TEFĂNESCU TEFĂNESCU ■ O ■ O EPOPEE EPOPEE EROI EROI - - COMICĂ COMICĂ A A VIEŢII VIEŢII ÎN ÎN COMUNISM COMUNISM O rubrică nouă de O rubrică nouă de L L IVIU IVIU I I OAN OAN S S TOICIU TOICIU L L ECŢII ECŢII DE DE MORALĂ MORALĂ ÎN ÎN CAZUL CAZUL LUI LUI A A DRIAN DRIAN M M ARINO ARINO R R ĂZVAN ĂZVAN V V ONCU ONCU N N ICOLAE ICOLAE M M ANOLESCU ANOLESCU , , MEMORIALIST MEMORIALIST Eveniment Eveniment Ş Ş TEFAN TEFAN B B ORBÉLY ORBÉLY S S ALON ALON DU DU LIVRE LIVRE , P , P ARIS ARIS , 2010 , 2010 A A URA URA C C HRISTI HRISTI ■ R ■ R ĂZBOIUL ĂZBOIUL DE DE DOUĂZECI DOUĂZECI DE DE ANI ANI . . GDS, „ GDS, „ BUFONERIA BUFONERIA ANTICOMUNISTĂ ANTICOMUNISTĂ ŞI ŞI LITERATURA LITERATURA ROMÂNĂ ROMÂNĂ VLADIMIR NABOKOV ADRIAN MARINO NICOLAE MANOLESCU GABRIEL LIICEANU

Transcript of V N NICOLAE BREBAN ÎÎN - contemporanul.ro · Î n numărul 26 al revistei România litera-ră,...

REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XXI · NR. 6 (699) · IUNIE 2010

� �

� �

CK

NNICOLAEICOLAE BBREBANREBAN ■ ■ ÎÎNN LUPTĂLUPTĂ CUCU ISTORIAISTORIA

NNICOLAEICOLAE BBALOTĂALOTĂ ■ ■ AABISULBISUL LUMINATLUMINAT

IIONON IIANOŞIANOŞI ■ F■ FENOMENULENOMENUL NNABOKOVABOKOV

BBASARABASARAB NNICOLESCUICOLESCU ■ ■ UUNN CAVALERCAVALER ALAL CCUNOAŞTERIIUNOAŞTERII: :

VVINTILĂINTILĂ HHORIAORIA (1915-1992)(1915-1992)

CCEZAREZAR IIVĂNESCUVĂNESCU: „L: „LITERATURAITERATURA

ROMÂNĂROMÂNĂ SS--AA SCRISSCRIS CUCU SÂNGESÂNGE””

AALEXLEX. Ş. ŞTEFĂNESCUTEFĂNESCU ■ O ■ O EPOPEEEPOPEE

EROIEROI--COMICĂCOMICĂ AA VIEŢIIVIEŢII ÎNÎN COMUNISMCOMUNISM

O rubrică nouă deO rubrică nouă deLLIVIUIVIU IIOANOAN SSTOICIUTOICIU

LLECŢIIECŢII DEDE MORALĂMORALĂ ÎNÎN CAZULCAZUL LUILUI

AADRIANDRIAN MMARINOARINO

RRĂZVANĂZVAN VVONCUONCU ■ ■ NNICOLAEICOLAE MMANOLESCUANOLESCU, , MEMORIALISTMEMORIALIST

EvenimentEvenimentŞŞTEFANTEFAN BBORBÉLYORBÉLY ■ ■

SSALONALON DUDU LIVRELIVRE, P, PARISARIS , 2010, 2010

AAURAURA CCHRISTIHRISTI ■ R■ RĂZBOIULĂZBOIUL DEDE

DOUĂZECIDOUĂZECI DEDE ANIANI . . GDS, „GDS, „BUFONERIABUFONERIA ANTICOMUNISTĂANTICOMUNISTĂ””

ŞIŞI LITERATURALITERATURA ROMÂNĂROMÂNĂ

VLADIMIR NABOKOV

ADRIAN MARINO

NICOLAE MANOLESCU

GABRIEL LIICEANU

2

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

SUMAR

ModeleNICOLAE BREBAN � ÎN LUPTĂ CU ISTORIA/ 3Cartea viselor (9) de IRINA PETRAŞ/ 4Cărţi, cărţi, cărţiALEX ŞTEFĂNESCU � O EPOPEE EROI-COMICĂ A VIEŢII ÎN COMUNISM / 5(con)texteMARIA-ANA TUPAN � PROFESORUL IANOŞI. CULTURA RUSĂ/ 6Cronica literarăŞTEFAN BORBÉLY � IOAN GROŞAN – NECONCLUDENT… / 7Cronica literară RĂZVAN VONCU � NICOLAE MANOLESCU, MEMORIALIST/ 8Foamea de a fiAURA CHRISTI � POEME/ 9LecturiIRINA CIOBOTARU � SCRISORI SAU „DEVENIREA PRINTR-UN ALDOILEA”. RILKE, ŢVETAIEVA, PASTERNAK, ROMAN EPISTOLAR.1926/ 10Vieţi de cărţariMAGDA URSACHE � CEZAR IVĂNESCU: „LITERATURA ROMÂNĂ S-ASCRIS CU SÂNGE”/ 11MARIAN VICTOR BUCIU � POEZIA ROMÂNEASCĂ ÎN ISTORIA…MANOLESCIANĂ (IV)/ 12Poemul luniiLIVIU IOAN STOICIU � HAI, NEAMULE/ 12LecturiIRONIM MUNTEAN � LIRISM ŞI EXPRESIVITATE/ 13CărţiŞTEFANIA MINCU � SIBIANUL MIHAI CURTEAN/ 14Pe cont propriuLIVIU IOAN STOICIU � LECŢII DE MORALĂ ÎN CAZUL LUI ADRIAN MARINO/ 15ModeleNICOLAE BALOTĂ � ABISUL LUMINAT/ 16ModeleBASARAB NICOLESCU � UN CAVALER AL CUNOAŞTERII: VINTILĂ HORIA (1915 - 1992)/ 17Clubul Ideea EuropeanăAURA CHRISTI � RĂZBOIUL DE DOUĂZECI DEANI. GDS, „BUFONERIA ANTICOMUNISTĂ” ŞILITERATURA ROMÂNĂ/ 19RespiroION IANOŞI � FENOMENUL NABOKOV/ 23� EvenimentŞTEFAN BORBÉLY � SALON DU LIVRE, PARIS,2010/ 25CărţiIONEL NECULA � CIORAN LA EDITURA L’HERNE/ 27� Eveniment COLOCVIILE ROMANULUI ROMÂNESC CONTEMPORAN, EDIŢIA A III-A, ALBA IULIAIOAN HĂNŢULESCU � CRITICII, ÎN FRUNTE CU EUGEN SIMION, S-AU „RESEMNAT ÎN FAŢA ADEVĂRULUI ESTETIC”/ 28� Iaşi în trei mii de semneNICOLETA DABIJA � SERILE TIMPUL-UI/ 29� Cluj în trei mii de semne IRINA PETRAŞ � SCRIITORUL ÎN CETATE/ 30TeatruJEANA MORĂRESCU � NOI ÎNCĂ MAI COMUNICĂM CU TENESSE WILLIAMS/ 31FilmDANA DUMA � NEVOIA DE MAEŞTRI / 32FilmCĂLIN CĂLIMAN � CONDIŢIA FILMULUI DE SCURT METRAJ/ 33PlasticăLUIZA BARCAN � O AŞTEPTATĂ RETROSPECTIVĂ / 34Carte străinăRODICA GRIGORE � VIRGINIA WOOLF. TRADIŢIE ŞI MODERNITATE / 35Corespondenţă din CanadaMIRCEA GHEORGHE � IRONIA CA FORMA MENTIS: FLORIN ONCESCU / 36Bref/ 37StopIRINA CIOBOTARU � VA FI BINE…/ 38Revista revistelor/ 39

AURA CHRISTI(redactor-şef)

ANDREI POTLOGCARMEN DUMITRESCUMIHAELA DAVID

Corespondenţi din străinătate:MONICA SĂVULESCU-VOUDOURI (GRECIA)EMIL RAŢIU (ITALIA)EUGENIA DUMITRIU (SPANIA)PHILIPPE PALINI (FRANŢA)MIRCEA GHEORGHE (CANADA)

Rubrici:ŞTEFAN BORBÉLY, IRINA PETRAŞ, NICOLAE BALOTĂ, FLORIN OPRESCU, IULIAN BOLDEA, RĂZVAN VONCU, DOINA RUŞTI, MARIAN VICTOR BUCIU, PAUL ARETZU, MICHAEL SHAFIR, MIHAI RĂDULESCU, CĂLIN CĂLIMAN, DANA DUMA, IONEL NECULA

Vignetele rubricilor – LAURA POANTĂViziune grafică – MIRCIA DUMITRESCU

Apare sub egida UNIUNII SCRIITORILOR

Editor: Asociaţia CONTEMPORANUL

ISSN 1220-9864Revista este înregistrată la Oficiul deStat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM)

Adresa: Asociaţia CONTEMPORANULO. P. 22, C. P. 113Sector 1, Bucureşti Cod 014780Tel./Fax: 021. 212 56 92 Tel.: 021. 310 66 18

Revista este membră a AsociaţieiPublicaţiilor Literare şi Editurilor din România(APLER)www.apler.roRevista este membră a Aso ciaţiei Revistelorşi Publicaţiilor din Europa(ARPE)E-mail: [email protected]

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂare 40 de pagini

Partener: SC ERC PRESS SRL Tipar: SC Es Print s.r.l. &

Asociaţia EUROBUSINESS

Unica responsabilitate a revisteiCONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂeste de a publica opiniile, fie acestea cât de diverse, ale colaborato-rilor ei. Responsabilitatea pentru conţi -nutul fiecărui text, conform Art. 205-206Cod Penal, revine exclusiv autorilor

Ilustrăm acest număr cu reproduceridupă lucrările lui Albrecht Dürer

APELPENTRU SALVAREA CULTURII

ROMÂNE VIIsemnat de 900 de

personalităţi din România, Israel,SUA, Franţa, Germania, Irlanda,

Republica Moldova etc.Pentru informaţii la zi –

accesaţiwww.ideeaeuropeana.ro

(click revista contemporanul)Recent, la Librăria Book Corner a avut loc conferinţaCăile Libertăţii, un dialog între Adam Michnik şi EmilHurezeanu, organizată de Centrul Raţiu pentruDemocraţie. Conferinţa a avut loc în sala AuditoriumMaximum a Universităţii Babeş-Bolyai, str. MihailKogălniceanu, nr. 3-5. Adam Michnik, cunoscutul istoricşi publicist, este redactorul şef al celui mai important coti-dian polonez Gazeta Wyborcza. A fost unul dintre princi-palii oponenţi ai regimului comunist şi membru marcantal Solidarităţii. Interlocutorul său, Emil Hurezeanu aatras, prin luările sale de poziţie, represaliile Securităţiiîn perioada comunistă. Prin activitatea sa jurnalistică,continuă să fie unul dintre cei mai apreciaţi jurnalişti şi

comentatori din sfera publică românească. Evenimentuleste susţinut de Raţiu Family Charitable Foundation şiorganizat de Centrul Raţiu pentru Democraţie. Parteneriievenimentului: Institutul Polonez, Woodrow WilsonInternational Center for Scholars, Biblioteca CentralăUniversitară „Lucian Blaga”, Centrul de Analiză Politicăal Universităţii Babeş-Bolyai şi Librăria Book Corner. Peblog-ul nostru puteţi găsi o cronică a evenimentului.Pentru că noi credem că o librărie înseamnă mai multdecât un colţ de cărţi.

Mihaela Bidilică // PR Book Corner

LIBRĂRIA BOOK CORNERCOMUNICAT DE PRESĂ

În numărul 26 al revistei România litera-ră, din 6-12 iulie a.c. directorul revistei,criticul şi istoricul literar N. Manolescu,în obişnuitul său editorial ce poartă acum

titlul de Vară fierbinte face, cu ocazia împlinirii aşase ani de la dispariţia mentorului său, GeorgeIvaşcu, câteva interesante precizări şi comite, cuaceeaşi ocazie, câteva, extrem de regretabile, semi-adevăruri, omisiuni de adevăr sau pur şi simplu:minciuni, cum doriţi, fapt extrem de regretabil maiales când acestea se întâmplă sub pana unui istoric,chiar dacă e vorba doar de un istoric literar. Varafierbinte, aţi ghicit, este vara anului 1971, când aufost lansate Tezele din iulie ce urmau nu numai sămarcheze o veritabilă şi brutală cotitură în politicaPCR în cultură şi ideologie dar şi începutul dictatu-rii perechii Ceauşescu ce avea să ducă România îndezastru. Micul editorial despre care vorbim conţi-ne, cum spuneam, câteva extrem de interesantedate, precizări, aproape confesiuni din partea fostu-lui cronicar literar al Contemporanului şi apoi alRL; astfel, aflăm cum N.M. l-a vizitat pe Ivaşcu „înnoaptea cu pricina”, după ce el însuşi, Ivaşcu, fuse-se convocat, de-o manieră cam abruptă de şeful sta-tului, de Ceauşescu.

Nu ştim de care „noapte” e vorba, deşi, edrept, ceva mai sus se specifică faptul că „Ivaşcu adevenit peste noapte” directorul RL. Deci, în acea„noapte” când Ivaşcu a devenit „peste noapte”redactor-şef al RL – mai exact a fost mutat de laContemporanul la RL – mai tânărul său – emul,Manolescu, îl vizitează, la „cererea acestuia” intem-pestivă – „cred că era singura dată când mă căutael pe mine” – şi află, de la un Ivaşcu destul de agi-tat, noutatea: Ceauşescu vrea să-l mute la RL. Dece?! „Trebuia întărită linia ideologică a principaleipublicaţii literare” adaugă N.M. „Explicaţia, adau-gă tot dânsul, era aceea obişnuită (s.n.) în epocarespectivă”.

Ei bine, tocmai asta e, că explicaţia nu eradeloc „obişnuită” în „epoca respectivă”, cum zice cri-ticul nostru literar reuşind, printre altele, şi o micămostră de limbă de lemn. „Sarcina” lui Ivaşcu poatecă era aceea, ca şi a altor şefi ai unor publicaţii cen-trate de a „întări ideologia”, dar explicaţia numiriisale abrupte la RL era cu totul alta şi este una pecare o ştie foarte multă lume: postul, anume, deredactor-şef al României literare rămăsese vacantprin demisia, trimisă de la Paris, a lui N. Breban,

care, în acelaşi timp, în ziarele şi revistele din capi-tala Franţei îşi făcea cunoscută ne-adeziunea sa laTezele din iulie. Iar Ivaşcu a ocupat acest post nu înseptembrie, cum în mod eronat o indica Manolescu,ci în octombrie, şi e suficient pentru aceasta de con-sultat casetele redacţionale pe care RL le-a publicatde curând cu „ocazia” celei de a 25-a aniversări aRL.

Pentru că a mai făcut în vreo două rânduriaceastă „omisiune” mă simt obligat la cuvenita rec-tificare, readucând aminte istoricului literar N.M.obligaţia sa de a respecta adevărul. Cu atât maimult cu cât nu este vorba de simple date biograficesau de un „simplu” istoric al unei reviste, ci de isto-ria culturii şi chiar de istoria politică a ţării noas-tre.

Iată ce scrie în aceeaşi revistă – România lite-rară – criticul Mircea Iorgulescu, spre deosebire deN.M. fost membru al redacţiei în aceea „vară fier-binte”, cu abia două luni înainte de falsele informa-ţii pe care ni le dă actualul director, în numărul 18,din 11–17 mai ‘94: „…Nicolae Breban a făcut ungest fără precedent în istoria de până atunci a regi-mului comunist din România: a criticat publicorientările şi măsurile anunţate de «conducereasuperioară de partid şi de stat». Mai mult, a făcut-oîn presa din Occident. Nicolae Breban era cel maiînalt demnitar român de partid care se distanţasepublic vreodată de linia partidului.”

Iată, nu-i aşa, explicaţia acelei „agitaţii” cucare-l primise „în noaptea aceea” Ivaşcu pe maitânărul său protejat. Şi, cu aceeaşi ocazie, maiaflăm unele amănunte extrem de interesante: şefulPCR îl ruga pe Ivaşcu să preia, deci, RL, iar Ivaşcu,la rândul său a „pus o condiţie”: să fie asistat înaceastă „muncă” (de întărire a ideologiei şi a dicta-turii, nu-i aşa?!) de N. Manolescu, în calitate deredactor-şef adjunct. „Cum nu eram membru alPCR – precizează în continuare Nicolae Manolescu– numirea într-o funcţie de conducere presupuneaşi o derogare, pe care Ivaşcu o şi obţinuse de laCeauşescu”.

Deşi nu era „membru PCR”, Manolescu aacceptat să fie numit, şi de cine, chiar de viitoruldictator, în nomenclatura partidului, deoarece des-pre această derogare e vorba. Într-adevăr, toţi ceicare se aflau în conducerea unei publicaţii centralede presă comunistă făceau parte, efectiv, dinnomenclatura partidului. E amuzantă această invo-

luntară confesiune, nu?! N. Manolescu, atât demândru peste tot că „nu a făcut parte din membriiPCR”, în grabă sa puţin crispată de a-şi construi un„nou dosar”, ne declară pur şi simplu, cu o candoa-re pe care, recunosc, nu o interpretez prea bine, căa făcut parte din nomenclatură! Şi când intră d-saîn această nomenclatură?! Când N. Breban iese, înmod public din ea! Amuzant, nu, mai ales pentrucineva care nu numai că ne propune un „dosar” pil-duitor de opozant la comunism, dar care se şi pre-găteşte – e adevărat, fără spectaculoase rezultatepână acum! – să conducă destinele noii Românii, înnumele, bineînţeles al „adevărului şi democraţiei”!

Să nu credeţi că „tov. Ceauşescu” era un prostcunoscător de oameni, un novice în „alegerea cadre-lor”! A, nu, abia numiţi, cei doi, Ivaşcu şi N.M. s-aupus, într-adevăr pe treabă: iată ce mărturiseşte ace-laşi M. Iorgulescu în RL din mai, a.c., în articoluldeja citat:

„G. Ivaşcu a venit la România literară cu unmandat precis, încredinţat personal de N.Ceauşescu: să «debrebanizeze» revista. Nu ştiudacă i s-a cerut sau nu să ne şi dea afară din redac-ţie, dar din revistă ne-a cam alungat pe toţi. Ceadintâi acţiune de «debrebanizare» a constat în dis-trugerea paginilor de critică. Au dispărut, inclusivgrafic, toate rubricile de până atunci, colaboratoriiau fost îndepărtaţi, fie amestecaţi într-un puhoi derecenzenţi de toată mâna… Revista s-a schimbatpeste noapte; a devenit informă, confuză, banală, cumici insule de interes… pierdute într-o mare de pla-titudini. Nici aducerea lui Nicolae Manolescu şiinstalarea lui la «cronica literară» nu a redatRomâniei literare din primii ani ai epocii Ivaşcuprestigiul critic pe care-l avusese în perioadaBreban…”

Două lucruri, cel puţin, mă nedumeresc şi îmipare rău că trebuie să le comunic public criticuluiexcelent şi fostului meu prieten N. Manolescu, celcare mi-a apărat Bunavestire, precum şi alte cărţi:de ce crede d-sa că poate ascunde, oculta, un lucruatât de cunoscut, cum ar fi ieşirea mea, publică, însemn de protest faţă de dictatura ce începea, dinconducerea României literare, a conducerii U.Scriitorilor, a nomenclaturii de partid şi a partidu-lui comunist însuşi?! Cui îi foloseşte aceasta, pecine deranjează acest lucru?! Şi-apoi cum poatecrede un istoric literar, un comentator de moravurinu numai literare, că poate fi şters, exclus, evacuat,un fapt se pare unic din istoria ţărilor din Est şi cucare, să mă ierte, ar trebui să ne mândrim puţin,noi, intelectualii români, care nu suntem preabogaţi în asemenea atitudini, de ce mă obligă, înfapt, dl. Manolescu să amintesc eu însumi „varamea fierbinte” la Paris, în ‘71, când mie, de aproapecinci ani de când m-am întors în ţară definitiv, nu-mi prea stă în obicei să o fac?!

Şi-apoi… ciudata, inexplicabila naivitate,mândrie aproape cu care a consemnat N.M. faptulde a fi sărit în ajutorul mentorului său, G. Ivaşcu!Nici o clipă lui Manolescu nu-i „dă prin cap” că ar fiputut atunci, în vara lui ‘71, când, cum spuneam şicum ştim cu toţii, se decideau, într-un mod nefastnu numai soarta culturii, dar şi soarta politică aţării, să încerce să-l convingă pe Ivaşcu să refuze dea-l înlocui pe N. Breban la conducerea RL sau,măcar să refuze el însuşi de a „colabora” într-unmoment în care, chiar în Bucureşti, erau scriitori deprimă importanţă care îndrăzneau să protesteze,precum Leonid Dimov, A.E. Baconsky şi alţii, nuprea mulţi e adevărat dar, în fapt, în revistele lite-rare din ţară şi în corpul U. Scriitorilor – pentru avorbi doar de lumea literară – a început din „clipaaceea”, din vara aceea, o surdă, uneori anonimăînsă destul de eficientă, luptă de rezistenţă contradictaturii născânde şi tot mai brutale! De ce nu s-asolidarizat tânărul şi sclipitorul cronicar de laContemporanul cu cei citaţi mai sus, cu D. Ţepe-neag şi Paul Goma, cu cei, nu puţini, care refuzauîn acea vară să semneze „adeziuni” la „poli-tica partidului”, cu cei ce deveneau lucizi de

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

3

© A

UR

AC

HR

IST

I

� RememberNicolae BrebanÎn luptă cu istoria

Mircea Iorgulescu: „…Nicolae Breban a făcut un gest fărăprecedent în istoria de până atunci a regimului comunist dinRomânia: a criticat public orientările şi măsurile anunţate de«conducerea superioară de partid şi de stat». Mai mult, a făcut-o în presa din Occident. Nicolae Breban era cel mai înaltdemnitar român de partid care se distanţase public vreodată delinia partidului.”

Şeful PCR îl ruga pe Ivaşcu să preia, deci, RL, iar Ivaşcu, larândul său a „pus o condiţie”: să fie asistat în această „muncă”(de întărire a ideologiei şi a dictaturii, nu-i aşa?!) de N.Manolescu, în calitate de redactor-şef adjunct. „Cum nu erammembru al PCR – precizează în continuare Nicolae Manolescu –numirea într-o funcţie de conducere presupunea şi o derogare,pe care Ivaşcu o şi obţinuse de la Ceauşescu”.

Deci, deşi nu era „membru PCR”, Manolescu a acceptat săfie numit, şi de cine, chiar de viitorul dictator, în nomenclaturapartidului, deoarece despre această derogare e vorba.

NICOLAE BREBAN ŞI NICOLAE MANOLESCU

4

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

De veghe între nopţi

Întind mâna şi retez ţârâitul sâcâitor. Eabia şase. Mai pot întârzia în culcuşulcald, uşor năduşit. Îmi trag plapumapână peste urechi…. Gata! Azvârl brusc

cuvertura şi tălpile regăsesc zgribulite răceala denoapte netrăită a papucilor. Din oglinda ciupită devărsat mă privesc aceiaşi ochi străini şi duşmă-noşi, ochi matinali, întorşi silit dintr-un tărâm încare nu i-am putut urma întreagă. Apa rece ţâş-neşte în uruit de ţevi. Mă spăl împroşcând şi reu-şesc să-mi cârpesc masca diurnă. Gustul pastei dedinţi, aromat şi răcoritor, are ceva domestic, epunctul meu de sprijin din zori. Refac gesturilefiecărei dimineţi, maşinal, gândindu-mă la o frazădintr-o carte citită demult: „la drept vorbind,nimic din ce-mi poate oferi ziua care tocmai înce-pe nu merită osteneala de a mă ridica în capuloaselor…” Cafeaua abureşte în ceaşcă. Un mirosbun. Ba nu, în ceşti! De ce-oi fi umplut două? Iauuna şi mă întorc în pat. Ca-ntr-un exerciţiu deînviorare matinală, răsfoiesc cartea începutăaseară. Citesc: „oare nu suntem şi noi o carte pecare o citeşte cine…?” Mă uit la ceas. E numaişase şi jumătate. O respiraţie uşoară îmi atrageatenţia. Răstignesc cartea pe podea şi întorc încetcapul. În pat, lângă mine, cuibărită, acoperităpână peste urechi, dorm. Mă privesc. Ridic un colţal plapumei. Palidă, cu pleoapele tresărind şibuzele uşor întredeschise, dorm. Golită de gân-duri, îmi ating cu degetele obrazul adormit…Tresar violent… Deşteptătorul îmi îngheaţă ges-tul în aer. Îl opresc. E abia şase şi jumătate.Tălpile regăsesc zgribulite răceala de noaptenetrăită a papucilor. O cafea abureşte pe birou.Alături, cartea… În bucătărie găsesc cealaltăceaşcă. Îmi frec tâmplele. Telefonul zbârnâie: – Nuvii? Pun receptorul în furcă fără un cuvânt. O res-piraţie uşoară îmi atrage atenţia. Dorm cuibărităsub plapumă. Mă privesc. Sună ceasul. E deja optşi jumătate. O ceaşcă de cafea se răceşte pe birou.Cealaltă… La naiba!

Cu o răsucire rapidă, mă întorc în vis. Slujbazilei mai poate aştepta: n-am terminat ce aveamde terminat în slujba de noapte.

Piaţa mi se deschide la picioare. Case zvelte,albăstrii-verzui, stau roată, ca-ntr-o horă. Privescprintre două clădiri, văd parcul, pomii, movila depe care tocmai am coborât atrasă de căldura ora-şului. Nu se aude nici un zgomot, ca-ntr-un film cusonorul oprit. Peste drum, o vitrină acoperită decolb. Pânze de păianjen abia mă lasă să ghicescrafturile pline cu statuete de-o şchioapă, figurinede lut lucrate cu delicateţea unor fildeşuri. Ştergochiul de geam cât să le pot privi mai bine. Îmidau seama că încă nu am traversat piaţa, nu le potvedea. Dau filmul înapoi. Pun un picior pe margi-nea bordurii, apoi celălalt. Fac primul pas.

Asfaltul nu mă ţine, e omâzgă verzui-negricioa-să, călduţă; mai fac unpas, trebuie să ajungdincolo, îmi dau drumuliute în apa mocirloasă şiînaintez cât pot de repede, să scurtez atingerea.Îmi ajunge până la piept, inima îmi bate în gât,mă sufoc, îmi ţin respiraţia şi fac ultimii paşi. S-aîntunecat. Drumul coteşte după un deal, o râpăacoperită pe-o parte de tufişuri, e tot mai întune-ric, abia dibui cărarea, piciorul alunecă, mă potic-nesc, cad, mă ridic şi încerc să fug, nu pot înainta,picioarele nu mă ascultă, mă târăsc greoi, abia demişc un centimetru sau doi, e beznă. Tata aparegrăbit de după colţ, e palid, mă anunţă că apelevin mari, să mergem, mama ne aşteaptă, e singu-ră. Fugim împreună printre blocuri, străbatemcoridoare lungi, în penumbră, ajungem sus, într-oîncăpere a nu ştiu cui, la etaj. La ultimul etaj, îmizic. Pe geam se vede puhoiul, ape vineţii se năpus-tesc din toate părţile, e prea târziu, nu mai ajun-gem, mama nu e aici, am greşit drumul. Stăm ală-turi şi privim valurile tighelite cu spumă, apeleduc cu ele mobile, oameni umflaţi şi vineţi, florirăvăşite, cărţi, clădirea huruie prelung. Cade.

Îmi ridic uşor genunchii la piept şi încep săplutesc la o şchioapă deasupra câmpului – zborulmeu nu e niciodată înalt, se petrece în locuri cuiarbă şi flori, cu fântâni şi tufe înflorite, aproapede pământ. Îmi zic, fericită, uite că zbor şi nu e învis, ce încântare, eu care crezusem că numai în vispot zbura! Sunt atât de sigură că e aievea, încâtmă trezesc cu ochii plini de lacrimi. Lacrimiledezamăgirii. Plânsul începe în somn, vreau sărevin în starea de veghe pentru a verifica iute rea-litatea zborului, mi-e inima îndoită, căci ţin minte„deja” că nu-i adevărat. Şi nu-i!

Mă întorc în vis. Sunt în gârlejul pivniţei,trebuie să cobor adânc, adânc, iar jos sunt făpturităcute, fără ochi, ameninţătoare. Le cunosc, ammai fost aici, în visul ăsta. Lumânări, umbretransparente, aşteptări fără nume. Mă refugiez peverande înalte, lanţuri de verande fără balustra-de, alunec, cad, secundele nesfârşite ale căderii,cu inima cât un purice, gâtuită, înnebunită degroaza atingerii pământului şi dorind să se întâm-ple odată. Să ies din lumea-care-cade.

Sunt, iarăşi, în casa-cu-multe-încăperi, pecare o am, e a mea, dar am uitat-o. Aceeaşi uimire– cum am putut uita de toate aceste încăperi înaşteptare, de terasele deschise spre mare, depădurile la doi paşi, toate ale mele? Ajung, în fine,în ultima încăpere, cea oprită, ca în poveşti. Acolomă aşteaptă uşa care nu poate fi încuiată, caredeschide ameninţător şi nu poate fi închisă, arun-când în aer rostul de adăpost al celorlalte încăperi.Mă zbat s-o prind în ţâţâni, s-o fac să stea încanat, să închidă, să apere. În van. Cade, e îngus-tă, elastică, alunecoasă, mă lasă în voia unui

afară străin şi rău. Adesea, deschide spre o scarăsuspendată, frântă înainte de a ajunge jos, lăsân-du-mă între etaje, cu golul dedesubt. Fac un efort,mă întorc la uşa cea mare, de la intrare, să refacdrumul, să încerc lecturi cu final fericit. Nu mai ecasa mea. Deschid încet şi intru. Lanţ de încăperităcute, cu mobile elegante şi reci. Trec repededintr-una în cealaltă, ştiu că altceva caut. Ajung laultima încăpere. E goală, înaltă, cu pereţii vopsiţiîn pete roşu-sângeriu şi verde-fiere, culori putredeşi vii, care nu au nevoie de privirea mea. Deschiduşa înaltă cu un scârţâit atât de puternic, încâtştiu deja că voi fi descoperită, ştiu că nu sunt lamine, că am intrat pe un teritoriu străin. Măizbeşte mirosul de alge, de soare. O plajă îngustă,caldă, cu nisip mărunt, câţiva copaci răzleţi lângăo stâncă joasă, cenuşie, şi Marea. Valuri vineţiitighelite cu spumă albă, pure, vin şi se sparg lapicioarele mele. Privesc orizontul de o limpezimeireală, ca un geam de acvariu, trag în piept miro-sul sărat şi proaspăt al mării. Se aude foşnetulpalmierilor de pe mal, dar şi paşii grăbiţi, nervoşi,ai cuiva. Apare, ţăcănind din tocuri, o femeie mică,negricioasă, aspră. Se înfige la un pas de mine şise răsteşte ascuţit, isteric: nu am ce căuta acolo, ecasa ei, plaja ei, nu pot intra aşa, ca la mine acasă,oriunde mi se năzare. O privesc peste umăr, apoimă întorc încet spre ea, cu o lentoare calculată,prelungesc gestul anume, zâmbesc alb, mijescochii amuzată, ştiu deja ce-i voi spune. E însoţităde încă doi sau trei oameni fără chip, nu-i iau înseamă nici pe ei. Mă aplec încet spre ea, o prinduşor de obraz şi îi şoptesc blând, degustând înde-lung clipa, simţindu-i aromele iuţi pe vârful lim-bii: „Îmi pare rău, îmi pare tare rău, văd cât eştide supărată şi ştiu, o, ştiu prea bine că n-o să măcrezi, dar stau aici cât poftesc, nu poţi să măîmpiedici, fiindcă, ha, ha, eşti în visul meu, nuexişti cu adevărat… Iar aici, eu sunt stăpână!” Olas să-şi rumege uimirea. Mă aşez pe nisipul căl-duţ…

De după stâncă, apare, pufăind tacticos, untren vechi, o mocăniţă, cu o locomotivă neagră şizgomotoasă. La colţul străduţei, trenul opreşte înalai de vălătuci albi, iar mecanicul coboară şi-miaduce o pereche de pantofiori roz, de mătase. Nusunt pentru mine, dar ştiu despre ce e vorba.Trenul pleacă, dispare şuierând pe uşa casei stră-ine. �

Plănuită de mult, ca o urgenţă introdusă în ritmurile scrisului meu de amănuntul căvisez enorm, Cartea viselor porneşte de la două, pentru mine, adevăruri. Mai întâi,ceea ce vezi, simţi, înţelegi, pe scurt, trăieşti în vis/prin intermediul viselor este o expe-rienţă de consistenţă şi însemnătate egale cu ale experienţei diurne, în stare de veghe.Şi visele intră în definirea de sine, şi ele lasă urme, şi ele te construiesc. Pe de altăparte, povestea-vieţii-în-stare-de-veghe şi povestea-viselor-nopţii (voi face această dis-tincţie între zi şi noapte fiindcă nu dorm niciodată în timpul zilei, iar Cartea e a vise-lor mele) sunt ambele interpretări subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt fic-ţiuni la distanţă egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână. Le desparte,poate, o singură diferenţă: faptele şi ficţiunea vieţii tale diurne au sau pot avea mar-tori, cele ale viselor tale, nu. De aici şi circumspecţia – firească, de altfel – cu care suntpriviţi povestitorii de vise. Nimeni nu poate proba „adevărul” şi acurateţea relatărilortale de dincolo. Nici măcar aparatura sofisticată a psihiatrilor şi neurologilor de azicare măsoară, orbeşte, pe dibuite, impulsuri şi crispări ale trupului/creierului carevisează. Dar e de precizat imediat că nici lectura vieţii diurne, nici a celei nocturne nusunt ultime şi definitive, în cazul amândurora încap oricând remanieri, re-lecturi,funcţie de date noi, de o ştiinţă/înţelegere mai adâncă a detaliilor. Şi amândouă suntacte ale creierului tău. Cel puţin deocamdată, însă, visul e o experienţă strict indivi-duală, o aventură singuratecă – nu te poate însoţi nimeni, nici un om în carne, oase şigând! – şi, de cele mai multe ori, neclară şi stranie chiar şi pentru visătorul însuşi. Darasta nu înseamnă nicidecum că visul nu e parte din tine, din enciclopedia ta persona-lă, cu voia ori fără voia ta. Nu ştiu cum apar visele, spunea Jung, dar, „dacă meditezidestul asupra lor, totdeauna iese ceva din ele…”

© L

AU

RA

PO

AN

Irina PetraşCartea viselor (9)

gravitatea situaţiei politice, nu numai lite-rare?!

Da, atunci s-ar fi putut lupta, poate nu pentrurăsturnarea perechii dictatoriale, dar, cu siguranţă,pentru limitarea catastrofei, pentru iniţierera unuiminim nucleu de rezistenţă?! De ce?!

A, cu vivacitatea-i cunoscută, d-sa îmi va răs-punde – dacă, bineînţeles, copleşitoarele-i sarcinipe „linie de partid şi de stat” îi vor lăsa un răgaz câtde mic! – îmi va răspunde că „în fapt” a şi îndepli-nit această „rezistenţă literară”, servind valoarea şiliteratura vie, săpătâmână de săptămână. Nudirect, ci in-direct! Foarte frumos numai că… nuajungea! Şi eu am făcut-o, şi alţii, această „împotri-vire indirectă”, creând un anume climat literar şivaloric în care s-au putut relua, de bine – de rău,tradiţiile culturii noastre dintre războaie, în careputeau să se formeze tineri scriitori de talent. Darîn vara lui ‘71, în faţa asaltului brutal, repetat, insi-dios şi tenace, al perechii „prezidenţiale” şi al cama-rilei lor – asalt ce viza nu numai cultura, ci şi soar-ta României! – opoziţia din „indirectă”, implicită,

profesională etc., trebuia să devie frontală, directă,afirmată! Sigur, fiecare după temperamentul şihabitudinile sale, dar, oricum, cei ce aveau preten-ţia de a fi personalităţi de prim rang (şi erau, înfapt!), ar fi trebuit, într-un fel sau altul să-şi decla-re responsabilităţile, luciditatea în faţa istoriei!Acum, după douăzeci de ani, e puţin târziu! E puţintârziu şi, mai ales, e cumva ticălos să încerci sămodifici „dosarul istoriei”, manipulând datele înmanieră tipic stalinistă. Necinstit, naiv şi… inutil!

Şi-apoi, cum, cădem din nou în Orwell, „trecu-tul devine din nou imprevizibil”?! Scriem istoriaprecum comuniştii – precum staliniştii! – din noucu spatele la viitor, cu spatele la prezent, în dispre-ţul leneş al adevărului?! Cum putem numi „omisiu-nea de adevăr”, nu este acesta şi un delict în juris-prudenţa civilă şi penală?!

Nu-nu, eu nu am să-l trimit în judecată peşeful PAC – eu nu am să uit niciodată ceea ce afăcut, d-sa, cu o rară tenacitate, săptămânal, pen-tru valoare, pentru literatura vie – de ce a părăsit-oacum?! – pentru câteva din cărţile mele pe care le-a

înţeles şi apărat, pentru care a suferit – după sin-gura cronică pozitivă la Bunavestire i s-a luat croni-ca literară la RL, pentru câteva luni, parcă! – nu,lucrurile acestea nu se uită. Îi recomand doar –acum, când prietenia noastră a încetat definitiv! –îi recomand, dacă-mi permite, dacă vrea să fie opildă pentru tineri, să respecte adevărul. Cel indi-vidual ca şi cel colectiv, istoric, adevărul care trebuie, în sfârşit să stea la baza societăţiiRomâniei după Decembrie ‘89. Şi, astfel, respec-tând adevărul, îşi va îndeplini nu numai o obligaţieelementară de cetăţean şi de istoric, dar îşi va asi-gura, îl asigur, şi o minimă demnitate a persoa-nei! �

Contemporanul, 14 iulie 1994, 16-17-18 (209-210-211)

Cutremurul din 4 martie 1977 a găsitRomânia înzestrată cu seismografe demare fineţe, achiziţionate din Occi-dent. Dar, surpriză, aceste seismogra-

fe s-au blocat în timpul cutremurului. De ce? Pentrucă seismul depăşea, ca amplitudine, posibilităţile lorde măsurare. Ceva asemănător s-a petrecut cu eva-luarea, de către critica literară, a romanului lui IoanGroşan, Un om din Est. Prima reacţie a venit dinpartea unui critic tânăr, Andrei Terian, capabil deobservaţii subtile asupra tehnicii narative folosite deun autor, dar depăşit de evenimentul pe care îl repre-zintă manifestarea unui mare talent. Să fii contem-poran cu Ioan Groşan, să asişti la apariţia unuiroman al său despre viaţa în comunism şi să faciobservaţia că acest roman nu respectă definiţiaromanului înseamnă să ratezi actul critic. La ce buntehnicitatea când lipseşte capacitatea de regândire aregulilor de resemnare în faţa farmecului literar?

A urmat alt critic tânăr, Cosmin Ciotloş, care,cu voioasa lui inadecvare la realitatea textului, l-acitat pe Andrei Terian şi a decretat că „Luându-se cupovestea, Groşan îşi uită pe parcurs propriile coduriepice”. Coduri epice... Terminologia criticii literare, ojucărie periculoasă, nu ar trebui lăsată pe mânacelor care o folosesc cu prea multă încântare. Dinfericire, Daniel-Cristea Enache a salvat ca de obiceisituaţia, identificând valoarea literară acolo unde e(spre deosebire de cei care deplâng absenţa ei acolounde nu e). Comentariul meu nu vine decât să rea-firme succesul întreprinderii lui Ioan Groşan. Un omdin Est e o carte de zile mari, o epopee eroi-comică avieţii în comunism. Roman sau neroman – aceastacontează mai puţin. Dar trebuie totuşi să facemobservaţia că, dacă practicăm un mod funcţionărescde înregistrare a literaturii, ajungem la concluzia căromane de indiscutabilă valoare, de la În căutareatimpului pierdut al lui Proust şi până la Toba de tini-chea al lui Günther Grass, de la Idiotul luiDostoievski şi până la În absenţa stăpânilor al luiNicolae Breban nu sunt romane. Romancierii impor-tanţi reinventează cu fiecare nouă scriere a lorgenul. Asemenea schiorilor care înaintează pe ozăpadă virgină, ei creează o pârtie pe măsură ceînaintează, nu folosesc una făcută de alţii.

Romanul, considerat de unii neroman, al luiIoan Groşan funcţionează caleidoscopic, reorgani-zând în repetate rânduri datele despre societatea

românească dinainte de 1989. Fiecare capitol poatefi considerat o nouă perspectivă asupra aceleiaşi rea-lităţi. Prin însumare se ajunge la o reprezentarecuprinzătoare şi plină de dinamism a unei lumi carear părea doar terifiant-iraţională dacă autorul n-arprivi-o cu umor. Dar ce umor! Nu umorul unui umo-rist, cum afirmă unii comentatori, cu intenţia mini-malizării, ci umorul unui spectator competent aleternei comedii umane. Al unui spectator din catego-ria Balzac, Gogol, Marin Preda...

Ioan Groşan scrie despre lumea comunistă fărăsă ideologizeze. Pe el îl interesează, ca pe prozatoriiruşi, omenescul, oriunde s-ar afla. În centrul atenţieieste adus, de la început, un scriitor fără vocaţie descriitor, Nelu Cucerzan, poreclit de la un momentdat Nelu Sanepidu. „Avea treizeci de ani şi privea îndepărtare.” – aceasta este fraza, voit nedeterminată,teatral-romantică, pe care o scrie Nelu Cucerzan pepagina albă, stând la masa lui de lucru. Prin ea, IoanGroşan parodiază literaturizarea şi, în acelaşi timp,divulgă lipsa de talent literar a personajului său.Portretul scriitorului lipsit de talent este făcut cumare talent:

„Aplecându-şi uşor capul, întâi la stânga, apoila dreapta, [Nelu Cucerzan] privi când cu un ochi,când cu celălalt, asemenea unei găini bolnave ce nufocalizează prea bine o boabă de porumb, fraza scri-să îngrijit în fruntea paginii albe, cu o caligrafieaproape de copil; de copil conştiincios care vrea să-nceapă o compunere frumoasă.”

După istovitorul efort de creaţie, pentru că„viaţa” îl atrage mai mult decât scrisul (prefigurarea evoluţiei sale), personajul se ridică de la birou şipriveşte pe fereastră. Urmează un pasaj antologic,de o remarcabilă frumuseţe literară:

„Se ridică de la birou, luă paharul cu şampanieşi merse la fereastră, privind pe deasupra orăşelului,peste turla masivă a bisericii evanghelice, spredealurile dinspre răsărit ce-şi pierdeau spinărileîmpădurite în pâcla luminoasă a dimineţii.

Ce-i drept, împlinise chiar în ziua aceea trei-zeci de ani. Soarele ieşise de câteva minute, în spa-tele său garsoniera onestă, nici prea mare, nici preamică, pulsa liniştită, cărţile, hârtiile, revistele, dula-

pul, harta geografică a României, cercul de darts cusăgeţile înfipte în el, ficusul din colţ se dezmorţeaucu foşnete imperceptibile din moleşeala nopţii şi pro-babil undeva, peste lanurile stinghere, nerecoltate,încă, de porumb, la liziera pădurii, în iarba înaltă,jilavă, grasă, un ţap în mijlocul ciutelor sale ieşite lapăscut îşi înălţa iute capul fin, inteligent, ascultândzgomotul tremurător, estompat, pornit dinspre oră-şel: ora şase: Fabrica de Produse din Piele îşi începeaactivitatea.”

Este fără egal modul atent şi pătrunzător încare Ioan Groşan observă lumea. Garsoniera pul-sând liniştită, lucrurile care se dezmorţesc cu foşne-te imperceptibile din moleşeala nopţii atestă o sensi-bilitate ieşită din comun. O sensibilitate completatăde imaginaţie: „probabil undeva, peste lanurile stin-ghere, nerecoltate, încă, de porumb, la liziera pădu-rii, în iarba înaltă, jilavă, grasă, un ţap în mijloculciutelor sale ieşite la păscut îşi înălţa iute capul fin,inteligent, ascultând zgomotul tremurător, estom-pat, pornit dinspre orăşel.”

Ca şi la alţi scriitori de valoare imaginaţia estefuncţională, nu produce, cu alte cuvinte, elementedecorative. De altfel, în general, proza lui IoanGroşan se remarcă prin sobrietate. Scriitorul este unmiliardar care nu face – cum fac unii săraci ai litera-turii – paradă de mijloacele literare de care dispune.Andrei Terian i-a reproşat că nu duce mai departealuzia la Kafka din fraza „Într-o bună dimineaţă, înbinecuvântata zi de 5 octombrie 1989, GrigoreSamsaru, profesor de biologie la Şcoala generalănumărul 1 din orăşelul A..., se trezi brusc cu o irepre-sibilă dorinţă de a intra in partid.” La rândul lui,Cosmin Ciotloş a deplâns faptul că Ioan Groşan nuînaintează într-o direcţie sugerată de un pasaj plinde poezie: „M-am întors, m-am strecurat sub cearşafşi mângâind-o cu stânga pe frunte (a scâncit mulţu-mită în somn), cu dreapta, încă fără să ştiu prea binece urmăresc, apăsând fin cu dermatograful pe pieleaei, am unit cele şapte aluniţe printr-o linie. Şi deoda-tă, în toată splendoarea ei, de parcă aş fi copiat-o pehârtie de calc din Atlasul lui Hevelius, i-a apărutacolo sub umăr, cutremurându-mă, imaginea exactă,indubitabilă, a constelaţiei Orion.” Păi... tocmai astae, prozatorul nu face un scop în sine din etalareaposibilităţilor sale de exprimare, nu confundă, caatâţia alţi autori de azi, scrisul cu o demonstraţie devirtuozitate. El foloseşte cu artă orice tehnică nara-tivă, atunci când are nevoie.

Înţelegând, după multe rătăciri prin labirintulcreaţiei literare, că îi lipseşte vocaţia de scriitor,Nelu Cucerzan se lansează într-o viaţă de seducător,imprevizibilă şi pitorească. Aventurile amoroase şi lepovesteşte într-o suită de şapte scrisori adresateprietenului său, Iuliu Borna, profesor de română caşi el, la Şcoala generală numărul 1 din orăşelul A...Aceste scrisori, presărate în roman, compun unDecameron al României comuniste. Remarcabilăeste tipologia feminină schiţată de Nelu Cucerzan,de la femeia monumentală, de panopticum, la feme-ia stilată, directoare de bancă, care descinde meteo-ric şi stupefiant, ca Mona din Steaua fără nume, înviaţa modestă a unui intelectual de provincie.Remarcabile sunt şi situaţiile imaginate de IoanGroşan, ca şi descrierile mişcărilor sufleteşti ale per-sonajelor.

În roman sunt integrate şi alte romane – aldirectoarei şcolii care cade în hazna de două ori, într-un interval de numai câteva zile, în urma ruperiipodelei sub greutatea ei, al partidei de vânătoare lacare participă Nicolae Ceauşescu, al anchetării luiIuliu Borna de Securitate în legătură cu o proză a saîn care sunt identificate aluzii la dictatorul comunistetc. Viaţa în România comunistă este filmată dintoate unghiurile, cu o cameră video performantă,care înregistrează şi invizibilul:

„[În Cluj] studenţii se vedeau peste tot purtânduniforma inconfundabilă a bucuriei care gândeşte.”

Această schimbare plină de dinamism aunghiurilor de observare este considerată, pe bunădreptate, de Daniel Cristea-Enache o noutate înraport cu scrierile anterioare (şi ele de indiscutabilăvaloare) ale lui Ioan Groşan: „Noutatea este adusăprin arhitectura mobilă a cărţii de faţă, care îi confe-ră cel puţin o dimensiune în plus; iar reuşita, indis-cutabilă, prin aceea că alternările de planuri şimodificările de perspectivă nu sînt nici gratuite, niciartificioase. Totul curge; şi totul se ţine bine.”

Romanul lui Ioan Groşan îl cucereşte pe citi-tor – ceea ce se întâmplă rar în literatura de azi. Elpoate, într-adevăr, să nu pară roman, prin raportarela romanele plicticoase de care sunt pline libră-riile. �

ALEX. ŞTEFĂNESCUBucureşti OP 22, CP [email protected]

5

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

Alex. ŞtefănescuO epopee eroi-comică avieţii în comunism

� Cărţi, cărţi, cărţi

6

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Nu are nimic spectaculos peisajul scăl-dat în cea mai puternică lumină dinmemoria mea şi care îmi trimite o căl-dură plăcută în inimă, chiar şi atunci

când îl străbat pe un vânt aspru ce amorţeşte mâini-le negustorilor din spatele puţinelor standuri strada-le. O clădire masivă şi austeră, centenară, deschideîn evantai colţul unei străzi, având în faţă un părcu-leţ ce pare, în plin soare, un petec de păşune a raiu-lui. Latura din spate este străjuită de faţada uneibiserici, zugrăvită în culorile cerului. GraţieProvidenţei, acest teritoriu din centrul Buzăului nua fost afectat de elanul constructiv ce a făcut să dis-pară, de exemplu, cinematografele Bălcescu, undeveneau în turneu orchestre simfonice, şi Pintilie, cualura sa de fortăreaţă medievală – ca un preambul alunei vizite la castelul lui Marghiloman. Dar chiardacă ar dispărea fizic, acest spaţiu ar continua săexiste în memorie ca atunci, la şaptesprezece ani,când am ieşit din sala de concurs a Liceului Hasdeu,ştiind, nu doar că scrisesem bine, ci că avusesem„inspiraţie”.

„Inspiraţia” unui comentariu despre Rebreanunu-i parvine unei adolescente olimpice în mod spon-tan. Fără să mă rezum la persuasiva argumentaţie alui Ion Ianoşi în jurul romanului Răscoala, ideilesale din Romanul monumental şi secolul XX germi-naseră în mintea mea, făcând loc înţelegerii, admira-ţiei şi unei dezvoltări proprii. Nu mai ştiu exact cevise mă purtau pe strada ce sfârşea înaintea uneilibrării cu cărţi în engleză, tipărite cu hărnicie de oeditură rusească, dar să semnez într-o zi alături deIon Ianoşi, într-o revistă, trebuie să fi fost unul din-tre ele. Rareori se întâmplă acum ca profesorii uni-versitari să descindă în amfiteatre învăluiţi în auraproiectelor adolescentine de împlinire intelectuală.Nu că nu ar dispune de propriile scrisori de acredita-re. Performanţa este scrupulos contabilizată într-oepocă pozitivistă şi procedurală, care nu mai mizea-ză pe creativitate, seducţia intelectuală fiind şi easuplinită de un personal instruit, chiar şi în străină-tate, asupra „metodologiei de evaluare”. Se poateconstata că imperativul kantian, al sprijinului pepropria putere de judecată, al refuzului mandatăriiacesteia, care punea capăt, în secolul luminilor, dog-matismului medieval, s-a pierdut, ca şi încrederea îndeliberarea unui creier la purtător. Citind fişeleîntocmite conform acestor norme, te ruşinezi că nu aiştiut, până în acel moment, că titularul este o perso-nalitate. Odată trezit din hipnoză, realizezi însă căai fost victima unei geniale strategii de poleire animicului.

Personalităţile autentice sunt acelea care con-tinuă să-ţi jaloneze tot drumul, dacă ţi l-ai ales înspaţiul culturii, şi care au ecou în conştiinţa publică.

Profesorul de estetică, pe care încă îl mai aso-ciam cu criticul literar ipostaziat mai întâi într-ocarte, reprezenta celălalt pol al modei formalist-structuraliste consumată cu întârziere în Româniaanilor şaizeci-şaptezeci, dar cu entuziasmul evadării

din chingile dogmatismului mar-xist. Dacă un Sorin Alexandrescuîntocmea statistici de foneme, IonIanoşi susţinea, contra curentului,o estetică pe care astăzi o numimpostmodernă, adică a de-diferen-ţierii esteticului de restul semio-zei sociale. Valoarea estetică, nespunea, are multe faţete: formală,dar şi politică, etică, religioasă...În acelaşi timp, apăra potenţialulspeculativ, jocul liber şi creator alminţii teoretice, ceea ce contrastaîn mod paradoxal cu noul dogma-tism al arsenalului terminologic şimetodologic desfăşurat de structu-ralism şi tel-quelism. Una dintreanecdotele prin care obişnuia săne smulgă din atmosfera tensio-nată a unui curs de filosofia arteia fost aceea a unui pariu cu uncoleg din vremea studenţiei: seangaja ca, indiferent de subiect, săaplice teoria în cauză în analizaromanului Căpitan la cincispreze-ce ani...

Un comentator al „culturii ruse” nici nu s-arputea apropia de obiectul său prin altă metodă decâtaceea a studiului cultural, contextualizat. Figurileproeminente din galeria filosofiei şi literaturii Rusieimoderne, care figurează în sumarul celui de al doileavolum de Autori şi opere (Europress Group, 2009), încare Ion Ianoşi şi-a adunat studii mai vechi şi mainoi, unele, substanţial revizuite, nu au avut conştiin-ţa vreunei graniţe între viaţă şi text. Ideea revoluţio-nară s-a împletit cu exilul siberian sau occidental,marşul până la Paris alături de oastea care l-aînfrânt pe Napoleon, sau ani de prizonierat în ocnă.Satira aristocratului anarhic, afectând dispreţulpentru societate şi poza damnatului de şcoală byro-nică, a luat, în Occident, forma activismului protes-tant lucrativ, în vreme ce, în Rusia, prototipul, paro-diat de Puşkin în Evgheni Oneghin, a evoluat cătreun nou tip social şi personaj literar: „omul de prisos”,care rămâne dator societăţii, prin neimplicare şi ine-ficienţă.

Scriitorii ruşi au şi fost percepuţi ca o camerăde rezonanţă a istoriei de către publicul larg. PeDonul liniştit, voluminosul roman al lui Mihail Şolo-hov, cu coperţi cartonate, ce-i servea tatălui meu desuport pentru lampa de citit, dar pe care o şi răsfoiaadeseori, nu putea să nu afle ecou, prin povestearezistenţei cazacilor, în sânul unei familii devălmăşi-te de comunism.

Studiile lui Ion Ianoşi se încadrează într-ungen mixt, de filosofie a culturii şi civilizaţiei, invi-

tând la meditaţie şi comparaţii de specific naţionalmai curând decât de istoricitate a formelor literare şistilurilor. Naraţiunile care conferă unitate culturiieuropene sunt declinate diferit de la vest la est,într-o asemenea măsură încât să lase impresia dis-continuităţii şi autonomiei. Tema relaţiei dintre indi-vid şi societate, pusă în circulaţie de filosofia poziti-vistă, este, pentru scriitorul occidental, prilej dedemonizare a mecanismului şi de afirmare a hedo-nismului individualist, în vreme ce Tolstoi, în relată-rile bătăliei de la Sevastopol, este fascinat de spiritulde sacrificiu al iobagului, absorbit de mitul „mameiRusia”. Pare o ironie a istoriei să-l vezi pe decembris-tul Aleksandr Herzen absolutizând patriotismul, înaceeaşi măsură ca şi cenzura imperială, atunci cândasemuieşte eroii războiului cu Napoleon personajelordin Iliada şi Odiseea sau celor din basmele copilăriei.Este interesant de observat că şi Sorin Alexandrescu(Privind înapoi modernitatea), contaminat de spiri-tul Occidentului, unde s-a refugiat de timpuriu, azugrăvit în culori sumbre armata română, desculţăşi infometată, care a luptat în Războiului deIndependenţă, combătând versiunea oficială, epopei-că şi insensibilă la suferinţele indivizilor. În realita-te, dinamica istoriei afectează gestul de valorizare aactului existenţial, Ion Ianoşi remarcând, de exem-plu, cum conflictele de clasă, din unele romaneruseşti, dispar în momentul în care este în cumpănădestinul naţional.

Mitul autonomiei estetice a artistului şi divor-ţul de societate, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şiînceputul secolului XX, ilustrat de emblematicul DesEsseintes din À Rebours, de Huysmans, generează,în literatura rusă, conştiinţa umană nefericită. Esteinteresant să compari cum beţivul din Graţie, unadintre povestirle din volumul Oamenii din Dublin,de Joyce, este „ridicat” şi salvat prin cultură, al căreiclimat rarefiat, rupt de realitate, semnifică, laDostoievski, dimpotrivă, claustrofobia subteraneidegradante, hubris-ul faţă de umanitate: „Omul dinsubterană” e „omul-la-modul general”, neviu, mortifi-cat de teorie, idei, cărţi, de ştiinţă, civilizaţie, progres,de către o „linie” urmată, burgheză ori socialistă,ajungând pe toate aceste căi un însingurat, un străinde „viaţa vie”, un atom înnebunit de faptul că nu-şimai cunoaşte şi recunoaşte locul între oameni, înaceastă lume şi în lumea de apoi (77).

Poate că dualitatea „Hristos şi Antihrist”,tematizată de Gogol, Dostoievski, Merejkovski sauBulgakov, nu a fost „un laitmotiv rusesc”, dublul luiNietzsche, „Hristos şi Dionisos”, din Ecce Homo,fiind o variantă estetizată, dar fără să dobândească,în Vest, profunzimile crizei spirituale dostoievskiene,îndreptate contra universalismului nihilist, sau sădevină, ca la Vladimir Soloviov, punctul de plecare alunei utopii goetheene de înfrăţire a umanităţii.Autorul pare să vadă în autorii comentaţi, nu doarvizionari şi utopişti politici, ci profeţi ale căror previ-ziuni se cuvine a fi luate în serios: secolul al XX-lea,Soloviov „îl vedea ca epoca ultimelor mari războaie;iar pe al douăzeci şi unulea – ca epoca unei păci min-cinoase instaurate într-o unitară împărăţie europea-nă şi apoi universală, care se dovedeşte curând a fiîmpărăţia răului generalizat. [...] În viziunea salumea va asista la înlocuirea materialismului teore-tic printr-un spiritualism declarat – numai că genia-lul exponent al noului spiritualism se va mulţumi cuun bine apărat declarativ şi instaurat fraudulos”(164-5).

Rolul de mediator între Est şi Vest, între bise-rici creştine şi stat, pe care Soloviov îl visa pentruRusia, este jucat, în istoria narativă a lui Ion Ianoşi,de scriitori emigranţi, evadaţi dintr-o lume a înfrun-tărilor politice extreme, în care, ca în Donul liniştit,nu există soluţii sau posibilităţi de alegere a binelui.Celebrul Vladimir Nabokov i se prezintă ca studiulde caz al unui nou pariu câştigat, de data aceasta, lamodul cel mai serios. Metoda dialectică, a cărei înde-lungată folosire indică, la Ion Ianoşi, existenţa uneistructuri intelectuale de profunzime, îi serveştedrept quod erat demonstrandum pentru ipotezaimplicării sociale a scriitorului rus, în pofida superfi-cialelor manifeste estetizante. Plasat în contextuldistopiilor totalitariste europene, care-i aduce la unnumitor comun pe Zamiatin, Platonov, Huxley,Orwell, Koestler şi Kafka, Nabokov apare ca un exi-lat care a luat cu sine, în Occident, o viziune şi poe-tică de sorginte gogoliană: În primă instanţă şi con-form programului său, jocurile le-a imaginat nu pen-tru alţii, ci exclusiv pentru sine. A păţit însă, în rândcu personajele sale, o răsturnare a jocului. [...]Estetismul său a ajuns, involuntar, să transmită şipurificatoare apeluri la moralitate. Gratuitatea saaparentă s-a răsfrânt în suflete cu gravitate. PeDostoievski şi Freud i-a refuzat tot ca „blestematposiholog” (formula lui Stavroghin despre Tihon, înDemonii), obligat să continuie, după ei şi dupăNietzsche, diagnosticarea nihilismului, decadentis-mului şi abisurilor inconştientului (267-8). �

(CON)TEXTE

Maria-Ana TupanProfesorul Ianoşi. Cultura rusă

ION IANOŞI

FOTO: AURA CHRISTI

Nu tebuie absolutizat un verdict nega-tiv la recentul roman al lui IoanGroşan (Un om din Est, EditurileNoul Scris Românesc şi Tracus Arte,

Bucureşti, 2010), fiindcă ne aflăm, pe moment, doarîn posesia volumului I, însă realizarea de până acumeste neconcludentă. Multe piste narative nu suntlucrate până la capăt, fiind abandonate la jumătateadrumului. Se vede de la sine, Groşan are intuiţii, darnu mai are răbdarea – sau puterea – de a le finaliza.Pe de altă parte, el continuă să practice o proză revo-lută, cam cum se scria la noi prin anii ‘70, în spiritulunui realism dezabuzat, cu mici ingrediente intelec-tualizante insidioase, interesante pe alocuri, fiindcăpe atunci ele reprezentau o dezimplicare faţă deSistem, dar care nu mai au, azi, decât gustul uneisupe reîncălzite.

Reţetarul acestei proze presupunea, pe atunci,existenţa unui narator plictisit, dar suspendat înpropria sa superioritate, pus să mediteze aparentinteligent pe marginea realităţii sordide, groteşti pecare o întâlnea în cale. Spaţiul predilect îl reprezen-ta oraşul de provincie, a cărui eşantionare îi ofereanaratorului – superior prin orgoliu, dar „eşuat” vre-melnic într-un asemenea loc uitat de Dumnezeu, darferm controlat de către Partid – şansa de a zugrăvi ofaună umană sordidă, compusă cu predilecţie dinveleitari, mici divinităţi căţărate pe scaune politicesau rataţi cu ştaif. Realismul de notaţie desăvârşearestul; dacă prozatorul era mai înzestrat, intra în jocşi o perspectivare narativă multiplă, menită sădiversifice stilul de ansamblu şi să nuanţeze scriitu-ra multifaţetată, însă miza acestui soi de roman îlreprezenta, în cele din urmă, curajul sibilinic alautorului de a introduce în text detalii socio-politicesubversive, „şopârle” şi „şopârliţe” nedescoperite decătre cenzură, pe baza cărora se construia, în timp,notorietatea unei disidenţe esopice, gustate de publicşi colportate secretos de către confraţi.

Fireşte că, după Revoluţia din decembrie 1989,o asemenea scriitură şi-a dat cam repejor duhul,împingându-i în uitare pe majoritatea „corifeilor” deatunci, lista prozatorilor odinioară celebri, căzuţiapoi subit în insignifianţă fiind, la noi, spectaculoa-

să. Decizia lui Groşan dea reînvia o asemeneascriitură, după o lungăcriză personală de crea-ţie e, ţinând cont de cali-tatea precară a primuluivolum din Un om dinEst, contraproductivă şiperdantă. Înainte, însă,de a inventaria compozi-ţia, să relevăm douădetalii tehnice care sedovedesc a fi deranjante.Rar mi-a fost dat să văd,în ultima vreme, unvolum atât de neatentcules ca primul volumdin Un om din Est: petraseul tipografic dintrecele două edituri, NoulScris Românesc şiTracus Arte, au ajuns învolum o sumedenie de

greşeli de tipar, care nu îngreunează textul, dar dauimpresia – foarte greu de reprimat – a unui amato-rism preţios, compensat, în parte, de coperta foartefrumoasă. Pe de altă parte, nici autorul nu este atentdecât arareori la detalii, ceea ce arată faptul că oprelectură exigentă a textului, făcută de către unspecialist, s-ar fi impus. Groşan ortografiază consec-vent greşit ginseng, scrie bussines în loc de businessla pag. 175, ca să nu mai vorbim de köszönöm, careeste scris greşit la pag. 208, deşi – curios lucru! – szé-pen este corect. La pag. 199 suntem de acord căSansonite – celebra marcă de marochinărie – arputea ascunde o contrafăcătură (de genul pantofilorde sport „autentici” pe care scrie Nika în loc de Nike),însă rasa de găini de la pag. 203 rămâne Leghorn, nuLenghorn, în ciuda mutaţiilor genetice la care asupus-o comunismul. Annelise, eleva din Sighişoaraiubită frugal de către unul dintre protagonişti trebu-ie să fie Anneliese; dacă Hilde tante apare în acest fel(să trecem peste faptul că substantivele germane sescriu cu majusculă...), e greu de înţeles de ce Sári-néni apare cu cratimă – corect ar fi fără.

Toate acestea şi compoziţia greoaie, nefinisată,dovedesc un efort chinuitor de a rămâne, ca prozator,deasupra valurilor, în ciuda inerţiilor de stil şi denotaţie. Fidel modelului său de narator orgolios,fixat pentru totdeauna în climatul îndeajuns de ste-reotipiza(n)t al realismului dezabuzat pe care îlpractică, Groşan expediază multe lucruri din vârfulcondeiului, sugerând autosuficienţa şi derizoriul.Astfel, coniacul băut de către unul dintre eroi este„porcăria de coniac”, Muzeul Satului e un „panopti-cum grotesc al pierdutei noastre civilizaţii”, o soţie e„tâmpita de Codruţa”, în timp ce unul dintre prota-gonişti, invitat la Hotel Bucureşti (unde, chiar şi pevremea dictaturii, privilegiaţii au parte de produseautentice) de către o parteneră sus-pusă pe care vreasă o cucerească, comandă „un căcat de cafea”, deşi însinea lui ar dori bere (mai puţin scatologică, se pre-supune...). Dacă ar fi numai glisaje involuntare destil, am putea trece uşor peste asemenea notaţii,menite, în stilul anilor ‘70, să sancţioneze o realitategregară şi să-l ridice pe narator deasupra ei; în rea-litate, însă, stilul de ansamblu al textului trageromanul în jos, scufundându-l în destul de multelocuri – din nefericire – în banal şi derizoriu.

Pretextul compoziţional îl reprezintă un grupde prieteni din orăşelul transilvan A., eşuaţi – cuexcepţia silvicultorului Willy Schuster, care cutreie-ră pădurile – într-o şcoală. Nelu Cucerzan, zis şiSanepidu, nu prea are tragere pentru meseria încare l-a aruncat destinul, însă îşi găseşte compensa-ţia în priapism, pe care-l practică asiduu, cu o anu-mită perversiune selectivă prelungită în principiu.Dotat cu o legitimaţie de corespondent la Scânteiatineretului – care îi îngăduie să călătorească – el sehotăreşte să experimenteze „profilul erotic” alpatriei, prin acuplarea cu femei din diferite zone aleţării, cu condiţia ca fiecare dintre ele să reprezinte„chintesenţa” locului respectiv. În acest fel, el le cuce-reşte, pe rând, pe Saveta, muncitoare la Fabrica de

Confecţii „Progresul” din Făurei, Annelise, elevă deliceu german din Sighişoara, Ada (atopică: esteîntâlnită la Costineşti), Mariana Pancu, învăţătoarela Bucureşti, Tiţa Porolissa Pop, cofetăreasă laZalău, N.R.M., directoare la BNR şi Liliana D.,metodistă la Casa de Cultură a Studenţilor, ambeledin Bucureşti, „experienţele” fiind comunicate epis-tolar unui prieten. Cu excepţia unor anatomii rele-vante – Tiţa este „gigantică”, Liliana are o excrescen-ţă codală, Saveta şi Mariana fiind bine făcute tru-peşte – „specificul” locului se cam estompează înaceste relatări epistolare serial inserate în text, dardau la iveală un protagonist mai degrabă teluricdecât versatil, căruia subtilităţile, în ciuda veleităţi-lor literare deturnate în direcţia publicisticii, îi camsunt străine.

E evident, pe de altă parte, că aceste inserţiiepistolare sunt singurele care i-ar fi putut oferi auto-rului şansa de a-şi nuanţa planurile de lucru, săl-tând peste monotonia adesea forţată, construită prindeficit de imaginaţie, pe care restul romanului o tră-dează. Iubirea Adei e relativ bine făcută; cea a luiN.R.M., de la Banca Naţională, de asemenea.Ambele protagoniste sunt virtual complexe, capabilede mister feminin, însă tocmai aici clacheazăGroşan: în paginile care ar fi trebui să sugereze ele-vaţie, ştiinţa retractilă a detaliilor, eventual sublim.În locul lor, fiinţa protagonistului e blocată într-unpansexualism destul de gregar, care e explicat sim-plist, pe rând, la pag. 166 şi 193. „...Cu cât merge maiprost totul în ţara asta – îi scrie Nelu prietenului său– cu atât – aş zice [,] direct proporţional – ne creştesenzualitatea, libidoul, ba uneori – am dovezi! –chiar şi sexul, la propriu. Totul ne conduce, ne îndru-mă, ne călăuzeşte spre sex: caloriferele reci iarna,lipsa apei calde, întreruperea curentului, telejurnalulde seară...” etc. Şi, mai departe: „În privinţa femeilor,dragă Iuliu, ştii ce mi-am dorit întotdeauna şi n-amavut niciodată? O brutăreasă. Nu o intelectuală oche-laristă drăguţă, care, sastisită de atâtea lecturi esen-ţiale, urlă sub tine regăsindu-şi astfel tulburătoarea,ancestrala ei feminitate, nu o ţărancă subţire, în alcărei trup cu linii elegante, suple, bănuieşti rafina-mentul decantat de milenii al unei specii supravieţui-toare...” etc. etc. (fraza e lungă, scrâşnit şi căutatscrisă, las bunului cititor supliciul de a o urmări maideparte).

Dintre celelalte personaje se disting scriitorulIuliu Barna, căruia îi sunt adresate scrisorile, silvi-cultorul Willy Schuster, care provoacă, printr-uncerb uriaş, văzut în pădurile de la marginea oraşu-lui, descinderea bine regizată de către Securitate avânătorului Nicolae Ceauşescu (cerbul dispărând,este înlocuit cu un altul, cam olog şi disponibil) şidoctoriţa Vianda Ticărău (superbă), râvnită în secretde toţi şi cucerită – cam vulgar – de către Iuliu.Sfârşitul primului volum îl prinde pe acesta pe aco-perişul unui bloc din Bucureşti, unde urcă pentru ao spiona pe Vianda, pe care o găseşte în braţele luiCucerzan. În chiar aceeaşi clipă izbucneşteRevoluţia din decembrie 1989, cu analiza căreia –este de presupus – volumul al doilea ne va delecta înprima sa parte. Sub aspect strict compoziţional,Iuliu Barna e cel mai promiţător dintre protagonişti,fiindcă are ciudata calitate de a genera, prin celescrise, realitate, ceea ce-l face să funcţioneze, peansamblul cărţii, ca un soi de Demiurg implicit. Pemoment, însă, nici acest filon nu este exploatat pânăla capăt de către scriitor, Ioan Groşan dând, prin Unom din Est, o primă parte de roman mai degrabănereuşită decât plauzibilă, în ciuda reverenţei „cole-giale” pe care i-o face lui Nicolae Breban. �

Ştefan BorbélyIoan Groşan – neconcludent…

7

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

© C

ON

ST

AN

TIN

AB

UL

EU

■ noutăţi editorialeCorneliu ZeanaNu trădaţi, vă rog!Editura Ideea Europeană, 2010

Cartea pe care o ţineţi în mână estepericuloasă. Incomodă, scorţoasă,incendiară fiind, în mod cert, va deran-ja unele personaje, nelipsite de impor-tanţă, din arena politicii româneşti,care confundă adeseori politica cu dile-tantismul, trădând interesele susţinutecu atâta patos în campaniile electorale.În mod sigur, Nu trădaţi, vă rog! vaalarma edilii capitalei ce se întrec în adistruge „micul Paris” de pe vremuri.Această carte, aşadar, va deranja nupuţină lume prin scenele din viaţa

social-politică post-decembristă, cu atât mai mult, cu cât umorulşfichiuitor nu-i este străin nici pe departe autorului. Nici detaşa-rea…

8

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Apărute anul trecut, memoriile luiNicolae Manolescu, intitulate Viaţă şicărţi, nu s-au bucurat de receptarea decare a avut parte Istoria critică a lite-

raturii române, nici măcar pe palierul, mereu fertilla noi, al bârfei literare. Pe undeva e normal să fieaşa, deşi amintirile unui autor în viaţă generează, deobicei, replici ale altor autori, „personaje” ale cărţiisau martori, reali ori închipuiţi, ai aceloraşi eveni-mente.

S-a crezut, poate, că avem de-a face cu o simplăreeditare a volumului mai vechi, Cititul şi scrisul(apărut la Editura Polirom, Iaşi, 2002). Am auzitmulţi literaţi serioşi exprimând această convingere,semn că la noi, după vorba lui Victor Eftimiu, şi ceeace se publică rămâne inedit... În realitate, Viaţă şicărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă, deşi reiacapitolul Cititul şi scrisul din volumul omonim (168de pagini, din totalul de 477 ale prezentei apariţii),este o altă carte. Mult mai amplă, partea a II-a, inti-tulată Scrisul şi cititul, o redimensionează completpe prima, înscriind-o într-un alt cerc de semnificaţii.Nu e vorba neapărat de o porţie de dezvăluiri dinlumea literară, care lipseau aproape în întregime dinvolumul publicat în 2002, şi care acum înviorează,ici-colo, fluxul amintirii. Discret, de o bună-cuviinţăînnăscută, Nicolae Manolescu nu-şi construieşte dis-cursul memorialistic pe baza „povestirilor cu scrii-tori”, atât de populare în lumea noastră literară.Literatura este, pentru el (sunt conştient că rostesco banalitate), un angajament de viaţă, de aceea joculeste strict circumscris intelectului. Cei care caută„dedesubturi”, polemici, justificări şi „pietre pentrutemplul meu” – ca, de exemplu, în mult-discutatelememorii ale lui Adrian Marino –, vor fi aproape sigurdezamăgiţi de sobrietatea şi amenitatea prezenteicărţi. Există, desigur, episoade şi rememorări, prie-teni scriitori şi întâmplări mai puţin obişnuite: ar fifost cu totul straniu să lipsească, Nicolae Manolescufiind deopotrivă unul dintre actorii principali ai sce-nei literare, din 1962 până azi, şi un om cu umor,care gustă o întâmplare cu haz. Totuşi, centrul degreutate, în Viaţă şi cărţi, cade în altă parte.

Cei care îl vor căuta, însă, doar pe NicolaeManolescu în Viaţă şi cărţi, vor fi certamente încân-taţi de amintirile sale. Pentru că, în ele, criticul esteprezent cu biografia şi bibliografia sa, într-un dis-curs în egală măsură seducător şi convingător.Autorul pare că nu-şi propune, aparent, altcevadecât să ne povestească traseul său de-a lungul uneivieţi exemplare în cultura română, lăsând concluzii-le la latitudinea cititorului, cel dintâi dintre aceştiafiind el însuşi. Sensurile – literare şi existenţiale –sunt implicite. Rar am întâlnit un memorialist maipuţin preocupat să se justifice, să „tragă spuza peturta lui”, decât Nicolae Manolescu. Nu putem vorbi,fireşte, de obiectivitate, dar trebuie să vorbim dealtceva, care în literatura confesivă este chiar mairar şi mai de preţ decât aceasta: anume, de onestita-

te. Memorialistul aredreptul la omeneascagreşeală, cu condiţia caaceasta să fie dezinte-resată şi să decurgădintr-un mod de a privilumea şi oamenii, iarnu din dorinţa de a sepune pe sine mai pre-sus de semeni şi de a-şijustifica toate opţiunileşi toate deciziile. Dealtfel, în ipostaza dememorialist, criticulNicolae Manolescu,adept al raţionalismu-lui, admite senin şifiresc că nu poate expli-ca totul. Examinând,bunăoară, împrejurări-le în care, după pleca-rea lui George Ivaşcu laRomânia literară, amai zăbovit câtevanumere la Contempo-ranul (încăput pe mânaactivistului ConstantinMitea), criticul spunesimplu: „Dumnezeu ştiede ce nu mă lăsamdus!” (p. 221). Onesti-tatea sa constă aşadar,în primul rând, în a nucăuta cu orice preţ oexplicaţie, eventualuna care să-l servească.O viaţă de om, vorba luiIorga, nu este o hagio-grafie.

Despre partea I,Cititul şi scrisul, amscris la timpul cuvenitşi nu am să reiau aiciobservaţiile de atunci.Voi mărturisi doar a fiavut impresia, în 2002,

că naraţiunea memorialistică nu s-a încheiat, fiindobligatoriu un „va urma”. Cantonată în perioadacopilăriei şi a pre-adolescenţei, cu nesemnificativeevadări în zona tinereţii, evocarea din Cititul şi scri-sul recupera un teritoriu, critic şi memorialistic toto-dată, pe care l-am denumit înainte-de-lectură. Adicăacea zonă a conştiinţei în care se constituie persona-litatea ce, ulterior, va deveni critic literar, şi în carenu intră numai experienţele de lectură, ci mai alesexperienţele, aş zice, de sensibilitate: un peisajurban (mai aşezat şi mai bogat la Sibiu, mai plicticosla Râmnicu Vâlcea), o atmosferă familială aparte(marcată de dispariţia forţată, pentru un timp, apărinţilor, deveniţi deţinuţi politici), strămătuşa,bunicii, bibliotecile copilăriei. Sugestia acestui capi-tol este că o structură a devenirii ca om poate suge-ra o structură a devenirii ca scriitor. Altfel spus, untraseu de la citit la scris, de la acumulare la creaţiaproprie.

Sunt avertizat că Nicolae Manolescu este sufi-cient de abil şi de versat într-ale literaturii, ca săpoată proiecta asupra trecutului îndepărtat – copilă-ria mică şi mare, pre-adolescenţa – o structură careeste a prezentului, selectând acele amintiri care îiconfirmă portetul actual, după un bun obicei almemorialiţtilor care l-au citit pe Eugène Ionesco.

Dialogul părţii a doua, intitulate (în oglindă) Scrisulşi cititul, cu cea dintâi nu se poate să nu sugereze şio asemenea interpretare, şi anume că autorul şi-a„rearanjat” aminitirile din copilărie în funcţie de bio-grafemele omului matur. Însă lipsa de ostentaţie acriticului, naturaleţea cu care narează şi impresia deconfesiune superioară sunt puternice şi mă fac să iaumemoriile ca atare. Fireşte că, dacă aş scrie o biogra-fie a criticului, aş simţi nevoia să verific şi să probez,pe cât posibil, episoadele în care autorul pare că îşi„construieşte”, à rebours, o copilărie spirituală dezi-derală. Deocamdată, ca memorii, îmi plac şi mă mul-ţumesc cu ele aşa cum sunt.

Mai interesantă, pentru cititorii care au par-curs Cititul şi scrisul în volumul omonim din 2002,este, cred, partea a doua. Ea e, în egală măsură, ocontinuare cronologică a primeia şi o redimensiona-re a ei. Acum, fantasma în jurul căreia se structurea-ză naraţiunea memorialistică este scrisul. NicolaeManolescu ne livrează o rememorare a unor momen-te şi stări care au contat de-a lungul carierei saleliterare, pe fundalul unei „istorii” personale a vieţiiliterare româneşti şi, inevitabil, al istoriei pe caream trăit-o cu toţii. Prieteniile sale literare –Alexandru Ivasiuc, Monica Lovinescu şi VirgilIerunca – relaţiile cu colegii de generaţie, cu GeorgeIvaşcu, cu cenzura, cu Gogu Rădulescu, destinul căr-ţilor sale ş.a. sunt povestite simplu, fără acute, cu oironie subterană care este, în fond, semnul uneiautentice modestii (cândva, Fănuş Neagu avansa, înCartea cu prieteni, sugestia că Nicolae Manolescu eun mare timid: după lectura memoriilor, mărturisesccă observaţia mă pune pe gânduri)...

M-aş opri mai mult asupra a două episoadesplendide. Primul este rememorarea Revoluţiei,venită din partea unui scriitor care a fost, cumva, înmiezul evenimentelor, fără a avea ulterior veleităţide revoluţionar. Criticul, contemplând acele zile tra-gice şi turmentate, găseşte „măsura de aur” a echili-brului, care, fără a nega însemnătatea lor, le readu-ce pe palierul firesc şi, mai ales, le sesizează fisurile:„Într-o cameră întunecată, în care se adunaseră dejacâţiva dintre redactori, am văzut următoarea scenă:aşezat pe scaun, cu huluba veşnicilor lui ochelarinegri în gură, Dumitru Popescu-Dumnezeu o ascultaatent pe Ecaterina Oproiu, care [...] schiţa un punc-taj al ceea ce ar fi trebuit să devină mesajul. De ase-menea, [...] Alexandru Paleologu, Aurel DragoşMunteanu şi nu mai ţin minte cine ascultau concen-traţi, pătrunşi parcă de importanţa istorică a textu-lui.[...] O amestecătură, adică, de foşti comunişti şide foşti dizidenţi, de oportunişti şi de oameni de bine.(s.m.)” (pp. 349-350). A fost, oare, Revoluţia altceva?Şi este România post-comunistă altceva decât produ-sul acestei amestecături?

Cel de-al doilea fragment memorabil nareazăiubirile lui Nicolae Manolescu. Subiect de intensăfabulaţie în lumea literară, femeile din viaţa criticu-lui se bucură de o memorie frumoasă şi înaltă, careeliberează erosul de tot ce este carnal, fixându-l defi-nitiv pe palierul spiritului. Citind acest episod, cumelancolia lui difuză şi cu tot acel „şi dacă...” de careeste străbătut, ne încărcăm, parcă, de o puternicămorală a iubirii.

Viaţă şi cărţi este una dintre cele mai impor-tante cărţi de memorii ale literaturii noastre. Doarmultele dezbateri stârnite de Istoria critică... aufăcut ca această operă să nu fie salutată aşa cum secuvine: ca opera unui mare prozator. �

* Nicolae Manolescu – Viaţă şi cărţi. Amintirile unuicititor de cursă lungă, Editura Paralela 45, Piteşti,2009.

© A

UR

AC

HR

IST

I

Răzvan VoncuNicolae Manolescu, memorialist

NICOLAE MANOLESCU

Veghe

Stau pe marginea disperată a trupuluişi nu mă decid să fugde pe muchia planetei mele de carne.Şi mă închin ţie, ah, secundă albă,tu, catedrală adormită în miezul unui antic burg!Mă închin în faţa ta, o, piatră neagră – gură de aer a unui îngercu umbra-i lăsată pe cer, idolatră.

Stau în peştera fiinţei meleşi mă închin în faţa domnului arboreşi-i cuprind dintr-o repede ochirecoroana, trunchiul, strămoşii, frunzele, aerul, păsările –mândre comete pentru care zborule un fel de somn sau un cântec cu gura închisă, moştenit de la marii zei teribili,cu rădăcina înfiptă în mit.

Stau şi veghez aici, pe o gravă margine disperată,şi depun mărturie: eu mă închin în faţa zeilor de iarbă şi în faţa arborilor mă închin.Eu îmi agăţ privirea de vulturoaicăşi mă uit, mă tot uit la doamna piatrăşi văd cum ea treptat devinesecundă-ncremenită-n strigăt,osie a zborului prea străvezie,plutire, scâncet, imn şi bocet al unui zeu cioplit din coasta pietrei, vie.

Moartea, o punte…

El s-a născut din ochi,dar nu-l părăsise de tot;când şi când se-ntorcea în căuşulacela primitor şi neobişnuitaşa cum Ulisse – se spune –revenea acasă, în Ithaca.Ochiul îi era templu, schitşi un soi de stranie fântânădin care cineva nevăzut şi în ziua de azi îl îngână.

Nu avea nevoie de trup.Stătea încolăcit în ciudata placentăşi legăna în sine însuşi un cânteccântat cu gura închisă,fără să înţeleagă ce se întâmplă.Unii îl credeau înger, alţii infirm.Cine-ar putea trăi în ochi şi din ochi?Cine ar respira între zidurile-i de catifea?El îi asculta pe toţi şi– închis în crisalida eului său (devenit un fel de scorburăsau poate chiar un ditamai ochi),neştiind să facă altceva la fel de bine – cânta. Ah, cum mai cânta,

aşteptând cântecul următor,în care dădea buzna cum alţii intră dintr-un an în altul, sperând să fie mai bun.El nu-şi dorea, în schimb, nimicaltceva decât să rămână închis în acelaşi ochi al nimănui, slăvind frigul, apa, singurătatea,nemişcarea şi uriaşa noapte!Moartea – spunea – nu e decât o puntespre un ochi mai mare,unde va începe un alt cântecşi unde va fi – oho – va fila fel de frig.

Miez de decembrie

Miez de decembrie. Frig.Soarele-i ca o bezmetică aşchie.Îngeri de abur duc la subţiorivechi tomuri de fum, ca şi când ar conduce un mort tânărpe ultimul drum.În curtea vecinilortatăl îşi învaţă fiulcum să manevreze un zmeu zburător,pe urmă – o praştie.

Zeii o iau la sănătoasadin mesteceni, din brazi,

şi urcă melodios, ca sunetele din războinica miere a secolilor la pândă.Viaţa şi moartea sunt ca o meduză izbită de un mal abrupt. Nici o adiere. Timpul stă locului. Iarăşi şi iarăşi e azi. Acelaşi azi.O presimţire te sfâşie, înrudindu-te cu delfinii, cu secunda din care în curând o să cazi.

Ah, copacii goi

Ah, copacii goi, copacii repeziîn faţa ochilor pribegi, enormi stafii prea vii, ţinute-n palma cuiva prea blând şi mult prea mareîn visul căruia tu dormi

şi nu-ţi doreşti trezirea. Nu.Din timp în timp, tresari uşor,apoi recazi din nou în somnfără să ştii dacă-i al tău sau rupt e din coama unui antic nor

sau din pregândul unui pin,din zborul în zigzag al lunii. Copacii goi, copacii repezi strămoşii şi-i învieîn mirosul de roze, de petunii,

ţinut în mâini de cineva.Privirea-i, paşii îi distingi:pururi enormi, pururi uşori,când pliul mantiei de seară,abia de i-l atingi.

Pastel de iarnă

Copacii zgribuliţi îşi etaleazăscheletele de-un negru imatur.Ce muget, scrâşnet azvârlite amiazadintr-un sfârşit din ce în ce mai pur.

Zăpada muşcă din ferestre, garduri, brazişi-anunţă apocalipsa cea mai cruntăîn ochiul nimănui, deschis pururi spre azi.O iarnă, Doamne, ca promisa nuntă!

Un frig de tremură îngeri în vetre,silaba smulge lutul din cuvinte,vina îşi arde otrava ca să iertevăzduhul, greu ca cerul, pe morminte

de nevăzut de-atâta viscolire,mâncând inimi de sfinţi, ca o tornadă.Potop e pretutindeni. Dinspre fireun ochi străin învaţă iar să vadă

oameni striviţi de albul duşmănos,căzând din ceruri aprig, în grămezi;frigul atroce ce scurmă vidul pân´ la os,copaci visând că s-au născut aezi.

În iarba dulce

În iarba dulce – gând târziu al unui zeu somnos, pribeag –tu stai întins, lipit de lutul prea copt şi, da, înfrigurat.

Cu ochii-nchişi, clipind arar, când Apollo pleoapa îşi strânge şi o transformă într-o casă, visată înaintea ta de propriul tău sânge,

desfă un braţ. Şi încă unul.Şi restul braţelor desfă-le –ca şopârliţele la soare, repezi, crezând că s-au prelins din ele.

Şi lasă viaţa ta să curgădin trupul tău somnos, pribeag,spre locul unde paşte un mânzgonit din veacul celălalt…

Stanţă

Clipă – popas al îngerilor între lumi,ezitare în aer a frunzei,

coadă de cometăpulverizată cât ai striviîntre pleoape un chip,un bocet, potolindzvârcolirea nu se ştie cuiadormit brusc în tinefără motiv…N-a trecut, oho,nici un ceasde la ultima-ţi prăbuşire;din craterul ei te ridicicu mişcări de felină,imitând rigoareacelui din urmă frig.

Nu-i nimic. Nu-i nimic.Tu nu eşti de aici.Casa ta poate e altundeva; aşadar, adună-te, adună-teca toamna – în scoicişi frunze,ca Iisus –în ultimul cuvântrostit.Primăvara s-a stinsieri seara la optîn surâsul cerşetoruluide la intrarea în blocşi-n roşul încins al rozelorsculptate şovăielnic de înserare,de vânt.

Fratele geamăn

Tot ce-am atins –spre marele frig şi spre fiinţă a deviat.Frate geamănmi-a fost incredibilul.Din surâsul iernii către mine, iar şi iar, m-am ridicataşa cum temelia caselore smulsă violent, încet, din întunericul pământului,legănat de îngeri negrisau fete de abur în cuirase.

Faţă în faţă cu tine, Domine– prietene, stăpâne, vecine –stau împrejmuit clipă de clipă de mine, ca piatra azvârlită în ape –de lichidul de nevăzut şi viu.Prin trupul meu am văzut, am auzit,am simţit iadul – şi cerul înalt şi subţire –şi frigul de neatins ce şi-a găsit un liman în uimire. Ah, da, şi cântecul acesta de plumb din care albatroşi şi mânjişi delfini şi copii vin să ia luminăşi suferinţa să şi-o adape…

Ce întâmplare

Ce întâmplare de neînţeles, de nedescris,ca zborul unei zănatice păsări, atente la ceea ce i se răsuceşte clipă de clipă înlăuntru,ca şi când acolo s-ar afla – cel puţin pentru ea – centrul lumii. Ce accident, lumea percepută ca un soi de abur al luminiiunde se retopesc răul şi binele şi undetotul e menit parcă să te readucă la limanul careeşti tu pentru tine însuţi.Şi toate acestea pentru că cineva – poate – se recrează, când şi când, prin tine, hrănindu-se, ca munţii – din vulturi,ca stâncile – din zeii ascunşi în rododendronişi feline, ca cerul – din brânduşele ridicându-sespre el un pic pierdute, şi-n clipaimediat următoare, cu sufletul la gură, răsturnând umbrele, apusul de soare...

Totul se învolbură în strania foame către fiinţăşi caută ceea ce le este drag zeilorcu care ai stat de câteva ori ochi în ochi,aşa cum stă nou-născutul în primele minute cu cea care i-a dat viaţă şi ştie de-atunci totul.Atins cum e deodată de viaţă şi moarte,în raza lor promiscuă, în adâncuri curată,el îşi va trăi întreaga viaţă,căutând mereu o ancoră:în părinţi, copii, femei, fântâni, familie,uitare, alcool... Ajungând, uneori, la visataînţelepciune ciudată a păsării ce-şi caută ancora în ea însăşi: singurul punct fix –leagăn, arbore, mormânt, iar, într-un târziu, iarbă a pietrelor, din care te pândesc lei iscaţi din mirosul rozelor care ştiu cum se moare.

din vol. Sfera frigului,în lucru

9

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

© N

ICO

LA

EB

RE

BA

N

Foamea de a fi

Aura Christi

10

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

„Pe noi doi ne-au pus unul lângă altul. Princeea ce trăim, prin ceea ce murim şi prin ceea ce va

rămâne după noi. Este o fatalitate, sunt firele desti-nului, este dincolo de vrere.”

Boris Pasternak – Marinei Ţvetaieva

Într-o scrisoare destinată Marinei Ţvetaie-va, la care avem acces prin Romanul epis-tolar (Bucureşti, Ideea Europeană, 2006,364 p.), îngrijit şi tradus de Janina şi de

Ion Ianoşi, Boris Pasternak afla şi definea Miracolulîn „unitatea şi identitatea vieţii”. El vedea suprapu-nerea aceasta de dincolo de spaţiu şi timp, de dinco-lo de veac şi istorie, într-un exemplu personal, reve-lator. În şirurile de cuvinte aşternute cu litere gene-roase, mult înclinate spre dreapta, expeditorul „prin-dea” trei prezenţe umane Trăind şi Respirând însimultaneitate: Mary Stuart, surghiunită de puri-tani, scriind o poezie, în spatele unei ferestre, într-ozi de octombrie, Charles Algernon Swinburne, într-oaltă zi, dintr-un alt octombrie şi după o altă fereas-tră, încheind tragedia în cinci acte Chasterlard şiPasternak însuşi, din postura de traducător al opereidramatice, aflat în spatele unei alte ferestre,dintr-un alt timp şi un alt loc. Identitatea şi unitateacelor trei – „fata de şaptesprezece ani”, poetul englezşi traducătorul rus – se revelează prin unitateaduhului, prin simultaneitatea existenţei şi a preexis-tenţei. Toţi trei se află, în mod conştient şi asumat,sub clopotul colosal al Vieţii. În însăşi clipa în careMary Stuart îşi limpezea plânsul în rafinata limbăfranceză a celor cinci strofe din Oda către Francisc II(Que suis-je hélas? Et de quoi sert ma vie?/ Je ne suisfors qu’un corps privé de coeur,/ Une ombre vaine, unobjet de malheur/ Qui n’a plus rien que de mourir envie) se nasc viitorul ton „înspăimântător” al tragedieilui Swinburne şi revelarea, în adâncurile luiPasternak, a „miracolului”. Năucitor de „simplu” şide inaccesibil, acest miracol luminează, în străfulge-rări revelatorii, sensul existenţei. Boris Pasternak îlvedea în faptul că atunci, în iarna lui 1916, în guber-nia în care, douăzeci şi cinci de ani mai târziu, aveasă se sinucidă Marina Ţvetaieva şi în care el tradu-cea în limba rusă tragedia lui Swinburne, „viforuldin Elabuga ştia scoţiana”, în faptul că văzduhul dinjurul celui care plăsmuieşte vers este viu şi viurămâne veacuri la rând. Tot Miracol era faptul că ceidoi, regina scoţilor şi poetul englez „au fost în măsu-ră să-i povestească atât de bine şi de sincer, în ruseş-te, ceea ce nu înceta să-i tulbure…”. Miracolul şitaina se află tocmai în această identitate şi unitate avieţii, în existenţa simultană, sub clopotul predesti-nării şi al coincidenţelor, a reginei, a poetului şi atraducătorului. Miracolul şi taina stau tocmai în con-ştientizarea paradoxalei forţe a efemerităţii genera-toare de operă.

Conştiinţa Miracolului simultaneităţii Spiri-tului respiră cu atât de curată forţă în Doctor Jivago,în poezia lui Pasternak, în scrisorile sale cătreRainer Maria Rilke sau Marina Ţvetaieva. Împărtă-şeşte această conştiinţă Ţvetaieva însăşi. Revarsăsubstanţă, în această conştiinţă a Miracolului,duhul elegiac al lui Rilke. Din fotografiile incluse deJanina şi de Ion Ianoşi la finalul volumului epistolarprivesc, dincolo de veac şi de graniţele hârtiei, ochiconştienţi de simultaneitatea cu trecutul şi cu poste-ritatea, ochi conştienţi de universalitatea luminii (şia întunecimilor) ce îi animă. Înainte de a „deschide”scrisorile celor trei, recomand popasul în faţa ochilordin fotografii. De unde impactul atât de pregnant alochilor? În acele priviri, îmi răspund, străluceşteforţa celui conştient de clipă, de loc, de trup şi de spi-rit, a celui care ştie că e contemporan cu fiul muzeiCalliope, dar şi cu posteritatea. „Clipa contureazăveşnicia mai mult decât toate orele şi timpurile”,scria Pasternak.

Printr-un Miracol, Rainer Maria Rilke, MarinaŢvetaieva şi Boris Pasternak au împărţit acelaşiveac haotic şi s-au întâlnit şi în maniera aceasta,epistolară. În paginile scrisorilor se întrevăd Viul şiAdevărul fiinţei lor, forţa cu care viaţa-le este revăr-sată în poezie. „Dragă Marina Ivanovna! – scrieBoris Pasternak, în noiembrie 1922 – […] Mai multdecât orice pe lume (s-ar putea chiar să fie unica meadragoste) iubesc adevărul vieţii în acea înfăţişare pe

care, în mod natural, o are atunci când, pentru oclipă, soarbe chiar din gura formelor artistice pentruca, în clipa următoare, să dispară…”. Cu o din-altă-lume putere de a prinde fibrele fiinţei corespondenţi-lor săi, Marina Ţvetaieva îi va scrie celui în care setorcea, încă de pe acum, sentimentul destinului, dinDoctor Jivago: „Ştii ceva, Pasternak? Dumneata tre-buie să scrii ceva mare. Asta îţi va fi cea de a douaviaţă, prima viaţă, unica viaţă. Nu vei mai aveanevoie de nimeni şi de nimic. Nu vei mai observa niciun om. Vei fi grozav de liber.” Expresia deplină alibertăţii o aflu mai departe, într-o scrisoare a luiRainer Maria Rilke, trimisă Ţvetaievei în mai 1926:„mi-aş fi putut lua trupul drept copilul sufletuluimeu: uşor şi eficient precum era el, şi apt a fi luat cusine până într-ale sufletului, deseori nebăgat înseamă, înzestrat cu pondere numai din curtoazie, şivizibil numai pentru a nu speria invizibilul!”.

Marea temă a volumului epistolar asupra căru-ia zăbovesc aici este însăşi Viaţa. Iubirea, recunoş-tinţa, generozitatea, egoismul, impetuozitatea, furia,înţelepciunea, prudenţa şi imprudenţa, toate respirăvii, calde şi pe deplin libere. Sunt sentimente „cuvân-tate” de oameni vii, care înţeleg şi trăiesc viaţa con-ştienţi de aerul rarefiat ce îi înconjoară, de universularistocratic al Poeziei, de misiunea lor faţă de spiritşi cuvânt. Între Pasternak şi Rilke respiră energia,febra, impetuozitatea, patetismul Marinei Ivanovnaşi forţa cu care aceasta supune viaţa unei înţelegeridin care exclude compromisul cotidian şi banalita-tea. Întreg schimbul epistolar stabilit între cei treiaristocraţi ai liricii universale este influenţat deforţa Ţvetaievei de a sparge rutina judecăţii şi aexpresiei. Între echilibrul meditativ al lui Rilke şiconştiinţa fuziunii cu destinul universului întreg alui Pasternak, scrisorile Marinei Ivanovna aduc acelexces generator de sens, acea provocare ce împingesensul mult în afara uzului comun.

În scrisorile acestea se configurează o etimolo-gie a poeziei, iar în poezie Ţvetaieva vede însăşi „eti-mologia sentimentului”. Este revelată, prin scrisori,substanţa vie a duhului poetic, dar şi „poezia” vieţii.În epistole se vede că, dincolo de vers, se află zbateri,căderi, ezitări înfrânte de tenacitatea sensului şi asemnificării. „Inima nu doar bate, ci mai e şi bătută,ori de câte ori bate mai înalt!”, îi scrie Ţvetaieva luiRilke, celui pe care îl ştie drept „singurul care i-aspus ceva nou lui Dumnezeu”. Cuvântul şi versulsunt cele care „bat” inima, care îi motivează surplu-sul de pulsaţie şi de risipă. („Căci noi, în afară decuvinte, n-avem nimic, noi suntem condamnaţi laele… Fiecare scrisoare a noastră – e ultima.”)Cuvântul semnifică şi extrage clipa din iureşul tim-pului şi din iminenţa sfârşitului. „Bună, Boris! –scrie Marina Ţvetaieva – E şase dimineaţa, totuladie şi suflă. Tocmai am alergat pe cărăruie, la fân-tână (două bucurii diferite: găleata goală, găleataplină) şi, cu tot trupul, întâmpinând vântul, i-am datbineţe. În pridvor (cu găleata, acum, plină), al doilearând de paranteze: toată lumea încă dormea – m-amoprit, mi-am ridicat capul în întâmpinarea ta. Aşatrăiesc eu cu tine, dimineaţa şi noaptea, trezindu-măîn tine, culcându-mă în tine.”

Iubirea astfel cuvântată nu este una a apropie-rilor, ci a distanţelor greu de dizolvat fizic, a depăr-tărilor creatoare. Este iubirea-aspiraţie, iubirea-forţă care animă destinul şi care îi încearcă limitări-

le. Boris Pasternak îi scrie Marinei: „Pentru cănumai de aceea şi iubesc eu, atunci când iubesc, pen-tru că, simţind, cu umărul drept răceala rânei drep-te a universului, şi cu cel stâng – pe cea stângă, mas-cându-mi, aşadar, ceea ce ar trebui să văd şi încotrosă mă duc, ea se învârteşte în acest timp şi roieşte înroiul nenumăraţilor fluturi de noapte, zbătându-sevara în oraş, la limita dezgolirii permise”; „Doamne,cât de mult pot eu iubi tot ceea ce n-am fost şi nu voifi, şi cât sunt de trist că eu sunt eu.” În scrisorileMarinei Ţvetaieva, iubirea explodează, impetuoasăşi vie. Se înţelege că nu e vorba despre acea iubirecomună, mai mult sau mai puţin onestă, trăită devulg. Este iubirea pentru nedefinitul care depăşeştefiinţa de carne şi duh, pentru ceea ce ar fi putut fiaceasta dacă duhul şi carnea ar fi fost altfel combi-nate, în alte ponderi şi cu alte finalităţi: „Tu [Boris]ştii ce vreau eu – atunci când vreau. Întunecarea, ilu-minarea, transformarea. Promontoriul extrem alunui suflet străin – şi al sufletului meu. Cuvinte pecare niciodată nu le vei auzi şi nu le vei rosti.Inexistentul. Nemaipomenitul. Miracolul.”

Tragismul şi tensiunea rândurilor epistolaresunt generate de simultaneitatea cu care se manifes-tă datoria faţă de celălalt (copil, părinte sau soţ) şidatoria faţă de propria Viaţă, faţă de har şi duh.Omul nu îi este întotdeauna sprijin Poetului, iarcalea prin care sunt împăcate îndatoririle este la felde subţire şi de instabilă ca viaţa însăşi: „eu dorescsă fiu în viaţa oamenilor ceva ce nu doare, de aceea îimint eu pe toţi, în afară de mine însămi” îi scrie Ţve-taieva lui Rilke. Din arderea vieţii omeneşti rămânecenuşa grea a îndatoririlor faţă de ceilalţi. PrinPoezie, fiinţa se arde lăsând în urmă subţirea pulbe-re a excesului de cuvânt („Ceea ce arde fără cenuşă eDumnezeu”).

Pregnant în aceste epistole este sentimentulincapacităţii de a fi sincronic cu prezentul, de a fi, cutoată fiinţa, în prezent. „Boris, unde ne vom întâlni?– întreabă Ţvetaieva –. Am, în momentul de faţă,sentimentul că nu mai trăiesc nicăieri. DeocamdatăVandeea – dar pe urmă? Sufăr, în general, de o atro-fiere a prezentului, nu doar nu-l trăiesc, dar nici numă aflu vreodată în el”. Nepotrivirea cu veacul şi culumea este resimţită şi de Pasternak, pentru carearta reprezintă un consumator de energie şi de vita-litate, de har şi de frumos şi nu un generator deviaţă, aşa cum apare în percepţia largă: „Curentelecontemporane îşi imaginează că arta este asemeneaunei fântâni, când, de fapt, ea este – un burete. Eleau hotărât că arta trebuie să ţâşnească, atunci când,de fapt, ea trebuie să soarbă şi să se hrănească pesăturate.”

Scrisori şi poezie, ca tot ce este cuvânt şi artă,îşi revelează autorii în identitatea şi unitatea stabi-lite undeva, într-un spaţiu intermediar, sub semnulMiracolului şi al paradoxului. Cuvântul genereazăsens şi frumuseţe consumând sens şi frumuseţe, con-sumând viaţă. În Romanul epistolar alcătuit, con-struit de Janina şi de Ion Ianoşi, tocmai viaţa aceas-ta „consumată” se salvează prin sens, căci este dărui-tă unui „al doilea” viu şi receptiv şi care, prinMiracolul despre care vorbea Pasternak, al identită-ţii şi al unităţii, nu se opreşte la destinatarul ini-ţial. �

© D

OR

UH

AL

IP

Irina CiobotaruScrisori sau „Devenirea printr-unal doilea. Rilke, Ţvetaieva,Pasternak, Roman epistolar, 1926

Marii poeţi sunt generoşi cu confraţii.Şi marele poet Cezar Ivănescu afost: „Din Daniel Turcea sau PetruAruştei rezistă tot ceea ce au scris”,

nota în Timpul asasinilor. Pe Cărtărescu, însă, „pia-tra tombală” a literaturii, l-a văzut ca plagiator caren-are un stil pentru că le are pe toate, de laBolintineanu la Dimov. Exprimare frustă, iritantă.Şi câte alte adevăruri ale lui, spuse oblu, mai ales depe „Baricada” lui Victor Eduard Gugui, nu i-au creatduşmănii, pe viaţă şi pe moartea lui. Nu-şi mascaantipatiile, nici nu şi le atenua. A tras cu puşcapolemnicii, provocând umori şi rumori. În Timpulasasinilor, a povestit despre un „scenariu extermina-tor” împotriva dogmaticilor redactori de la „Iaşulliterar”, care nu-i publicau pe tinerii rebeli. Lesnea,Ignea, Costea etc. au fost puşi – imaginar – la zidulRâpei Galbene şi condamnaţi. Poeţilor din plutonulde execuţie Cezar le-a ordonat: „Să ne pişăm pe ei”.

Războaiele n-au fost doar verbale. CezarIvănescu s-a vrut „un fel de spirit pedepsitor înlumea scriitorilor”, cum notează Ion Lazu în Scenedin viaţa literară (Editura Ideea Europeană, 2007, p.30). S-a aflat în multe conflicte deschise, a provocatîncăierări cu cobreslaşii, a ofensat şi a fost ofensat.S-a mai depărtat de ad-de-verum, dar a şi fost lovitbrutal, atins de Rău: denigrat, discreditat, ponegrit.L-am văzut pe lista neagră a ziarului Cotidianul,lângă omagiatori la greu ai PCR. Cezar Ivănescu şiN. Balotă, alături de Adrian Păunescu şi C.V. Tudor.Râca urâtă, specifică iaşioţilor, a luat chip de pam-flet, plin de verdicte infamante. „Om neavut”, CezarIvănescu a fost acuzat că s-ar fi înavuţit şi alte pră-păstii.

De dezlănţuit, debatteurul se dezlănţuia con-tra detractorilor lui Eminescu. Pe T.O. Bobe, dezgus-tat de mirosul de tei al poe-ziei eminesciene, dar pre-miat la Ipoteşti, nu-l agrea.„Ce-i uşor să-ţi placăEminescu? E foarte greu”.

Optzeciştii nu i-auplăcut, dar s-a manifestatmai ales contra impostori-lor. Găsea că „prostmoder-nismul” negase tradiţia reli-gioasă a poeziei, funcţia eide act liturgic, sacru şi nuprofan; că ludicul verbal îlîmpiedică pe poet să între-zărească misterul lumii, alumii taină. Or, ştachetaridicată de Dom Cezar erafoarte înaltă: „scriind hârtiapoate lua foc de lumina luiDumnezeu”.

Spus cu superba-iputere de a fascina: „Artapoeziei era o artă funda-mentală, religioasă şi tota-lă, pentru că poezia eraînsoţită de muzică”. Şi încă,de la Maître cetire: „Nu fac ocondiţie sine qua non dinasta, dar poezia, în general,textul ei scris, trebuie să se

îndrepte către religie, către mit, către valorile mari,tradiţionale”.

Iată şi rodul poetic, Doina (la margine):„!rogu-mă, rămâi aici/ Doamne, nu pleca// că

stă peste noi Moartea,/ Doamne, nu pleca,// Moarteatoată-i la hota –,/ Doamne, nu pleca...// dacă pleci ne-om dare foc,/ rogu-mă, mă rog”.

Şi-i de subliniat: citeţul/ anagnostul e slujitorîn biserică alături de psalt.

Odată cu revenirea lui Cezar Ivănescu în Iaşi(convins pe urmele lui Sergiu Al. George că Iaşulcomunică subteran cu India) şi cu întoarcerea luiMihai Ursachi acasă, Târgul, dulcele, intrase în„linia regală a poeziei”, chit că nu s-au prea îngăduit,pentru atentat la întâietate. Mai mult încă, DomCezar avea stofă de „orchestrator spiritual” (LucaPiţu), iar calitatea asta rară nu i-a fost iertată.Proiectul Cezarului – de a repune în drepturi mareapoezie românească – începuse a se contura. Etapabenefică a Editurii Junimea se leagă de numele poe-tului Cezar Ivănescu, după ce N. Creţu şi interima-rii o aduseseră în pragul falimentului. Da, prinCezar Ivănescu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi,Emil Brumaru, Nichita Danilov, Iaşul devenise „epi-centrul poeziei româneşti”. „Poate şi al lumii”, sehazarda Domcezarul. Dar de ce n-am vrea ca iluzialui să funcţioneze?

Prin moartea lui Romanescu, apoi a luiUrsachi, apoi a lui Ivănescu, „nobila falangă molda-vă” s-a descompletat, pierderile au fost mari şi grele.

Numai că Poetul Cezar Ivănescu – o cred cutărie – s-a întâlnit in concreto cu Shakespeare înAlbion, cu Dante în Italia, cu Claudel în Franţa... S-avrut şi a fost contemporan cu Conachi şi cuAlecsandri, cu Eminescu, Blaga, Goga, cu ŞtefanPetică şi cu Bacovia, cu Magda Isanos, Labiş, IoanAlexandru; cu mai tânărul Turcea şi cu mai bătrânulDimov, cu Angela Marinescu şi cu Aura Christi. S-avrut şi a fost puer senex, copil bătrân, din stirpeabătrânului copil Homer. Poezia-incantaţie şi-adorit-o cântată în public şi ascultată de public. Aurmat numai calea sa (rar lucru!), convins că mode-le trec, poeţii mari rămân. „Faptul de a fi sau numodern mi-a devenit, dintr-o dată, indiferent”(Roland Barthes).

Şi-i dau dreptate lui Petru Ursache, care, înmonografia Înamoraţi întru moarte. Eros Poesis laCezar Ivănescu (Editura Timpul, Iaşi, 2004), a urmă-rit obstinat tema morţii aşa-zicând laice – moarteaca iubire, iubioartea şi tema morţii ca moarte, orien-tată religios, „în spirit carpato-tantric”, ducând laîntărire morală. „Cezar este alt nume pentru poezie”,a conchis autorul.

Ca orice mare poet, Cezar Ivănescu a avut pre-viziunea sfârşitului tragic: trecere nedreaptă, moar-te forţată. Nu se mai îndoieşte, cred, nimeni înmomentul de faţă că Dosariada a avut strategia eimalefică: „docomentul” care apare la ţanc, să distru-gă pe careva. În cazul poetului, dovada nici n-a maiapărut. Pe alese se fac şi spălările de mâini (una pealta) şi de obraze.

A demasca (verbul maleficului Leonte Răutu) adevenit a desecretiza. Iar deconspirările, cum spu-neam, s-au făcut pe alese: unii au fost puşi la zidulinfamiei, alţii – scuzaţi. Hăituiţii, ca poetul CezarIvănescu, au rămas hăituiţi. Scapă cine poate! ConuAlecu, boierul Stolnici, cutare mitropolit, cutare poli-ticiană cu musca-n ochi... Pe Al. Paleologu şi peŞt.Aug. Doinaş, Cezar Ivănescu i-a dispreţuit(public) pentru că au luat soldă de la Secu. Nu şi-iputea imagina numărând banii aceia: „Literaturaromână s-a scris cu sânge, cu creieri şi cu suflete, darnu suflete de slugă cum poartă azi cu mândrie DanZamfirescu sau Al. Paleologu, fericiţi că au servitSecuritatea, de ar crede că era şi asta vreo Teodora aBizanţului” (Timpul asasinilor).

I-a fost dată o Golgothă, pe care a urcat-o sin-gur, desculţ, aşa cum a şi fost îngropat, după IonMurgeanu, prietenul de cursă lungă şi GabrielaCreţan, autoare a unui cutremurător Mic tratat des-pre arta trădării. În Sutra a XI-a, a avut previziuneapropriei morţi:

„!neam bun şi blând,de trădători,

cuminte neam,frumoasă cruce,

pe Fiii lui Dumnezeieştineamul cu drag pe cruce-i duce!”

Că Dumnezeu i-a atins adâncul sufletului elimpede în Poem ascensional:

„dar lângă Tine-i numai bine,de-aceea-Ţi zic neprefăcut,fie să treacă de la minetot răul ce mi s-a făcut!”A fost împins în greve ale foamei, ca-n ‘86, când

i-a fost interzis cenaclul. Nepeceristul CezarIvănescu, „anticomunist pe faţă”, a fost dat afară,după acel Decembrie, de la Luceafărul. Minerii, che-maţi în Bucureşti să planteze nu-mă-uita în PiaţaUniversităţii, l-au bătut, să-i facă praf creierii.Cezar, din balconul „Baricadei” îi sfidase cu figa, caprofesorul lui de la universitatea iaşiotă, ŞtefanCuciureanu, pe activişti.

Hăituirea CNSAS l-a epuizat. Mircea Dinescua câştigat concursul Vrei să fii miliardar?, dar şicămaşa lui Ivănescu, la zaruri. S-a zbătut să-şi facădreptate. N-a suportat să-i fie terfelită demnitatea.Cu ce cost psihic nu mă întrebaţi. A şi spus-o: „Nuexistă păcat mai mare în univers decât să batjoco-reşti sufletul unui om”. Vă sună prea patetic?

Iaşioftica pe geniul său şi-a spus şi ea cuvântul;nimicarniţele s-au bucurat. Cei care-l flancau strânsnu i-au fost alături la greu. Prietenii care pretindeaucă rezonează cu el n-au rezonat. În ce ne priveşte, euşi Petru U. i-am transmis din primul moment, prinTeodora Zamfir, secretara Junimii, că nu credem ovorbă din ce se spune. Cezar li s-a părut preamânios, prea încrâncenat, prea disperat, prea tragic,aşa cum îl găsiseră prea inflamabil, prea agresiv,prea dur, prea contestatar, prea vindicativ. De câteori n-am auzit: „Cezar Ivănescu e insuportabil”. Puşiîn balanţă, contestatarii ar fi mai mulţi decât emulii,dat fiind că au fost şi mulţi falşi-emuli. A fost iubit,dar şi mal-iubit. A rămas neauzit, ca Bacovia: „Nimictu nu vei auzi din câte voi avea de spus”.

Războiul scriitorului român contra scriitoruluiromân a înscris cea mai ruşinoasă filă din istoria lui.Şi cred că fila asta e trecută în „catastihu luiDumnedzău” la numele Mircea Dinescu.

„Când o fi să mor, vreau să mor cântândEminescu”.

O fi apucat să murmure, pe patul de spital,marele vers al Odei (în metru antic)? „Nu credeamsă-nvăţ a muri vreodată”. Nu ştiu. Ce cred e că poi-mâinele îi aparţine. �

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

11

VViieeţţ ii ddee ccăărrţţaarrii

Magda UrsacheCezar Ivănescu: „Literaturaromână s-a scris cu sânge”

CEZAR IVĂNESCU

Hăituirea CNSAS l-a epuizat. Mircea Dinescu a câştigat concursulVrei să fii miliardar?, dar şi cămaşa

lui Ivănescu, la zaruri. Cezar s-a zbă-tut să-şi facă dreptate. N-a suportatsă-i fie terfelită demnitatea. Cu ce

cost psihic nu mă întrebaţi. A şispus-o: „Nu există păcat mai mare înunivers decât să batjocoreşti sufletul

unui om”. Vă sună prea patetic?Războiul scriitorului român contrascriitorului român a înscris cea mairuşinoasă filă din istoria lui. Şi cred

că fila asta e trecută în „catastihu lui Dumnedzău” la numele

Mircea Dinescu.

CEZAR IVĂNESCU

12

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Emil Brumaru, „poet minor”, „esenţial-mente erotic”, apare uniform în poeme-le domestice, virginale şi nu pornogra-fice, extrase din reverii personal direc-

ţionate, diferite de cele ale lui Dimov şi Ursachi. Înafară de cele două nume de poeţi, mai apare unul careper. „Manierismul dimovian se întâlneşte cu bala-descul doinaşian.” Poeţii şi poezia ajung, laManolescu, în reţele sau circuite care le scurtcircui-tează, pe cât e posibil, pe cele atestate de criticii şiautorii înşişi. Pentru Manolescu, poezia nu se rezu-mă la limbaj, de aceea „limba de o rară savoare” nuface din Brumaru un poet cu adevărat semnificativ.

Cultivat, exersat în „filologia lirică”, ŞerbanFoarţă e un admirabil prelucrător, realizator de pas-tişe, unind comicul, graţiosul şi frivolitatea într-olimbă originală şi neverosimilă. „Unicul maremanierist din literatura română, Şerban Foarţă esteun poet extraordinar şi inventiv.” Efect al plutonicu-lui eminescian, Dan Laurenţiu unifică şi amprentelelui I. Barbu şi G. Bacovia. O „prefacere stilistică” sedezvăluie în Poeme de dragoste iar „amestecul deregistre” în Psyche. Acest „adorabil echivoc stilistic”îi asigură „originalitatea deplină”.

Mult timp fără fizionomie literară precizată,ironist sorescian după 1878, orientat spre lirismulcivic, Nicolae Prelipceanu trece drept un „poet valo-ros şi original”.

Ileana Mălăncioiu nu devine vizibilă la debut,întrucât canonul şaizecist se fixase prea devreme.Grigurcu a greşit opunând a doua serie poetică şai-zecistă celei dintâi, instituţionalizată conjunctural şiinclusă în manualul şcolar. El „avea dreptate, dar apierdut bătălia. Canonul a rămas închis.” După1971, cenzura era mai severă cu noii veniţi, în anii’70-’80, decât cu cei afirmaţi. Ileana Mălăncioiu,„poetă inconfundabilă”, „una din cele mai puternicepersonalităţi din întreaga literatură română”, forţa-se contextul, cu poezia ei de o „puternică originalita-te”, calificată de noul isto-ric sumbră, după ceGrigurcu o numise demoni-că şi morbidă, Simionmacabră, iar Negrici mito-logic-morbidă. Manolescu oaşază în descendenţa vizio-narismului lui Eminescu,iar în universal celui al luiBlake, înlăturând-o deapropierea critică deBacovia. Poezia se purifică,rămânând la moarte şi vio-lenţă. Parabole uneoriexplicite în Peste zonainterzisă. Tragic în Soramea de dincolo. Radica-lizare social-politică înUrcarea muntelui. Istori-cul critic pare că depunearmele în faţa poeziilorsale de după 1989, dacă nucumva comite o îndoialăoblică: „nu ştiu unde să lesituez”.

Cezar Ivănescu, „poetextraordinar de înzestrat”,coborât în „kitsch stilistic”şi „versificare nudă a unuijurnal intim”, e un baco-vian care ajunge şi la el

însuşi, exprimând o senzualitate orgiastică. Rodul şireligiozitatea, dusă până la identificarea calificatparanoică cu Isus, sunt temele mari, turnate eclecticîn vechi specii ale lirismului cult şi folcloric. Întrea-ga poezie a lui Mihai Ursachi (amestecat inexplicabilprintre poeţii primului val şaizecist), nelipsită de ori-ginalitate, este un „bric-à-brac de influenţe”:Eminescu, avangardiştii, Urmuz, Blaga, E. Botta,Dimov, „rescrie elegiile lui N. Stănescu”. Nu ajungevizibilă intertextualitatea. Dar îi anunţă pe optze-cişti. „Înaintea optzeciştilor, el scrie o poezie inteli-gentă, ludică, plină de ironie intertextuală, savuroa-să lexical şi în stare de permanentă graţie.”

Al. Miran ar fi un poet „foarte original”, „extra-ordinar”, necunoscut cu adevărat criticilor în poeziasa livresc-ceremonios şi visător lucidă. MirceaIvănescu, şaizecist singular, nepăsător la poetic,„simplu şi clar”, livresc, biografic, prozaic, dramatic,„n-are tradiţie la noi, nici urmaşi imediaţi”. AngelaMarinescu a publicat eseuri, din care reiese că adop-tă „modernismul interbelic” în linia mare, Poe-Mallarmé-Barbu: radical, intolerant, absolutist,marcat de purism spiritual. E, prin urmare, neomo-dernistă. Poeticul ajunge perceput ca esenţă a vieţiiintegrale, de la visceral la raţional. Poezia unitarădin unghi etic şi metafizică, abstractă (fără „ardenţăsenzorială”, constatată de Grigurcu), şi-ar afla vechişi întinse rădăcini în vizionarismul lui Blake. Pe par-curs se produce o relaxare, o întâlnire de trăiri şitemperaturi extreme. Expresia gnomică adoptă o„sintaxă minimă”. Angela Marinescu ar face o „poe-zie de «analiză»”, probabil în sensul etimologic alcuvântului, de descompunere. Termenii nu sunt însăai suprarealismului, ci ai expresionismului: jupuire,ţipăt încremenit. Adrian Popescu, singurul poet clu-jean şi „echinoxist” istoricizat şi antologat, e, cumştiam, naturist, religios ca – alăturările le înlăturăpe cele cunoscute – Trakl şi Turcea.

Mircea Dinescu apare ca un poet al dispersiei,legat deopotrivă de N. Stănescu, A. Păunescu, I.Alexandru. Apt de o „senzualitate francă, ironic-păti-maşă” (numit de E. Simion un teribilist melancolic),aluziv, sarcastic, agresiv în tematica social-politică,poetul stă la dispoziţia cititorului cu ademeniriextreme, de la folclor la avangardă. E-n stare săcoboare în facilitate ca Topârceanu, dar şi să deschi-dă calea poeticii optzeciste.

La începuturile lui continue, Dorin Tudoranera un poet nefixat, abstract, stăpânit de analogiistranii. Devine un erotic în descendenţa luiEminescu ori în aceea – spune călinescian istoriculcritic – suav-mahalagească a lui Lorca. Trece prinlirismul livresc şi, în fine, ajunge şi el un autenticmodern, nervos, energic, sarcastic.

Alţi poeţi vin din alt gen literar. Ei chiar şisunt de alt gen artistic. „Mircea Ciobanu este unuldin cei mai originali poeţi.” Originalitatea sa rezidăîn aspiraţia etică la corporalitate. Secret, iniţiatic,

inclasabil, el vine nu doardin Barbu şi Arghezi, dar şidin medievalitate. Scrie opoezie eufonică şi ceremo-nioasă, a fanteziei apocalip-tice acaparatoare, generatătraumatic.

În lirica lui MateiCălinescu, istoricul criticconstată că „versurile sea-mănă cu ale lui MirceaIvănescu”. Gheorghe Gri-gurcu practică şi o „poezieminoră, dar nu fără valoa-re, care, dacă are vreundefect evident, îl are peacela de a părea fără nicicel mai mic cusur”. N.Manolescu ştie să găseascătonul pentru a răni afec-tuos.

Prozatorul ŞtefanBănulescu a publicat, nudin vocaţie, dar fără a ficompromis, şi o plachetă depoezii. Poemele „elegiace”ale romancierului NicolaeBreban sunt calificate ono-rabile.

Generaţia ’80 şi „noua” paradigmă poetică

N. Manolescu nu este convins de existenţa nudoar a unui canon, dar nici a unei paradigme poeticenoi, optzecist-postmoderniste. Iau în seamă nudeclaraţiile aflate şi în istorie, dar tratarea operelorşi a autorilor. Generaţia ’80 este retrasată în noilimite istorice, fiindu-i introduşi poeţi anticipatoriniciodată văzuţi astfel, dar şi recuperaţi dintr-untimp apropiat de prezentul în care este scrisă şi, iată,re-făcută, istoria literaturii.

Optzeciştii practică şi ei diferite altoiuri poeti-ce, cu scopul conştient sau nu de a obţine hibridulpostmodernist, agreat de unii, dizgraţiat de alţii. Eisunt prozaici, biografişti, dar şi mitologici-metafizici-spiritualişti. Nu se disting de şaizecişti. Mai multchiar: excluzând relaţia ideologică, estetic ei par acontinua mai degrabă primul decât al doilea val şai-zecist. Selecţia e şi ea o lecţie de istorie literară. Suntalungaţi unii dintre poeţii răsfăţaţi şi se regăsescbinecuvântaţi, într-un fel ambiguu, în locul lor, uniidintre marginalii (pre)optzecişti.

Textualismul lor e amintit foarte rar, cu vădităneplăcere, aşa că el nu va fi personalizat de istoriculcritic ca un concept artistic. La fel se va proceda şi încazul prozei. Poezia de angajament civic, politic,moral, religios este scoasă în faţă. Substanţa acope-ră, dacă nu chiar îneacă, forma. Postmodernismulraportat la trecutul poetic, întors până la folclor şitrubadurism, apare ca un fapt poetic mai curândaccidental. Practic, el nu are noi relaţii decât moder-nismul cu paradigmele poetice anterioare.

Primul dintre optzecişti, Liviu Ioan Stoiciu,rămâne autentic mai ales în primul volum, printr-o„scriitură prozastică” în linia E. L. Masters-M.Sorescu. Autobiografic şi mitologic, scrie poeme rosti-te de multiple voci, reunite într-un Babel pitoresc.Maniera devine mai sofisticată, marcată de viziona-rism abstract. Volumele ajung „tot mai eterogene”.Există o „tensiune între sintaxă şi prozodie”. Aparedezarticularea limbajului într-un „suprarealism fărăviziune”. Nichita Danilov, la care nu sunt descoperitetrăsături proprii, apar notate influenţe soresciene. Elilustrează „cazul destul de rar al incapacităţii de fixa-re”. Termenul fixare e echivoc: poate semnala origina-litatea, dar şi manierizarea ori monotonia sterilă.

Cu doar două volume din 1979 şi 1991, ignoratde dicţionare, Eugen Suciu ar fi un „poet original şiinventiv, chiar dacă uneori cultivă absconzitatea receîn felul lui René Char”. Gnomic, concettist, aparepurtat de o „inspiraţie fabricată cerebral”. În cazulpoetului Călin Vlasie, care este şi editorul acesteiIstorii critice…, Manolescu ajunge, ca să zic aşa, ser-vil şi derobant. Îi citează pe Ţeposu şi Lefter, dupăcare pare a se ascunde într-un mod straniu, personalvăzând în poeme „întâmplări fireşti şi oarecum ciu-date”.

Gabriel Chifu ajunge tot un caz de „nefixare”,între „metaforizare şi prozaism”. Poeziile sunt „epi-fanii delicate”, „extaze caligrafice”. Pesimist şi nega-tivist, poetul apare inspirat de realitatea aspră. Poetsocial, moral, politic, prozaic, sentimental, întrefaconda minulesciană şi beatnicii americani, esteTraian T. Coşovei. Continuând Joc secund şi 11 ele-

Marian Victor BuciuPoezia românească în Istoria… manolesciană (IV)

Poemul luniiLiviu Ioan Stoiciu

Hai, neamule

ia mâna de pe mine! Mă cunoşti de undeva? Vreisă ţip? Hai, neamule! Iabaloane cu heliu şi bastonaşe fluorescente… Ţi-ai pierdutşi ultima brumă de demnitate: a fost de-ajuns să-ţi cadă măselele, una după alta,apoisă te lase vederea şi să te faci tot mai mic în ochii mei. Te place? Nu te vezi? Am îmbă-trânit, asta vrei să spui? Ei, şi? Tu n-aiîmbătrânit? Tu nu te vezi? Nu a depins de mine, important e că nu sunt singurla masă. N-am ajuns ca tine, să prefer să-mi pierdtimpulcu pisica albastră, acasă. Nu e albastră,e galbenă acum. Iarai vopsit-o? Întotdeauna am susţinut că tu nu eşti întoate minţile, dar nimeni nu m-a crezut. Până ce n-am căzut în groapa cuvar stins… Tu mai bei? Dă din cap. Am auzit că pentru beţie se descântădracului jumătate de litru de ţuică, se bagă în botulunui câine mort de ceva vreme şi se îngroapăcu lumânări aprinse. Şi te laşi… Pe cuvânt de onoare:

o face să râdă.

EMIL BRUMARU

ILEANA MĂLĂNCIOIU(continuare în pagina 14)

13

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

Redactat în patru luni (20 Noiembrie2008 – 25 Martie, Bunavestire 2009Bucureşti – Mogoşoaia p. 478), într-unritm febril, febra trupului psihic este

un leit-motiv al cărţii, recentul roman al AureiChristi Cercul sălbatic (Editura Ideea Europeană,2010), pus sub pecetea moto-ului: „Dacă aşa le placezeilor, să recunoaştem că, de vreme ce suferim, noiam greşit” (Sofocle, Antigona), continuă în plantematic şi expresiv discursul despre lume şi „omulromânesc” într-o viziune artistică personală. AuraChristi aduce în spaţiul românesc experienţa deviaţă şi de creaţie şi lecţia asimilată creator dinproza franceză ilustrată de Marcel Proust, din cearusească reprezentată de M. F. Dostoievski şi Cehov,ori cea germană creată de Th. Mann, putere deinvenţie, rafinament în structurile narative, har des-criptiv, ştiinţă a construcţiei personajelor complexe,portretizate remarcabil, disponibilităţi reflexive ce-şisorb sevele din filosofia lui Platon, A. Schopenhauerşi Fr. Nietzsche, un lirism dens şi capacitate eseisti-că subtilă.

Lirismul este evident în descrierile de natură,de o impresionantă diversitateprin care reuşeşte „o redare alocurilor sub specie absolută” caartă a punerii pământescului(cu floră şi faună, cu fluturi şiflori, cu arbori cu „ochi” în peisajmontan, ori marin, cu apă şi cer)în „relaţiuni cu cosmicul, cuabsolutul, cu ilimitatul”1. Prindescriere, prin creaţie deci,natura se antropomorfizează:„Ceea ce încep să descriu, prindefiinţă, zicea. Dacă descriu, suntmai vie; cele atinse cu verbe,substantive, topindu-se, iubin-du-se, capătă viaţă, substanţă,se transcend. Vorbea cu sineînsăşi. Simţea cum se mişcă pei-sajele, tablourile imaginate deea înăuntru, acolo, în adâncurileei întortocheate, de neînţeles”(p. 410). Patosul trăirii, vibraţiaviului este mai tensionată liricîn poemele proprii risipite însubstanţa epică: cele douăpoeme tulburătoare, cu versuride „bocete ori psalmi erau adu-nate din ochiul cosmic al nopţiicântate micuţei Aida de DanaPăduraru, prietena din studen-ţie a maică-si” (p. 370) ori versu-rile auzite de Diana în biserica bucureşteană frec-vent cercetată: „Vai, steaua era o fericire necunoscu-tă, (promisă de Dumnezeu cuiva … / Dar, noaptesenină, vistiernica a secretelor,/ omul care a luat-o dece tremura?)” (p. 236). În câteva rânduri recurge laversurile lui Goethe, Rilke, Brodsky spre a definifebra de care este animată Diana, protagonistaromanului, sau alte personaje.

Multe vise ale eroilor sunt intens lirice şi cufuncţie simbolică, metamorfozând realul în imaginarşi dând, prin interpretarea semnelor, răspunsuri laatâtea întrebări pe care scriitoarea şi le pune, pro-fund ataşată valorilor perene ale umanului. Titlulromanului are conotaţii multiple, cercul fiind spaţiulexistenţial închis, strâmt şi îngrădind, limitând fiin-ţa în evoluţia sa liberă, impunându-i privaţiuni, maiales când nu e animată de febra trupului psihic, detentaţia transcenderii, de setea dezmărginirii. Dianaare febra lăuntrică ce o împinge spre „acea liniştedumnezeiască creată şi transmisă de cei trei îngerialcătuind cercul perfect (s.n.), pus în lumină, învaloare, spuneam, de îngerul din mijlocul lucrăriiţinând mâna întinsă spre potirul-cerc. Cercuri.Cercuri. Cercuri. Perfecţiunea tronând ca o boare cete cuprinde cu blândeţe, eliberându-te schimbat, sur-prins în triumful discret de a păşi pe terenuri necu-noscute, necălcate, negustate. Cum să nu jubilezi,bucurându-te de faptul că ţi s-a revelat dumnezei-rea, ţi-a fost deschisă o uşă spre viaţa-i interioară?Aşa cum, uneori-adeseori, Ea, dumnezeirea, ţi searăta la lectura textelor sfinte ori când îi citeşti peunii poeţi…”(p.352).

În faţa copiei Troiţei lui Andrei Rubliov, de laBiserica Sfintei Treimi, făcută de călugărul Semion,„Diana simţi ceva straniu, greu de definit, […] o miş-care infinitezimală. În faţa ochilor persista imaginea

cercului. Secretul e să fiiferecat într-un cerc aşacum sunt închise făpturiledin dumnezeiasca icoană”(p. 352). Diana a fost cres-cută de mătuşa sa, Ira, înfaţă cu altă copie a Troiţei.Şi cum nu se simţea cre-dincioasă în sensul clar alcuvântului, cu informaţiide la părintele Inochentieva pleca la Călimăneştisă-l cunoască pe călugărulSemion.

Tipologic romanulAurei Christi nu se înca-drează, fără rezerve, în

vreuna din formele triadei manolesciene: doric, ionicsau corintic. Cercul sălbatic, aparent, are elementede roman poliţist. Căpitanul Viorel Munteanuanchetează cazul dispariţiei misterioase la mare aVladei Vilavici, fiica unui mare sculptor, şi deşi cer-cetările par a duce la descoperirea criminalilor (prie-tenul Vladei – Daniel Strungaru şi Lara Hrenciuc),servul legii este oprit din investigare „din lipsă deprobe”. Nici Silviu Vilavici, tatăl Vladei, nu vaîmplini dorinţa răzbunării pentru moartea odioasă şinedreaptă a fiicei, deşi discuţiile cu Lara şi apoi custudentul său, cu Titi Dumitrecu, îndrăgostit deVlada, îl edifică asupra identităţii criminalilor.

Roman al condiţiei umane, ca şi cel anterior(Casa din întuneric), discurs despre individ şi desprelume, reabilitează epicul, dar nu ocoleşte nici digre-siunea eseistică ori reflexivitatea. Cercul sălbaticeste şi un roman al vârstelor, sondând copilăria (înlo-cuind madlena proustiană cu dulceaţa de nucăverde) ale cărei dimensiuni nu sunt doar inocenţa şijocul, ci şi o maturitate precoce (discuţia Aidei cutatăl său Silviu Vilavici, marele sculptor), adolescen-

ţa, maturitatea senectutea dis-tribuite în registru feminin şimasculin cu împliniri, dar maiales frustrări.

Roman de analiză psiholo-gică, Cercul sălbatic transferărealitatea cotidiană în interiori-tatea fiinţei, febra trupului psi-hic fiind supusă disecţiei autos-copice, infinitezimale, urmărindcomportamentul în raport cumetafizica iubirii, a credinţei, aatitudinii omului în faţa morţii,dialectica sacru-profan, proble-me ale creaţiei artistice, a func-ţiei purificatoare, katharctice aartelor (literatură, muzică, arteplastice), iar articularea lor filo-sofică nu exclude fiorul poetic,într-un roman complex cetopeşte şi armonizează gândurişi sentimente variate.

Şi compoziţional romanulAurei Christi aduce elementenovatoare, cele 9 capitole, com-puse din secvenţe epice variabi-le ca număr, permit urmărireapersonajelor pe un plan exte-rior, fiecare capitol fiind un cercdantesc, o bolgie infernală tra-versată de trupul fiziologic, de

carne, şi un plan interior, de trupul psihic, protejatde casa din interior: „Casa ta e universul lăuntric,unde te adăposteşti ca într-o peşteră, într-o singură-tate monstruoasă, pentru a fi, a smulge viul, a-l mul-tiplica, adunându-ţi bocceluţele din care îţi vei hrănifiinţa în vremurile de secetă ” (p. 392).

Ca şi-n romanul precedent (Casa din întune-ric), casa este un spaţiu protector al intimităţii, fie-care personaj avându-şi un astfel de loc al fiinţăriiinterioare, mai deosebită fiind a Dianei, în staţiune,„camera ei minusculă, incomparabilă cu nici unadintre încăperile în care îi fusese dat să stea pânăatunci, se spăla pe mâini, se pieptăna uitându-seîndelung la chipul ei reflectat în oglinda de pe pere-tele din faţa patului ei nu prea larg; în oglindă vedeamereu reflectându-se Troiţa rublioviană – o atârna-se deasupra patului la venire – de acolo o studiauprecaut-discret cei trei oameni-îngeri, imaginândcercul perfect” (p. 410). Şi este casa din lemn a călu-gărului Semion, unde se reculegea în lectura NouluiTestament şi a Sfintei Scripturi, unde şi Diana intra-se, văzând „un vraf de cărţi. Icoane. Aha. O copie nuprea mare a aceleiaşi icoane transformată în obsesie.Sfânta treime rublioviană îi tot apărea în faţa ochi-lor, încât femeia se tot întreba ce anunţa minunea?”(p. 413).

Măsura creativităţii unui romancier o dă ştiin-ţa construcţiei personajului, pe care Aura Christi oposedă din plin, plonjând în profunzimea firii, reali-zând caractere memorabile. Imaginea eroinei cunume de zeiţă, fata-femeie Diana, cu ochii albaştri caapa mării Mediterane, rezultă din însumarea modu-rilor în care o percep cei cu care intră în relaţie. PeViorel Munteanu îl fascinează „desenul botticelian alrotulei drepte a Dianei… părul incredibil de des,ondulat, de un negru focos, strălucit, faţa rotundă,plină, nasul ferm, sprâncene late, negre-negre, buze

cărnoase si fine, de o senzualitate şireată specificădivinei Venus din celebra capodoperă bronzinianăVenus, Cupidon, nebunia şi timpul. Trupul bine pro-porţionat avea rotunjimi fine, încă neîmplinite care-lfăceau să creadă că posedă o femeie care ezită să-şipărăsească formele de fată” şi-l invită la „nesfârşite-le şi inventivele jocuri erotice” (p. 15) mai ales că, înacest moment „nu-şi bătea capul cu fleacuri; impor-tant era să trăiască din plin clipa, să savureze pre-zentul” (p. 116). După fascinaţie va urma contrarie-rea, Diana îl va abandona, urmând „febra ce se întor-cea în corpul ei psihic, ca puiul de leoaică lamama…” (p. 273) La restaurant, pe litoral, în dialogcu chelnerul-student la filosofie, Diana afirmă că„iubirea e un travaliu de durată” şi-i recomandăprincipiul augustinian, reţinut şi de la prietena eiSophie: „iubeşte şi fă ce vrei”. Sergiu Codrescuremarcă setea ei de frumos. Diana iubeşte florile, flu-turii, mestecenii, „lumânări scurse din cer”, are ofoame nemăsurată la viaţă, argumentându-şi opţiu-nile cu exemple din Nietzsche ori din creaţia divinu-lui Dovstoievski. Cu prietenele este generoasă,altruistă, ajutând-o pe Livia să-i dea tatălui ei,Vasile Bejenaru, o lecţie de Dona Juana „parşivă”.Întâlnirea cu Ira Străinu, mătuşa tatălui şi a ei, careo creşte cu Troiţa lui Rubliov în faţă, o anunţă de ple-carea ei, a Irei, în călugărie, la bătrâneţe, detalii ce-i vor grăbi şi ei plecarea spre mănăstirea dinCălimăneşti pentru a-l întâlni pe autorul copieiTroiţei, pe călugărul Semion. Ea nu se mai mulţu-meşte cu existenţa, cu realitatea aşa cum e, aceastaechivalând cu statul „pe marginea disperată a trupu-lui de carne şi spirit”, ci se reîntoarce „acolo, în adân-curile tale (în jungla lăuntrică – ah, ce regat, ceîmpărăţie de necuprins!! – de o disperată bogăţie,unde se întâmplă totul, totul: şi moartea şi viaţa şisenzaţia de moarteviaţă)”. (p.981).

Născută sub semnul urgenţei, Diana Belinskiia şi hotărâri de acelaşi fel, circumscrise urgenţeiadică: vinde apartamentul vechi, pleacă în staţiuneaCălimăneşti, după ce şi-a procurat o mini copie aTroiţei, închiriază o cămăruţă în staţiune, drumurirepetate o vor duce pe promontoriul paradisiac alcalugărului Semion, care după o indecisă interdicţieiniţială acceptă prezenţa arătării, vedeniei, vietăţii,care aduce şi linişte în sufletul său. Foamea de viaţă,de frumos, de artă („dacă ar fi fost fluture ar fi avutacces la arhitectura clară a florilor din alt unghi,dacă ar fi fost lună, ar fi adăpostit morţii tineri...)”,de linişte, o fac şi mai fragilă, „încât uneori-adeseorimă întreb cum de nu explodez, dăruind din viaţamea, din rezervele mele de viu arborilor, ierburilorsoarelui...” (p.433), iar lumea nepăsătoare, agresivăo vor înghiţi: Diana este violată, după vindecareasupravegheată de Semion, este omorâtă o ciută dinpădure. Femeia-fată se va însingura în chilia undes-a stins mătuşa Ira. Jurnalul descoperit acolo e acu-zator şi grav: Ira a avut relaţii incestuoase cu tatălsău, Doru. Alt punct de sprijin i se năruie, odatărevenită în Bucureşti, când Diana este escrocată deo falsă călugariţă, încât incredibila făptură alunecăîn nefiinţă, otrăvindu-se. O dispariţie paradoxală,poate, o prea iute ardere, de o infinită tristeţe, apro-piată de a Vladei Vilavici, răpusă de propriii prieteni(Daniel Strungaru şi Lara Hrenciuc), generânddrama celuilalt pivot al acţiunii din roman: SilviuVilavici, profesor la arte grafice şi sculptor vestit.

Chemat pe litoral s-o identifice pe Vlada, tatălei, Silviu Vilavici, rememorează naşterea celui maiiubit copil al său, „o fantasmă; asemenea femei nuexistă”, „a făcut totul cu iubire”, practicând religiaiubirii. Sufletul artistului este răvăşit, Ludmila,soţia sculptorului, distrusă de viclenia morţii, dejocul ei perfid, cedează nervos şi ajunge la spitalul depsihiatrie. Tatăl, „marele urs”, îşi face din pictură unrefugiu, lucrul e liman, chiar dacă se „îmbolnăvea”de moartea fiicei sale, suferinţa îl bântuia, dar elcaută viaţa, o ia de la început, urmându-şi vocaţia cufidelitate, cerând divinităţii putere. Este conştient că„realitatea prinde viaţă pe măsura ce o creez”(p.304). Opera asigură nemurirea. Aidei, care-i facegrave reproşuri, sculptorul îi răspunde calm, forân-du-şi adâncurile-i labirintice. Artistul picta, cizela,ostenea în umbra modelelor mai tinere, motivându-şi actul creator cu exemple din istoria artelor umani-tăţii, concluzionând că „lumea e o sărbătoare.Existenţa e un festin. Laud suferinţa, fiindcă ea dăgeniu”, cum aprecia şi Nietzsche. Artistul va găsi unaliat în Dana Pădurean, care-i va dărui iubire, iarAidei alinare, chiar dacă-l va părăsi o vreme, reve-nind cu Diana în Bucureşti (înaintea morţii ei impre-vizibile). Silviu va găsi în jurnalul Vladei reflecţii,„unele de o naivitate înduioşătoare, altele de o matu-ritate coaptă, împlinită, lucidă”. (p.380)

Şi în acest roman Aura Christi rămâne ataşatăvalorilor eterne ale condiţiei umane, interpretândoriginal simbolurile ei, respingând modele şi capti-vând prin densitatea problematicii, febrilitatearedactării, viabilitatea caracterologică, tensiunealirică, minuţia sondajelor psihologice, ştiinţa con-strucţiei narative şi – nu în ultimul rând – prinregistrul stilistic divers, armonios şi expresiv, cu for-mulări aforistice memorabile. �

1 Lucian Blaga, Ţări şi etape, p. 74, 75.

Ironim MunteanLirism şi expresivitate

14

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Sibianul Mihai Curtean, care coordonea-ză cenaclul literar Club ASTRA încadrul Bibliotecii Judeţene din oraşulnatal, se află la a treia carte de poezie.

Pe primele nu i le-am citit, dar numele său ne eracunoscut. Citit la grămadă, cum poate că nu ar tre-bui, pare un poet lejerist cu un condei cursiv, coloc-vial-ironic, fără mari probleme şi care are fantezia săscrie nearticulat sau dezarticulat substantivele şifără apostroful de rigoare („păru ei roşu”, „becuroşu”, „sunetu infernal” etc.), să pună titlul la sfârşi-tul poemelor şi să ne avertizeze de mai multe oriîntre paranteze că „lipseşte o bucată” de text, ca şicum el nu ar face decât să transcrie (tacit) ceea ce, defapt, scrie – fără vreo grijă deosebită pentru protoco-lul (sau pentru „canonul”) îndeobşte cunoscut al poe-ziei. Ar mai avea, în plus, şi fantezia unui titlu devolum („camiku”!) de un gust exotico-discutabil,într-o „limbă necunoscută” (aflăm din context că vinedin contragerea sintagmei „micul meu haiku”), pen-tru a-l epata pe cititor, propunându-i lucruri nu preafezabile în poezie. În realitate, Mihai Curtean e undouămiist sută la sută (a debutat în 2005), ba chiaruşor „post”, cu o notă aparte de percepere a apocalip-ticului fără limite, al „uşilor deschise” fatalmente alesensului şi ale deziluzionării, rămase totuşi în regi-mul forţamente hermetic al artelor poetice. Maimult, este, în felul său, un poet delirant, de „sonate”delirante (a fost şi editor al unei reviste de cultură cutitlul „Delirikon”, sugerând simultan deliricizarea şidelirul).

La el, sonată nu înseamnă piesă muzicală încanonul cunoscut, ci mult mai pedestru, viziune uşordereglată, într-un gust nou – repetăm! – al acelui„déreglement de tout les sens”.

Încă din textele primului ciclu, anxietateaintempestivă stârnită de spectacolul uman înconju-rător, rămas fără sens, duce la un fel de asurzirebruscă şi rămânere în imagine pură: sunetul nu maiare poartă de intrare în simţuri; surzenia paroxisti-că şi sufocarea (parcă suntem la o reprezentaţie custrip-tease, ori la o simplă „întâlnire” cu „ea”, cu enti-tatea feminină care urmează să fie centrul aventuriierotice) schimbă totalmente regimul sonor obişnuit;sunetele inaudibile devin neobişnuit de concrete şide acute, cu efecte de film rupt, se aude zgomotulhainelor în cădere, foşnetul sfâşietor-infernal al blu-zei de mătase, întreaga senzorialitate se dă pestecap; nu ştim dacă asistăm la un spectacol al vieţiisau al morţii: „totu se opreşte brusc, /vocile nu se maiaud, /stau într-un colţ, /becu roşu se clatină rotindcamera,/ pupilele mi se măresc. le simt foamea, /nupot auzi nimic, /oamenii luminaţi intermitent /vor-besc cu mine, /urlă, /îşi strâng feţele unii-n alţii, /nuse pot mişca. lumina li se sparge /pe obrajii lemnoşi./ea stă-n mijloc, /se uită la mine. /priveşte-mă, pri-

veşte-mă. buzele /se mişcă, n-aud nimic /.../nu potsuporta festinu ăsta crud, /hainele ei, eşarfele, /toatemărimile i se potrivesc. îşi schimbă /forma /atât derepede.” (pp. 8-9)

Poetul mânuieşte un „subreal” (un infrarea-lism înnoit mult, am zice, faţă de ceea ce ştim de pela unii suprarealişti) pus în scenă cu destulă ştiinţăperceptivă: un fel de „moarte-vie”, răsturnată înoglinda muzicii evenimentelor obişnuite ale vieţii,devenite avertismente şi percepute (toate) cu sens„mortal”, infernal. Afazii normale, mici emoţii alecuplului erotic devin deodată evenimente ce se deru-lează cufundate în infraroşul condiţiei muritoare(primul volum al lui Curtean se intitula „Foamea deroşu”), pe altă spiră decât realul şi concomitent cuacesta.

Vorbirea este amputată, nu e bine să zicem„orală”, scrierea practicată de poet, oarecum în joacă,este una pe verso, întorcând foaia şi se cere o lecturăexpertă, la propriu: gesturile cele mai mărunte şiobişnuite dintre bărbat şi femeie devin, privite culentile „subreale”, nişte gesturi fatidice, infernale; caşi cum Adam şi Eva s-ar trezi brusc în Rai cu şarpe-le între ei, pândiţi de cea mai mare primejdie.Lucruri mici, joviale, care niciodată nu au fost văzu-te altfel, în „spectrul mov”, cum şi toate cuvintele cucare sunt descrise capătă o aură irevocabil fatidică şio coregrafie conştient-revelatorie a gesturilor, cutoate detaliile acumulate „In vederea sfârşitului”dinainte intuit. Cei doi „ard”, iar scrumiera dintre eieste acum noul „pom al vieţii”; se trăieşte bucuria defrică, bucuria văzută ca angoasă imensă şi totală.

Nu mai e vorba despre o apreciere a erosuluiprin derizoriu şi tandru, aşa cum se petrecea, depildă, la Daniel Bănulescu („picioarele de care ai datdovadă” etc.), în tonul nouăzecist, care se pare că s-adulcegărit şi el, după ce ne-a cucerit prin naivitateaşi sentimentalismul îmbrăcat în prozaic şi în Kitsch,ci realmente de o retroversiune perfectă între mărci-le vieţii şi cele ale morţii, o încleştare siameză a sen-sului, cu angoasă cumplită a ambelor entităţi unafaţă de cealaltă, acesta fiind noul écart, dacă vrem, alsensului apocaliptic în poezie: „mi se-nchideau ochii,/ţi se-nchideau ochii,/ de-abia aşteptam să ne-ntoar-cem/ cu spatele unu la altu, să ne/ privim mâinilepătate de sânge,/ fiecare având mâinile celuilalt”(„disecţie”, p. 11). E semn că écartul nu mai trebuiesă existe. Altul e acum „motorul” poeziei: dacă erosul(sensului) nu e mortal, negator, nimicitor, nu arefiinţă, ca să spunem aşa. El nu se spune (nu spune)„superficial” şi „sincer” (deşi, în mai toate textelepoetului există o tentă de acest fel, jucată expres; bachiar unul e intitulat superficial despre sinceritate,p. 25); nu dă pe faţă liricitatea sentimentului, ci con-tinuând să rămână în banalitatea lui a nu spunedecât „nimicuri” (sau camikuri, dacă vrem), care,

citite în raccourci, se traduc în stări abisale: senti-mentul iubirii este primejdios, aureolat de frică,astmatic şi sumbru, fără nimic dulceag, deşi estesimplu, poate fi scris pe toţi pereţii, sub formula„BEIBI & PISI”.

Raiul lui este „raiul nostru iadesc”, presupu-nând inclusiv pierderea şi despărţirea totală. Simplamutare a lucrurilor cuiva este semnul cel mai dure-ros al dispariţiei aceluia. Moartea e singurul para-metru al acestei „estetici” apocaliptice: efectul eizdrobitor, asurzitor şi confuz, inedit – pentru care nuexistă „haine” adecvate, nici la propriu, nici în cuvin-te; la rigoare, însă, se pot împrumuta de oriunde cuacelaşi efect. Jazz-ul este cântat de „moartea & co.”

Realitatea, de fapt, nu există: e prezent doarecoul ei muzical-funebru, ecou al nimicului, nu al„fiinţei”: pentru un poet cum este Mihai Curtean(dar nu numai pentru el, deoarece viziunea apocalip-tic-deziluzionată este anunţată de mulţi alţii) între-barea-cheie a ontologiei sensului s-ar putea inversa:de ce există mai curând nimic decât fiinţă?; dar artrece imediat „pe verso”, propunându-ne spre lecturăfiinţa ca nimic (şi invers!): o realitate de a cărei jalecutremurătoare „ne bucurăm” în chip congenital şifără fior metafizic.

Dilema bine-rău nu se mai pune nici ea în ter-menii „paharului plin” şi ai „paharului gol”, ci iatăcum: prin viziunea paharului împins pe margineamesei, „căzând în linişte”, fără greutate, direct înimponderabilul dispariţiei intempestive a lui „aici” şi„acum”.

Scrisul este şi el un „nimic”, un depozit denimicuri. Poetul declară: „nu mai vreau să scriu”.Esenţiale sunt alte lucruri: un miros al mâinilor, unabur, câteva laconice cuvinte fără importanţă, fireştidoar, „în ordinea nimicului”. Rămâne permanent, înciuda „superficialităţii” minimal-conţinutiste a luiCurtean, un sentiment orfic-funebru, foarte nou, amzice, de dispariţie a Euridicei exprimată în alt lim-baj. Iubita e o „străină”. Cei doi îşi sunt realmente„străini” unul altuia (şi abia acesta ar fi un senti-ment... „autentic”) şi sunt invitaţi la o nuntă-moarte-metaforă care despecetluieşte apocaliptic, la propriu,toate sentimentele umane aşa cum sunt ele în realul-subreal. Moartea se teme de viaţă tot atât cât seteme viaţa de moarte: „écart-ul” estetic al metaforeifaţă de limbajul normal nici nu e necesar: „şi i-am ziscă toate fricile pornesc din frica de moarte./.../ ei i-erafrig/ lângă mine, îi era frig şi greaţă,/ îmi vedeamoartea jucându-mi printre coaste,/ ar fi trebuit să-izic că mie nu mi-i frică de moarte,/ chiar stau cu eala masă,/ bem un pahar, vorbim, o conduc,/ o aşteptşi mâine, /.../ ea s-ar fi uitat atunci la mine lung şi cufrică,/.../ da dacă mie mi-i frică de viaţă?”

Nu dorim să epuizăm aici tot ce-am fi pututspune despre poezia lui Mihai Curtean (lipseşte obucată destul de mare din textul de faţă!), ci subs-criem, în încheiere, la spusele criticului Al.Cistelecan: da, Camiku chiar este una din cele maibune cărţi de poezie citite (şi de noi) în ultima vreme.Un nou tip de iluzionare forte (cu conştiinţa, dusăpână la capăt, a deziluzionării, însă!) se pare că batela orizontul poeziei. Dar să mai aşteptăm...

Lăsăm cititorului, încă neobişnuit, plăcerea sădescopere şi singur lectura „pe verso” şi surprizele pecare ea ni le poate rezerva ca pe nişte revelaţii „apo-caliptice” ale noului „amor curtean”. �

Mihai Curtean, Camiku, Brumar, Timişoara, 2009

Ştefania MincuSibianul Mihai Curtean

gii, apropiat de Lefter, E. Suciu şi Ghiu, Ion Stratane abstract, gnomic, nu afectiv, deşi de o delicată sen-zualitate. Sarcastic în poezia socială, Stratan scrie o„poezie tot mai abstract-cerebrală”, marcată de un„textualism sterilizat”. M. Cărtărescu e „unul dinrarii mari scriitori din ultimele decenii ale secoluluiXX şi din primele ale secolului XXI”. N. Manolescu îlprezintă narativ, evocator, la Cenaclul de Luni,citind poemul, barbian ca pornire, Căderea.Urmează superlativele. Vitrine, faruri, fotografii,despre un Bucureşti „real”, ar fi „cel mai strălucitdebut din poezia postbelică”. Poeme de amor rămâne„cea mai radicală şi completă încercare de subversiu-ne, din literatura noastră, a poeziei înţeleasă caexpresie sau confesiune sentimentală”. Poetul pasti-şează şi parodiază stiluri poetice. Recuperează, numinimalizează. „Mircea Cărtărescu tinde către odublă subversiune: ironizarea poeticului şi valoriza-rea lirică a prozaicului.” Apare de la început ca unrecuperator al poeticului retro, postmodern, nu doarîn Levantul, istoria comică a poeziei româneşti (înfapt, a literaturii însăşi). Totul, unde „oniricul sescaldă în proza de zi cu zi”, desfăşoară o „metafizicăa corporalului” într-un Bucureşti fabulos-oriental,printr-un „epos burlesc”, într-un mod „visceral, teri-bil şi uneori grotesc”.

Bogdan Ghiu rămâne fidel textualismului, pecare Manolescu nu-l defineşte şi nu-l explică. FlorinIaru, „bucureşteanul volubil şi teribilist”, melancolicascuns, scrie o poezie politică, laolaltă cu MarianaMarin şi Elena Ştefoi. De la revolta politică la

mizantropia aproape resemnată, Elena Ştefoi conti-nuă poezia cerebrală, dramatică, nefeminină.Situată în proximitatea tragismului Sylviei Plath,optzecistă atipică, împreună cu Muşina, MarianaMarin refuză textualismul în favoarea realităţiisufleteşti autentice. Cu poezia sa realistă, nefemini-nă, Magda Cârneci a dezamăgit, însă, promisiuneacă va fi poeta generaţiei.

Cerebrală, gnomică, manieristă ca EmilHurezeanu şi Eugen Suciu, introspectivă („Cruzimeaautoscopică e fără egal în poezia generaţiei ’80”.),moralistă, de o sinceritate „neruşinată”, trufaşă, tra-gică, în descendenţa lui Bacovia, „religioasă” în notapsalmilor lui Arghezi, Marta Petreu este o „poetăexcepţională, nepreţuită la justa ei valoare”.

Al. Muşina nu pariază pe postmodernism, res-pins cu o vehemenţă savuroasă, uneori nedreaptă.Poetul rămâne un depresiv euforic şi un sarcastic (ecitat Al. Cistelecan). Caustic şi otrăvit ajunge înPersonae, 2001 (de unde e citată epigrama pentruBlandinis-Blandiana). Optzecistul, legat de douămi-işti, e reţinut pentru inteligenţa artistică, limbajulprozaic cu procedee sofisticate. După 1989, noi ajungpesimismul şi senzualitatea făţişă, cântarea sau ros-tirea dragostei ca rut animalic. Ion Mureşan, în careAl. Cistelecan, reprodus aici, vede pe marele poetoptzecist, rămâne pentru recentul istoric literar unrimbaldian, ca Labiş şi Dinescu, ajuns într-un pro-zaism declarat.

Adrian Alui Gheorghe are „o mică notă perso-nală, rezultată din combinaţia de banal, prozaic coti-dian cu o fantezie a metaforei…”, fiind un „caligraf

melancolic şi minor al intimităţii vulnerate”. În legă-tură cu el, Manolescu produce o formulare forţată:„avangardism caligrafic”. Cristian Popescu ajungedilatat pe o largă întindere a poeziei româneşti: con-tinuator al folclorului urban şi mahalagesc, oniric(„visează cu ochii deschişi, la orice oră din zi şi dinnoapte, ca şi Leonid Dimov”), prim postmodernist,nedesprins de „optzecism”, „extraordinar poet”, origi-nal în poetica orală, legat de Minulescu, Urmuz,Cărtărescu şi grotescul Bruno Schulz.

Privitor la dramaturgul Matei Vişniec, aflămcă „Poetul e un sorescian…” Promotorul canonuluipostmodern, I. B. Lefter începuse cu poezie „abstrac-tă şi pură”, se-nţelege de ce abandonată în autosteri-lizare. După 1989, Ioan Es. Pop, prins în seria E. L.Master, M. Sorescu, L. I. Stoiciu, e un poet oral, dis-cursiv, grotesc, burlesc, calamburgiu, care, în Porcec,parodiază mitul originii. Pentru Manolescu, a supor-ta o influenţă nu împiedică producerea operei unice,istoricul notând aici un „poem sorescian din Porcec,capodoperă a liricii noastre”. Acoperit cu totul de L.I. Stoiciu, Elena Ştefoi şi Mariana Marin, apare înaceastă Istorie poetul Liviu Georgescu. Şi pentru canedumerirea selecţiei sale să sporească, proza acelu-iaşi este anihilată şi ea de preţiozitate. Încurcatemai devin căile aducerii în istoria literaturii noastresemi-milenare. „Lipsit de timbru original” apare şipoetul Andrei Bodiu. �

(urmare din pagina 12)

Am urmărit cazul deconspirării luiAdrian Marino, fost puşcăriaş politic,azi acuzat de turnătorie după elibera-re. S-a ajuns prea departe cu împroşca-

rea cu scuipat a lui Adrian Marino – mă refer lafoştii comunişti (la cei ce au servit din greu PCR-Securitate, aflaţi şi pe baricadele presei comuniste;presa scrisă te compromitea public mai rău decâtorice altceva, la nivel de scriitor) care îşi permit azisă-l pună la zid pe fostul opozant ţărănist AdrianMarino (doar de aceea a făcut 15 ani puşcărie politi-că). Mă refer la doi foşti tovarăşi care l-au pupat ştiţidumneavoastră unde pe N. Ceauşescu şi pe a lui con-soartă şi au ridicat în slăvi regimul comunist şi „par-tidul unic”, azi pupători ştiţi dumneavoastră unde ailui Traian Băsescu. E revoltător de-a dreptul să fieapărat Adrian Marino de acuzaţia de turnător decătre elita care n-a colaborat cu comunismul (amreţinut atitudinile de bun simţ ale opozanţilor LiviuAntonesei în Observator cultural şi GabrielAndreescu în Cotidianul.ro, nu mai departe), şi săfie demolat de-a dreptul de către foşti colaboraţio-nişti ai comunismului. Voi da tot două exemple, aziunse cu toate alifiile de „regimul Băsescu”: VladimirTismăneanu, un „odios” oportunist al tuturor regi-murilor (care nu numai că l-a lăudat pe Ceauşescu,dar după ce i-a dedicat o carte şi lui Iliescu, azi îlînjură zilnic, fiindcă aşa-i cere funcţia înaltă pe careo ocupă), şi un nefericit poet (păcat de talentul lui,cât e), fost gazetar la Viaţa studenţească până înDecembrie 1989, câine fidel dictaturii ceauşiste,Ioan T. Morar. Nişte muşte de bălegar. Amândoi şi-au permis azi să-l spurce pe puşcăriaşul politicAdrian Marino, unul în Evenimentul Zilei, celălalt înAcademia Caţavencu – două foi devenite în timpnecredibile, nedemne, chiar de rău-augur pentrupresa scrisă românească. Amândoi ar merita să fieîmproşcaţi cu scuipat. Mă întreb: ce i-a îndemnat pe

cei doi foşti purtători de cuvânt ai regimului comu-nist să-l pună la zid pe Adrian Marino? Ce vor ei sădemonstreze azi – că iată, şi cel ce era considerat unreper moral intransigent, Adrian Marino, a fost caei, un profitor şi un colaboraţionist al sistemuluiticăloşit? Că totul e, şi azi, o apă şi un pământ lanivel moral? Indivizi fără coloană vertebrală îşi per-mit să condamne, să împartă vini – ei sunt de faptun pericol public!

Ticăloşia elitei laşe, compromise de trecut şi de prezent

Bulversarea morală continuă furibund în socie-tatea românească. „Regimul Băsescu” (reprezentantal sistemului ticăloşit, moştenire grea) ridică laparoxism gradul de fierbere în suc propriu a princi-piilor şi legilor morale, îndeosebi opozanţii lui avândde suferit. „Interpretările” fac ravagii (şi la lege, şi laprincipii), cine are putere împarte dreptatea.Trebuie neapărat să nu se mai facă deosebirea întrepersonalităţi oneste şi cele compromise, să fie toateo apă şi un pământ. După ce a pus cu botul pe labeCNSAS şi ANI (fiecare băgător de seamă publicfăcând ce-l taie capul cu ele, înţelegând ce vrea),acum scoate pe piaţă Legea lustraţiei – care va pro-voca noi scandaluri, noi interpretări ale „modelului”în societate, cu trecutul maculat, în care vor devenivictime fraierii căzuţi în dizgraţia actualului regim.Stăm cu ochii pe trecut, ca pe valiza cu bani. Scoţibanul (pupi papucii regimului Băsescu), trecutulcomunist compromis se repară, sau e ascuns, sau nue arătat cu degetul.

Asist în zilele din urmă la o adevărată mon-struozitate de presă. Nu degeaba, anul acesta, în zia-rul Cotidianul, Cornel Nistorescu striga să fie scoşiafară din presă ofiţerii acoperiţi! Ofiţeri diversio-nişti, plătiţi de serviciile secrete să distrugă ideea deopoziţie critică şi să distragă atenţia de la adevăra-tele probleme ale României, de la incompetenţa cri-minală a guvernanţilor şi de la reaua-credinţă aPreşedinţiei ţării (care vrea să conducă nu numaiGuvernul, ci, mai nou, şi Parlamentul, să-l transfor-me în Mare Adunare Naţională), cu orice preţ. Ziarulmogulului G.C. Păunescu (cel care a devalizatBancorex, între altele) l-a executat acum pe mareleţărănist Adrian Marino, după moarte! Cotidianul afost ziarul ţărănistului Ion Raţiu, până a fost acapa-rat de „oamenii lui Băsescu”, la care şi-au găsitcuibul şi asemenea ofiţeri acoperiţi. Adică ziarul afost cumpărat chiar de oamenii celui ce a scosPNŢCD de pe eşichierul politic, Traian Băsescu! Azi,oamenii lui Băsescu dau o nouă lovitură, şi cui:intransigentului Adrian Marino – care a făcut puşcă-rie politică din 1949 până în 1957, deoarece a răs-pândit manifeste ţărăniste anticomuniste, după carea fost deportat opt ani în Bărăgan (practic, tot înpuşcărie a stat) şi abia în 1969 a fost reabilitat juri-dic. După Revoluţie, natural, Adrian Marino a pre-luat steagul ţărănist… În martie, anul acesta a apă-rut o carte de memorii a lui Adrian Marino, la cinci

ani de la moartea sa (intitulată Viaţa unui om sin-gur), care a stupefiat elita aflată la putere, acuzatăcă e constituită într-un sistem mafiot, ticăloşit (înce-pând cu „mafia Liiceanu-Pleşu”). După ce cartea luide memorii neiertătoare, dar extrem de sinceră, aluat prin surprindere elita prosternată lui Băsescu,elită făcută praf (dovedită a fi profund imorală), auurmat represaliile – a fost pusă la cale, în zilele dinurmă, o făcătură condamnabilă, pentru careEvenimentul zilei şi autoarea acestui linşaj mediaticar trebui daţi în judecată, plus CNSAS, ce le-a pus ladispoziţie documente, înainte de a se pronunţapublic (şi înainte de a da instanţa un verdict de cola-borare cu Securitatea).

Adrian Marino şi-a petrecut toată tinereţea înpuşcărie politică (15 ani), nimeni nu-i ridică statuiecă a fost un opozant comunist – că de aceea a făcutpuşcărie politică, nu? Tot opozanţi politici au fost şiscriitorii sau filosofii care au făcut puşcărie politicăîn regimul comunist, de la Doinaş, Negoiţescu,Paleologu, la Noica – şi nici lor nu li s-a ridicat sta-tuie, din contră, au fost puşi la zid că au semnatdeclaraţii la Securitate. E o manipulare oribilă a sis-temului ticăloşit, să nu fie ridicaţi pe soclu cei ce aufăcut puşcărie politică pentru că s-au opus comunis-mului, ci să fie înjuraţi deoarece au semnat la elibe-rare angajamentul (obligatoriu pentru cei eliberaţidin puşcăria politică) de a colabora cu „organele sta-tului”. Acum e executat public (după moarte!) ţără-nistul Adrian Marino de clica lui Băsescu, de o elităexclusivistă şi intolerantă (făcută praf de AdrianMarino), care acum se răzbună lamentabil. CNSASşi consilierul lui Mircea Dinescu (înjurat şi el deMarino; Dinescu e cel ce a instrumentat „pe şest” şiacest caz, profitând de poziţia în care e, cum ainstrumentat şi cazul Cezar Ivănescu, acuzat şi el deturnătorie, fără să dovedească asta) se comportă caun organism politic de joasă speţă, care plăteşte poli-ţe, iar Evenimentul zilei îi face jocul… E mai impor-tantă turnătoria celui ce a făcut puşcărie politică, încondiţii infernale (turnătorie care n-a făcut răunimănui, era literatură), sau faptul că Marino şi toţiceilalţi s-au opus regimului comunist, motiv pentrucare au făcut puşcărie politică? Şi cum e posibil să fieacuzat puşcăriaşul politic anticomunist Marino deturnătorie de către o ziaristă de doi bani, înainte dea se pronunţa CNSAS şi tribunalul? De ce nu seautosesizează procuratura, că a fost încălcată brutallegea, scoţându-se de la CNSAS documente compro-miţătoare? Pentru mine contează că toţi cei ce aufăcut puşcărie politică au fost opozanţi sau disidenţiai regimului comunist, şi trebuie să li se recunoascăpublic eroismul – faptul că după eliberare au turnat,e subînţeles, aşa era sistemul ticăloşit construit, şicâtă vreme n-au făcut nici un rău nimănui cu decla-raţiile lor, n-avem ce discuta. Toată mizeria decon-spirării în cazul puşcăriaşilor politici e o diversiunecomandată de regimul aflat la putere, care e prizo-nier al sistemului ticăloşit. E totalmente dezonorantpentru mass-media să participe la acest festin alcanaliilor din elita prosternată lui Băsescu, care azipun la zid puşcăriaşii politici anticomunişti, canaliicare n-au avut curajul să se opună dictaturii, ci aufost profitori ai regimului comunist, care n-au făcutpuşcărie politică pentru opiniile lor, fiind nişte laşioportunişti, dar azi îşi permit să dea lecţii de mora-lă publică! Avem o elită compromisă nu numai detrecut, ci şi de prezent, iată: se manifestă în acelaşimod nedemn, ticălos. �

15

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

Pe cont propriu

Liviu StoiciuLecţii de morală în cazulAdrian Marino

ADRIAN MARINO

Relativ recent a avut loc în Espacio Niram dinMadrid prima întâlnire culturală „Eugen Ionescu de laSlatina la Madrid” dintr-un ciclu de evenimente dedicatedramaturgului român, care vor avea loc în cursul anului2010, în capitala Spaniei. Dezbaterea a fost organizată derevista de artă şi eseu „Madrid en Marco” şi a avut ca invi-tat special, din România, pe George Smarandache, direc-torul Societăţii Culturale „Eugen Ionescu” din Slatina,alături de dramaturgul spaniol Ignacio Pajón Leyra,directorul Editurii Antigona din Madrid, ziaristul culturalşi actorul Tales Jaloretto, directorul revistei Niram Art,Fabianni Belemuski şi organizatorul evenimentului, scrii-torul Hector Martinez Sanz, directorul revistei „Madrid enMarco”.

Societatea Culturală „Eugen Ionescu” a fost înfiinţatăla Slatina, în anul 1991, cu acordul scris al părintelui săuspiritual şi organizează, în fiecare an, o serie de manifestărilegate de opera dramaturgului, printre care şi „FestivalulZilele Eugen Ionescu” şi Decernarea Trofeelor EugenIonescu. „Avem multe realizări pe plan local şi naţional, însăcredem că putem să oferim mai mult pentru o mai bună

cunoaştere a teatrului lui Eugen Ionescu în Europa. La Madrid, am descoperit cu bucurie cănumele lui Eugen Ionescu nu este necunoscut, există piese jucate în teatrele spaniole, existătraduceri, dar mai este încă mult de făcut. Ne gândim la o serie de evenimente dedicate luiEugen Ionescu, în Spania” a declarat George Smarandache.

„Ca dramaturg, este o onoare pentru mine să particip la un proiect care îl are în vede-re pe fascinantul Ionescu, ale cărui piese îmi sunt cunoscute şi pe care le îndrăgesc încă dinperioada studenţiei. Este adevărat, numele Eugen Ionescu este prezent pe scena teatrelorspaniole, însă nu suficient şi piesele nu sunt foarte cunoscute sau aprofundate. Ca directoral Editurii Antigona, sunt interesat de o promovare şi pe această cale editorială a operelor luiEugen Ionescu sau despre Eugen Ionescu. În Spania, acest gen este foarte gustat de public şicred că, dacă ar fi mai uşor să ajungă la dramaturgul român, ar avea un succes foarte puter-nic. De exemplu, prezentarea făcută de Hector Martinez Sanz în cartea Pentagon, capitoluldedicat teatrului lui Ionesco, este un bun punct de plecare” a adăugat dramaturgul IgnacioPajón Leyra.

Organizatorul acestei întâlniri culturale, Hector Martinez Sanz, autorulPentagonului, o carte despre 5 mari personalităţi româneşti apărută de curând la EdituraNiram Art, a afirmat că a venit timpul „trezirii culturale a Spaniei în ceea ce priveşte cultu-ra română.” Autorul se găseşte deja la o nouă carte, care se află în lucru, despre importanţateatrului lui Eugen Ionescu.

„Sunt multe lucruri pe care le putem face, împreună cu partenerii noştri, de la tradu-ceri, la editare de cărţi, publicare în diverse reviste, organizare de festivaluri de teatru cupiese de Eugen Ionescu, ne gândim chiar şi la crearea unui monument al teatrului absurd înMadrid. Acestea ar fi câteva din lucrurile care s-au dezbătut în Espacio Niram şi care îşi vorgăsi concretizarea în cursul anului 2010. Aşa cum a spus şi Hector Martinez, în Madrid a înce-put de mai mult timp, şi acum începe să prindă un contur bine definit, o „trezire culturală” înceea ce priveşte cultura română” a declarat Fabianni Belemuski, directorul Revistei NiramArt.

„Trezirea culturală a Spaniei” în privinţa culturii române nu este un vis absurd, are locîncet, dar sigur, ne spun organizatorii serii „Eugen Ionescu” din Espacio Niram.

Comunicat de Presa Defeses Fine Arts Madrid

Eugen Ionescu de la Slatina la Madrid„Trezirea culturală a Spaniei” în ceea ce priveşte cultura română

Întuneric. După noaptea petrecută înpicioare într-un colţ al biroului de anchetă,mai demult un salon, cu focul celor două-sprezece becuri aprinse ale lustrei de cris-

tal în ochi, dimineaţa să fii îmbrâncit într-o carcerăîntunecoasă din beci, ce uşurare! Mă izbisem, deîndată ce gardianul trântind uşa în urma mea trăse-se zăvorul, de o scândură la înălţimea genunchiului.Orbecăind, pipăind când pereţii, când scândura, amdat repede ocol celulei. Nu depăşea prea mult nici înlungime, nici în lăţime, unul din acele bătrâne dula-puri biedermeier care mai mobilau pe atunci odăilebunicilor noştri. M-am aşezat sau mai degrabă m-amprăbuşit pe scândura întinsă din dreptul uşii până înperetele din fund. Pusă pe doi căpriori, închipuia unsoi de pat. Am încercat să mă lungesc dar era cuneputinţă: chilia întreagă nu mă încăpea cât eram delung şi-apoi mă dureau prea rău mijlocul, pulpele,tălpile încinse, mădularele toate, ca să mă pot întin-de. M-am ghemuit pe blana de lemn gemând înfun-dat, cu buzele strânse. Îmi ardeau ochii din pricinaluminii brutale de peste noapte. Bezna răcoroasă îmialina arsura, mă învăluia, mă ascundea, mă cruţaparcă. Era mai bine aşa, culcat în sicriul acesta duh-nind din pivniţă, în întuneric, să nu vezi nimic, să telaşi învăluit de nimic. În scurtă vreme, vidul dincelula scufundată îmi devenea de-a dreptul familiar.Căci, deşi nevăzuţi, culcuşul nu mai lat nici mai lungdecât o scândură de călcat, ca şi pereţii din jur îiputeai pipăi. Reci şi umezi erau totuşi acolo, aievea.Totul, în golul tenebros al celulei, exista cu adevărat,nimicul acela nu mă amăgea, cum nu mă minţeaunici arsura ochilor, nici duhoarea ce-mi năpădeanările ori întunericul ocrotitor. Cât de ireale mi sepăreau, în schimb, cât de mincinoase, de false, toatecâte le văzusem, le trăisem mai înainte, în timpulnopţii! Revedeam iarăşi şi iarăşi, ca într-un coşmarce nu se mai isprăvea, scena jucată acolo sus deactori ageamii interpretând ca un fel de pantomimă,printre decoruri heteroclite, unele mizere, altele deun vechi lux delabrat. De parcă nu era nimic adevă-rat în spectacolul la care asistasem, deşi îmi dădeamprea bine seama că nu fusesem doar un spectator, căparticipasem la el, că despre mine fusese vorba înpiesa aceea mizerabilă, jucată de nişte actori impro-vizaţi pe o scenă luminată strident.

„Stai acolo!” – se răstise la mine cu o searăînainte anchetatorul, sau cel căruia îi atribuiamrolul Anchetatorului, aşa cum i-ar fi poruncit unuicâine, dar fără mânie, doar plictisit, arătând spresingurul ungher al încăperii în care nu se aflau mal-dăre de hârtii îngălbenite, de dosare hărtănite,găleţi cu bulgări de var nestins şi bătrâne covoarepersane făcute sul. Abia începuse interogatoriul săude rutină, cu o voce de robot, de automat nici măcaratent la răspunsuri: – Numele?, Adresa?, Vârsta?,Profesia? –, când fusese întrerupt de un apel la tele-fon. Tot maşinal, părăsise scena, ieşise după ce măconsemnase, ca pe un şcolar pedepsit – conformparcă unor indicaţii regizorale – într-un colţ.Adăugase: „Să nu te prind că te-ai aşezat!” De altfel,nici nu aveam unde să mă aşez, dacă nu pe jos, peparchetul vechi, unguresc, cu frumoase intarzii colo-rate, mânjit însă cu var, noroi întărit şi urme debocanci în praful gros de ciment. Se întorsese pesteun timp, răsfoise alene într-un dosar, privise pe

fereastra ce se întuneca,venise apoi altul care seapucase să scotoceascăîntr-un dulap doldora deacte şi bastoane negre decauciuc, dar negăsindceea ce căuta se răcoriseînjurând pe un oarecareDan, schimbaseră între eicâteva vorbe soto-voce,gesticulaseră ininteligibilfără să-mi arunce o privi-re, de parcă nici n-aş fifost acolo, făcându-se că

nu mă aud atunci când îi întrebasem cât timp maitrebuie să aştept, sau poate nici nu mă puteau auzideoarece îşi interpretau rolurile iar spusele mele nufăceau parte din scenariu, sunase în câteva rânduritelefonul dar nici unul nu-l ridicase, de parcă nicinu-l auziseră. Se înserase de-a binelea când au ple-cat amândoi, după ce anchetatorul care mă luase înprimire, tot fără să se uite la mine, a făcut un gestindicându-mă unui nou venit, probabil un ofiţer deserviciu, primul pe care-l vedeam în casa aceea pur-tând o uniformă militară. Totul se desfăşurase sublumina, ca de proiector, a lustrei, relicvă rămasăparcă din decorurile unei piese jucată mai demult,reprezentând probabil un salon burghez din secolulal 19-lea.

Rămas singur, cu mine proţăpit în colţ, milita-rul, un comediant mai tânăr, nu prea încercat, îşijuca rolul cu stângăcia şi lipsa de degajare a debu-tanţilor. Părea un muncitor scos de curând din fabri-că, dresat însă în pripă pentru rolul ofiţerului depoliţie secretă. Deprinsese în scurtă vreme o mimicăsecretoasă, adoptase atitudini, se grimase în agent alSiguranţei pe cale de a se preschimba în Securitate,dar nu-şi stăpânea rolul, nu intrase încă în pieleapersonajului interpretat. Sărea în picioare, lua pozi-ţia de drepţi ori de câte ori suna telefonul, răspunsu-rile sale se reduceau la o singură replică, aceastaînsă viguros şi în repetate rânduri răcnită: „da, sătrăiţi!”. Nu avea nimic de făcut decât să stea lângătelefon, însă rolul acesta de valet îl juca cu gravita-tea unui protagonist sau, cel puţin, cu aerul pătrunsde propria sa importanţă a unui confident al stăpâ-nilor. Faptul că nu era sub ochii unui director descenă nu-l făcea să se simtă în largul său. Abia într-un târziu – era, probabil, mult după miezul nopţii –,răzbit de foame, îndrăznise să ia câteva îmbucăturidin merindea adusă într-un pachet slinos şi pitită însertarul biroului. De mine cred că îi era groază ca deun ciumat, un lepros sau o fiinţă lovită de un tabu.Îmi ocolea privirea, ba evita să-mi cuprindă cu ochiiîntreaga făptură, mă pândea pe furiş, tresărea laorice mişcare a mea, se vedea că se teme să nu faccumva o nefăcută, să nu atrag asupra lui o năpastă.Mârâia surd, ameninţător, ca un câine pus să măpăzească, de câte ori mă mişcam, îmi schimbamgreutatea de pe un picior pe altul, iar atunci când i-am spus că am nevoie să ies la toaletă, lipsindu-ireplica, şi-a părăsit rolul mut izbucnind într-untumult de imprecaţii ce se încălecau, ca pentru aalunga de la sine până şi gândul la o asemenea scan-daloasă derogare de la scenariu. Îi fusesem indicatde un superior şi înţelesese că trebuie să mă păzeas-că în acel loc şi acea poziţie până când îi va venischimbul de dimineaţă. Şi m-ar fi ţinut acolo până înzori dacă nu intra, salvator, într-un târziu, un civilmai vârstnic, un personaj cu oarecare autoritate, devreme ce repetându-mi cererea mi-a făcut semn să-lurmez şi m-a introdus într-o cameră de baie cu ovană spartă, peste care atârnau străvechi robinetede bronz coclit. În jurul scaunului de toaletă, găuritşi el, balta se întindea la fiecare folosire. Întors însala de anchetă, îmi închipuiam că aş putea săschimb locul şi dădeam să mă aşed, când bătrânulîmi arătă cu o grimasă brusc scandalizată colţulmeu, probabil prescris deţinuţilor în regia spectaco-lelor lor.

Am rămas din nou cu cel pe care-l socoteam unofiţer de serviciu. Noaptea se scurgea greu; obosealane răzbise pe amândoi. Deşi era instalat comod labirou, sfrijit cum era, părea chiar mai frânt decâtmine. Oricât de pătruns de importanţa personajuluijucat de el, nu reuşea să-şi păstreze masca sentineleivigilente; îl vedeam de la un timp clipind tot maiînsomnorat, aţipind minute întregi, tresărind dupăce-i cădea capul şi fixându-mă, îndată ce se trezea,cât mai fioros, speriat poate de ceea ce aş fi pututîntreprinde în timpul moţăielii sale. Dar eu însumi,răzbit de oboseală, închideam ochii, adormeam înpicioare. Ochii mei închişi îl nelinişteau de parcă aşfi putut evada în somn. Ciocănea furios cu tamponulde sugativă în masă şi repeta: „Aici nu se doarme!”Peste câteva clipe îi cădeau din nou ochii iar eu pro-fitam ca să-i închid pe ai mei. Dialogul acesta mut alochilor paznicului şi păzitului a continuat până înzori când se auzi poarta de fier de la intrarea în curtedeschizându-se, o maşină intrând şi frânând scrâşnitpe pietriş, apoi voci, paşi şi ofiţerul de serviciu cumasca vigilenţei pe obraz sărind în picioare şi aştep-tând în poziţie de drepţi.

Eram, oare, arestat, mă întrebam nedumerit,frământându-mă, negăsindu-mi locul, ghemuit pescândura din celulă întunecoasă? Îmi închipuiamîncă, pe vremea aceea, cu aceeaşi inocenţă cu caremai credeam poate că nu poţi să iubeşti sau să fiiiubit fără să declari sau să ţi se declare ritos „teiubesc”, că nu poţi fi arestat cu adevărat dacă nu ţise rosteşte răspicat în faţă formula consacrată: „Înnumele legii, eşti arestat!”. Or, cuvintele acestea nule auzisem nici din gura agentului în civil care apă-ruse, întovărăşit de un miliţian, să percheziţionezela noi şi mă luase în maşină împreună cu cărţile con-fiscate, nici din aceea a sergentului în camera degardă, care-mi poruncise să mă dezbrac la piele şiîmi luase ceasul, stiloul, cureaua, şireturile şi altele,nici din aceea a anchetatorului care îmi pusese înpripă cele câteva întrebări şi-mi ordonase să stau lacolţ în picioare. E bizară – încercam să mă liniştesc– o asemenea arestare nedeclarată. De altfel, nu spu-sese Mamei cel ce venise la noi acasă să caute cărţi-le că nu mă duce cu ei decât pentru a da o „declara-ţie” în legătură cu acestea şi că mă voi întoarce încăîn seara aceea? Nici n-o lăsase să-mi dea un parde-siu: „N-are nevoie, nu-i frig, la noapte-i acasă!” Ce edrept, nu-l crezusem nicio clipă; mă prefăcusem că îlcred şi-i repetasem cuvintele faţă de ai mei, ca să-iliniştesc. Vorbele lui nu păreau nicidecum ameninţă-toare. Ele nu ţi se adresau, nu se adresau nimănui,erau cu adevărat vorbe goale. Ca şi privirea lui.Când te uitai la el nu vedeai decât albul ochilor unuinevăzător, pupilele te evitau, se ascundeau. Ochi depeşte mort, îmi spuneam, deşi nu văzusem niciodatăasemenea ochi. Nu puteai să-i dai o vârstă anume,într-atât era de ascuns în dosul ochilor aceia goi, aobrajilor livizi; totul era cenuşiu în omul acesta ce seexersase parcă să nu atragă prin nimic atenţia, sătreacă dacă se poate invizibil printre oameni. Vocealui era şi ea spartă. Bunica mea n-a înţeles ce voia,când deschizând uşa s-a pomenit cu el pe prag. NiciMama, deşi văzându-l întovărăşit de un miliţian şi-adat seama din întrebarea lui cu privire la „cărţiledomnului doctor Balotă” că e un individ primejdios.Atunci am apărut eu. M-am întors cu el în odaia meade unde ieşisem. Era plină de cărţi. I le-am arătat.Dar fără să se uite prea atent împrejur, individulmi-a spus pe un ton plictisit, cu vocea lui spartă:„Nu, nu mă interesează cărţile astea. Să mergem îngrădină”. Am înţeles. Ştia. �

fragment

16

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

© A

UR

AC

HR

IST

I

Nicolae BalotăAbisul luminat

■ noutăţi editorialeEugenio BarbaPământ de cenuşă şi diamantTraducere de Diana CozmaEditura Ideea Europeană, 2010

Pământ de cenuşă şi diamant sau povestea unor tineri fără de nume care şi-au croit propriul drum, au revoluţio-nat teatrul şi-au ajuns celebri. O poveste de iubire dintre Maestru şi Discipolul său. Protagonişti: Jerzy Grotowskişi Eugenio Barba, doi mari maeştri ai teatrului de secol XX. Ce ne spun ei? Zdrobeşte sub tălpile tale goale evi-dentul. Nu te supune normei. Căutarea nu-şi află capăt în spectacol. Acţiunea: are loc în regatul lui Ubu, într-oPolonie sumbră, mişunând de agenţi ai poliţiei secrete, informatori, un ţinut guvernat de politică culturală. Timpul:1961-1964, rememoraţi cu farmec şi umor de Eugenio Barba, sunt anii de ucenicie, petrecuţi alături de JerzyGrotowski la Teatr-Laboratorium din Opole. Ritmul: dinamic, antrenant, leagă precum firul de aţă ce cârpeşte gău-rile memoriei, crâmpeie de viaţă. Lovitură de teatru: pentru prima oară sunt publicate 26 de scrisori ale lui JerzyGrotowski către Eugenio Barba care dezvăluie relaţia lor de prietenie şi colaborare de o viaţă.Şi-n acelaşi timp este povestea celor care nu renunţă în ruptul capului la visele lor. Se abat din drum pentru a-şidescoperi propriul drum. Îşi recunosc maeştrii pentru a deveni într-o bună zi ei înşişi maeştri. Îşi spun: cenuşă ştiu

că sunt. Dar diamant? Aici, subtil, poate fi regăsit un avertisment adresat şlefuitorilor de diamante: aveţi grijă ce şlefuiţi, s-ar putea să şle-fuiţi un pumn de cenuşă.O autobiografie exemplară, aproape neobişnuită, alcătuită din lucruri ce par mărunte, ce nu se supun normelor narative, prăvălindu-se asu-pra cititorului, năucindu-l. O poveste ce demască totul şi, în fond, nimic, lămurindu-ne pentru a mia oară că nici măcar în teatru masca nuare altă utilitate decât aceea de a fi smulsă de pe faţă. Care rămâne să fie chichirezul? Simplu. Totul e să mai ai faţă după ce masca estedată jos.

17

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

L-am cunoscut pe Vintilă Horia la omanifestare culturală a exilului, în1977. Ne-am simpatizat imediat. Primaimpresie de care îmi amintesc este cea

a unui om de o extremă eleganţă aristocratică încomportament, neobişnuită în zilele noastre.Extrema lui erudiţie era evidentă dar ea apărea ca ostare naturală a fiinţei sale, fără nici o emfază. Mi-afăcut, desigur, plăcere să primesc, puţină vremedupă aceea, cartea sa La septième lettre (Plon, Paris,1964) cu dedicaţia: „Domnului Basarab Nicolescu,această veche şi nouă întâlnire cu adâncul, în semnde prietenie, Vintilă Horia, 20 ianuarie 1978”.

Ne întâlnim apoi des, la cenaclul de la Neuilly,la cercul de gândire tradiţională organizat de PaulBarbăneagră şi la alte manifestări ale exilului, con-tactul nostru devenind din ce în ce mai profund.

În scrisoarea sa din 1 ianuarie 1980 îmi mulţu-meşte pentru cartea mea despre Ion Barbu: „Cred căe singurul fel valabil de a scrie despre un mare poet.Relaţia pe care o stabileşti între matematică şi poe-zie – relaţie platonică – eu o stabilesc, în linie gene-rală, între literatură şi fizică, tinzând să realizez oepistemologie literară, al cărui prim volum a apărutîn 1976 (în spaniolă). Cred că am avea multe să nespunem dacă ne-am revedea. În orice caz, am rămascu impresia, după scurtele noastre întâlniri de laParis, că urmărim acelaşi vânat, fiecare cu armelelui”.

În aceeaşi scrisoare mă invită să colaborez laInstitutul pentru Cultura Occidentală: „În Roma aluat fiinţă, în Decembrie trecut, un Institut pentruCultura Occidentală, vag ca titlu, însă montat pe oveche idee a mea, de care parcă am vorbit anul tre-cut: aceea a traducerii în concepte şi norme politiceştiinţa secolului nostru. Din fizică, biologie, psiholo-gie, etc., am putea extrage o ideologie anti-determi-nistă şi structura cu timpul un corp de doctrină pecare un om sau un grup le-ar putea pune în practică,spărgând astfel lada utopică în care am fost închişide la era revoluţiilor încoace, de fapt încă de la înce-puturile umanismului. Mi-ar plăcea să colaborezi cunoi în cadrul acestui Institut […]”

Alergic la ideologii şi doctrine, nu dau cursacestei invitaţii. Dar ideile erau interesante. Păstrezîn arhivele mele un apel al Institutului, trimis deVintilă Horia în iulie 1980, semnat de el, în caremenţionează numele vicepreşedintei, PrinţesaPallavicini, pe care am avut ocazia să o cunosc maitârziu.

Pe 1 iunie 1982, îmi scrie: „Mi-a făcut mare plă-cere să te revăd, după atâta timp, la Paris, şi săstăm, într-un fel, de vorbă, în multilogosul de laBarbăneagră. Sper să am odată plăcerea de a vorbinumai cu dumneata despre atâtea lucruri care măpasionează şi despre care discut uneori, prea arare,cu Lupaşcu. Sunt sigur că din aceste întâlniri pari-ziene, la care aş vrea să iau parte cât mai des, să iasălucruri interesante pentru viitorul României.Dumneata ai multe de spus pe această latitudine.”

În această, scrisoare, „multilogosul” în chestiu-ne este reuniunea din 9 aprilie 1982 în somptuosulapartament parizian al lui Rosy şi Paul Barbă-

neagră. Reuniunile erau interesante şi frecventatede oameni remarcabili ca marele pictor portughezLima de Freitas (care avea să devină unul dintre ceimai apropiaţi prieteni ai mei) şi Antoine Faivre, spe-cialist recunoscut al gândirii ezoterice tradiţionale.

În aceeaşi scrisoare, Vintilă Horia menţioneazăun articol pe care l-a scris despre revista 3eMillénaire în revista madrilenă El Alcazar, unde elavea o rubrică permanentă „Notas críticas para unfin de siglo”1: „Numărul 2 l-am citit cu pasiune înavion. Eseul dumitale este extrem de interesant şi debine venit într-un moment ca acesta în care, de alt-fel, multe sunt posibile, ca de pildă apariţia însăşi arevistei.”

Revista 3e Millénaire a fost o mare aventurăeditorială la care am participat ca membru alConsiliului de Redacţie, din care făceau parte şiStéphane Lupasco şi Michel Random. Primul număra apărut în mai 1982, salutat şi el într-un elogiosarticol al lui Vintilă Horia2. Revista, fondată decunoscutul jurnalist francez Bruno Totvanian, a avutun succes neaşteptat, ajungând în scurt timp, la15000 de exemplare vândute prin abonament sau închioşcuri. Revista sosea la momentul potrivit, direc-ţia sa principală fiind dialogul între ştiinţă şi spiri-tualitate. M-am bucurat că un om de exigenţa luiVintilă Horia o aprecia şi, bineînţeles, i-am solicitatcolaborarea (aşa cum i-am cerut-o şi lui Ioan PetruCulianu), la Paris şi apoi în cursul unei întrevederiavute la Madrid pe 4 septembrie 1982, după congre-sul de fizică la care participasem la Santiago deCompostela.

Am bucuria să primesc un text al său Madridîntr-o scrisoare expediată pe 10 octombrie 1982: „Îţitrimit alăturat un articol pentru 3e Millénaire,făcând parte din colaborarea pe care mi-ai cerut-o laParis. Aş avea multe de spus pe tărâmul literar, atâtde învecinat celorlalte, pe linia unei cercetări pe caream întreprins-o de mai bine de zece ani. Literatura eo tehnică a cunoaşterii, ca şi celelalte, inclusiv fizi-ca.”

Textul apare în numărul 6 din 3e Millénaire3 şieste acompaniat de o călduroasă prezentare semna-tă de Bruno Totvanian: „Român prin naştere, francezprin cultură (el a obţinut Premiul Goncourt în 1962pentru cartea sa Dumnezeu s-a născut în exil),madrilen prin inima sa şi italian prin spiritul său,Vintilă Horia, om universal, este aici binevenit.”

De fapt, articolul lui Vintilă Horia era o intra-re în dialog cu două texte publicate de mine(„Langage et réalité”) şi de Jacques Oudot („Le con-cept de pluridisciplinarité”) în numărul 4 din 3eMillénaire (Septembrie-Octombrie 1982), asupracărora el se exprimase deja în El Alcazar4. Tot în ElAlcazar, Vintilă Horia, comentează un articol deKenneth White, „Tradition, modernité et au-delà…”,publicat în numărul 5 din 3e Millénaire (Noiembrie-Decembrie 1982)5.

Am plăcuta surpriza să primesc o scrisoare dela el (22 noiembrie 1982), în care Vintilă vorbeşte deGerolamo Cardano, menţionat în articolul meu„Vision de la réalité et réalité de la vision” publicatîn acelaşi număr din 3e Millénaire: „Acum câtevaminute am terminat de citit articolul dumitale din 3eMillénaire şi aluzia la Cardan, personagiu fascinant,despre care s-a scris prea puţin până acum. Eu amdat de urma lui întâmplător, în vara lui 1962, cândam stat câteva zile într-un loc din Italia (veneamspre Paris, din vacanţă) situat nu departe de laculComo, loc încântător, de unde se vedeau cele douălacuri, cel italian şi cel elveţian. Rătăcind într-o ziprin împrejurimi am ajuns într-un sat foarte ciudat,dominat de o biserică construită în mod evident demaestri comaschi, cu case păzite de stranii statui, cu

un mic palat părăsit a cărei grădină era invadată depomi şi buruieni sălbăticite, şi cu următoareainscripţie pe o placă de marmură:

O passeggier che vieni da lontanoRiposati un momento al bell Cardano.Era ceva în aer şi mult timp n-am ştiut să-i

scriu un nume deasupra. Abia mai târziu am aflat dematematician, care se trăgea din acel loc, sau cinevadin strămoşii lui.”

O colaborare constantă a lui Vintilă Horia cu3e Millénaire se desemna astfel, dar prostia ome-nească cea eternă veghea. Un abonat trimite luiTotvanian o scrisoare de o extremă violenţă în careacuză revista de faptul că oferă paginile ei unui anti-semit şi nazist, cu referire la celebrul scandal alPremiului Goncourt. Totvanian se sperie şi, în ciudaexplicaţiilor mele, decide să oprească orice colabora-re cu Vintilă Horia. Numele său dispare din pancar-tele publicitare.

Bineînţeles, îl anunţ imediat pe Vintilă, careîmi răspunde cu demnitate şi forţă: „Nu m-au sur-prins rândurile dumitale. Occidentul e cum e pentrucă e populat de oameni ca Bruno Totvanian, lipsiţi decuraj şi, în fond, de o perspectivă salvatoare a lucru-rilor. Trebuia să întoarcă imediat abonamentul ace-lui imbecil indignat şi să-mi ceară imediat o nouăcolaborare. A făcut ce-a făcut pentru că este cineeste. Cred că treaba nu mai are salvare şi că, fără săştim, trăim în plin Apocalips, de la 1939 încoace (saude la Yalta). Nu am de gând să-i mai scriu. El nici nus-a scuzat, nici nu s-a justificat. Lucrul cel mai trist,dând socoteală de până unde merge laşitatea colecti-vă în care s-a înfăşurat Occidentul ca într-un giulgiuultim, este faptul de a fi suprimat numele meu de pelista de colaboratori. E un semn, între altele. Aceastăpersecuţie bazată pe laşitate, sau pe orbire fanatică,nu e prima care se manifestă. Şi nici ultima, sper. Încontra ei lupt cum pot, de la scandalul cu PremiulGoncourt, încoace. Cred că mi-a prins bine din multepuncte de vedere. M-a trezit, printre altele, la reali-tate.” (Madrid, 1 octombrie 1983).

Cu eleganţa lui extraordinară, Vintilă revineasupra acestei sinistre afaceri cu un ton mai conci-liant faţă de comportarea lui Bruno Totvanian: „[…]Totvanian nu mi-a mai răspuns, deşi în ultima scri-soare îl rugam să mă aboneze la revistă. […] Existăpoate o diferenţă foarte subtilă între el şi mine. Vomdiscuta cândva despre ea. Poate că e cauza acesteităceri şi acestei omisiuni.” (Los Molinos, 4 august1984).

Nici o umbră nu se insinuează între noi, înciuda acestei tenebroase situaţii. Dimpotrivă.

În 31 mai 1985, după primirea cărţii mele Noi,particula şi lumea, Vintilă îmi scrie: „Iată alăturat,cronica mea6 despre splendida dumitale carte. Spercă ai primit-o între timp pe cealaltă7. Am vorbit deamândouă la Roma săptămâna trecută. Sper să lededic mai mult spaţiu într-un eseu despre homo reli-giosus pe care am de gând să-l scriu în iunie.”

Cronica sa din el Alcazar se încheie cu cuvinte-le: „În prezenţa a tot ceea ce ne striveşte şi ne alie-nează, o asemenea carte ne ajută să continuăm sătrăim.”

Scrie şi o cronică în româneşte8, în care conclu-de: „E posibil ca tezele lui Basarab Nicolescu să cree-ze o nouă mentalitate în lumea occidentală, prepara-tă pentru această schimbare încă de pe vremea când

Basarab NicolescuUn cavaler al Cunoaşterii: Vintilă Horia (1915-1992)

La moartea lui Vintilă, MonicaLovinescu notează: „A murit Vintilă

Horia. Aflasem prin Goma (via Răuţă)că e în comă […] Sunt evident tristă,

chiar dacă aproape de el nu ne-am sim-ţit cu adevărat decât o dată: când cu

scandalul Premiului Goncourt, când ne-am pierdut zilele şi nopţile încercândsă dejucăm manevrele Bucureştiului

[…] Cred că mi-a fost mereu cam străin,mai puţin din pricină că era de dreapta(o dreaptă foarte elementară, susţinânddictatura din Argentina şi negând tor-

turile de acolo), cât pentru că certitudi-nile lui pătrate şi imperturbabile mă

iritau.” (Miercuri 8 aprilie1992)Certitudinile lui pătrate şi imperturba-bile? Acest portret este la ani-lumină de

adevăratul Vintilă Horia.

1 Electrónica y religión cristiana, El Alcazar, Madrid,9 iunie 1982. Eseul meu poartă titlul Physique contempo-raine et Tradition occidentale. În acelaşi număr erau pre-zenţi Stéphane Lupasco, cu textul 3une nouvelle logique del’entendement” şi Michel Random cu un interviu luatPremiului Nobel de fizică Abdus Salam.

2 Sobre la muerte de tantas cosas, El Alcazar,Madrid, 28 aprilie 1982. Vintilă Horia este entuziasmat sădescopere teoria bootstrapului în articolul meu Sociologieet mécanique quantique.

3 Vintilă Horia, Sur la découverte d’un langage ana-gogique, 3e Millénaire, Paris, no 6, ianuarie-februarie1983, p. 37-41. În acelaşi număr sunt publicaţi Stéphane

Lupasco, Mon cerveau comme laboratoire şi MichelRandom, L’imaginal et l’homme de lumière.

4 Vintilă Horia, Hacia un lenguaje universal?, ElAlcazar, Madrid, 14 octobre 1982.

5 Vintilă Horia, Mutación y síntesis, El Alcazar,Madrid, 1 decembrie 1982.

6 Vintilă Horia, Nosotros, las partículas y el mundo,El Alcazar, Madrid, 30 mai 1985.

7 Se referă aici la cartea Michel Random, La tradi-tion et le vivant, Félin, Colecţia Science et Connaissance,Paris, 1985, prefaţă de Basarab Nicolescu.

8 Vintilă Horia, O carte surprinzătoare, CuvântulRomânesc, Canada, octombrie 1985.

■ noutăţi editorialeGrigore IliseiLa gurile AfriciiEditura Ideea Europeană, 2010

„În largul său în descrieri, cu o pană(un penel) dedată zugrăvirii meta-forice, într-o cromatică proaspătă,Grigore Ilisei este şi un narativ, cuapetit pentru istorii din care izvorăşte o«lecţie tulburătoare» (îl interesează şiistoria, fiindcă, de bună seamă, «istoriaeste o comoară»). E o aplecare ce nupoate decât să stimuleze reflexivitateaînsemnărilor.” (Florin Faifer)

„Şoldul cel mic al Africii, pistoletul, cum mi se înfăţişează Tunisiacând privesc paniglobul, este parcă o deltă a continentului, prinale cărei braţe şi guri intri într-o lume fastuoasă, fabuloasă, fasci-nantă, frisonantă şi puţin înfricoşătoare, totodată. Te afli în faţaunei revărsări de necunoscut şi mister. Aşa îţi închipui parteaaceasta a Terrei, fie şi din fuga gândului. E, într-adevăr, aveam săo constatăm, un tărâm al tainei, ce nu şi-a pierdut nici azi, cândsecretele de pe faţa pământului aproape că au dispărut, putereairadiantă a misteriosului.” (Grigore Ilisei)

18

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

marii fizicieni germani de la începutul secolului des-chideau, prin descoperirea atomului, o poartă nepre-ţuită către adevărata ştiinţă şi către o cuprindere aomului în limitele lui autentice.”

Neobosit şi generos, scrie şi despre cartea luiSolange de Mailly-Nesle, L’Etre cosmique9, undeLupaşcu şi cu mine suntem prezenţi prin inter-viuri10. Iar în 1986, Vintilă consacră două cronici11

cărţii lui Lupaşcu L’homme et ses trois éthiques, scri-să în colaborare cu mine şi cu Solange de Mailly-Nesle12.

Graţie cărţii mele Noi, particula şi lumea, amfost invitat la Veneţia de UNESCO şi Fundaţia Cinica animator al congresului Ştiinţa în confruntare cufrontierele cunoaşterii: Prolog al trecutului nostrucultural (3-7 martie 1986) şi, în această calitate,redactez o primă formă ale acum celebrei Declaraţiide la Veneţia13, adoptată aproape fără schimbări şipe care i-o trimit imediat după întoarcerea la Parislui Vintilă.

Reacţia sa este promptă: „Îţi trimit alăturat unarticol14 în care vorbesc de textul, foarte important,pe care mi l-ai trimis şi care mă întristează profund:îmi pare rău că Fundaţia Cini şi UNESCO n-au des-coperit înaintea mea necesitatea în care se află ome-nirea de a pune de acord politica şi ştiinţa. Eu amdescoperit acest lucru de prin 1969, când realizamVoiajul la Centre […]15 Cum de abia acuma douăinstituţii atât de serioase îmi descoperă America elucru mai mult decât ciudat; trebuie să recunoşti.”(Collado, 6 iunie 1986) Amărăciunea, dar şi umorulsău sunt evidente în aceste rânduri, dar, din nou,nici o umbră nu se strecoară între noi. Dimpotrivă.

În articolul său, după ce spune tot ceea ce afăcut el însuşi în domeniul dialogului între ştiinţă şispiritualitate, face o analiză pertinentă a câtorvaaspecte ale Declaraţiei de la Veneţia. De exemplu, else exprimă asupra transdisciplinarităţii: „Punctul 3pune în relief necesitatea unei cercetări realmente«transdisciplinare», care nu poate fi decât respinsăde materialiştii marxişti şi de susţinătorii societăţiide consum. În politică, transdisciplinaritatea nepoate conduce la metapolitică, un alt concept careare o relaţie intimă cu tehnica mea a cunoaşterii, aşacum am dezvoltat-o după apariţia cărţii mele Voiaj lacentre…”

Câteva săptămâni după aceea revine asupraColocviului de la Veneţia: „Rezistenţa la noua viziu-ne a lumii, aşa cum bine spui, e universală şi consti-tuie o adevărată familie nefastă şi, uneori, demonia-că.” (Villalba, 19 august 1986) Cuvinte premonitoa-re!

La 22 aprilie 1986, Mircea Eliade părăseaaceastă lume. Iar în 1987 m-am aflat, ca preşedinteal asociaţiei Hyperion, printre organizatorii congre-sului internaţional Hommage à Mircea Eliade(Sorbona, 24-27 iunie 1987). Cu această ocazie îlrevăd pe Vintilă. Ne refugiem într-o cafenea pentrua scăpa de mulţimea congresiştilor. Printr-o ciudatăalchimie, l-am simţit mai aproape ca nici odată. Să ficontribuit oare maxima mea deschidere afectivădatorită unor mari suferinţe pe plan personal princare treceam în acea perioadă? Să fi fost oare umbramarelui Eliade care plana protectoare deasupranoastră? În orice caz, în acea zi am decis să netutuim.

Pe 27 octombrie 1987 îmi scrie foarte intere-sante lucruri despre Lucian Blaga: „Dragă Basarab,Îmi pare nespus de rău că nu ne-am putut vedea înSeptembrie […] Eram tare curios să ştiu ce s-aîntâmplat în Iunie la Geneva16; şi să te rog, în ace-laşi timp, să colaborezi la Philosophia Perennis cu orubrică permanentă, care nu ştiu cum se va numi,însă la care voi colabora şi eu […] Putem face dinBlaga, prin gândirea noastră, vreau să spun prinforţa noastră de a-i scoate în relief actualitatea, unmotor pentru înnoirea de mâine […] Aş fi vrut să vor-besc cu tine despre sensul anti-entropic al poeziei luiBlaga, despre care am să scriu într-un număr viitoral revistei. Cred că în volumele lui fundamentale caLauda somnului şi La cumpăna apelor, această posi-bilitate de anti-entropie, care are în fond un substrat

ezoteric profund, apare în toată măreţia ei unică.Nici un alt poet român sau european nu a fost atâtde aproape de adevăr ca Blaga datorită vastei luiposibilităţi de a sta pluridisciplinar în faţa lucruri-lor. De la el la mistică saltul ar fi fost uşor de reali-zat, însă poate că nu asta îi era misiunea.” Îi împăr-tăşesc cu totul, şi acum, punctul său de vedere.

Refuz cu politeţe propunerea sa de colaborarela Philosophia Perennis şi prefer să-i evoc întâlnireanoastră de la congresul Eliade: „Dragă Vintilă, […]Ultima noastră întâlnire la Paris mi-a rămas încrus-tată în sufletul meu. Nu aş putea explica de ce, dara fost un moment privilegiat, care mă urmăreşte şiacum. Un «gust» deosebit al impresiilor, dincolo deceea ce pot transmite cuvintele. În acelaşi timp, unmoment înscris pentru totdeauna în istoria mea per-sonală, printr-o clarificare neaşteptată a unor între-bări asupra destinului ce mă obsedau de multăvreme.” (Paris, 15 noiembrie 1987)

Prietenia noastră începe să se înscrie în altedimensiuni decât cele lumeşti. Pe 15 ianuarie 1988îmi scrie: „Prima dată când ne-am cunoscut şi amstat de vorbă, la o cafenea pe La Tour Maubourg, amavut siguranţa că vom fi prieteni într-o zi […] Cărţileşi articolele tale m-au ajutat şi ele, ca şi cele ale luiLupaşcu, să mă regăsesc.”

Marele nostru prieten Lupaşcu părăseşteaceastă lume pe 7 octombrie 1988 şi îl anunţ imediatpe Vintilă, care îmi scrie: „Draga Basarab, Vestea pecare mi-o dai mă umple de tristeţe. Nu ştiam căLupaşcu e internat. […] A fost una din persoanelecare au influenţat mai mult asupra schimbării pro-duse în mine acum aproape douăzeci de ani. Dupăaceea, contactul prelungit în timp, atât cu cărţile câtşi cu persoana lui, atât de autentice şi de fermecătoa-re, au completat procesul acelei schimbări.”(Villalba, 21 octombrie 1988) Publică un admirabilarticol despre Lupaşcu în Cuvântul Românesc17 şirevine, într-o scrisoare, asupra morţii lui Lupaşcu:„Moartea lui Lupaşcu m-a cutremurat. […] O bucatădin bunătatea lumii a murit cu el.” (Villalba, 12decembrie 1988)

Portretul care se conturează din aceste frag-mente ale corespondenţei între noi este net diferit decel prezent în paginile doamnei Monica Lovinescu.Într-o notă datată Vineri 24 septembrie 1982, eascrie: „Masă rotundă cu Vuia, V. Horia, Poghirc,Cazaban, V.18 pentru redeschiderea Centrului românde cercetări. Vintilă reîncepe cu Gândirea, opusă tri-umfător Vieţii Româneşti şi mai plasează şi unBurebista unde nu trebuie. De data asta fiind masărotundă, i se poate răspunde, şi o face – foarte bine –V. După aceea la Sorbona (Amfiteatrul Richelieu)pentru şedinţa inaugurală. Eliade – care promisese– nu vine. Vuia lung şi neinteresant, dar nu bombas-tic. Vintilă Horia cu aparenţe de idei. Poghirc laobiect. Sper să mă înşel: totul are un aer provin-cial.”19 „Vintilă Horia cu aparenţe de idei”? Mi separe că Monica Lovinescu vorbeşte de o altă persoa-nă decât cea pe care am cunoscut-o eu. De altfel, amfost prezent la acea şedinţa inaugurală şi ideile luiVintilă mi s-au părut foarte pertinente.

Într-o altă notă din Luni 16 mai 1988, MonicaLovinescu consemnează: „La Radio, Vintilă Horiapentru un interviu despre cărţile lui (i-a mai apărutun roman), dar mai ales despre Eonul Dogmatic întraducerea lui… Pişcoci, cu o prefaţă de Vintilă, lal’Age d’Homme […] Vintilă Horia repetă ce a spus şiîn prefaţă: că Blaga e mai actual acum, în contempo-raneitate, cu fizica cuantică (!) decât în vremea lui.Are un fel de a fi categoric, de-a jongla cu atomii, filo-sofia şi literele, care m-a împiedicat întotdeauna să-liau în serios.”20

Semnul de exclamare care însoţeşte cuvintele„fizica cuantică” are semnificaţia lui. Am cunoscut-obine pe Monica Lovinescu la diversele manifestăriale exilului, în particular la Cenaclul de la Neuilly,am fost în casa ei de mai multe ori şi am participatde mai multe ori la celebra sa emisiune de la Europaliberă. Deci mă pronunţ în cunoştinţă de cauză.Adevărul este că, pentru ea, cultura se reduce la lite-ratură şi deci ştiinţa nu are nici o importanţă pe plan

cultural. De asemenea, Monica Lovinescu era alergi-că la tot ceea ce privea transcendenţa, religia saugândirea tradiţională. Nu este deci de mirare căVintilă Horia îi apărea ca fiind un lunatic, simpaticpe plan personal dar neinteresant ca operă.

La moartea lui Vintilă, Monica Lovinescunotează: „A murit Vintilă Horia. Aflasem prin Goma(via Răuţă) că e în comă […] Sunt evident tristă,chiar dacă aproape de el nu ne-am simţit cu adevă-rat decât o dată: când cu scandalul PremiuluiGoncourt, când ne-am pierdut zilele şi nopţile încer-când să dejucăm manevrele Bucureştiului […] Credcă mi-a fost mereu cam străin, mai puţin din pricinăcă era de dreapta (o dreaptă foarte elementară, sus-ţinând dictatura din Argentina şi negând torturile deacolo), cât pentru că certitudinile lui pătrate şiimperturbabile mă iritau.” (Miercuri 8 aprilie1992)21

Certitudinile lui pătrate şi imperturbabile? Acestportret este la ani-lumină de adevăratul VintilăHoria.22

Cel care l-a înţeles într-adevăr pe Vintilă Horiaeste Pompiliu Crăciunescu, în stimulanta sa carteVintilă Horia – Translittérature et Réalité23: „[…]Vintilă Horia pune în evidenţă o veritabilă viziunetransgresivă a lumii; o viziune în care literatura, şti-inţa, filosofia, teologia, etc. converg spre una şiaceeaşi finalitate: înţelegerea lumii noastre. […]Prigoniţi-l pe Boeţiu!, roman care revelează o ireduc-tibilă dimensiune transliterară, depune mărturie că,în timpul prezent, cunoaşterea şi completitudineadeschisă fac un singur corp. Este dimensiunea ceamai pregnantă a capodoperei lui Vintilă HoriaPrigoniţi-l pe Boeţiu!”24 Pompiliu Crăciunescu folo-seşte expresia „cosmos transliterar” pentru a carac-teriza lumea lui Vintilă Horia25. Cine era oare TomaSinguran, personajul principal din Prigoniţi-l peBoeţiu!26? Heisenberg? Lupaşcu? Eu însumi? Saupoate un personaj care ne reunea cu Vintilă Horia?

O stranie coincidenţă face că eu am fost înstrânse legături cu patru dintre cei figurând în car-tea lui Vintilă Voiajul la Centrele Pământului: nunumai cu autorul însuşi dar, de asemenea, cuStéphane Lupasco, cu marele romancier RaymondAbellio (despre care am şi scris27) şi cu marele pictorGeorges Mathieu. Cât despre Heisenberg, nu amavut şansa să îl întâlnesc, dar el a marcat propriamea viaţă, nu numai pe plan filosofic dar, de aseme-nea, pe plan ştiinţific, anumite cercetări ale mele dinfizica particulelor elementare, întâlnindu-se în modprovidenţial cu rezultate ale lui Heisenberg din anii‘5028. Vintilă Horia el însuşi spunea: „Întâlnirea cuHeisenberg mi-a deschis o nouă perspectivă asupralumii. Mi-a modificat profund concepţia despre viaţăşi despre literatură […] Mi-am dat seama că litera-tura este o tehnică a cunoaşterii, contemporană cuatâtea alte tehnici ale cunoaşterii, care, utilizândlimbaje diferite, spuneau aceleaşi lucruri […] Amdescoperit cât de asemănători sunt poeţii cu fizicie-nii.”29

Cum pot conclude acest „exerciţiu de admira-ţie”?

Vintilă Horia rămâne înscris pentru totdeaunaîn mine ca un Cavaler al Cunoaşterii Ce Va Veni. �

9 Solange de Mailly-Nesle, L’Etre cosmique,Flammarion, Colecţia Ştiinţă şi Tradiţie, Paris, 1985.

10 Vintilă Horia, Secreto y sentido de la astrología, ElAlcazar, Madrid, 19 decembrie 1985.

11 Vintilă Horia, Justificaciones para un crepúsculo(I), El Alcazar, Madrid, 20 noiembrie 1986; Justificacionespara un crepúsculo (II), El Alcazar, Madrid, 27 noiembrie1986.

12 Stéphane Lupasco, L’homme et ses trois éthique,Rocher, Colecţia « Spiritul şi materia », Monaco, 1986, încolaborare cu Solange de Mailly-Nesle şi BasarabNicolescu.

13 http://basarab.nicolescu.perso.sfr.fr/ciret/ GALE-RIE/ Galerie_Venise.html

14 Vintilă Horia, Comentario muy personal a la„Declaración de Venecia”, El Alcazar, Madrid, 5 iunie 1986.

15 Vintilă Horia, Viaje a los centros de la tierra –Enquesta sobre el estado actual del pansamiento, las artesy las ciencias (Voiaj spre centrele pământului – Anchetăasupra stării actuale ale gândirii, artelor şi ştiinţelor),Barcelona, Plaza & Janés S. A. Editores, 1971.

16 Îi vorbisem de o experienţă de fizică la CERN caretenta să confirme conceptul de Odderon, introdus de mine

în domeniul fizicii particulelor elementare (în colaborarecu fizicianul polonez Leszek Lukaszuk) în 1973.

17 Vintilă Horia, Ştefan Lupaşcu, CuvântulRomânesc, nr. 152, Decembrie 1988, p. 12.

18 Virgil Ierunca.19 Monica Lovinescu, Jurnal (1981-1984), Huma-

nitas, Bucureşti, 2003, p. 134.20 Monica Lovinescu, Jurnal (1985-1988), Huma-

nitas, Bucureşti, 2002, p. 293-294.21 Monica Lovinescu, Jurnal (1990-1993), Huma-

nitas, Bucureşti, 2003, p. 233-234.22 Rândurile precedente pun cu acuitate problema

unei veritabile istorii a exilului între 1945 şi 1989.Mărturiile sunt inevitabil parţiale şi de altfel, martoriidispar unul după altul. Arhive importante aşteaptă să fieexplorate de un cercetator competent. Un bun pas înaceasta direcţie a fost făcut prin admirabila carte a luiFlorin Manolescu Enciclopedia exilului literar româ-nesc(1945-1989) – Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii,Compania, Bucureşti, 2003.

23 Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia –Translittérature et Réalité, Editura L’Homme Indivis,Veauche, Franţa, 2008.

24 Ibid.., p. 104-105.

25 Ibid., p. 214.26 Vintilă Horia, Persécutez Boèce, L’Age d’Homme,

Lausanne, 1987. Traducere în româneşte: Prigoniţi-l peBoeţiu!, Europa, Craioa, 1998, traducere de IleanaCantuniari.

27 Basarab Nicolescu, Raymond Abellio et la conver-sion de la science, in Raymond Abellio, Dervy, Paris, 2004,edi?ie coordonata de Antoine Faivre oi Jean-Baptiste deFoucauld, p. 235-256 ; Une lumiere dans la douce folie dumonde, in La structure absolue - Raymond Abellio, textes ettémoignages inédits, Question de / Albin Michel, Paris,1987, p. 121-125, ediţie coordonată de Marie-Thérese deBrosse ; Trialectique et structure absolue, 3e Millénaire, nr.12, 1984, p. 62-66.

28 Conceptul de Odderon este strâns corelat de limi-ta celebră obţinută de Heisenberg în 1952 asupra compor-tamentului secţiunilor eficace totale hadronice la energiiînalte.

29 Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia,Ideea, Bucureşti, 2002, p. 79-80. Vezi şi capitolul„Autobiografie spirituală”, p. 337-352.

■ noutăţi editoriale

V.D. FulgerDestine ale reginelor frumuseţiiEditura Ideea Europeană, 2010

Îndemnul fascistoid al lui CTP

Din colecţia României literare a ultime-lor două decenii, surprinzător, s-arputea încropi lesne o antologie detexte calomnioase, ţinta cărora este

romancierul Nicolae Breban, unul dintre cei maiatacaţi scriitori şi sub dictatura ceauşistă. Teamămi-e că antologia va fi de proporţii impresionante.Vor lipsi din ea, în mod cert, Gabriel Dimisianu, AlexŞtefănescu, Ion Simuţ, Daniel Cristea Enache,Cornel Ungureanu. Din punct de vedere editorial,nu este nici pe departe o idee rea aceasta. Carteas-ar şi vinde formidabil, cu atât mai mult cu cât înRomânia postdecembristă orice „sămânţă de scan-dal” stârneşte, în chip suspect de nesănătos, lamodul disproporţionat, interesul. Oare nu e scanda-los modul în care sunt trataţi creatorii în ultimiidouăzeci de ani? Dacă răsfoieşti colecţia ziaruluiAdevărul, vei vedea atacuri brutale, lipsite de măsu-ră, semănând izbitor cu stilul Săptămânii de odi-nioară, atacuri la adresa unor nume ca bunăoarăTudor Vianu, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu,Nichita Stănescu, Nicolae Breban, Dumitru Ţepe-neag, Eugen Simion, Valeriu Cristea, MarinSorescu, Fănuş Neagu, Augustin Buzura. Brebanare dreptate. Se întâmplă întrucâtva ca sub Stalin-Dej, când elita ţării era împroşcată cu noroi, eraţinută la marginea societăţii. Şi când spunem elităavem în vedere nume cum sunt, de pildă, Bacovia,Voiculescu, Arghezi, Vianu. Ei bine, acum, în plinălibertate, există un alt soi de dictatură, una a intere-selor, ancorată în contingenţa strictă, imediată, fiindţinuţi pe margine, fiind blasfemiaţi, împroşcaţi cunoroi creatori importanţi, cum sunt de exempluVianu, Stănescu, Sadoveanu, Breban, Simion,Valeriu Cristea, Dumitru Ţepeneag, Paul Goma. Bachiar mai mult decât atât. Întrecându-se orice măsu-ră, C.T. Popescu – am scris şi cu alte prilejuri aceas-ta; şi voi repeta şi de astă dată, poate astfel se vaînţelege – acum câţiva ani, în ziarul Adevărul literarşi artistic, decembrie 2003 – cere, nici mai mult, nicimai puţin decât arderea unei părţi a operei luiNichita Stănescu. Şi face acest lucru după ce îi atacă

pe Simion, Breban,Preda, Vianu, Călinescu,Ţepeneag, de parcă lite-ratura română ar aveanume de asemeneaimportanţă – opera căro-ra face parte, de bunăseamă, din patrimoniulţării – la fiecare colţ destradă. Acest „nepot allui Goebbels” (!?), CTP,vă spuneam, cere arde-rea operei lui NichitaStănescu: „Din miile depagini [ale lui NichitaStănescu – n. n.], ar tre-bui strânsă în mod onesto cărticică poate cu numai multe pagini decâtbuletinul de identitate alpoetului – iar restul artrebui pur şi simplu arse,şterse din faţa ochilor.”(C.T. Popescu, NichitaStănescu – o rudă a luiAdrian Păunescu I-II,Adevărul literar şi artis-tic, decembrie 2003).

Neavând culturăpoetică, CTP, săracul deel, ca să-şi argumentezeenormitatea de sorgintefascistoidă, dă – şi seface de râs de bunăseamă – nişte citatesplendide, absolut splen-dide din textele luiNichita, un imens poetcare şi-a construit operape o viziune de sorginte

hegeliană, surpând astfel sistemul restrictiv ceau-şist la rădăcină. Uimitor e că CTP a fost primit dupăaceea la Cluj aşa cum n-a fost primit Blaga, pe vre-muri. Revista Apostrof i-a dedicat un grupaj consis-tent, cu nu puţine poze. Iar excelenta poetă şi eseis-tă Marta Petreu l-a comparat cu… Eminescu şiCioran. Ei bine, acelaşi Gh. Grigurcu, ucenic al luiN. Manolescu în „turnuri tendenţioase” şi, nu maipuţin, în „bricolaje părtinitoare”, în ajustări de totsoiul, în textul citat şi alte dăţi, publicat în una din-tre cele mai importante reviste literare româneşti,România literară (nr. 2, 2010), încercând să-şi justi-fice atacurile la adresa lui Nichita Stănescu, într-unpenibil post scriptum, aduce următoarele argumen-te, finalul fiind de necrezut pentru un „justiţiar”acerb, un moralist cu pretenţii de individ cu conşti-inţa fără pată: „Oarepentru dl Breban nucontează deloc perspica-citatea unor spirite carel-au refuzat net în condi-ţia sa de mare poet [peautorul celor 11 elegii –n.n.], de la ŞerbanCioculescu, Petre Ţuţea,Ovidiu Cotruş la A.E.Baconsky, Ion Caraion şichiar Şerban Foarţă?Fără a uita mai recentaluare de poziţie a cunos-cutului ziarist CristianTudor Popescu, carecerea «arderea» părţiicaduce, extrem de întin-se, a producţiei nichitie-ne, nu, Doamne fereşte,ca o «invitaţie de tip fas-cistoid», cum se alar-mează romancierul îndiscuţie, ci ca o simplămetaforă”. (?!) Înaintede toate, ca să fimexacţi, adică nordici pur-

sânge, CTP nu foloseşte ghilimele în instigarea detip fascistoid la arderea operei lui Nichita, a uneipărţi a acesteia. Apoi, ceea ce este la fel de grav, dlGrigurcu a uitat ce înseamnă metafora? Sau… n-aştiut niciodată? De când instigarea la arderea operei– a unei părţi a acesteia – unui important poet esteechivalentul unei metafore?! Ţine, la urma urmelor,de meserie! Pentru a-şi „argumenta” monstruozita-tea imorală – să-i dai dreptate unui individ ultrame-diatizat, care îndeamnă să fie arsă opera unui marepoet, înseamnă să fii imoral, să te înscrii în aceeaşiserie de „nepoţi ai lui Goebbels”, din care face parteCTP, nu-i aşa?! – dl Grigurcu, după ce îşi trădeazăincompetenţa crasă, descalificantă, după ce îşi tră-dează suficienţa şi ignoranţa, punând un semn deegalitate între un îndemn fascistoid şi, citiţi cu aten-ţie?, „o simplă metaforă”... recurge la un citat, trun-chiat, ciopârţit din Nicolae Breban, spicuit dinTrădarea criticii (Editura Ideea Europeană, 2009;Ed. a II-a, 2010), citat care vizează metafora ca figu-ră de stil, reprodus de noi cu respectul cuvenit faţăde o definiţie memorabilă dată de unul dintre ceimai importanţi romancieri români. Iată, aşadar,pasajul reprodus de noi integral: „E posibil, oare, seva întreba cineva, ca un om care se ocupă, profesio-nal, de creaţie şi de judecăţi de valoare să ignore, săuite în ce constă actul creaţiei ca atare – în instincti-vitatea şi forţa sa teribilă care înfrânge, până laurmă, toate barierele celor obtuji, ale celor puternici,chiar şi pe cele proprii, ale fiinţei celui care emite, seconsacră şi oficiază acest act, al unei lucidităţi pesteluciditatea raţională, bineînţeles, cel ce recurge lametaforă – în sensul ei ontologic, ca o altă cale, ana-logică, a cunoaşterii umane! – cel care, uneori, înforţa şi irepresibilitatea geniului său propriu, nici numai ţine cont de social, prejudecăţi, oricât de tirani-ce, de oprelişti, pe care nici nu le vede?! Dar să le maişi invoce, cum fac nu puţini rataţi sau fals rataţi, caşi cei care îi apără – bec et ongles!” (textul subliniatde noi este omis de dl Grigurcu în opul d-sale – n.n.)Dl Grigurcu trunchiază, aşadar, splendidul frag-ment, încercând, spuneam, să scuze şi să justificeîndemnul fascistoid al lui CTP la arderea operei luiNichita, îndemn tratat drept „simplă metaforă”: „Ometaforă, adică – Breban dixit – «o altă cale analogi-că, a cunoaşterii umane (...) care, uneori (...), nici numai ţine cont de social, prejudecăţi, oricât de tirani-ce, de oprelişti»”. Ca să vezi cum se bricolează citate-le în atelierul dlui Grigurcu!

Calomnia vehiculată în exces naşte monştri?Trunchiind textele astfel, dl Grigurcu deţine abilita-tea răuvoitoare şi, se vede limpede, toate datele de ajustifica şi argumenta orice, aproape orice monstruo-zitate. Şi asta fiindcă ignoră sau a uitat pur şi sim-plu – dacă sintagma poate fi aplicată contextului –„în ce constă actul creaţiei ca atare”. În condiţiile încare una dintre puţinele crize invocate, trâmbiţate,analizate în exces în paginile foilor culturale româ-neşti este cea a modelelor, în condiţiile în care mode-lele reale – Vianu, Sadoveanu etc. etc. (vezi în colec-ţia postdecembristă a Adevărului imundele texte aleCTP-ului) – sunt atacate virulent, atacurile dluiGrigurcu la adresa unuia dintre marii poeţi postbe-lici, a unor mari romancieri postbelici, prind o cutotul altă greutate, transformându-se în altceva.Mai e nevoie să spunem că limbajul folosit de dlGrigurcu, în opurile d-sale „justiţiare”, se apropie delimbajul, stilul lui CTP? De vreme ce însă dlGrigurcu îi dă dreptate „fascistoidului” CTP, bachiar îl apără, aidoma altora, nu puţini, oare... nuvorbim... în pustiu?

Să recapitulăm. Dl Grigurcu justifică şi aprobăîndemnul fascistoid al lui CTP de a arde o parte dinopera lui Nichita Stănescu, operă care face parte dinpatrimoniul României. Dl Manolescu, preşedinte alUSR, Ambasador UNESCO la Paris, membru cores-pondent al Academiei Române, girează, aprobă –

19

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

Aura ChristiRăzboiul de douăzeci de ani. GDS, „bufoneria anticomunistă” şi literatura română

GABRIEL LIICEANU

TRAIAN BĂSESCU ŞI

GABRIEL LIICEANU

20

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

fără a se distanţa într-o notă redacţională – publica-rea comentariului grigurcuian în paginile revisteiRomânia literară, revistă editată sub egida USR. Agira apariţia unui text în care se justifică incitarea laarderea operei unui poet care face parte din patrimo-niul ţării, înseamnă a fi complicele unui atac la iden-titatea unui popor. Interesele căror structuri, văditantinaţionale, le serviţi, dlor Manolescu şi Grigurcu,folosind ca tribună România literară? Mai e nevoiesă spun că astfel se calcă în chip flagrant prevederi-le statutului USR? Mai e nevoie să amintesc că niciUSR, nici preşedintele ei, dl profesor Manolescu, n-areacţionat la grosierul plagiat, incalificabilul act devandalism – da, la „cazul Tolstoi” mă refer – un atacincalificabil la adresa întregii bresle scriitoriceşti?

Portretele splendide, făcute de N. Breban, cri-ticilor generaţiei şaizeci – Ion Negoiţescu, MateiCălinescu, Lucian Raicu, Eugen Simion, NicolaeManolescu – spuneam, nici nu sunt pomenite în „stu-diul” bricolat al dlui Grigurcu. Şi e păcat. Colegul d-sale de revistă, Gabriel Dimisianu, ca să mă refer, deastă dată, exclusiv la d-sa, susţine că „puţini suntscriitorii de azi care să fi elogiat în termeni atât dedecişi contribuţia criticii, rolul criticilor în propriacarieră literară, cum o face Breban, orgoliosul pânăla aroganţă Nicolae Breban: «Da, falanga criticăsplendidă din jurul Gazetei... şi apoi a României lite-rare de atunci, de la sfârşitul deceniului şapte, ne-asprijinit, a crezut în talentul şi în capacitatea noas-tră de a învinge sistemul în punctul său nevralgic(...) a făcut posibilă renaşterea literelor, promovareanoastră, a tinerilor scriitori de atunci»”. Atenţia dluiGrigurcu este focalizată inchizitorial, în exces, pecele câteva referiri ale autorului Buneivestiri la rolulnefast – ca să nu spun reacţionar – jucat de Grupulde Dialog Social, transformat, afirmam şi alte dăţi,într-un soi de sectă culturală, care pedepseşte, izo-lează, recurge la „linşaje publice”, ca CNSAS-ul, nu?,printre victimele căruia figurează nume de primrang ale literaturii române: Buzura, Uricaru, CezarIvănescu, Ştefan Augustin Doinaş ş.a. Listă căreiade curând dl Dinescu – pe vremuri un talentat poet,volumele Proprietarul de poduri şi Moartea citeşteziarul situându-l printre cei mai interesanţi poeţi ailirei româneşti – actualmente un bricoleur de dosareCNSAS, îi adaugă, fără dovezi, în mod abuziv, nume-le marelui erudit Adrian Marino, şi, culmea e că dlManolescu, cel care nu l-a inclus în „monumentala”-iistorie, fiindcă, ţineţi-vă bine, „Marino nu avea idei”,îi dă dreptate! (Evenimentul zilei, 8 februarie, 9februarie 2010) S-a ajuns, în cele din urmă, la pola-rizarea lumii scriitorilor de către conducătorii, inclu-siv liderii nemembri ai GDS-ului, între care au figu-rat doi excelenţi cronicari de radio: MonicaLovinescu şi Virgil Ierunca. Este pentru prima datăcând un scriitor român important abordează rolul şiimportanţa Grupului de Dialog Social în perioadapostdecembristă, grup care nu este, spuneam, ceeace s-a anunţat, la începuturi, trădându-şi pe traseumenirea de a fi o voce a societăţii civile: „Niciodatănu se spune, nu s-a vorbit, de pildă, ce reprezintăgrupul GDS în lumea literară de astăzi. Este pentruprima dată când văd şi eu un scriitor că vorbeşte,scrie cinstit despre toate aceste lucruri: ce este cuemigraţia românească, cu exilul românesc şi aşa maideparte. Toată lumea are un fel de complex: să nuzică asta, să nu se supere – dacă se supără cinevacare e foarte puternic, îl taie de pe toate listele – şi

aşa mai departe. Ceea ce seîntâmplă, s-a întâmplat. (...)Meritul enorm al acestei cărţi[Trădarea criticii – n.n.] estecă desface puţin cuvertura, odă la o parte şi începe să vor-bească despre ceea ce seîntâmplă, despre aceste gru-puri literare care, unele din-tre ele, sunt grupuri literare,dar cele mai multe sunt gru-puri de interese. Nimeni numai ascunde astăzi faptul căGDS-ul, de pildă, este cel careconduce de douăzeci de anicultura. Ministerele culturii,miniştrii culturii sunt nişteficţiuni. Sunt alte grupuricare au acces la mijloacelemedia, au acces la burse, auacces la subvenţii”. (EugenSimion, Conte, nr. 1, 2010) Şiasta cu atât mai mult, cu cât– menţiona cu fineţe şi exacti-tate domnul Marian VictorBuciu (Conte, nr. 1, 2010) –„creaţia literară, spiritul cri-tic au fost profund afectate de polarizarea etică şipolitică, după sfârşitul comunismului românesc”,într-un context de „război intern, mai ales paralite-rar, sau cu pretext literar, care continuă. Cele câtevacorectări necesare, numite revizuiri, au fost înlocui-te de atacuri excomunicatoare. Falsa comunicare,(auto)triumfală, a produs un bine aparent şi un răuesenţial. Răul vine din «casă». Breban îl constată şiasumă: «Vina, orbirea, a fost şi este a noastră»”.

Cum poate promisiunea unui destin de marecritic să îngheţe în tiparul unei schiţe

Să facem un exerciţiu elocvent şi oarecumamuzant. Să ne amuzăm, să ne amuzăm, „privitorica la teatru”, dragi colegi, mai ales că avem şi… pri-cini destule. Dacă îl citeşti pe dl Grigurcu şi seîntâmplă să nu ştii cine este Nicolae Breban, atentfiind, înainte de toate, la ceea ce spune măria sa cri-ticul, îţi faci cam următoarea imagine. NicolaeBreban este, neîndoios, un scriitor important. Însă eceva în neregulă în cazul lui, îi place să fie mereu încentru, megaloman fiind. Odată revenit în viaţa lite-rară, îşi doreşte să fie primul, da, primul (nu pricep,hm, de ce, mă rog frumos, şi-ar dori Breban, intrândîn arena de litere, să fie… ultimul?, nu exclud însă căîn atelierul dlui Grigurcu sunt în vogă asemeneaambiţii, şi teamă mi-e că criticul târgujiuan… e pecale să reuşească, nu?!) şi e atât de disperat, atât depornit în dorinţa de a fi primul, încât găseşte de cuvi-inţă, stând aşa şi tot făcând calcule, să se „agaţe” îndisperarea sa de… cine credeţi? De MonicaLovinescu. Care nu, nu e cine credeţi dvs. Nu e unharnic, prodigios reporter de radio, care a ţinut oemisiune la Radio Europa Liberă, nu e fiica luiEugen Lovinescu. Nu, nu e doar atât. Nu. A scris din-totdeauna. N-a publicat până în ’89 decât cu o excep-ţie, pare-se, creaţie propriu-zisă; nu ne referim lacomentarii. N-a avut succes la Paris, fiindcă franţu-jii sunt vai de steaua lor, în miopia lor! Nici audien-ţă n-a avut la Paris, fiindcă parizienii, care, în majo-ritatea lor covârşitoare, vorbesc, scriu şi citesc româ-neşte, au fost adepţii înflăcăraţi ai comunismului.Dar dna Lovinescu e atât de mare, încât este, ţineţi-vă bine, egala lui Eugen Lovinescu. Ei, calculul luiBreban, anti-anticomunistul, este să-şi facă o obsesiedin aşa-zisele atacuri la adresa egalei lui EugenLovinescu. Şi asta pentru a fi luat în seamă, pentrua se instala, odată şi odată, în centrul vieţii sociale,a celei politice, a celei universale, dacă se poate,unde, apropo, madame Lovinescu e de când lumea!Şi alte, nu puţine, destul de amuzante aberaţii, nu-iaşa?, ca să nu le taxăm altfel. Chiar ne miră cum de,ocupându-se obsesiv, noapte şi zi, de dna Lovinescu,oare, cum de a găsit domnul Breban timp şi energiepsihică, singurătate, condiţii pentru a scrie şi publi-ca după Revoluţie numai o tetralogie epică, Ziua şinoaptea, o tetralogie memorialistică, Sensul vieţii, otrilogie epică, Amfitrion, ca să nu enumerăm aici şicărţile de eseuri, teatru, publicistică, precum şi celede traduceri. Nu de alta, dar teamă ne este că dluiGrigurcu i se va face... ruşine. Ei, aşa, răstimp decinci minute, nu mai mult!

Şi ca să nu se creadă că batem câmpii, poftimşi câteva citate din dl Grigurcu: „Permanenta, mareaaspiraţie a lui Nicolae Breban o reprezintă centrali-zarea persoanei d-sale. Ulcerat de supoziţia că nu ise acordă locul cuvenit, că e mereu pus în umbră dediverşi inoportuni, de «impostori» (fie şi într-o accep-ţie nuanţată, dar nu totdeauna, a termenului), pro-zatorul purcede la început, la mijloc ca şi la sfârşit lao curăţare a terenului. Principalul obstacol: MonicaLovinescu şi Virgil Ierunca. Neizbutind a ajunge,vădit, un «director de conştiinţă» precum aceştia,autorul Animalelor bolnave nu pregetă a-i încărca,foarte verosimil din acest motiv, cu tot felul de vino-

văţii, a le găsi erori la tot pasul. Simpla lor existen-ţă pare a se fi transformat pentru d-sa într-o obsesie.Nimic nu i se arată inadecvat în filipica îndreptatăîmpotriva lor şi nu numai”; sau: „Toate asemeneamanevre converg spre un singur ţel: radierea însem-nătăţii covârşitoare a Monicăi Lovinescu şi a luiVirgil Ierunca în articularea şi menţinerea unei con-ştiinţe libere a culturii şi literelor autohtone, îndecursul îndelungatei epoci de dirijism, cenzură,mistificare la care au fost supuse de puterea totalita-ră. Rolul lor nu ni se pare inferior celui împlinit deE.Lovinescu în interbelic. Le-a revenit misiunea de-aface faţă unor primejdii cu mult mai grave decât celece ameninţau la începutul secolului al XX-lea, în con-diţii democratice, autonomia esteticului, asociateacum cu negurile sângeroase ale sistemului comu-nist, iar cât priveşte substanţa intrinsecă a produc-ţiei lor critice şi memorialistice, încă departe de-a fifost publicată în integralitate, în pofida amprenteianomaliilor istorice pe care-o poartă, ea nu e mai pre-jos de cea a criticilor noştri celor mai de seamă”. (s.n.)Monica Lovinescu, un excelent cronicar de radio, alecărei cronici au fost publicate de Humanitas (o pre-lungire a GDS-ului, ca şi ICR-ul patapievician, ca şidiverse ministere şi organisme de administraţie pebani publici, membrii Consiliilor de Administraţieale acestora fiind nu rareori GDS-işti, greşesc?; einteresant modul în care s-a răspândit caracatiţaGDS-ului anticomunist… înfiinţat pe banii comuniş-tilor de altădată), precum au fost publicate şiJurnalele, o parte din acestea, aşadar, MonicaLovinescu să fie egală cu – vorba dlui Grigurcu –„criticii noştri cei mai de seamă”? Adică TituMaiorescu, Eugen Lovinescu, George Călinescu?Chiar aşa? Simţul valoric al dlui Grigurcu oare să fieatrofiat atât de grav? I s-a dereglat busola valorică?Poate dna M. Lovinescu este şi egala lui Sainte-Beuve, a lui Thibaudet, a lui Belinski, VissarionGrigorievici? Ba nu, nota bene, îi bate pe toţi, de ladistanţă!? Iar publicându-i-se de curând şi unroman, a devenit egala Doamnei Papadat-Bengescusau a Virginiei Woolf? Ba nu, mai mult, praf îl facepe Dostoievski, nu-i aşa? Şi n-am aflat noi! Ce scăpa-re impardonabilă. Ce ignoranţă.

Am auzit de curând o expresie care nu mi-a dis-plăcut, dar deloc: „Râd până şi curcile vecinilor veci-nilor noştri, iar hohotul lor de râs se aude pe şoseauaBucureşti-Târgovişte via Paris”. Il n’y a que le ridi-cule qui tue.

Alianţa Manolescu-Liiceanu?

Aş cita, în continuare, din dl Grigurcu. Nu credcă merită însă. Nici acest comentariu n-ar fi fostscris şi, în consecinţă, n-ar fi apărut, dacă la mijlocn-ar fi fost girul dlui Manolescu cel urmărit de mineîn ultimele două decenii cu o reală amărăciune pro-fundă, ultimul Mano dezamăgindu-mă, contrariin-du-mă din ce în ce mai mult: cum poate promisiuneaunui destin de mare critic să îngheţe în tiparul uneischiţe subjugate… „bolşevismului anticomunist”? DlManolescu este fostul mare critic, care în loc de isto-ria promisă cu mult tam-tam şi aşteptată ca un eve-niment real, major, al literaturii române, nu ne-aoferit, spuneam şi în alte contexte, decât o iluzie, unrateu, un document al vârstelor scriptice ale unuiexcelent cronicar, care în ultimele două decenii acam chiulit – mde, mai chiulesc şi profii – părăsindliteratura română vie. În altă ordine de idei, dlManolescu este personajul care l-a premiat/lansat pedl Liiceanu (rămas şi el, din păcate, o mare promisiu-ne..., aşa, de vreo patru decenii, nu-i aşa?) în calita-te de mare scriitor, când, în realitate, dl Liiceanueste un autor de... jurnale, un autor de declaraţii deiubire faţă de M. Lovinescu şi V. Ierunca, fără a pre-zenta un interes real în această calitate, de autor dejurnale, fiindcă, evident, nu are Operă: nici literară,

NICOLAE MANOLESCU

21

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

nici filosofică. (Să mă explic niţel: sunt profund inte-resată inclusiv de paginile jurnaliere în careDostoievski, Fiodor Mihailovici, consemnează omigrenă oarecare sau disfuncţiile de ordin fiziologicde care are parte iubitul de noi sfânt epileptic, întimp ce scrie la Idiotul, de pildă, fiindcă e vorba deautorul Fraţilor Karamazov!; îmi plac şi paginile jur-naliere în care Tolstoi, Lev Nikolaievici, după ce seceartă cumplit cu… Dumnezeu, o beşteleşte zdravănpe nevastă-sa, care nu ratează nici o ocazie să-l spio-neze. Nu mă interesează însă deloc, ba chiar îmi dis-plac paginile de jurnal în care dl Liiceanu etalează,între altele, cu aplomb bucatele abia gătite pentrusoţii Ierunca, fiindcă dl G. Liiceanu – ca şi M.Lovinescu, ca şi V. Ierunca, nu-i aşa? – nu are operă,şi, îmi pare rău să o spun, nu cred s-o aibă vreodată;mă uit, apropo, la acele pagini liiceene cam în felulîn care se uită rottweilerul meu, Conte... în lemne.Dar cine ştie, poate, mai târziu, în plină senectute,când nu va mai scrie un alt Apel pentru lichele, într-oaltă epocă de „bolşevism anticomunist”, când nu vamai recurge la alte diversiuni/vânători de comu-nişti... în plină libertate, când Editura Humanitasva avea parte de şansa de a i se tăia de un alt preşe-dinte alte datorii exorbitante către stat, promisiuneacare a fost pentru Noica – autorul Jurnalului de laPăltiniş va deveni ceva mai mult decât atât, da?Niciodată nu se ştie. Literatura, fireşte, e o Doamnăcapricioasă. Arghezi a debutat la 47 de ani, dacă numă trage pe sfoară memoria. Madame Bengescu – la43 de ani.) Nu prea înţeleg – recunosc, sunt din caleafară de înceată, prin urmare, primul vinovat sunttot timpul eu! – din ce motive i se spune dluiLiiceanu... filosof, căci nu are, evident, o operă filoso-fică. Dacă dl Liiceanu este filosof, atunci un Kant, unHegel, un Schopenhauer, un Nietzsche, ce sunt, mărog frumos? (Vedeţi, şi vă supăraţi pe „megaloma-nul” Breban – „cel lipsit de obiectivitate”; apropo,„obiectiv e lemnul, nu fiinţa”, citat din M.V. Buciu –pentru faptul că foloseşte cu precizie nordică cuvân-tul impostură… sau mă înşel din nou?!) A, dlLiiceanu este un excelent librar, da! Un bun editor,care a axat casa d-sale de edituri în special pe tradu-ceri, literatura naţională vie, cu câteva excepţii ştiu-te de toţi, fiind absentă – da! În asemenea dispute,trebuie definiţi cu exactitate termenii. O editurănaţională publică cu ritmicitate, sprijinind puternic,an de an, literatura naţională vie, lansând şi susţi-nând colecţii sub auspiciile cărora sunt publicaţiscriitori vii, reprezentativi pentru o literatură dată.Gallimard este o casă de edituri naţională.Poliromul? Absolut. Nu-mi aduc aminte să fi figuratprintre performanţele Humanitas-ului un asemeneacapitol, esenţial de altfel, pentru stabilirea locului,rolului unei Case de Edituri. Atunci cum să catalo-ghez extazul lipsit de nuanţe al dlui Dan C.Mihăilescu faţă către faţă cu „fenomenul”Humantias? (România literară, nr. 5, 2010)

Interesantă, alianţa dintre Manolescu şiLiiceanu. Foarte interesantă, nu? Avizi de puteresocială şi financiară, având un prestigiu literar (dlLiiceanu, ca să fim exacţi, avea, sub dictatură, unînceput de prestigiu, o promisiune de prestigiu petărâmul istoriei filosofiei), ca să obţină ceea ce îşidoreau, putere socială şi financiară adică, după ’89,ei, dnii Liiceanu şi Manolescu, aveau nevoie, debună seamă, de prestigiu social, mai exact... deaudienţă. Obţinută rapid, cum să nu, printr-o alian-ţă cu redactorii de la Radio Europa liberă, M.Lovinescu şi V. Ierunca, ascultaţi sub dictatură decirca 75 % din populaţia României, nu-i aşa?Liiceanu-Manolescu au obţinut, aşadar, prin exce-lenţii cronicari de radio, amintiţi adineauri, audien-ţă, oferindu-le, în schimb – şi supraevaluându-i ast-fel, transformându-i, în mare grabă, în „monştrisacri” – ceea ce le lipsea: prestigiu literar, pe care ceidoi cronicari de radio nu aveau cum să-l aibă, fiindcăIerunca-Lovinescu n-au scris literatură decât cu

foarte vagi excepţii, nu-iaşa? Dacă gândim, anali-zăm cu onestitate, ca laultima judecată, lucrurileexact aşa stau, nu? Doarcă din aranjamentele făcu-te, din oportunism fireşte,din confuzia, din zâzaniadiseminate în lumea scrii-torilor, din campaniileorchestrate (vezi una din-tre cele mai dure, ignobilecampanii postdecembristeîmpotriva domnilor Vale-riu Cristea, Marin Sores-cu, Eugen Simion, FănuşNeagu, izolaţi cu brutali-tate, pe nedrept, „margi-nalizaţi, contestaţi, demo-nizaţi de cei care contro-lează de 20 de ani indus-tria mediatică şi deţin, înfapt, puterea în adminis-traţia culturii” – Cultura,idem.), din atacurile,calomniile vehiculate răs-timp de douăzeci de ani –precizez pentru dlGrigurcu: n-am jucat, nicieu, tenis cu generalul desecuritate Pleşiţă – nucred să se aleagă lucruri...durabile, deşi, e adevărat, „războiul intern” de dura-ta a douăzeci de ani, din tagma scriitorilor, a făcutun rău enorm: scriitorului/creatorului român şi, nuîn ultimă instanţă, literaturii române, rău tratată înţara ei, necunoscută în ţara ei – acestea sunt roade-le amare ale ultimilor douăzeci de ani. E suficient, înaceastă ordine de idei, să compari modul în care estetratată literatura naţională – nu, nu în Franţa sauGermania, sau Spania, de care suntem la ani-lumi-nă distanţă – cu modul în care e tratată literaturanaţională în ţările vecine, care au făcut parte, pânămai ieri-alaltăieri, ca şi România, din blocul socia-list: Polonia, Ungaria etc., ca să ajungi la concluziideparte de a fi aşezate printre serviciile aduse litera-turii autohtone şi creatorilor acesteia. Răul, repet,enorm, făcut scriitorului roman, literaturii române,este unul dintre subiectele incendiare, de analizacăruia este interesat romancierul Breban, autor,între altele, al Spiritului românesc în faţa unei dic-taturi; este interesat, fiindcă încearcă să-l înţeleagă,iar scrisul este, între altele, evident, şi un mod de ate apropia de înţelegere. Fiind făcută cu o evidentăcruzime, cu onestitate de unul dintre cei mai impor-tanţi romancieri din perioada postbelică, al căruiprestigiu şi a cărui valoare sunt recunoscute de ojumătate de secol, analiza răului se înţelege de lasine că îi deranjează/enervează, în primul rând, peautorii acestui rău.

„Décidément, la Roumanie a du mal a assumer son histoire du communisme!”

Să le conferi unor comentatori de radio pute-rea, prestigiul – false, profund false în esenţă, exage-rate cu asupra de măsură, eficiente însă în cotidiani-tatea strictă, de moment (douăzeci de ani sunt oclipă, de bună seamă) – funcţia de a da note creato-rilor de prima mână, disidenţilor reali, „de a-i tăia depe toate listele”, de a-i marginaliza, să recunoaştemcă este o performanţă, una malignă e adevărat, cuefecte greu de neglijat pentru viitorul unei literaturitinere, cum e cea română, cu modernitatea amputa-tă înainte ca aceasta să se fi consumat! Iar să încu-rajezi stabilirea valorii în funcţie de apartenenţa lapartidul X sau Y, ideologizând astfel, în plină liber-tate!, domeniul strict al literelor şi inducând în eroa-

re publicul, lansând,menţinând şi ali-mentând confuzii peterenul riguros alvalorii... oare nu e ungest reacţionar aces-ta, vădit reacţionar?Sunt întrebări de ogravitate extremă,pe care ni le punemîn ultimii ani.Gravitatea sporindcu atât mai mult, cucât în tot acesttablou schiţat iute,demn însă de a fianalizat pe îndelete,aşa-zisul „bolşevismanticomunist” estefolosit metodic, cucinism, ca instru-ment ce serveştevoinţa de putere(socială, financiară)a unui grup coagu-lat, transformat, în

timp, în sectă exclusivistă, da, la GDS mă refer şi launii liderii şi mentori ai acestuia, erijaţi în sfetnici ainaţiunii, dacă nu în procurori ai – vorba lui AdrianMarino – „bietei Românii şi ai bietei tinere democra-ţii româneşti”, numai lupta împotriva racilelorcomunismului barbar românesc nestând printreintenţiile „noilor comisari anti-comunişti” – expresiaîi aparţine disidentului Vladimir Bukovsky, autor alproiectului Muzeului Comunismului din Europa laBucureşti, cel care şi-a expus atitudinea şi faţă deRaportul Tismăneanu, radiografiind, totodată, cuprecizie pericolele de care este pândită România.Despre bufoneria anticomunistă s-a scris şi în con-textul în care, în iarna acestui an, a fost demis dinconducerea Institutului de Investigare a CrimelorComunismului (IICCR, azi IICCMER), eminentulistoric Marius Oprea, creatorul acestei instituţii, lacârma respectivului for fiind numit de cătreGuvernul Boc, dl Vladimir Tismăneanu. Din ce moti-ve este înlocuit domnul Marius Oprea, reputat isto-ric cunoscut şi apreciat în lumea oamenilor de ştiin-ţă ai Occidentului? Nimic mai simplu, dacă se poateaplica acest termen contextului! „Acum, când, înpofida declaraţiilor sforăitoare privind anticomunis-mul puternicilor zilei – scrie Carmen Muşat – suntexceptaţi de la recalcularea pensiilor tocmai aceiacare au fost instrumentele puterii comuniste – foştilucrători în Ministerul de Interne, foşti ofiţeri, gar-dieni, angajaţi ai penitenciarelor etc. – un om caMarius Oprea la cârma unui institut ce are ca scopinvestigarea crimelor comunismului şi ale Securită-ţii e de-a dreptul periculos, de vreme ce nu poate ficontrolat. Puterea are nevoie de un cadru de nădej-de, care să nu-i tulbure tihna şi să nu-i provoacememoria. De cineva uns cu toate alifiile şi trecut pela toate curţile împărăteşti postbelice sau de un luptânăr, dispus să cânte în strună celui mai tare pen-tru a intra în clubul «select» al invitaţilor la OTV şila B1TV.” (Observator cultural, 511, vezi şi nr. 512,nr. 513, nr. 514, 2010) Diferenţa dintre „bolşevismulanticomunist”, „bufoneria anticomunistă” şi con-damnarea reală a criminalilor comunismului dinRomânia a devenit, iată, şi subiect abordat deoameni de ştiinţă occidentali, care ne taxează, pebună dreptate, pentru faptul că, spre deosebire deţările vecine, cum ar fi, de pildă, Polonia etc., în caredosarele torţionarilor, securiştilor etc., au fost făcutepublice imediat după căderea regimului, făptaşiifiind traşi la răspundere, România, în loc să procede-ze imediat după 1989 aşa cum se cuvine, face cutotul altceva, şi anume îi păstrează în raza anonima-tului pe „adevăraţii responsabili ai ororilor comunis-te”, „îndepărtarea lui Marius Oprea de la conducereaIICCMER” fiind echivalentă cu „recunoaşterea ofi-cială a caracterului pur demagogic al condamnăriicomunismului” – „un act de care dl Tismăneanu nuar fi străin”. (Carmen Muşat, Oportunism pentrueternitate. Dulcea pasăre a anticomunismului cu bre-vet, în Observator cultural, nr. 513, 2010) Opiniareputatului om de ştiinţă, Catherine Durandin,Profesor universitar, Institutul Naţional de Limbi şiCivilizaţii Orientale (INALCO), este, în acest sens,mai mult decât edificatoare: „Interesul pentru trecu-tul comunist, pentru epurările legate de instaurareastalinismului şi pentru sistemul de delaţiune contro-lat de Securitate, este esenţial în construirea uneidemocraţii solide, bazate pe transparenţă. Noilegeneraţii, toţi cetăţenii au dreptul la adevăr. Franţaa cunoscut perioade asupra cărora a făcut lumină, lafel ca Germania, Italia sau Spania”. (idem) Nu maipuţin exactă e şi părerea lui Stéphane Courtois:„Când Consiliul Europei a votat cu patru ani înurmă, o rezoluţie care condamnă crimele regimurilor

GABRIEL LIICEANU

NICOLAE MANOLESCU

22

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

comuniste, licenţierea lui Marius Oprea ar constituiun semn evident de regres al guvernului român,referitor la problema istoriei şi memoriei totalitaris-mului în România, şi ar da un semnal deosebit denegativ în direcţia celorlalte ţări europene. Îi solicitactualului guvern român, să dea dovadă de suficien-tă maturitate pentru a înţelege întreaga importanţăa IICCR pentru viitorul ţării şi necesitatea de a păs-tra în fruntea acestuia, pe omul care îi este sufletul”,părere care debutează cu o conluzie care nu ne faceonoare: „Décidément, la Roumanie a du mal a assu-mer son histoire du communisme!”

Capul plecat, sabia nu-l taie; îl corupe

Discuţia pe marginea Trădării criticii, evident,rămâne deschisă. Şi sperăm că punctul pe i îl vorpune, intervenind cu replici, scriitorii, intelectualiicare şi-au păstrat onestitatea profesională, inclusivcei care au semnat, acum patru ani, Apelul pentrusalvarea culturii române vii – lansat pe circuitulmass media – Apel care este azi de o actualitatestringentă.

Cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, maiales în ultimii douăzeci de ani, lectorii, ipocriţii, dra-gii, necorupţii noştri lectori, ne oferă nu puţine sur-prize. Unul dintre prieteni, recunoscând că citatelespicuite de dl Grigurcu din cartea lui Nicolae Brebansunt splendide, absolut splendide, şi dau peste capîntreaga construcţie grigurcuiană (foarte fragilă,scâncind, mârâind, pârâind la toate încheieturile), acumpărat Trădarea criticii, a „halit-o” dintr-un foc,într-o noapte, m-a ţinut, apoi, la telefon vreo douăore, a citit şi dosarul publicat în Conte, nr. 1, 2010, şi

i-a îndemnat şi pe prieteni s-o cumpere. Primul tirajeste epuizat. Va urma altul. Apoi, altul. Trădarea cri-ticii fiind, după cum susţine marele critic EugenSimion, care o analizează cu un calm fără reproş,folosind acest opus incendiar ca pe un pretext de a seautoexamina cu maximă exigenţă, „o excelentă nara-ţiune eseistică, o naraţiune subiectivă, inevitabil iri-tantă (fiind vorba de viaţa literară şi de opiniile radi-cale ale unui prozator care nu ezită să scrie ceea cecrede despre colegii săi), cu portrete ce se ţin minte,uneori foarte crude, alteori luminoase, dominate desuperlative… Meritul ei, dincolo de calităţile litera-re, este acela de a deschide o dezbatere reală despreviaţa noastră literară în care grupurile se confruntăşi îşi confecţionează propria istorie şi propria mitolo-gie. Nicolae Breban vine şi tulbură apele, enervând,probabil, pe mulţi, dacă nu pe toţi”. (Cultura, nr. 9,11 martie 2010)

Nu accept căldicelul şi nu cred să învăţ să-laccept vreodată. Pentru mine există gheaţa saufocul. De aici, probabil: admiraţia uimită faţă deNapoleon; calm-nuanţata admiraţie fierbinte faţă deProust, care a inventat noua religie a geloziei formi-dabile, da, prin Albertine! De aici, iubirea enormă,lipsită de simţul măsurii faţă de Dostoievski, sfântul„meu” epileptic; faţă de Rilke, a cărui „sfântă şiroirea sângelui” mi se pare că o aud, uneori, nopţile. Deaici, iubirea faţă de Nietzsche, incredibilul, mereuincredibilul şi fantasticul Nietzsche, iubire care, încazul subsemnatei, nu recurge la celebra stavilă tho-masmanniană „Nietzsche, dar cu măsură!”. Şi tot deaici, da, admiraţia faţă de Nicolae Breban; cum poţisă lupţi pururi, ceas de ceas, ca să rămâi ceea ce eşti:romancier? – Şi asta răstimp de aproape o jumătatede secol. Cum, în ce fel poţi sta – tratând prezentulca pe un spectru răstimp de circa o jumătate de secol– cu gâtul sucit după vârfurile romanului:Dostoievski, Tolstoi, Proust? Scriind mii şi mii depagini. În vreme ce în jur domină cultul lenei, al ste-

rilităţii, iar decadenţa europeană îşi disperseazăseminţele şi în solul tânăr al literaturii române. Învreme ce în jur… după Revoluţia din ’89, locul dicta-turii comuniste este ocupat de dictatura… „bolşevis-mului anticomunist”, ca să-l citez din nou peNorman Manea.

Fascinantă la Breban este dorinţa enormă –după o carieră exemplară de circa o jumătate desecol!! – de a rămâne Romancier, de a-şi urma, încontinuare, vocaţia; fascinantă este spaima de rata-re, care, pe fondul unei vocaţii puternice, profunde,îmboldeşte fertilitatea creatoare, scriptică a uneimari personalităţi literaturocentrice, care, aflân-du-se, de patru luni, în Sudul Spaniei, în oraşulDehesa de Campoamor… n-a ajuns decât la pagina500 din noul roman, intitulat Singura cale.

Februarie 2010,Mogoşoaia

P.S. „Articolul e fulminant – îmi scrie un prie-ten-poet pe email, după ce a citit textul meu – aşspune la propriu, dinamită curată! […] Ştiu că mi-aidat de lucru: 23 pagini scrise mărunt de lecturat pemonitor, dintr-o suflare, e o performanţă pentrumine. Dar totul, tonul, argumentele, întregul raţio-nament al discursului e foarte motivant. Şi inteli-gent articulat. Şi ultradocumentat. Şi, în mod delec-tabil, infuzat de erudiţie. […] Tocmai detaliile, maiprecis faptele, dau greutate. Din detalii, atunci cândsunt relevate şi îmbinate logic, se configurează ade-vărul. Surpriza mea rămâne dl Grigurcu. Nu-lcunosc altfel decât în calitate de critic reputat, îl cre-deam integru, în afara găştilor, dar situaţia de acumîl plasează în ochii mei în cu totul altă lumină. Începsă înţeleg că nimeni dintre cei care scriu în Românialiterară nu rămâne o persoană liberă. […] Articolul e

extraordinar şi, în mod normal, ar trebui să provoa-ce o replică la replică sau mai multe, având în vede-re mulţimea de personaje luate de tine în transfoca-tor. Ai avut un mare curaj scriindu-l, ţi-am admirat,cum spuneam, logica impecabilă care îţi conducefără greş diatriba…”

Câţiva apropiaţi ai dlui Manolescu m-au aver-tizat că în cazul în care voi publica acest text1, voi fipedepsită cu asprime. „Manolescu e răzbunător. S-aschimbat. S-a schimbat foarte mult. Vei fi linşatăpublic, Aura. Vei fi pedepsită. Te vor ocoli toţi colegii– mi s-a spus – Nimeni nu-ţi va lua apărarea. Vei fiizolată. Ştii cum e în… Balcani”. Etc. Etc. Da. Cumsă nu? Nu suntem în Polonia. Ci pe malulDâmboviţei. Capul plecat, sabia nu-l taie; îl corupe.O va încasa cu asupra de măsură, mi se spunea încontinuare, şi revista Contemporanul, publicaţietăiată de pe mai toate listele posibile răstimp dedouăzeci de ani, ca şi numele directorului acesteia.„Domnule Breban, acum vin de la o şedinţă a GDS-ului. – îi comunica amar-vesel (acum vreo cincispre-zece ani) un amic al romancierului Breban, amic-prozator nelipsit de talent – Aţi fost tăiat de pe toatelistele!” Sau, cu vorbele domnului profesor EugenSimion: „Dacă se supără cineva care e foarte puter-nic, îl taie de pe toate listele”.

La începutul acestui an, din caseta Românieiliterare… au dispărut abrupt câteva nume la careţineam: Gabriel Dimisianu, Adriana Bittel,Constanţa Buzea. Nume urmate la scurt timp deAlex Ştefănescu, la care ţin nu mai puţin: Alex iubeş-te literatura română. (Tocmai acesta e motivul pen-tru care, între timp, Alex a devenit senior editor larevista Cultura.) Îi citeam pe colegii de la Românialiterară – un fel de arcă a lui Manolescu – în pagini-le acestei vechi şi prestigioase reviste şi în ultimiidouăzeci de ani, admirând atmosfera care domnea înredacţia manolesciană de pe Calea Victoriei. Pe vre-muri, am participat şi la câteva şedinţe. Pe vremuri.

Cum trec anii; ca într-un cerc sălbatic. „Iar timpulcreşte-n urma mea. Mă-ntunec.” Douăzeci de ani. „Oviaţă de om” ar fi spus un înţelept de prin nordulArdealului, stând la o intersecţie lipsită de indica-toare. Între timp... am încărunţit. Nu am devenitînsă, în ciuda mea, în ciuda celor dragi inimii mele,în ciuda tuturor ciudelor mele, un înţelept, deşiuneori-adeseori mi-am dorit aceasta. Am rămas şivreau să rămân în continuare – ce noroc! – poet. Sau,cu vorbele atroce iubitului de noi Nietzsche, vreau sădevin ceea ce sunt: poet.

PPS. M-a surprins şi totodată m-a amuzat fap-tul că dl Grigurcu, într-un număr recent al revisteiAcolada (nr. 3, 2010), într-o notă calomnioasă, încare criticul târgujiuan îşi vădeşte din nou vocaţia debricoleur de citate, mă consideră, între altele, o…walkirie, în mitologia scandinavă acesta fiind, dupăcum se ştie, numele dat fiicelor zeului Wotan, celebreprin faptul că erau fete „războinice şi foarte frumoa-se, care hotărau soarta bătăliilor, cauzând moarteaunora sau a altora dintre combatanţi, potrivit voin-ţei zeilor”. �

27 aprilie 2010

1 E vorba de un text amplu, fracturat în patru părţi,şi publicat în câteva reviste: Trădarea criticii şi „jus-tiţiarii calomnioşi”, în Cultura, 11 martie 2010; Ocarte primejdioasă: „Trădarea criticii” de NicolaeBreban şi „bolşevismul anticomunist”, în Contem-poranul. Ideea Europeană, nr. 4, 2010; Cea mai inco-modă carte a anului 2009: „Trădarea criticii” deNicolae Breban, în curs de apariţie

NICOLAE MANOLESCU

MONICA LOVINESCU

VIRGIL IERUNCA

Până în anii nouăzeci ai secolului XX,opera lui Nabokov îi era cititoruluiromân aproape necunoscută. Cărtura-rii ştiau de existenţa ei, citiseră câteva

dintre volumele englezeşti, dar lipseau traducerilecare să facă accesibilă, mai ales, partea creaţiei scri-să în ruseşte. Apoi s-a produs recuperarea, chiardacă parţială, atât din engleză, cât şi din rusă.

Discuţia asupra autorului porneşte mai întot-deauna de la acest miraculos bilingvism ruso-englez(trilingvism, dacă avem în vedere şi textele în fran-ceză). Ca imigrant, a scris ruseşte la Berlin şi – dupăun intermezzo parizian – englezeşte în SUA. Nord-americanilor culţi le-a tălmăcit şi explicat pe clasiciiliteraturii ruse.

Ne vin în minte alţi importanţi scriitori dedu-blaţi sub raport lingvistic. Joseph Conrad iese dindiscuţie fiindcă, deşi polonez de origine (Teodor JózefConrad Korzeniowski), s-a realizat în plan literarexclusiv în engleză. Scriitorii din secolul al XX-lea,obligaţi de împrejurări la emigrare, au îmbrăţişatînsă, de obicei, şi limba ţării de adopţie, dublându-şiinstrumentele expresive. E cazul celor mai celebridintre românii noştri francezi, Eugen Ionesco şi EmilCioran, ca şi al românului american Mircea Eliade(autor, de astă dată, trilingv). E situaţia laureaţilorPremiului Nobel dintre est-europeni, Isaac BashevisSinger, Czeslaw Milosz, Joseph Brodsky, completân-du-şi toţi trei cu engleza dobândită limbile lor mater-ne – idişul, poloneza şi rusa.

Totuşi, „fenomenul Nabokov” a fost recunoscutca singular. Motivele se află la îndemână. Primulconstă în dedublarea creaţiei sale literare în jumă-tăţi sensibil egale ca întindere şi ca valoare. Al doi-lea – în virtuozitatea sa lingvistică definitorie pentruambele părţi constitutive. Rareori a existat autoratât de total dăruit valorilor stilistice, polemic con-trapuse oricăror altor implicaţii, inclusiv celor deordin politic, filosofic, moral. Când un asemenea pro-gram estetic şi estetizant, nu străin de un anumitsnobism aristocratic, mai este şi înfăptuit în câtevalimbi, cu egală perfecţiune, cu o expresivitate ajunsăprincipal scop poetic – gândul singularităţii pareîndreptăţit.

Limba, stilul, forma constituie marea victorie a„apărării Nabokov”. Căci autorul nostru a fost şianalist şahist, şi entomolog. Jucăuş şi serios în toate,el a înnoit radical binomul goethean „poezie şi ade-văr”, în cazul lui visul patronând realul.

Vladimir Vladimirovici Nabokov s-a născut înRusia, la Petersburg, în 1899, şi a murit în Elveţia,

la Montreux, în 1977:rimei dintre prenume şipatronim îi corespundeşi cea dintre date.

Părinţii lui prove-neau din înalta nobilimerusă, predecesorii lorfuseseră miniştri şilegiuitori, ofiţeri supe-riori şi medici de vază,exploratori ai unor teri-torii îndepărtate şi alebogăţiilor lor. Tatăl aimpregnat familiei unspirit liberal anglofil,laolaltă cu o limbă engle-ză de timpuriu însuşităde către cei doi fii ai săi,pe lângă rusa lor mater-nă. El, tatăl, va fi socotit„roşu” de către conserva-tori, va ajunge în timpulrăzboiului civil ministrufără puteri într-un gu-vern „alb” din Crimeea,va fi ucis în 1922 laBerlin de către un extre-mist rus de dreapta.

În 1919, familia aemigrat din Rusia.Vladimir Vladimirovici astudiat până în 1922 laCambridge, iar dupămoartea tatălui său s-astabilit în Berlin. După

venirea lui Hitler la putere, în 1937, s-a mutat înFranţa, iar după declanşarea noului război mondial,în 1940, a plecat în Statele Unite ale Americii.Ultima perioadă a vieţii a trăit-o în Elveţia, laMontreux.

Potrivit propriei sale constatări, viaţa i s-aordonat într-un triptic: douăzeci de ani petrecuţi înRusia natală; douăzeci şi unu de exil voluntar, înAnglia, Germania şi Franţa; ultima perioadă a vieţii– cea nord-americană. Ele formează laolaltă o teză, oantiteză şi o sinteză (echivalentă unei noi teze).Răstimpul primei teze a fost esenţial, dar pregătitor.Antiteza alcătuieşte partea rusească a operei: optromane, zeci de povestiri, sute de poezii, câtevadrame. Sinteza echivalează cu vasta creaţie în engle-ză, care i-a şi asigurat faima mondială. Dacă între1922 şi 1940 Nabokov a scris numai în ruseşte, uncorect instinct al notorietăţii l-a determinat, înschimb, să-şi elaboreze cărţile ulterioare în engleză,începând cu Adevărata viaţă a lui Sebastian Knight(1941). Dar nici la cultura rusă n-a renunţat de tot.Stau mărturie activitatea sa la Colegiul Wellesley(1941–1948) şi la Universitatea Cornell (până în1959), unde a predat cursuri de literatură rusă, ca şistudiul monografic despre Gogol, dar mai cu seamătraducerile. A tălmăcit străvechiul Cântec despreoastea lui Igor; scrieri de Lermontov şi Tiutcev; şiîndeosebi Evgheni Oneghin de Puşkin, transpus înproză, cu comentarea fiecărui vers – o lucrareextrem de migăloasă în trei volume (1964). Astfel aedificat o punte între literatura rusă şi cititorul înlimba engleză. Autobiografia şi-a scris-o în engleză,sub titlul Conclusive Evidence, tradus la noiVorbeşte, memorie, şi a rescris-o, apoi, ca pe o cartede sine stătătoare, în rusă, sub o altă denunmire,Drughiie berega, Alte ţărmuri. Din finala perioadăelveţiană mai datează şi o seamă de interviuri şi pre-feţe la cărţi reeditate, texte deseori incomode prinradicalitatea opiniilor, dar care îi limpezesc supli-mentar orientarea. Dacă tuturor acestora – prodi-gioasei activităţi de prozator, poet, dramaturg, tra-ducător, critic, memorialist – le adăugăm notorieta-tea de savant entomolog şi constantul său hobby,practicat la înalt nivel profesional, de a compuneprobleme de şah, avem în faţă una dintre personali-tăţile cele mai extravagante şi mai cutezătoare alesecolului...

Mă limitez acum doar la „antiteza” rusească,din timpul emigraţiei în Germania: la ceea ce, în alţitermeni, putem numi „primul” Nabokov în literatu-ră. Este răstimpul împlinirilor artistice timpurii ale

celui care încă mai semna cu pseudonimul V. Sirin.Apar pe rând romanele Maşenka (1926), Rege, damă,valet (1928), Apărarea Lujin (1930), Vitejie (1932),Râs în întuneric (1932–1933) – tradus în engleză subtitlul Camera obscură – Disperare (1934), Invitaţie laeşafod (1935–1936), Darul (1937), acesta din urmăfiind pe drept cuvânt socotit de autor ca încununarea romanelor sale ruseşti.

Prima jumătate a operei mai este încă ruseas-că nu doar prin limbă, ci în bună măsură şi subraport tematic, prin atmosfera învăluitoare, prinnostalgia după ţara de obârşie. Pentru Nabokov„patria” se compune din câteva elemente. Întâi, copi-lăria – adolescenţa – tinereţea petrecute în conacelede lângă Petersburg şi în oraşul lui Petru cel Mare.Apoi, severa natură vrăjită a Nordului. În fine, miri-ficul grai poetic rusesc, al lui Puşkin şi Gogol maipresus de alţii. Tărâmul de basm al copilăriei, în mij-locul unei vieţi de familie îmbelşugate şi rafinate, însânul unei naturi receptate subiectiv, cu nenumăra-te detalii de neşters, într-o osmoză perfectă cu speci-ficele cadenţe muzicale ale frazelor receptate şi ros-tite: în principal atât – nu mult mai mult, dar în niciun caz mai puţin – îndreptăţeşte dorul emigrantuluiNabokov după Rusia, un dor insuflat şi personajelorlui „berlineze”, lui Ganin (Maşenka), lui Lujin, scrii-torului Godunov-Cerdînţev (Darul), dar oarecumestompat în cărţile „americane”, cu excepţii notabile,precum cazul profesorului de literatură rusă Pnin,din încântătorul, „mozartianul”, roman cu acelaşinume.

Emigranţii ruşi din Berlin frecventează mediiaproape exclusiv ruseşti, „colonii” care păstreazălimba, obiceiurile, crezul, chiar şi mâncărurile de-acasă. „Germaniei ruseşti”, cu prelungiri până lascriitori contemporani, Friedrich Gorenstein,Gheorghi Vladimov, Vladimir Voinovici, alţi emi-granţi din Rusia, de la Bunin şi Ţvetaieva până laViktor Nekrasov, aveau să-i adauge o „Franţărusească”, iar alţii, ca Vasili Aksionov, SergheiDovlatov, Naum Korjavin şi, în perioada de până larepatriere, Aleksandr Soljeniţîn, aveau să compunăo „Americă rusească”. Maeştrii literelor ruseşti sevede treaba că rareori şi cu greu se pot dezlipi degraiul pe care îl mânuiesc atât de măiestrit – cuexcepţia unora, care nici ei nu-şi părăsesc, de obicei,limba originară, ci doar o dublează cu încă una, înarticulări tot originale...

Zaşcita Lujina, Apărarea Lujin, a fost publicatîn 1930, iniţial în revista pariziană SovremennîeZapiski (Însemnări contemporane, volumele XL,XLI, XLII). În primă instanţă ea pare un „romanşahist”, ceea ce ne readuce în memorie povestireadevenită celebră a lui Stefan Zweig, intitulată în ori-ginal Schachnovelle (1942), după care s-a turnat şiun film (1960). Ea a fost terminată de Zweig în 1941,scurtă vreme înainte de a se fi sinucis în exilul săubrazilian, într-o localitate de lângă Rio de Janeiropurtând un nume asemănător cu Petersburgul:Petropolis. Să fi citit Zweig romanul lui Nabokov?Îmi pare improbabilă lectura unei cărţi ruseştinetraduse a unui autor încă puţin cunoscut, mai alesîn anii ofensivei hitlerismului, de până laAnschlussul din 1938, constrângându-l pe Zweig la

23

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

Ion IanoşiFenomenul Nabokov

VLADIMIR NABOKOV

24

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

expatriere. Cu atât mai demne de reţinut rămânparalelismele, atâtea câte există, dintre cele douăfabule. Eroul lui Zweig se apără şi el prin jocul deşah, dar în singurătatea unei temniţe naziste. Acoloel depune un efort mintal suprauman pentru asupravieţui. Perfecţionarea în şahul imaginar îldezechilibrează însă psihic. La prescripţia medicilor,şi el e obligat să-şi abandoneze măiestria împinsă laexces. Dar nu reuşeşte să se rupă cu totul de ea. Aşareplonjează în jocul acaparant, în timpul unei călăto-rii pe un transatlantic. Se prăbuşeşte de pe urmaefortului. Eşecul suferit le prilejuieşte – lui şi auto-rului – repovestirea vieţii...

Zweig n-a fost, probabil, influenţat de Nabokov.Să fi fost, în schimb, Nabokov influenţat de numero-şii şahişti ruşi eminenţi încă de pe atunci? S-a emisîn treacăt ipoteza – neverificabilă – a contaminăriipersonajului Lujin de către cel mai celebru dintremaeştrii vremii, A.A. Alehin, ajuns după victoriaasupra lui H.R. Capablanca, în 1927, campion mon-dial la şah, şi numărându-se printre emigranţiicunoscuţi de romancier. Nu văd pentru ce ar fi avutNabokov nevoie de un asemenea impuls, fie şi secun-dar, de vreme ce el însuşi se îndeletnicea în exil cuelaborarea unor probleme şahiste, ca o altă formă deinspiraţie, la intersecţia elementelor muzicale, poeti-ce şi matematice, şi ca o mărturisită regresiune însenzaţiile de confort din copilărie (vezi Vorbeşte,memorie, capitolul 14, paragraful 3).

Într-o schiţă din 1924, Un fapt întâmplător,uitată de chiar autorul ei, poate pentru ca să nu-ibruieze romanul ulterior, mai trăise şi mai muriseun Lujin, pe atunci cu prenume şi patronim, AlekseiLvovici, chelner la restaurantul expresului deGermania şi narcoman însingurat, care s-a aruncatîn faţa locomotivei fără să ştie că în tren călătorea şisoţia lui, venită anume pentru a-l salva.

Lujin de mai târziu, cu mult mai important,este în zadar întrebat ce prenume şi patronim are, peacestea nici interlocutorul şi nici cititorul nu le des-coperă decât în ultimul ţipăt al celor ce încearcă preatârziu să-i împiedice saltul mortal în bezna berline-ză. Ultima propoziţie a cărţii, în care aflăm că-l chea-mă Aleksandr Ivanovici, şi prima, în care el însuşiaflă că de luni, în şcoala petersburgheză, va fi Lujin,tânărul Lujin spre deosebire de bătrânul Lujin, tatălsău – închid toată cartea într-o paranteză a numelor.Contează însă doar primul nume, ca identificaremenită să însingureze: să-l expulzeze, prin obiectiva-re, din paradisul copilăriei. De-acum Lujin nu va maifi copil şi, prin aceasta îndeobşte nu va mai fi; în pri-mul rând pentru că şcoala, întâia sa obligaţie, atra-ge după sine nenumărate alte îndatoriri, de maturi-zare; or, el tocmai de aşa ceva se teme, anume refu-ză să păşească într-o viaţă independentă şi respon-sabilă – din unica mântuitoare oază a libertăţii, pecare i-o asiguraseră părinţii, educatoarele şi slugilede la conacul primilor săi ani inconştienţi şi fericiţi,de lângă Petersburg.

Însemnul numelui e semnul căderii din inocen-ţă în păcat. Şi de când cu blestemul numelui, viaţalui Lujin se afundă tot mai iremediabil în noroiulprozei cotidiene. Cum ar putea fi atunci recuperată

poezia copilăriei? Nu-mai prin memorie; şiprin joc. Soluţia esteatât a scriitorului, cât şia personajului. Numaică, pentru cel dintâiscrisul reprezintă pri-mordialul joc salvator,jocul rememorării şi alinventivităţii (supli-mentat de ştiinţa vioaieşi colorată despre flu-turi sau de ştiinţajucăuşă despre şah), pecând celui de-al doileajocul de şah îi asigură înexclusivitate eliberareavisătoare din jugul denesuportat al vieţii„serioase”.

Nabokov e maimult sau mai puţinautobiografic în aproapetoate romanele lui. Re-inventarea propriei saleextraordinare limbicreatoare e salvatoareasa cale regală. Ne-amputea chiar întreba,speculativ, dacă într-oRusie părintească nobi-liară, prelungită lin, arfi simţit oare aceeaşinevoie a compensărilorliterare? Prin aceastaam ceda însă psihanali-zei, pe care el, mare psi-holog analist, o detesta.

Rămânem cu evidenţa scrisului – de dragul plăceriiproprii şi întru apărarea de greutăţile unei vieţi pro-zaice adânc dispreţuite. Nabokov n-a contenit să pri-vească literatura doar ca pe un suprem joc lingvistic,la antipodul oricărei „angajări”. Literatura rămâneapentru el întotdeauna poezie, adică muzicalitate, cuo rigoare matematică. Expresivitate plus construc-ţie, ambele prin şi pentru cuvânt: atât le pretindea elcărţilor.

Lujin, sărmanul Lujin, dragul de Lujin este unneajutorat care trebuie să se ascundă de oameni, delume, de viaţă, printr-un alt joc, tot inventat şi construit, tot poetic şi muzical, artistic şi matematic.Acest joc este pentru el şahul. (Ne vine în minteJoseph Knecht al lui Hermann Hesse şi al său uto-pic-mântuitor „joc cu mărgele de sticlă”.) În calitatede supus (Knecht = slugă) ajunge Lujin, fie şi tempo-rar, un sus-pus. El se perfecţionează până a devenislujitorul desăvârşit al artei sale severe, un maremaestru, comparabil numai cu alţi mari maeştri,precum temutul său rival Turati. Pentru a rezistaatacurilor lui Turati, el ţine să inventeze o eficientăcombinaţie de apărare. Terminologia de şah ascundeînsă o metaforă cuprinzătoare: „apărarea Lujin”semnalizează „apărarea lui Lujin”. Deoarece nu doarîn şah, ci şi în viaţa de toate zilele, izbânda mult

visată sălăşluieşte în mecanisme de apărare. Lujinse apără în şah, prin şah, cu şahul, de agresoriicare-l împresoară pretutindeni. Nu se poate totuşiapăra până la capăt, fiindcă îl îmbolnăveşte chiarmonomania lui, de care ar trebui, şi nu reuşeşte, săscape – şi atunci nu-i rămâne decât ultima combina-ţie de apărare: sinuciderea.

Tranziţia din salvare în damnare o urmărimpas cu pas. Pagini măiestrite recompun lumea luiLujin ca ajunsă echivalenta mişcării figurilor pe otablă de şah. Un lucru receptat chiar de Nabokov, întoiul exerciţiilor sale combinatorii de şah; iar într-unplan mai larg, chiar experimentat cu universul săureductibil la cuvintul „şahistic” împletit şi panora-mat. Pentru Lujin nu există altă obiectivitate decâtsubiectivitatea lui extrapolată. El joacă tot timpulpartide sofisticate, în rest se preface, viclean, că armai avea de-a face şi cu alte lucruri ori persoane.

Acest pact visător de salvare – viaţa echivalen-tă cu un vis (veche temă romantică, reintonată sim-bolist) – trebuie să se metamorfozeze într-unul necu-rat. În şirul diavolilor degradaţi ai literaturii (întrealtele, ruse şi germane, vezi diavolul alter ego al luiIvan Karamazov şi dublându-l pe cel al lui AdrianLeverkühn) mai apare un drac ponosit, în persoanaimpresarului Valentinov, care în fatala sa reapariţietârzie nu degeaba trece în nemţeasca ilustrului săupredecesor, goetheanul Mefisto. O bătălie, aproapeşahistă, duc pentru sufletul „maestrului” Lujin ispi-titorul Valentinov şi noua „Margareta”, soţia sa, şi eainiţial fără nume şi prenume, devenită pur şi simpluo Lujina, apariţie feminină tipic rusească, în descen-denţă turghenieviană. Înfruntarea dintre ispitireaputernică şi dragostea neputincioasă nu poate aveaalt deznodământ decât prăbuşirea lui Lujin, la figu-rat şi la propriu. Dar abandonarea definitivă amăsluitului joc existenţial echivalează pentru el cuultima mutare de apărare.

Înainte ca fantezia lui Mihail Bulgakov să fizămislit la Moscova un alt Maestru şi o altăMargaretă, Vladimir Nabokov şi-a creat la Berlinpropria sa pereche, grotescă şi gravă. Aproape totulîn Lujin pare devalorizat, pe potriva tatălui său,scriitorul mediocru la mormântul căruia fiul rătăci-tor nu mai are cum să ajungă, pe potriva socrilorridicoli şi a rataţilor prieteni comuni dintre emigran-ţii ruşi. Morocănosul Lujin, cu privirea lui întuneca-tă şi bâjbâielile, bâlbâielile, bâiguielile lui, cu întrea-ga sa fiinţă hilară, ascunde o inimă de aur, chiardacă nu prea ştie ce să înceapă cu ea. Aşa se strecoa-ră el printre tentativele ei de a-l îndrepta: nu poatefi drept într-o lume strâmbă, unde a fost zvârlit decând a trebuit să-şi asume un nume neacoperitor,falsificator.

Numai soţia lui, „femeie rusă” devotată până lacapăt alesului inimii, descoperă în el – neajutoratul,caraghiosul, fantomaticul ei soţ – pe omul pe caremerită să-l iubească şi să-l slujească. Numai Lujinaîl vede pe Lujin deosebit de înzestrat, capabil deorice altă reuşită, şi în afara şahului. Părinţii ei,filistini de duzină, privesc cu neîncredere până şifaima lui şahistă. Filistinii, meschinii, contrafăcuţiiau cam pus stăpânire pe secol, indiferent din ceparte a baricadelor s-ar revendica – în cazul în carese caţără insolent şi pe baricade! Prin contaminare,„seriozitatea” mediocră a mâncat, precum rugina, şimulte elevate „neseriozităţi”. De aceea însinguraţiivaloroşi mai sunt şi caraghioşi în strădania lor de arezista. În orice caz, ei nu au izbândit. Dar nici nu lerămâne vreo altă izbândă decât apărarea – într-undomeniu ori într-altul, cu o tactică ori alta, cu preţulvieţii ori al morţii... �

fragment

■ noutăţi editorialeCălin CiobotariCaptiv în Epoca de aurEditura Ideea Europeană, 2010

Într-un mic oraş, undeva la margineade nord a ţării, un copil de zece anieste martorul ultimelor zvâcniri alecomunismului. Prin ochii lui, defilează,rând pe rând, fantomatic, cele dinurmă siluete ale Epocii de Aur. Înabsurdul şi grotescul şcolii, în marilefapte petrecute în spatele blocului, învieţile îmbibate de alcool ale vecinilor,în personaje memorabile precum pro-fesorul de latină B. sau târfa oficială atârgului, în evenimentele explicabile şiinexplicabile — pretutindeni, memoria

lui decupează, cinematografic, cadre, secvenţe, dovezi veseledespre tragedia de fiecare zi a unor oameni care nu înţeleg ce lise întâmplă.Un Nică al comunismului aruncat între două lumi, căutându-se pesine între roşul cravatei de pionieri şi ireala culoare a portocale-lor, între marea depresie de dinainte şi bacantica bucurie dedupă. Un roman ca un hohot de râs, izbăvitor şi nostalgic, cu personajeşi fapte reale. Un roman despre realitatea de ieri, o privire aruncată pesteumăr, ca într-o revedere, ca într-un Adio…

Plec la Paris spre sfârşitul lui martie2010, la exact 20 de ani de când maifusesem pe acolo. Când îmi soseşteinvitaţia Magdei Cârneci – eficientă, ca

întotdeauna şi, aveam să aflu, providenţială pentruactivitatea şi audienţa de public ale ICR-ului dinCapitala Franţei – nu pot să nu-mi reprim un zâm-bet. De altfel, pentru a fi cu totul sincer, nu credeamsă mai ajung vreodată pe malurile Senei: vremurilesunt diferite, contextul, de asemenea; în martie1990, jurnaliştii parizieni abia se trezeau din ceea eivor cataloga ca fiind „mistificarea” RevoluţieiRomâne din decembrie, bulevardele principale fiindînţesate cu pancarte pe care scria, vindicativ, Qui amentit en Roumanie? Colac peste pupăză, mă nime-risem pe acolo, venind de la Londra, şi într-unmoment în care bătălia dintre români şi maghiari dela Tg. Mureş era, încă, proaspătă în memoria tutu-ror. Îmi amintesc că am vorbit cam agitat la Europaliberă, rostind, în treacăt, şi cuvântul „pogrom”, pen-tru care am fost grav sancţionat de către un exilantromân despre care se va spune mai târziu că a fostcolaborator al Securităţii. Stând, cu Dan Culcer, la ocafenea în aşteptarea lui Virgil Ierunca şi a MonicăiLovinescu, am mai trăit şi privilegiul de a fi „survo-laţi” de către Paul Goma, sosit acolo pentru a-şi sem-nala, printr-o defilare orgolioasă, dezacordul faţă deceea ce tocmai se spusese pe unde: nu pot să uit, deatunci, apariţia sa majestuoasă din anticamera cafe-nelei în care eram, defilarea onctuoasă din faţamesei la care eram aşezaţi, privirea superioară, deJupiter tonans, aruncată dispreţuitor „pigmeilor”lângă care a refuzat să se oprească.

Am interiorizat, aşadar, cu prilejul primei melevizite franceze, un Paris preponderent negativ, ulce-rant, sejurul de acum urmând să fie, în imaginaţiamea, cel puţin, şi unul de exorcizare a unei traumearbitrare. Cazare la Hôtel de la Paix, în proximita-tea Ambasadei României şi a Institutului CulturalRomân: mic, înghesuit, dar funcţional, situat la nicizece minute de Tour Eiffel, spre care fac primul meudrum terapeutic, pentru a reînnoda fire vechi, ruptebrusc acum două decenii. Pe atunci, turnul fuseseproaspăt vopsit, acum e o grămadă de fiare ruginitedizgraţios, pe care e bine să o admiri de la distanţă.Urc, aşadar, spre Esplanadă, să văd Musée del’Homme, pentru a mă întoarce pe cheiul drept pânăla Pont de l’Alma: aici au murit, în august 1997,Prinţesa Diana şi Dodi Al Fayed, în celebrul impactcu stâlpul al 13-lea al pasajului subteran. Nici unsemn, nici o urmă, doar tăcerea sobră, suspendată înneant, a morţii. Întreb dacă se poate coborî în pasaj:numai cu maşina, mi se spune, şi oricum degeaba,fiindcă nu veţi vedea nimic, eventual o scrijelitură,mai mult imaginară decât reală, pe marginea stâl-pului funest de care s-a izbit Mercedesul condus decătre Henri Paul. Continuarea este, aşadar, una avieţii, nu a morţii transformate în spaţiu de come-morare.

Moment administrativ la ICR: precis, eficient,elegant, conform promisiunii. De fapt, totul de pânăacum a fost impecabil organizat: primirea la aero-port, drumul până în Rue du Gros Caillou, detaliilecazării. Deşi plouă mărunt – aşa va fi, de altfel, cuintermitenţe, pe tot parcursul sejurului de trei zile –urc pe Quai d’Orsay până la Notre-Dame, trec pelângă casetele închise ale buchiniştilor de pe maluri-le Senei (le văd acum, aşa, pentru prima oară) şicaut biserica Saint-Julien-le-Pauvre, pe care mi-oindicase Aura Christi, pentru a-i aduce câteva foto-grafii cu magnolii. Primăvară întârziată, nu suntîncă deschise; după câteva instantanee de compen-saţie – care o vor bucura... – o iau în jos pe rive gau-che până la Saint-Germain-des-Prés, trecând prinlabirintul fascinant al străduţelor pe care trăiescstudenţii. A doua zi, dis-de-dimineaţă, refac drumulcu autobuzul, pentru a vedea Sorbona, unde nu fuse-sem acum 20 de ani. E sâmbătă, amfiteatrele gem delume, se ţin cursuri regulate, nu pentru adulţi: măgândesc, cu o vagă înfiorare inadecvată, câţi dintrestudenţii noştri ar accepta să-şi sacrifice un sfârşitde săptămână în sălile de curs sau în bibliotecă, înloc să meargă la mall sau să facă transhumanţa săp-tămânală acasă. Enfin, nu e civilizat să compari; ori-cum, nu Sorbona cu UBB-ul.

Fiind cursuri în clădire, portarul, foarte ama-bil, mă împiedică să intru. Scot, într-un moment deblândă intuiţie, legitimaţia de universitar şi îi arătcă am oarece tangenţe cu domeniul. Îndatoritor, sedă la o parte şi mă lasă să pătrund, cu condiţia să fiudiscret, să nu fac zgomot şi să nu dau buzna în săli.Îi promit solemn că, deşi vin din România, aşa voiface; desenez apoi un lung tur al clădirii, ajung, dingreşeală, chiar până la uşa preşedintelui şi măîntorc în rotonda unde sunt amfiteatrele mari, pen-tru a savura din afară amestecul fin şi elevat dintreprezent şi istorie. Uşile fiind deschise, se aud frân-turi de cursuri: unul de filosofie, în care se discutădespre modernitatea târzie, şi unul de literatură, încare subiectul mă duce înspre secolul al XVIII-lea.Conferenţiarii, lejeri, nu au costume sau cravată; eumi-o aranjez pe a mea şi, edificat, mă retrag, fiindcănu e frumos să tragi cu urechea. Îl salut îndatoritorpe portar, care e fericit că i-a ieşit intrusul, şi fac untur aproximativ, deambulatoriu, al cartierului, cumagazine de profil şi hoteluri mici, patinate devreme, marcate vizibil de trecerea pe acolo a vreuneipersonalităţi. Descopăr, de pildă, că-n cutare locGabriel Garcia Marquez a scris un roman; urcândspre Panteon, trec pe lângă Facultatea de Drept, oiau apoi în jos pentru a da o raită în Jardin deLuxembourg, preferat, între alţii, de către Cioran.Plouă tare, nu mai e de stat; oricum, trebuie să măîntorc pentru o scurtă odihnă, fiindcă după-amiaza eprima vizită la Târgul de Carte, pentru care, arde-lean fiind, pregătirea prealabilă – a se citi somn – eobligatorie.

Sala de expoziţii de la Porte de Versailles are –mi se spune – 15.000 de metri pătraţi, suficienţi pen-tru a găzdui toţi expozanţii. Mulţi regretă şi acumeleganta sală de la Grand Palais, din centrulParisului (rive droite), unde expoziţia s-a ţinut pânăîn 1991; atunci, sala respectivă a intrat în renovareşi s-a optat în lipsă de altceva pentru Porte deVersailles, care prezintă şi un avantaj pragmatic înplus: în spaţiul imens încap, deopotrivă, toţi expo-zanţii. Intru oarecum pregătit, cu temele făcute deacasă, pentru a înţelege fenomenul, care la primaimpresie e copleşitor. Cele mai bune informaţii legăsesc într-un text al Oliviei Snaije, publicat înpresă şi postat apoi pe Internet, din care aflu şi pre-ţul dreptului de expunere: 321 de Euro pe metrupătrat, incriminat de majoritatea independenţilor şide editurile mici, nemulţumite cu ţarcul standard de9 metri. Nici marii editori nu par să fie mai mulţu-miţi: din cauza unor pierderi financiare acumulateîn anii trecuţi şi, fireşte, din cauza confortabilă a cri-zei internaţionale, Reed Exhibitions şi AsociaţiaEditorilor Francezi, organizatorii târgului, au ridi-cat costurile de participare, motiv pentru careBayard – al cincilea editor francez – a refuzat să par-ticipe, în timp ce Hachette, care deţine, între altele,Larousse, Stock, Grasset, Fayard şi Lattès, şi-a limi-tat standul la o participare simbolică.

Pe de altă parte, târgul aniversează în acest an30 de ani de la prima ediţie, motiv pentru care unspaţiu consistent, cu panouri verticale, este dedicatlecturilor omagiale. Printre alţii, Umberto Eco,Salman Rushdie sau Kertész Imre, surprinzătorullaureat maghiar al Premiului Nobel. Tot acolo, văd şielegante semne de curtoazie: scriitori obligaţi să-şidecline participarea în ultima clipă – majoritatea,din raţiuni medicale – lasă cititorilor scrisori deregret, cerându-şi respectuos scuze. Lecturile, pe dealtă parte, sunt unidirecţionale: protagonistul vine,lansează spre sală zâmbete de circumstanţă şi îşiciteşte textul sacadat, de regulă un fragment dinopera deja publicată: nu e timp de discuţii sau deinterpelări, peste doar 30 de minute este programatun altul.

Standul românesc: funcţional, sobru, util, bineechipat pentru o muncă temeinică. Personal amabil,îndatoritor: se discută detalii, se prezintă volume, serăsfoiesc exemplarele expuse pe rafturi. Patrulumini verticale circumscriu un spaţiu simili-sacral,cu sugestii de ascendenţă şi spiritualizare. De jur-imprejur, o bună selecţie de carte – deşi editurile dinTransilvania lipsesc – şi câteva gravuri de DevisGrebu, artist celebru, cerebral, găzduit de simezepeste tot în lume. Public consistent, se stă în picioa-

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

25

� Eveniment

Ştefan BorbélySalon du livre, Paris, 2010

26

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

re – nu se poate altfel... – francezii se opresc şi ei, întrecere. Horia-Roman Patapievici prezintă Cahiersde l’Herne, dedicate lui Cioran, după ce MagdaCârneci rosteşte o introducere judicioasă. În public,printre alţii: Mircea Anghelescu, Nicolae Manolescu,Dan Culcer, pe care-l revăd bucuros după o separarede două decenii. După o jumătate de oră de pauză,prezentăm noi 111 incursiuni în Cotidianul româ-nesc, de Teodor Baconsky şi Devis Grebu, în prezen-ţa acestuia din urmă. Insist puţin pe componentacreştină a consideraţiilor lui Baconsky, pe care odecantez angajant din filiera unei specifice morali-tăţi răsăritene, cu deschidere comunitară. DevisGrebu e exact şi spumos: excelent caricaturist, lămu-reşte geneza volumului, în care pe o pagină e textul,iar pe cealaltă, în oglindă, ilustraţia care îl susţine.De-a lungul celor câteva zile de târg, la standulromânesc vor mai fi prezentate cărţi de Florina Ilis,Ana Maria Sandu, Gellu Naum, Norman Manea,Ioan Groşan sau Marius Ghica şi va fi prezentată oscenetă cu texte de Matei Vişniec: toate într-o atmos-feră de familiaritate decomplexată, proprie unoroameni care se cunosc şi îşi respectă valoarea.Obişnuit cu vitriolul ascuns al multor reuniuni lite-rare de la noi, constat cu mulţumire absenţa cuvin-telor piezişe şi a ironiilor subtextuale: e un nivel decivilitate pe care l-aş dori transplantat şi pe melea-gurile de acasă, dând credit ideilor în detrimentulpsihologiei. E limpede, însă, că, deocamdată celpuţin, ne comportăm duplicitar, viaţa noastră litera-ră fiind mult mai mustoasă decât faţada ei selectă,prezentată străinilor.

Plec cu Dan Culcer pe aleile labirintice dintreexpozanţi – cartezianismul nu funcţionează aici –pentru a inventaria câteva impresii frugale. Cei maigeneroşi: turcii. Istanbulul e capitală culturală euro-peană, noblesse oblige, trolerele albastre ale Camereide Comerţ din Ankara sunt în mâinile tuturor,doamnele de la stand împărţind generos tot ce ţinede diversitatea culturală a locului: volumaşe elegan-te, tip mini poche, cu reţete culinare de tot felul,cărţi despre istoria şi literatura Turciei, semne decarte elegant colorate, hărţi ale Cornului de Aur, CD-uri cu muzică. Iau câteva, din abundenţă chiar, gân-dindu-mă cu coada minţii la surplusul de bagaje. Înzona francofonă, domină editurile mari (Gallimard,în primul rând), dar şi cuvântul colorat al editorilorfrancezi din Africa: voi asista, în ziua care vine, lacâteva dezbateri pătimaşe, dar şi la spectacolulimprovizat al unui „vraci” local, pregătit să le aratecopiilor ce valoare are cartea şi de ce trebuie ea citi-tă – chiar şi-n jungla bunului meu amic OlutayoAdesina din Nigeria, care ne povestea la New Delhicare este diferenţa dintre carnea pe care o cumperidin supermarket şi mult râvnitul bush meat, adus dela vânătoare.

De altfel, palierul educativ al târgului e impre-sionant: multe edituri, îndeosebi cele mici şi specia-lizate, dau impresia mutării accentului pe vârstelemai fragede, acolo unde se mai citeşte. Spaţii imen-se sunt ocupate de editurile care se adresează colec-ţionarilor, cu – de pildă – grămezi mari de cărticelecât un timbru mai mare, care găzduiesc câte o poeziesau un fragment de proză. Cu gândul la Ioan Radin,antologatorul avangardei sârbeşti şi traducătorul luiHarms, ne îndreptăm decişi spre standul rus, pără-sit în forfota generală asemenea unei iurte în stepasiberiană; găsim un volum incitant, Culcer vrea săachite, gardiana standului nu este pregătită săvândă, până la urmă incidentul se rezolvă cu ajuto-rul unui şef imperturbabil, care apare din interioare-le aparent impenetrabile ale incintei. Totul e în doitimpi, Orwell avea dreptate: dacă vrei să izbândeştiîn spaţiul rus, te adresezi partidului de interior, celexterior nefiind decât unul de faţadă.

Terminăm în sectorul lecturilor virtuale,Lectures de demain, unde Sony prezintă un foartecăutat Reader PRS 600 Touch Edition, pentru carese face coadă. Incitant, am şi eu un MP4 Player, darn-aş fi în stare să citesc Moartea la Veneţia pe unecran cât palma. Chestiune nu degust, ci de retardare. Ieşim pe ouşă pe care scrie Sortie definitive,cu o involuntară conotaţie thana-tică. Mai în glumă, mai în serios,gardianul ne spune că se poatepleca numai pe acolo, orice exitusalternativ ieşind din calcule: şti-ind că mai am invitaţii în buzu-nar, ies cu conştiinţa relativizăriide moment a inevitabilului, darun frison jucăuş tot ne rămâne îngând, legat de faptul că, pentrunoi, cărţile reprezintă viaţa, oricepărăsire a bibliotecii reprezen-tând o sortie definitive, fărăîntoarcere.

Îmi organizez a treia zi con-trastiv: dimineaţa explorez, siste-matic, rive droite, trecând, perând, pe lângă Centre Pompidousau Comedia Franceză, pentru atraversa apoi spre rive gauche,pentru a căuta Les Deux Magots,

cafeneaua cuplului de Beauvoir – Sartre. Plouă zdra-văn, sâcâitor; în drum spre Place Jean-Paul Sartre etSimone de Beauvoir urc pe Rue de l’Odéon, pentru acăuta casa în a cărei mansardă a locuit Cioran. Ogăsesc, adăpostindu-mă sub coloanele teatrului dinvecinătate, pentru a privi în sus şi pentru a scrutaacoperişurile: zăresc un contur de fereastră, apoinişte flori, dar ploaia e atât de insistentă, încât decidsă-mi iau rămas-bun de la planul de a ajunge pânăla Sacré Coeur şi să mă întorc, mai devreme decâtplănuisem, la târg, unde se pregăteşte lansarea tra-ducerii în franceză a Cruciadei copiilor, de FlorinaIlis, în prezenţa autoarei.

Masă rotundă destul de lungă şi de consisten-tă, deşi e evident că autoarea şi moderatorul franceznu se întâlnesc decât accidental. Florina vorbeşte,sincopat, despre trilogia romanescă pe care a scris-odupă Revoluţie şi despre cum se articuleazăCruciada în economia lor; aminteşte de tehnici nara-tive, de compoziţie, totul din dorinţa de a sugera căorice carte de acest fel se naşte dintr-o efervescenţăintelectuală specială, prin intermediul căreia solitu-dinea creatorului se împlineşte în solitudinea împăr-tăşită a creaţiei. Preformatat de tarele profesiuniisale, pe moderator îl interesează, însă, anecdoticaautohtonă reflectată în carte: problema copiilorinstituţionalizaţi din România, stereotipiile reflexe-lor totalitare, eşafodajul politic abstruz, surescitat,pe care îl trădează romanul. Contrapunctul discuţieilasă o dâră amară printre autohtoni, dar prinde cumnu se poate mai bine audienţa; e parcă mai multălume decât oricând, scena cea mai impresionantăfiind furnizată de către o negresă cu doi copii obosiţişi zburdalnici, care stă până la sfârşit, ţintuită de unscaun, atrasă fiind în mod evident de titlu şi de pro-misiunea înţelegerii, prin intermediul discuţiei, aconţinutului.

După lansare, fac un ultim tur al sălii, undestau până seara, la câteva dezbateri. Teme actuale,cu deschidere socială şi politică, dar şi ironii subţiri,trimise fie în direcţia „corectitudinii politice” (zeiţăfunestă printre intelectualii francezi!), fie în aceea astatului şi a instituţiilor care îl deservesc. Rive gau-che, din nou, caustic, retoric-interogativ, cu evidentepropensiuni cabotine, abil calculate din start pentrua difuza efectul maxim. Cu un cuvânt: spectacol,unul al exorcismului şi al eliberării prin cultură, aşacum au fost, pentru mine, toate cele trei zile petrecu-te recent în Capitala Franţei. �

ŞTEFAN BORBÉLY CU DAN CULCER

Dacă ar fi să privim actualitatea lui Ciorandin pervazul Editurii l’Herne, atunci putemspune că anul 2oo9 poate fi considerat AnulCioran. Numai la această editură au apă-

rut, în acest an, trei volume – toate fundamentale pentruîntregirea profilului cioranian şi pentru conturarea imagi-nii noastre despre scepticul ce-a făcut de serviciu şi de caplimpede la capriciile civilizaţiei ubuieşti. Cioran este ocarte masivă şi complexă, structurată în mai multe divi-ziuni stenice şi epistemice care întregesc imaginea noastrădespre cel ce-a pus disperările în silogism şi conferea luci-dităţii funcţii epistemologice.

Regăsim în prima diviziune a cărţii – Ecrits politi-ques – texte mai puţin cunoscute, scrise de Cioran înaintede a se transplanta pe malurile Senei. Este vorba de cores-pondenţele din Germania, din perioada studiilor berlineze,de conferinţa radiofonică Le profil interior du Captaine,susţinută la postul naţional de radio în seara zilei de 27noiembrie 1940, dar şi de Mon pays sau Je suffrais tantd’etre roumain / text recuperat din redacţia publicaţiei LeNouvele Observateur. Tot în această fracţiune a cărţii maisunt incluse şi poziţionările unor cunoscuţi eseişti şi bunicunoscători ai fenomenului cioranian precum MichaelFinkental (Cioran et les juifs), Ion Vartic (La Prusie auxconfin de la Kakanie), Liliana Nicorescu (Transfigurationde la Roumanie), Marta Petreu (Cioran diplomate) şiStelian Tănase (Emil Cioran surveille par la Securitate),pentru a se încheia cu transcrierea dosarului întocmit desecuritate pe numele lui Cioran

Secţiunea a doua reuneşte, sub genericul A l’ecoledes paradoxes, trei disertaţii: Le theisme comme solutiondu probleme cosmologique, redactată de Cioran în anii for-mării intelectuale, ca şi L’intuitionnisme contemporain sauRaport sur mon activité universitaire pendant l’année1938-1939, din care aflăm problemele ce-l interesau petânărul Cioran aflat în capitala Franţei. Tot aici suntincluse şi amintirile lui Ştefan Baciu din perioada când, caelev al Liceului Andrei Şaguna din Braşov, îl avea ca pro-fesor pe Emil Cioran, în singura lui perioadă de angajat.

A treia diviziune a cărţii – A propos du style – esteconsacrată stilului cioranian şi grupează, pe lângă celecâteva eseuri risipite de Cioran prin diferite publicaţii – DeVaugelas à Heidegger, L’agonie de la claret et autre texts –şi alte exegeze semnate de Alain Paruit, Sanda Stolojan,Edward W. Said, Ingrid Astier şi Constantin Zaharia. N-am mai indicat titlul şi tema fiecărei dizertaţii, dar e greude crezut că fenomenul cioranian mai poate fi asumat com-prehensiv în afara acestor poziţionări. Cea de a patra sec-venţă a cărţii – Une pensée sans theorie – este consacratăgândirii fără doctrină a lui Cioran şi reuneşte mai multetexte selectate din scrierile lui Cioran, dar şi multe studiifundamentale, semnate de C. Noica, Mircea Eliade,Maurice Nadeau, François Mauriac, Claude Mauriac,Gabriel Marcel. Mariana Sora, Peter Sloderdijk, RachelMutin, Vincent Piednoir, Jean-Francois Gautier, RogerMunier, Jerome Laurent şi Francois Chener. Sunt studiielaborate după o îndelungată aplecare asupra lucrărilorlui Cioran şi aduc un spor de înţelegere a disperărilor cio-raniene.

A cincea diviziune a cărţii este consacrată portrete-lor încrucişate – Portraits croises – şi adună la un loc maimulte texte uitate, neincluse de Cioran în Exercicesd’admiration consacrate lui Mircea Eliade, lui Machiaveli(prefaţa la ediţia din 1954 a Principelui), scrisoarea cătreVivi Vulcănescu despre profilul moral şi locul lui MirceaVulcănescu în cadrul generaţiei interbelice, un text maipuţin cunoscut despre poetul Emil Botta şi un altul, dinnoiembrie l990, despre Dinu Noica dar şi altele despreAlain Bosquet, despre Armel Guerne, despre rabinul şifilosoful Jacob Taubes, despre Becket, despre Leopardi,despre Criştii lui George Apostu, despre Paul Valet, desprepictorul german Nicolas de Stael şi despre filosoful GabrielMarcel. Tot în această secţiune mai găsim o scrisoare a luiCioran către Paul Celan împreună cu amintirile scepticu-lui despre întâlnirile sale cu poetul, dar şi alte mărturiicare configurează portretul lui Cioran – semnate de LeonVolovici, Matei Cazacu, Constantin Tacou, C. Noica,Jeannine Worms, Alain Paruit, Fernando Savater,Francois Feieto, Ricardo Paseyro, Norman Manea,Michael Onfray, Louis Nucera, Clement Rosset, FrancoisBott, Fernando Savater şi Dieter Schlesak.

Alcătuitorii ediţiei – Laurence Tacou şi VincentPiednoir – consacră o diviziune specială – Rythme et har-monie – stilului cioranian şi reuneşte mai multe puncte devedere din care nu lipseşte însuşi Cioran cu câteva margi-nalii la o poezie a lui Paul Valéry, completate, fireşte, cualte mărturii semnate de Salah Stetie, George Banu,Sylvie Jaudeau şi Bruno de Cessole.

Foarte interesantă şi sporitoare în înţelesuri este şisecţiunea a VII-A a cărţii, consacrate unor interviuri mainoi, neincluse în volumul Entretiens apărut la Gallimard,în l995, unde figurează interviurile luate lui Cioran deLaurence Tacou, George Walter, George Banu, la care seadaugă şi dialogul lui Norbert Dodile cu Simone Boué, pur-tat după moartea lui Cioran. Ultima diviziune, a VIII-a,adună, sub genericul Corespondance, scrisorile mai puţincunoscute, expediate de Cioran reputatului orientalistHenry Corbin (2 scrisori), lui Alphonse Dupront (cel care,ca director al Institutului Francez din Bucureşti i-a acor-dat o bursă de studii în Franţa şi i-a menţinut-o chiar dupăce a aflat că nu-şi ţine promisiunea de a-şi da un doctoratîn filozofie – 3 scrisori), doamnei Genevieve Fondane, soţiacunoscutului scriitor Barbu Fundoianu – plecat dinRomânia şi lichidat în lagărul din Auschwitz (o scrisoare),lui Gabriel Marcel (9 scrisori), academicianului JeanPaulhan (o scrisoare), directorului Fundaţiei Bollinger, M.Barrett (o scrisoare), poetului elveţian de limbă francezăArmel Guerne (12 scrisori), omului de cultură român,Octavian Vuia – fost student al lui Heidegger (2 scrisori),filosofului spaniol Fernando Savater, traducătorul în spa-niolă a lui Cioran (scrisori), lui Samuel Becket (2 scrisori),dar şi corespondenţa încrucişată, punctuală, primită şiexpediată alternativ – purtată de Cioran cu poetul PatriceCovo (2 scrisori primite şi 12 expediate), cu eseistulClement Rosset (l0 scrisori primite şi 5 expediate) şi cuscriitorul Dieter Schlesak, care-a ales exilul în Germaniaplecând din România (2 scrisori primite şi 6 expediate).

La toate acestea se mai adaugă scrisorile ocazionaleprimite de Cioran de la pastorul dominican Marie-Domenique Molinie (ll scrisori), de la Jules Supervielle (oscrisoare), de la Jean Rostand (2 scrisori), de la HenryMiller (2 scrisori), de la Saint-John Perse (o scrisoare), dela Marguerite Yurcenar (3 scrisori), de la Ernst Junger (5scrisori), de la Elie Viesel (o scrisoare), de la reputatul poetHenri Michaux (o scrisoare) şi de la Paul Valet (o scrisoa-re).

Tot în această masivă lucrare, cititorul mai găseşteşi corespondenţa lui Cioran cu familia, în anii de după răz-boi, multe necunoscute cititorului român şi neincluse învolumul editat de Editura Humanitas în l995 sub titlulScrisori către cei de-acasă. Nu mai spun că cele 44 de ilus-traţii, care complinesc conţinutul volumului, ne furnizeazăimaginea unui Cioran mai uman, mai viu şi mai apropiatde condiţia obişnuită a omenescului. Se vede bine că edito-rii au colaborat perfect cu deţinătorii arhivelor cioraniene,cu Eleonora Cioran din Sibiu şi cu deţinătoarea testamen-tară a arhivei rămasă de la scepticul cu rău de civilizaţie,Biblioteca Jacques Doucet din Paris.

Şi mai conchidem, tot aşa, fugos şi esopic, că lucra-rea este gândită după toate regulile lucrului bine gândit şibine înfăptuit. Se vede de departe că editorii au fost ani-maţi de intenţia unei ontologii complete, care să adune laun loc toate poziţionările risipite prin reviste. Vorbim deintenţie, pentru că în fapt au rămas încă multe eseuri şimărturii în afara operaţiei de antologare. Mă gândesc,bunăoară, la textele semnate de Didier Senecal, de Jeand’Omersson, dar şi la scrisorile trimise de Cioran lui MihaiNiculescu, Iosef Czapski, Constantin Amariu, GeorgeAstaloş, Al Busuioceanu, Petru Comarnescu, Rez Pal şi,probabil, încă destui neidentificaţi deocamdată. Noi înşineam depistat şi publicat cele două scrisori adresate luiBlaga şi pregătim un volum de corespondenţă inedită,expediată de Cioran în diferite momente ale existenţei saleretrase.

Se-nţelege că toate aceste absenţe nu scad valoarealucrării, care rămâne referenţială pentru oricine se aratăinteresat de apelpisirile lui Cioran. O recomand cu căldu-ră editorilor români în ideea unei versiuni româneşti. �

27

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

Ionel NeculaCioran la Editura l’Herne

După ce a fost decorat în ultimii ani de toate foruri-le academice importante, cel mai tradus scriitor român (înpeste 20 de limbi străine) a primit titlul de Commandeurde l’Ordre des Arts et des Lettres al Legiunii de Onoare,distincţie înmânată de către doamna Karen Rispal,Consilier Cultural al Ambasadei Franţei la New York.L’Ordre des Arts et des Lettres a fost creat în 1957 de cătreMinistrul francez al Culturii, cu scopul de a recompensapersoanele care s-au distins prin creativitatea şi prin con-tribuţia la promovarea artelor şi literelor. Ordinul includetrei ranguri: Cavaler (Chevalier), Ofiţer (Officier) şi ceamai înaltă onoare, Comandant (Commandeur).

În discursul de acceptare a înaltului titlu, scriitorulromân a declarat:

„Sunt fericit să primesc această distincţie în capitalaDada a exilului, sub privirea înţeleaptă a StatuiiLibertăţii, oferită Americii de către aceeaşi naţiune care măonorează astăzi şi pe mine.

Este momentul potrivit, cred, să amintesc influenţaculturală profundă pe care Franţa a avut-o asupra loculuiunde m-am născut şi asupra formării mele, ospitalitatea cucare a primit atâţia artişti, scriitori, oameni de ştiinţă,politicieni şi intelectuali care au găsit în Franţa locul încare au visat mereu să se exprime cu adevărat.

Revoluţia de la 1848 a fost iniţiată în România decătre studenţi în Franţa, ca să menţionez doar unul dintremomentele istorice când România a beneficiat de modeluloferit de sora ei mai mare.

Când marele nostru poet Fundoianu a părăsitBucureştiul pentru Paris în 1923, el a declarat că nu maipoate trăi într-o colonie a culturii franceze, are nevoie sătrăiască în capitala ei. Astfel, a reuşit să se impună ca poetşi filozof francez, cu numele de Benjamin Fondane, şi, cutoate acestea, nu a putut evita Auschwitz-ul.

Multe nume mari ale literaturii, ştiinţei, artelor româneştiau trăit la Paris şi au contribuit la patrimoniul creativităţii univer-sale. Mă gândesc la sculptorul Constantin Brâncuşi, la compozito-rul George Enescu şi la dramaturgul Eugen Ionescu. Cu toţii şi-augăsit cuibul artistic în Franţa. Lista este lungă: Paul Celan, EmilCioran, Tristan Tzara, Gherasim Luca, Mircea Eliade, TraianVuia, Victor Brauner, Ştefan Lupaşcu şi mulţi, mulţi alţii.”

Norman Manea a părăsit România în 1986 şi s-a sta-bilit în Statele Unite ale Americii unde a devenit scriitor înrezidenţă şi profesor la mai multe universităţi americane,

inclusiv la Bard College din statul New York. Deşi trăieştela New York, continuă să scrie numai în limba română, pecare o consideră patria sa. Membru al Academiei de Artedin Berlin din 2006, Norman Manea este autorul a 22 devolume de ficţiune şi eseuri. Printre numeroase onoruriinternaţionale, în SUA a primit bursele MacArthur şiGuggenheim, Premiul The Literary Lion oferit de presti-gioasa New York Public Library, precum şi Premiul TheNational Jewish Book Award (1993), în Franţa PremiulMedicis Etranger (2006) şi Premiul Literar Francine etAntonie Bernheim (2009), iar în Italia PremiulInternaţional pentru Literatură, Nonino (2002). În 2007, aprimit Ordinul Meritul Cultural în rang de Comandor dela Preşedintele României şi, în 2008, a primit titlul deDoctor Honoris Causa al Universităţilor din Bucureşti şiBabeş-Bolyai din Cluj.

Heinrich Boll, Laureat al Premiului Nobel pentruLiteratură, care a promovat prima traducere şi apariţiesemnată de Norman Manea în Europa de Vest, scria în1993 : „Nu am nicio îndoială că Norman Manea este unuldintre autorii care merită pe deplin să fie cunoscuţi înîntreaga lume.”

Orhan Pamuk (Laureat al Premiului Nobel pentruLiteratură) despre Norman Manea: „Prin talentul şi crea-tivitatea sa, [Norman Manea] este unul dintre MariiRomâni.”

Imagine: Norman Manea. Credit foto: Don Hamerman.

Institutul Cultural Român din New YorkTel: +1-212-687-0180 E-mail: [email protected]

Norman Manea a primit prestigioasa distincţie franceză Ordre des Arts et des Lettres cu titlul de Commandeur

ICR New York, 22 aprilie 2010: În cadrul unei ceremonii oficiale găzduite de Serviciile Culturaleale Ambasadei Franţei la New York în 12 aprilie 2010, Norman Manea a primit prestigioasa dis-tincţie franceză Ordre des Arts et des Lettres cu titlul de Commandeur.

EMIL CIORAN

28

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Orice ar spune clevetitorii profesionişti(şi bine „antrenaţi” politic), de câţivaani încoace în judeţul Alba se împă-mântenesc, alături de tradiţiile popu-

lare, nişte bune „obiceiuri” culturale, care au dobân-dit continuitate în pofida austerităţii bugetare: untârg de carte, un festival de teatru şi unul de muzicăfolk, o tabără de restaurare, un festival al filmului descurt metraj, o tabără internaţională de arte plasti-ce, un festival de epigramă şi umor, ca să nu mai vor-bim de editarea a numeroase publicaţii culturale,dintre care revista Discobolul (editată de FilialaAlba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România)se detaşează net din punct de vedere al calităţii şiprofesionalismului colegiului de redacţie condus depoetul şi universitarul Aurel Pantea. Toate acestea ise datorează în mare măsură actualului preşedinteal Consiliului Judeţean Alba, Ion Dumitrel, dupăcum au remarcat cu satisfacţie de-a lungul timpuluinumeroşi oaspeţi, dintre cei aflaţi deasupra oricăreibănuieli de linguşeală sau slugărnicie. De pildă aca-demicianul Eugen Simion. Toţi aceştia au remarcatcă, înainte de a fi om politic, Dumitrel se dovedeşteun om de cuvânt, de aceea pare oarecum „atipic” înrândurile clasei politice actuale…

Unul dintre cele mai reuşite demersuri cultu-rale susţinute de „atipicul” Dumitrel a avut locrecent, în data de 23 aprilie 2010: ColocviileRomanului Românesc Contemporan. Aflată la ceade-a treia ediţie, această manifestare a reuşit, ca şiediţiile precedente, să reunească la Alba Iulia câtevadintre numele sonore ale literaturii noastre contem-porane, precum şi ale criticii. Astfel, amfiteatrul uni-versităţii albaiuliene, care a găzduit deschiderea ofi-cială şi dezbaterile, s-a dovedit a fi neîncăpător pen-tru mulţimea de elevi, studenţi, profesori, biblioteca-re şi literaţi, mai mult sau mai puţin cunoscuţi dupăchip. Pentru a vă edifica asupra interesului stârnitde colocviile de la Alba Iulia, aflaţi că în amfiteatruluniversităţii locurile au fost ocupate din timp depublic, însuşi organizatorul Aurel Pantea şi colegulsău de filială USR, poetul Ion Mărgineanu rămâ-nând în picioare pe culoar, ca nişte studenţi întâr-ziaţi, iar conf.univ.dr. Dana Sala, care a ajuns mai

târziu de la Oradea, a fost silită de împrejurări să ialoc pe o treaptă, cu agenda pe genunchi. Deh, e şi înarătarea respectului faţă de vorbitori un soi de

cochetărie… Romancierul Nicolae Breban a fost, încalitatea sa de preşedinte al colocviilor, vioara întâ-ia, cu atât mai mult cu cât şi-a lansat aici, cu acestprilej, volumul Trădarea criticii (Editura IdeeaEuropeană, Ed. a II-a, 2010), una dintre cele mai fas-cinante galerii de portrete vii din zilele noastre, careprovoacă deja multe comentarii şi conflicte interioa-re şi intelectuale. Volumul, lansat odată cu un dis-curs despre tehnica „ocultă” de înviere a personaje-lor, a oferit autorului ocazia de a-şi exersa retoricaîntr-o abundenţă de digresiuni, iar academicianuluiEugen Simion prilejul de a remarca faptul că, deşipare o „admonestare” a criticilor, volumul lui NicolaeBreban este „un elogiu făcut criticilor de un mareprozator” care are cutezanţa de a mai doborî un tabu,pentru că „scriitorii nu au prea vorbit despre critici(…) nici chiar Preda nu a prea făcut-o”.

Dar înainte de a ajunge la lansarea cărţii şi lapremierea câştigătorilor de anul acesta, au avut locdezbaterile „în plen”, pe marginea temei „Romaneleromancierilor tineri”. O temă care a nedumerit, oare-cum, deoarece nu s-a putut stabili cu precizie cam lace categorie de vârstă se încadrează un romancier„tânăr”, fapt remarcat în mod caustic de tânărul cri-

tic Bogdan Creţu, care a pus sub semnul întrebăriitinereţea lui Caius Dobrescu, de pildă. Este, dacă seface referire la faptul că se află abia la al doilearoman. Dar nouăzecistul Radu Aldulescu sauCristian Teodorescu, ce atinge binişor vreo 50 de pri-măveri, mai sunt ei tineri? Oare în ce accepţiune?Bogdan Creţu a mai atacat, cu francheţe, ideea căliteratura tinerilor este una mizerabilistă, în condi-ţiile în care se caută spre ilustrare a acesteia (veziDan C. Mihăilescu) tocmai (şi numai) textele mizera-biliste. Mai prudent, prof.univ.dr. Ion Simuţ şi-adeclarat ezitarea în a rosti numele celor mai bunitineri, lansându-se în schimb într-o disertaţie asu-pra lipsei de ideologie la autorii tineri. Nu a ideolo-giei politice, fireşte, ci a lipsei de viziune asupralumii (în cele mai multe cazuri), asupra omului şiasupra literaturii, de care se fac vinovaţi tinerii.Imediat, Virgil Podoabă a „ridicat mănuşa” şi adenunţat ca fiind total greşită ideea lipsei de viziu-ne, atribuind optzeciştilor (tineri şi ei, nu?) o viziuneasupra omului de care trebuie să se ţină cont, aşacum trebuie să se ţină cont de faptul că romancieriitineri au handicapul de a apărea după excepţionalageneraţie optzecistă, având sarcina ingrată de a de-tabuiza unele teme prohibite, precum erotismul, des-pre care se putea scrie înainte doar indirect, esopic.Tot lui Virgil Podoabă i-a aparţinut o excesiv de lau-dativă (cvasi-publicitară) prezentare a volumuluiTeză de doctorat, semnat de Caius Dobrescu, unroman scris cu un umor rabelaisian, după aprecieri-le domniei sale, dar neapreciat la justa valoare, unroman de peste 800 de pagini asupra căruia uniicolegi critici cică s-ar fi exprimat după ce l-au citit„în echipă” (pe bucăţi), din comoditate, pierzând ast-fel viziunea asupra întregului. Spre deosebire de IonSimuţ, cu dezinvoltură, Daniel Cristea Enache aadus în atenţia publicului cinci nume: Sorin Stoica(prea de timpuriu dispărut), Filip Florian, RăzvanRădulescu, Bogdan Popescu şi Doina Ruşti.Sentenţiozitatea sa a fost îndulcită de umorul fin cu

care a creionat nişte producţii media de calitateîndoielnică, prin care se promovează falsele valori,constatând însă cu o satisfacţie îndreptăţit răută-cioasă că acestea au loc într-un context socio-istoricpropice spiritului critic.

După spusele academicianului Eugen Simion,preşedintele juriului colocviilor, deliberarea asupraproducţiilor literare anul acesta a fost „influenţată”de spiritul unionist al Cetăţii Alba Iulia, uşurândmult sarcina membrilor acestuia: Ion Simuţ, DanielCristea Enache şi Bogdan Creţu. Momentul festiv deacordare a premiilor acestei a treia ediţii a colocvii-lor a avut loc într-un spaţiu realmente princiar: SalaSenatului Universităţii „1 Decembrie 1918” din AlbaIulia, aflată în clădirea recent restaurată a fostuluiPalat Apor. Iată numele câştigătorilor: Premiul„Romanul anului 2009” – „Medgidia, Oraşul deApoi”, de Cristian Teodorescu, Editura CarteaRomânească, 2009; Premiul pentru debut – CorinaSabău, cu romanul „Blocul 29, ap.1”, EdituraPolirom, 2009; Premiul pentru exegeză – „PetruDumitriu & Petru Dumitriu” de Oana Soare, apărutla Editura Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă,Cultură şi Artă, Bucureşti, 2008. Odată cu încheie-rea festivităţii a început adevăratuil spectacol alcolocviilor, respectiv lansarea volumului Trădareacriticii, despre care pomeneam mai sus. Spun specta-col, pentru că o întâlnire între doi membri aiAcademiei Române precum Nicolae Breban şi EugenSimion, cu toată abundenţa de metaforă şi de infor-maţie pe care un dialog la acest nivel îl prilejuieşte,este de-a dreptul fascinantă. Doi maeştri ai digresiu-nilor, doi maeştri ai ironiei, autoironiei şi maliţiei,nu pot fi decât admirabili chiar şi în cea mai banalădiscuţie, despre calitatea apei minerale, de pildă.Regretăm absenţa acelui prieten (credem) al albaiu-lienilor care se numeşte Nicolae Manolescu, iniţiatoral colocviilor şi sprijinitor al acestei idei, alături deNicolae Breban. O întâlnire Breban-Simion-Manolescu aici, la Alba Iulia, trei intelectuali deprim rang şi, totodată, trei cozeuri eleganţi ca spada-sinii din vechime, ar fi făcut istorie. Neînsângerată,desigur, dar demnă de imprimat şi de relatat ulte-

rior. Dar chiar şi aşa, dialogul a fost savuros, spreîncântarea publicului, mai mult sau mai puţin avizatsau cunoscător al culiselor lumii literare. Alba Iuliaa fost încântată de prezenţa oaspeţilor săi (a tuturor,fără excepţie) şi mai mult ca sigur că-şi va deschidebraţele să-i înâmpine cu aceeaşi căldură şi anul vii-tor. Mai puţin „resemnaţi în faţa adevărului estetic”(Eugen Simion dixit) şi mai convinşi de acest adevăr,ca şi de faptul că prezenţa lor aici este dorită şi nece-sară, apreciată, consemnată şi memorabilă. �

� EvenimentColocviile Romanului Românesc Contemporan, Ediţia a III-a, Alba Iulia

Ioan HănţulescuCriticii, în frunte cu Eugen Simion, s-au „resemnat în faţa adevărului estetic”

CRISTIAN TEODORESCU

Răspund prompt, nădăjduiesc, invita-ţiei Aurei Christi, de a scrie câteceva despre evenimentele reunitesub titulatura Serile Timpul, cuvin-

te menite să însoţească un succintalbum foto de la întâlnirile pe carele coordonez la Iaşi, sub egidaFundaţiei Culturale Timpul şi arevistei omonime. Poate n-o să măînşel nepermis de mult dacă justificinvitaţia poetei nu doar ca un semnde mulţumire pentru prezenţa ei laSeri, de joi 20 mai, ci şi provocată destarea de bine pe care a resimţit-oîn atmosfera cafenelei de la etajulV, din cel mai nou corp al celei maivechi universităţi din ţară.

Dau curs mai întâi unor dez-văluiri fragmentare despre întâlni-rile trecute, despre diversitatea pro-gramului cultural (lecturi publice,lansări de carte, spectacole de tea-tru, recitaluri de poezie sau demuzică folk, rock, clasică, proiecţiide filme etc.) şi despre oamenii cares-au perindat, ca invitaţi sau spec-tatori, săptămână de săptămânăpe-aici. Asta înainte de a povesticum a decurs cea mai recentă întâl-nire, cea în care lectura publică depoezie a fost făcută de Aura Christi.

Ca aproape toate debuturile,şi al nostru a fost timid şi modest, deşi SerileTimpul nu erau chiar la început, chiar dacăpăreau aşa pentru majoritatea celor din nouaechipă. Acum câţiva ani, cu o frecvenţă lunară,stabilită de apariţia numărului nou din revistaTimpul, artişti şi scriitori locali se reuneau înincinta Bibliotecii Centrale Universitare pentru asărbători în moduri variate cultura.

Noi, câteva personaje tinere, entuziaste şidornice de altfel de întâlniri cu prietenii, la o cafeade cultură, cum gândeam, am făcut prima aduna-re în ziua aniversării naşterii lui Eugène Ionesco,26 noiembrie 2009, în biroul redacţiei, dar la adu-nare nu s-au strâns decât opt oameni. În următoa-rea săptămână însă, în număr mare şi în prezen-ţa lui Liviu Antonesei, „împăratul Japoniei” cumse autonumeşte, urcam deja la cafeneaua careavea să ne găzduiască de atunci, pentru a ne uitala câteva filme de scurt-metraj şi pentru a-l ascul-ta pe Paul Arva într-un recital folk.

Nu ştiu dacă pot să fac o enumerare comple-tă a celor care au trecut pe la Seri, iar dacă mi-arreuşi asta în privinţa invitaţilor, sigur aş eşua încazul spectatorilor, de aceea amintesc doar pe celmai celebru dintre ei, Adrian Cioroianu, care,poposit la Iaşi pentru o conferinţă, a trecut şi pe lanoi şi „ne-a dat binecuvântarea”.

Cele mai multe în-truniri s-au petrecut adu-când împreună o lecturăpublică şi un recital dingenuri muzicale diferite.Scriitorii Lucian Vasiliu,Liviu Antonesei, RaduAndriescu, ConstantinAcosmei, Şerban Axinte,Anton Lascu, MihaelaMoraru şi, joia trecută,Aura Christi, au ajunsrând pe rând pe lista invi-taţilor. Apoi, Serile auepuizat aproape cuibul defolkişti ai Iaşului şi i-aurăpit pe fiecare în partepentru unul sau maimulte recitaluri. La ani-versarea lui LiviuAntonesei, în chip decadou, a venit, a cântat şia încântat, mai ales pesărbătorit, Dinu Olăraşu,împreună cu Paul Arva.Dar s-au perindat de-alungul timpului Andrei

Bauer, Sebastian Albu, Alexandra Andrei, AndreiSavinescu, Tavi Lazăr, Jimmi Badiu, VictorCorchez, Vlad Moraru. Au interpretat rock, cu

accente medievale, Şerban Axinte şi Dan Viţcu,adică fostul nucleu al formaţiei Craii de CurteVeche, celebră acum câţiva ani. Nu pot să uit niciinterpretarea la nai a lui Vladimir Beşliu sau ceala pian ţinută de AlexMarinescu.

Şi variaţiunile laSerilor Timpul continuă.În februarie am lansat celde-al patrulea volum al„Jurnalului teatral” al luiBogdan Ulmu, întâlnireurmată peste o săptă-mână de premiera uneipiese regizată de acelaşi,anume „Te-a părăsit, nu-iaşa?”, scrisă de LucianParfene. Profesoara deactorie Luiza Cupceac avenit cu un colaj de mono-loguri intitulat „Din nouCaragiale... mereu Cara-giale”, interpretat de ele-vii şcolii de teatruProfessArt, pe care o coor-donează. Lunar, am făcut

şi lansarea numărului nou din revista Timpul.Plus recitaluri de poezie, plus proiecţii de scurt-metraje sau de filme documentare etc.

La întâlnirea de joi, 20 mai, poeta AuraChristi, de a cărei sosire la Iaşi, cu prilejul Librex-ului, am profitat, recunosc, a ţinut o lectură publi-că de aproximativ jumătate de oră, recitând dindouă din volumele sale, anume Grădini austere şiSfera frigului, poezii în care s-au simţit (şi a reu-şit să le transmită) obsesiile personale ale autoa-rei, nu atât influenţele, cât interesantele „întâl-niri” lirice cu Rilke ori cu filosofia lui Nietzsche.Recitalul rock care a întregit seara a fost ţinut deŞerban Axinte (chitară şi voce), Dan Viţcu (flaut)şi Lucian Fătu (instrumente de percuţie) care aufermecat publicul şi pe Aura însăşi.

Nu au lipsit nici de la această întâlnire con-versaţiile „de după”, la un pahar de vin, şi cred, dealtfel, că nu puteau să lipsească tocmai când laaceeaşi masă stăteau Aura Christi, LiviuAntonesei, Valeriu Gherghel, Dorin Spineanu.Aura a recitat din memorie un poem din Blaga,apoi, în duet, Liviu Antonesei şi Valeriu Gherghel,o poezie din Mihai Ursachi. Au urmat amintirilecu Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Emil Brumaru.La chitară, Şerban Axinte i-a acompaniat cu opiesă pe versurile lui Cezar Ivănescu.

Dacă Lucian Vasiliu nu ar fiplecat imediat după programul ofi-cial, ar fi spus desigur că la întâlni-rea noastră au fost aşteptaţi şi auajuns până la urmă şi cei doi poeţiplecaţi din lumea asta, dar intensprezenţi în realitate, prin evocărimai ales. Pentru mine, cea mai bunădovadă că seara s-a petrecut într-oatmosferă prietenească a fost telefo-nul primit a doua zi de dimineaţă dela Aura Christi, eu întrebându-măcând a avut vreme să doarmă după onoapte petrecută în tren, ea sperândcă nu mă trezeşte din somn. Un tele-fon în care îmi mulţumea pentruinvitaţie şi pentru seara în care s-asimţit „divin”.

Mesajul ei m-a bucurat, maimult decât să mă mire. Căci SerileTimpul dau dependenţă se pare. Nupuţini au venit o dată, de două ori, şiapoi n-au mai putut fără. Exemplulelocvent e polonezul Marek, venit cubursă de studii în România pentruun semestru, pe care a prelungit-o laun an, care a devenit un permanental întâlnirilor noastre. Acum, când i

se apropie plecarea, mi-a mărturisit cu tristeţesinceră cât suferă, cum n-o să-şi găsească el loculjoia seara, gândindu-se la ce se întâmplă la SerileTimpul şi în „Iaşul lui”. �

29

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

� Iaşi în trei mii de semne

Nicoleta DabijaSerile Timpul-ui

■ noutăţi editoriale

Maria PostuArca lui BrebanEditura Ideea Europeană, 2010

30

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

� În cadrul proiectului SCRIITORUL ÎN CETATE,demarat în 2005, Filiala Cluj a UniuniiScriitorilor din România a organizat în februarie2010 un Simpozion naţional Ion Budai-Deleanu250. Ţiganiada azi, cu gândul de a readuce înactualitate una dintre cele mai interesante şi maigreu de catalogat personalităţi ale literaturii româ-ne, figură aparte a Şcolii ardelene. LucrărileSimpozionului vor fi publicate într-un volum, care vareuni comentariile pe care le-a stârnit şi le stârneşteîncă/iarăşi opera sa. La peste două secole de la scrie-rea ei, Ţiganiada – „jucăreaua” – are tot mai multesemnalmente de capodoperă. Caietele simpozionuluisunt „prefaţate” cu câteva secvenţe din G. Călinescu,D. Popovici şi Ioana Em. Petrescu, dar şi cu lucrareade seminar a tânărului Cornel Regman (prin bună-voiţa doamnei Zorina Regman şi la sugestia poetuluiDan Damaschin). Pe lângă intervenţiile participanţi-lor la simpozion, sunt incluse şi studii consistente,deja „clasice”. Un semn bun pentru posteritatea luiBudai-Deleanu e înscrierea la cuvânt a unor tineri şipromiţători cercetători ai fenomenului literar.Semnează, aşadar: Nicolae Manolescu, GeorgetaAntonescu, Ion Istrate, Ovidiu Pecican, Ion Urcan,Iulian Boldea, Marta Petreu, Ion Vartic, MariusChivu, Izabella Krizsanovszki, Daniela Filip,Daniela Petroşel, Mariana Istrate, Ion Pop-Curşeu,Bianca Ţiplea Temeş, Simona Antofi. Cartea seîncheie cu descrierea Ţiganiadei în proză la care s-aîncumetat Traian Ştef şi, ilustrativ, cu câteva secven-ţe din această surprinzătoare „tra-ducere” pe marginea căreia gloseazăPéter Demény. Am adăugat un Tabelcronologic şi o Listă de lucrări pen-tru întregirea informaţiei. „Chipul”lui Budai-Deleanu (reprodus, dim-preună cu semnătura) rămâne încontinuare sub semnul întrebării,deşi „înfăţişarea” sa de scriitor senuanţează (e tot mai „lămurată”)odată cu trecerea vremii.

� Vineri, 23 aprilie, a avut loc lasediul Filialei Cluj a UniuniiScriitorilor un Moment Caragiale(cu prilejul împlinirii a 120 de ani dela premiera piesei D-ale carnavalu-lui). În program, două excelentemini-spectacole: Pedagog(i) de şcoalănouă – cu Trupa de teatru MiniAssentiment (Huedin), conducătorscriitorul Alexandru Jurcan; Bubico– interpretat de studenţii actori Dania Ţinca şiFlorin Gălbăjos, plus căţelul Bubico. În final, lecturidin opera lui Caragiale, fragmente alese de scriitoriiclujeni. Manifestarea face parte din proiectulScriitorul în cetate.

� Cea de-a 20-a ediţie a FestivaluluiInternaţional Lucian Blaga a avut loc la Cluj-Napoca în zilele de 6-7 mai 2010. Festivalul e orga-nizat de Societatea Culturală LucianBlaga în colaborare cu UniuneaScriitorilor Filiala Cluj şi cu alteinstituţii de cultură clujene. Din pro-gram: masa rotundă Lucian Blagaîn traduceri, Recital de poezie cuparticipare internaţională (modera-tor: Horia Bădescu), Lansări:Caietele de poezie, MeridianBlaga 10, volume de Jean PierreSiméon şi Gerardo Vacana, decerna-rea Premiilor Festivalului şi aDiplomelor jubiliare. Caietele de poe-zie antologhează poeme semnate de135 de poeţi din ţară şi din străină-tate, printer care Paul Aretzu, Şer-ban Axinte, Ioan Pavel Azap,Severino Bacchin, Balázs ImreJózsef, Balla Zsófia, Linda MariaBaros, Jeanine Baude, Gérard Bayo,Nicolae Băciuţ, Horia Bădescu,Andrei Bodiu, Mariana Bojan, BrédaFerenc, Yves Broussard, Virgil Bulat, Leo Butnaru,Charles Carrère, Dumitru Cerna, RuxandraCesereanu, Doina Cetea, Gabriel Chifu, DumitruChioaru, Aura Christi, Dan Mircea Cipariu, IonCocora, Denisa Comănescu, Ioana Crăciunescu, IonCristofor, Dominique Daguet, Dan Damaschin, PéterDemény, Andrei Doboş, Andrei Fischof, DinuFlămând, Mircea Goga, Vasile Gogea, Dinu

Ianculescu, Vasile Igna, Letiţia Ilea, Doina Ioanid, V.Leac, Valentin Marica, José Antonio MartínezMuñoz, Paul Mathieu, Mircea Măluţ, MihaiMăniuţiu, Ioan Milea, Alexandru Cristian Miloş, IonMircea, Nicolae Mocanu, Ioan Moldovan, MolnosLajos, Ion Mureşan, Marcel Mureşeanu, MirceaMuthu, Olimpiu Nuşfelean, Mircea Opriţă, MariaPal, Aurel Pantea, Yong-Suk Park,Gheorghe Pârja, Marta Petreu,Cosmin Perţa, Mircea Petean,Ioan Pintea, Jean Poncet, Ioan Es.Pop, Adrian Popescu, AlexandruPotcoavă, Nicolae Prelipceanu,Aurel Rău, Bruno Rombi, RoxanaSicoe-Tirea, Jean-Pierre Siméon,Octavian Soviany, Cassian MariaSpiridon, Gabriel Stănescu, LiviuIoan Stoiciu, Nicolae Stoie,Arcadie Suceveanu, Adrian Suciu,Traian Ştef, Grete Tartler, FlaviaTeoc, Adriana Teodorescu, GerardoVacana, Echim Vancea, CarlosVitale, Miruna Vlada, Gelu Vlaşin,Varujan Vosganian, GeorgeVulturescu, Jean-Luc Wauthier,Andrei Zanca, Ion Zubaşcu.

� Meridian Blaga 10, volum edi-tat cu ocazia celei de-a 20-a ediţii aFestivalului Internaţional Lucian

Blaga, cuprindestudii sau frag-mente de studii în română, engleză,franceză, spaniolă, italiană, germa-nă despre opera lui Lucian Blagasemnate de Mariano Martín Rodríguez;Michael S. Jones; Jeannine Baude;Charles Carrère; Maurice Couquiaud;Marco Cugno; Gérard Bayo; MichelCamus; Werner Lambersy; Jean-Luc Wauthier; Dominique Daguet;André Doms; Yvan Mécif; JeanPoncet; Sanda Stolojan; GisèleVanhese; Philippe Jones; Chang SooKo; Rainer Schubert; GiovanniMagliocco; Alain Duveau; KlausHeitmann; Gerd-Klaus Kalten-brunner; Bruno Rombi; HuguetteDe Broqueville; Francis Coffinet,Paul Aretzu; Constantin Cubleşan;Doina Modola; Gheorghe Glodeanu;Rodica Marian; Valentin Marica;

Florin Oprescu; Raluca Şerban-Naclad; Flavia Teoc;Lucia Dărămuş; Săluc Horvat, Ioan Biriş; MirceaBorcilă; Ionuţ Isac; Eugeniu Nistor; ConstantinNicuşan. De asemenea, tema mesei rotunde dinacest an fiind Lucian Blaga în traduceri, sunt repro-duse traduceri din opera lui Lucian Blaga semnatede: Diem Chau, Rosa del Conte, Marco Cugno, GeorgDrozdowski, Serge Fauchereau, Gáldi László, RodicaGrigore, Parviz Khazrai, Jan H. Mysjkin, Jean

Poncet, Mariano Martín Rodríguez,Povl Skarup, Flavia Teoc. Studiilededicate operei poetice şi filosoficede-a lungul celor 20 de ediţii însu-mează peste 10.000 de pagini. Partedintre ele au apărut în volum: EonulBlaga. Întâiul veac (Bucureşti,1997), Meridian Blaga I (2000), II(2002), III (2003), IV (2004), V (2tomuri, 2005), VI (2 tomuri, 2006),VII (2 tomuri, 2007), VIII (2 tomuri,2008), IX, retrospectiv (2009). Overitabilă bibliotecă în creşteredovedind, aşadar, că opera blagianăpoate stârni exegeze bogate şi, nu depuţine ori, surprinzătoare. De laînceput construit în ideea deschide-rii spre universalitate, Festivalul afost onorat de prezenţa unor remar-cabili invitaţi de peste hotare, sosiţidin Albania, Anglia, Austria, Belgia,Bulgaria, China, Corea, Franţa,

Germania, Grecia, India, Israel, Italia, Iugoslavia,Japonia, Lituania, Macedonia, Republica Moldova,Polonia, Senegal, Serbia, Spania, SUA, Suedia,Turcia, Ucraina, Ungaria etc. A avut an de an oaspeţidin: Alba Iulia, Arad, Bacău, Baia Mare, Bistriţa,Braşov, Bucureşti, Constanţa, Craiova, Focşani,Hunedoara, Iaşi, Mediaş, Oradea, Piteşti, Ploieşti,

Satu Mare, Sibiu, Sighişoara, Suceava, TârguMureş, Timişoara ş.a.m.d.

� Locuirea cu stil. În urmă cu un an, Filiala Cluj aUniunii Scriitorilor lansa Clujul din cuvinte. Li s-acerut atunci tuturor să scrie despre Clujul copilăriei,al studenţiei, despre Clujul de odinioară, dar şi deazi, cu accent pe locuri, nu pe oameni, chiar dacă celedouă „elemente” nu pot fi despărţite, ele „făcându-se”unul pe altul. Textele celor peste o sută de martoricartografiau Clujul tuturor din cele mai neaşteptateperspective, cu tonuri diverse, în culori de la tranda-firiu la negru-cenuşă. Mărturiile contemporanilorprimeau, ici-colo, accentele unor cuvinte de demult,câteva dintre ele – prilej de meditaţie. În cazul unorHoria Stanca, Ion Negoiţescu, Aurel Gurghianu,Aurel Şorobetea, frânturile reproduse ţineau loculunei invitaţii la re-lectură. În continuarea acestuivolum, a fost conceput albumul Locuirea cu stil.Locuri ale memoriei culturale transilvane.Editat cu sprijinul Primăriei şi al Consiliului local

Cluj-Napoca, al Direcţiei JudeţeneCluj pentru Cultură, Culte şiPatrimoniu Cultural Naţional, alCentrului judeţean de CulturăBistriţa-Năsăud, al DirecţieiJudeţene Satu Mare pentruCultură, Culte şi PatrimoniuCultural Naţional, albumul are300 de pagini şi e tipărit în sepia,pe hârtie cretată (format 20x20cm). El reproduce imagini alecelor mai importante locuri alememoriei culturale clujene/ arde-lene: case memoriale, clădiri încare s-au născut, au trăit, au creatmari personalităţi ale literaturii,muzicii, picturii, arhitecturii clu-jene/ardelene, interioare, mese delucru, ateliere, statui, plăci come-morative etc. Fiecare imagine esteînsoţită de o legendă explicativă.Albumul este completat cu un micdicţionar de personalităţi. Elpoate fi un instrument de educare

în spiritul respectului faţă de tradiţie, dar şi unul deutilizat în activităţi ţinând de turismul cultural.

� Invitaţie la vers.La Filiala Cluj aUniunii Scriitorilor afost lansată o antolo-gie mai puţin obişnui-tă: Invitaţie la vers.Ea s-a născut dindorinţa de a pune laîndemâna cititorilorde toate vârstele ver-suri frumoase, ver-suri-aforism, versuriexprimând lapidar şimemorabil adevăruriomeneşti. Scrii-toriicare rostesc invitaţiaînşiră versurile lorpreferate din poeziaromânească şi dinpoezia lumii; dacăsunt poeţi, încep prina oferi un poem pro-priu. Fotografiile lorîncearcă să dea căldu-ră şi chip invitaţiei.În secţiunea Invitaţie la versuri alese, cititorii suntinvitaţi la o călătorie prin poezia românească dintoate timpurile. Am ales anume să indicăm doarnumele poetului şi, când e cazul, al traducătoruluipentru a-i ispiti pe cititori să caute singuri amănun-te în biblioteci şi librării. Antologia e una fără sfâr-şit. Oricine mai poate adăuga un vers la sutele reu-nite aici. Volumul e ilustrat cu caligrame ale luiGuillaume Appolinaire. Cei care invită la vers sunt:Ioan Pavel Azap; Sânziana Batişte; Nicolae Băciuţ;Horia Bădescu; Alexa Gavril Bâle; Mariana Bojan;Dumitru Cerna; Doina Cetea; Minerva Chira; AuraChristi; Ion Cocora; Cornel Cotuţiu; Ion Cristofor;Dan Damaschin; Iulian Dămăcuş; Lucia Dărămuş;Vasile Dâncu; Péter Demény; Andrei Doboş; DarieDucan; Andrei Fischof; Martha Izsák; Maria Jorj;Alexandru Jurcan; Rodica Lascu-Pop; RodicaMarian; Valentin Marica; Ioan Marinescu; MirceaMăluţ; Victor Constantin Măruţoiu; AlexandraMedrea; Ioan Milea; Ion Moise; Gavril Moldovan;Daniel Moşoiu; Mihaela Mudure; MarcelMureşeanu; Sânziana Mureşeanu; Mircea Muthu;Ioan Negru; Olimpiu Nuşfelean; Maria Pal; IrinaPetraş; Marta Petreu; Ioan Pintea; Ion Piţoiu-Dragomir; Laura Poantă; Petru Poantă; Ilie Rad;Persida Rugu; Constantin Rusu; Lucia Sav; MironScorobete; Adrian Suciu; Grete Tartler; Flavia Teoc;Adriana Teodorescu; Sanda Tomescu Baciu; VictorŢarină; Marian Nicolae Tomi; Alexandru Vlad. �

� Cluj în trei mii de semne

Irina PetraşScriitorul în cetate

Se pare că în Statele Unite ca şi în Angliagloria din anii ’70-’80 a lui TenesseWilliams e complet stinsă şi nici o scenănu îl mai caută. Motivul? Căderea în

dizgraţie a „teatrului psihologic”. Chiar şi acela al„furioşilor” care cu numai trei decenii în urmă şocaprin agresivitatea „frustă” cu care surprindea relaţiaostilă dintre societatea timpului şi individul supusîn chip traumatic constrângerilor ei. Nici O’Neill numai are miză pe acele meleaguri. Refuzul psihologi-cului pe scenă poate ţine realmente de ceea ce J.Baudrillard, filosoful francez al civilizaţiei contem-porane, defineşte a fi tendinţa intrării în indistinct aindividuaţiei umane, „obezitatea” la propriu şi lafigurat, atât a arhitecturii şi obiectelor ambientalecât şi a „psihé-ului”. Dimensiunea subiectivă a fiin-ţei umane, pare să facă loc reactivului exterior oare-cum tipizat – ceea ce se vrea denunţat fiind „siste-mul” în faţa căruia indivizii reacţionează prea puţinîn funcţie de datele lor interioare profunde cât func-ţie de conjuncturile sistemului, personajele comtem-porane devenind un fel de variante ale unui personajuniversal generic.

E adevărat că abolirea dimensiunii interioaremută accentul creator de pe relaţia de fundament„text-actor” – şi jonglând pe relaţiile „de idei” alesituaţiilor acordă multe plusuri de „teatralitate”actului scenic în invenţia lui concretă ce ţine deimaginarul regizoral.

Revenit temporar în România chiar de pemeleagurile Americii se pare, regizorul FlorinFătulescu pare să fi menţinut şi adus cu sine nostal-gia „teatrului psihologic”, care aici, unde îngăduinţa„plăjii” de formule e mai liberă şi mai încăpătoare, elnu apare încă datat.

Cu atât mai puţin, pentru realitatea Românieide azi, unde patima îmbogăţirii, exercitată pe celemai oculte şi ilegitime căi, cât şi patima accederiipolitice „la putere” prin la fel de ilegitime mijloacesunt „în floare” şi dorinţa devorantă nu exclude gân-dul criminalităţii, o piesă precum „Doamna noastrădin Pascagoula” poate avea rezonanţe foarte veridi-ce. Pentru că în piesa lui T.W. desfigurarea fiinţeiomeneşti produsă de cele două soiuri de „pătimiri” eflagrantă şi maximală: ea s-a instalat dramatic chiarîn relaţia unui cuplu vârstnic, erodând total comuni-carea sinceră dintre protagonişti, instalând pândăreciprocă şi ură. El, în amurgul decrepit al vieţii maisperă să-şi cumpere un loc în parlament, iar sufletullui e un vacuum în care singurul mobil activ e doaraceastă dorinţă. Ea, e în mare măsură sclerozată, elsperă s-o interneze la ospiciu spre a descoperi ascun-zătoarea unei „comori” realizate de o rudă de-a ei pecăi de asemeni imorale, şi moştenite de ea. Dar, înprocesul sclerozei, memoria ei menţine oaza de luci-ditate asupra secretului. Deşi pare victimă, ea sedescoperă în aceeaşi măsură criminală: şi-a „uitat”în ospiciu propria fiică, deşi nu era nebună, iarremuşcările târzii sunt false, bovarice. FlorinFătulescu a construit un spectacol bazat aproapeexclusiv pe atrocitatea conflictuală a acestui cupluce încearcă să păstreze, din ce în ce mai anemizate,aparenţele normalului. E într-adevăr, în realitatealui posibilă, un nucleu puternic de psihologie umanăprofund alterată: o psihologie mutantă am puteaspune. Spectacolul pare pus în scenă special pentrucei doi interpreţi, profunzi, remarcabili: ValeriaSeciu şi Mircea Andreescu. Ea, într-un joc penetrantşi nuanţat, între afazie şi luciditate, cu tremur inte-rior; el, cu o acreală şi morgă specială, pendulândîntre cinism şi cameleonism. Ambii cu reacţii contra-punctice prompte şi subtile. Dar – dincolo de pune-rea sub reflector a nucleului dramatic substanţial –regizorul după opinia noastră nu s-a mai ocupat derezolvarea relaţiilor dintre celelalte personaje, rela-ţiile adiacente menite să reverbereze acest procespsihologic mutant de normalitate. Mi se pare totalnerezoltată punerea în ecuaţie a cuplului tânăr: fiullor şi logodnica lui cu biografia ei mai ciudată (Înroluri: Radu Zetu – Valentina Popa). De asemeni,incerte rezolvări capătă intervenţia vecinei (în rol:Oana Albu) în marcarea tentativei de a-şi însuşi

„comoara” – ca şi inter-venţia doctorului (Petri-că Moraru).

Singurul care reu-şeşte un portret de rezo-neur carical al persona-jului principal, mito-man, fanfaron şi excroc„de mâna a doua”, înfond un perdant, ce va fi„virat” ospiciului dinaceleaşi raţiuni murda-re, de propria soţie –este, în rolul vecinului,Avram Birău. O apariţie„picantă” de coloratură:Fantoma fiului decedat(Vitalie Bantaş).

În buna tradiţie aacestui gen teatral Şte-fan Caragiu şi LilianaCenean au creat un

decor adecvat textului, îmbinând aparenţa înstăririiburgheze şi şubrezenia erodărilor ei.

Teatrul „Elvira Godeanu” din Tg. Jiu: FELIA sau „Întoarcerea Fiului Risipitor” deJean Daniel Magnin

Un spectacol de intensă (şi în acelaşi timp iro-nică şi dureroasă) poezie – secondat de-o melancoli-că reflecţie – ne-a înfăţişat, pe scena-gazdă aTeatrului de Comedie din Bucureşti, trupa Teatrului„Elvira Godeanu” din Tg. Jiu. Dacă în ultima vremeam urmărit mai puţin evoluţia acestui teatru,„FELIA” sau „Întoarcerea Fiului Risipitor” poate fi,totuşi, o „ştachetă” de ultimă oră. O „ştachetă” indis-cutabil demnă de reţinut. Pe cât de simplu în desfă-şurarea lui anecdotică, subiectul piesei scriitoruluifrancez de origine elveţiană Jean Daniel Magnin s-apretat pe tot atât de bine unei viziuni scenice insoli-te inclusiv prin esenţializarea desenului vizual.Densitatea poetic-ironică cu surprinzătoarea fuziu-ne dintre poezie şi sarcasm se datorează în maremăsură în chip evident regizorului Ioan Cristian(actualul director al Teatrului din Tg.Mureş), invitatde direcţia teatrului „Elvira Godeanu” să montezeacest spectacol. Ioan Cristian e un regizor cunoscutîn România (şi în alte locuri din afara ei) prin modu-rile rafinate ale imaginarului său, care explorând untext, îi aduce la suprafaţă unghiuri interioare sauasociative a căror existenţă virtuală poate fi maipuţin evidentă la lectura de suprafaţă. La fel şi înacest spectacol, regia lui e escavare în profunzimileexistenţiale ale textului. Subiectul acestuia spu-neam, e simplu şi elocvent în morala lui, până laurmă tragică: Eroul (personajul principal) se naşte(pe scenă), e „înfăşat” şi menit de ursitoare, pleacădupă aceea foarte repede în lume să cunoască viaţa.Este inocent, candid în vitalitatea lui şi pur în aspi-raţia spre bine. La plecare îşi uită „felia” („sandvi-chiul”) dată de părinţi. Pe drumul vieţii, se vaîntâlni cu personajele prototipice ale propriei familii,propriei străzi, propriei aşezări provinciale. Toţi ace-ştia nu mai sunt puri: sunt pervertiţi de intereselematerialiste, sunt cinici, egoişti, finalmente brutali,pot ajunge chiar până la marginea crimei, fără săaibă o conştiinţă… a proceselor de conştiinţă. Încre-derea în eul său, pusă la încercări, se macină, prota-gonistul nu mai poate răzbi malignitatea şi în„seara” sau la amiaza vieţii revine în casa parentală,unde mama îi întinde „felia de pâine” uitată.Regizorul citeşte acest text ca pe o tragedie de tipnou: o tragedie modernă, contemporană. Eroul numoare fizic, dar se zdrobeşte lăuntric. Dreptul luinatural la o existare în autentic e anihilat, viaţa îşipierde orizontul.

Personajele lui Jean Daniel Magnin nu suntindividualităţi psihologice, ci, precum spuneam, pro-totipuri: eroul este Cel mare (conform motivuluibiblic preluat în titlu, „fiul cel mare”), părinţii devinBătrânul şi Femeia, cu „ei” întâlnindu-se şi mai târ-

ziu, când ei nu mai sunt recunoscuţi drept părinţi.Ei devin personaje tipice – deformate de exerciţiul„social” al vieţii (ca şi celelalte) – ale unui Bătrângeneric şi unei Femei generice. Entităţi generice suntşi Roşcata (prostituata care-i oferă iniţierea erotică),Tăntiţa, Miss, Altul, Ciobăniţa, Bărbatul, DomnulLacras inclusiv, Stângaciul, Lăptarul, Poştaşul.Regizorul îi concepe şi actorii îi întrupă însă înmaniera unui consum pasional puternic, contorsio-nat, expresiv, chiar dacă deviat în manifestare de lalinia nativă naturală a omului. Esenţializarea exis-tenţei în minor vine de la efigia spaţială în cadrulcăreia se derulează întregul periplu „iniţiatic” al pro-tagonistului: o simplă şi minusculă colină, subastrul lunar chemător şi fascinant, ce e urcată şicoborâtă cu fiecare nouă etapă „iniţiatică”, într-orepetabilitate care opune stagnarea orizontului spa-ţial actului derulant al evenimentelor de timp, ca peo „cheie” a unui destin care nu cucereşte şi nu înain-tează decât părelnic. De aci şi acea poezie tristă,dureroasă, imprimată specacolului, la întretăiereaaxului morganatic cu axul realităţii brutale şi deru-tante, pe care se plachează în profunzime textul – şicăreia imaginarul regizorului i-a găsit expresia fic-ţionară concisă şi inspirată. Interpreţii se integrea-ză stilistic unei linii generale expresioniste de inter-pretare, care contopeşte ficţiunea personajului pro-totipic generalizat cu participarea scenică pătimaşă,qvasi-caricaturizată. Astfel, sub coerenta acordareregizorală îşi extrag personajele din categoria abs-tractului şi le animă cu un apetit special al autovio-lentării comportamentale, din care emană şi o notăde humor. Interpretul protagonistului se numeşteCristian Naum. Stilistic, el pare să fi evoluat pe olinie mai univocă decât ceilalţi – însă asta se dato-rează faptului că personajul însuşi e neschizoidatîntre aparenţă şi esenţă. Ei sunt cu toţii foarte meri-torii: Simona Urs, Mariana Ghiţulescu, RodicaNegrescu, Irina Naum, Cosmin Behuţă, Ionuţ Stoica,Mădălina Ciobănuc, Cristinel Dobran, Valeriu Bazu,Pompiliu Ciochia, Ion Alexandrescu, chiar dacă launii (conform importanţei mai mici a personajelor)aportul ţine doar de crochiu. Îl menţionez însă apar-te pe Marian Negrescu, pentru o manevrare deosebitde nuanţată a expresivităţii (Bătrânul). Intenţiavizionară a regizorului şi-a aflat expresia adecvatăprin decorurile lui Doru Păcurar şi costumeleMihaelei Păcurar cu ideea excelentă a „înfăşării”personajului abia născut în „cearceafurile” depresă. �

31

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

Jeana MorărescuNoi încă mai comunicămcu Tenesse Williams

eveniment ■ eveniment ■ eveniment ■ eveniment ■ eveniment ■ eveniment ■ eveniment

Ştefan Borbèly: „Cea mai inconfortabilă carte a anului editorial 2009 a fost, în mod incontestabil, Trădarea cri-ticii a lui Nicolae Breban. (…) Breban apără, accentuat şi emfatic, o cultură de construcţie, naţională şi impe-rativă, erodată azi — susţine el — de un deconstructivism precar, intrat în cultura română odată cu schimbărilede la Revoluţie şi cu apariţia unor generaţii coroziv, în climatul cărora respectul pentru tradiţie şi pentru valoa-re se relativizează.”

Nicolae BrebanTrădarea criticiiEditura IdeeaEuropeană, 2009;Ed. a II-a, 2010

32

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Cei care confirmă

Cinefilii care îl adorau pe Koncealovski în anii`70 pentru filmele ajunse atunci pe ecranele noastre(mai ales pentru Un cuib de nobili, Unchiul Vania,Siberiada) au putut acum să-şi aducă la zi filmogra-fia lui. Mai ales cei care îi văzuseră, puţin decepţio-naţi, peliculele făcute în Statele Unite în anii `80(The Runaway Train, Maria` s Lovers, Tango&Cash)cunoaşterea creaţiei sale de după revenirea în Rusia,la începutul anilor `90, era şi mai importantă.

Profilul cineastului a fost fericit completat depatru pelicule lansate între 1991 şi 2007. Primul din-tre ele, În slujba lui Stalin, are un titlu în engleză (eo coproducţie SUA-Italia-Rusia) care dă o sugestie înplus despre conţinut: The Inner Circle/Cercul intim.Destinul eroului este inspirat de un personaj real,proiecţionistul personal al lui Stalin care l-a slujitîntre 1939 şi 1953. Era unul dintre acei susţinătorifanatici ai regimului, care refuzau orice dovadă des-pre natura lui criminală. Ivan Sancin refuză să crea-dă chiar şi ceea ce vede cu ochii lui, ca de pildă uci-derea unui cetăţean evreu în apartamentul căruia semută. Ivan ia de bună tot ce i se spune despre „duş-manii poporului” şi nu înţelege nici de ce se sinucidesoţia lui, după ce trece cu forţa prin patul temutuluiBeria, şeful NKVD-ului. Pe naivitatea şi încredereatotală a unor asemenea oameni simpli s-a sprijinitregimul stalinist, iar Koncealovski numeşte aceastăcomplicitate din ignoranţă „ivanism”. Interpretat deTom Hulce, actorul intrat în memoria cinefillor gra-ţie rolului lui Mozart din Amadeus, personajul esteun ciudat amestec de naivitate şi inconştienţă, com-pletat de elanuri târzii de căinţă, un erou foarterusesc, la urma urmelor.

Reflecţia critică asupra vocaţiei suferinţeiinutile a ruşilor animă şi Asya şi găina cu ouă de aur(1995), o peliculă cu accente satirice mai apăsatedespre tranziţia din Rusia anilor `90. Este un fel dereplică peste ani la propriul său film Iubirile Asiei,interzis în 1962 şi lansat cu succes după 20 de ani, laînceputul Perestroikăi. Tabloul sumbru al satuluirusesc în perioada comunistă este înlocuit acum cutabloul sumbru, cu accente groteşti, al aceluiaşimediu sătesc devastat de alcoolism de după cădereacomunismului. Lamentaţiile nostalgicilor care dauvina pe „libertate” că totul merge rău sunt contra-comentate de găina eroinei principale (jucată de for-midabila Inna Ciurikova). Pasărea vorbitoare paredesprinsă dintr-un film de Dovjenko, numai că ea numai devine emblema unei evocări poetice a satului,ci a uneia ironice.

Cel mai bun film din ciclul Koncealovski, Casade nebuni, distins la Veneţia cu Marele Premiu alJuriului în 2002, evocă tragedia războiului dinCecenia printr-o poveste cu potenţial de parabolă aunui spital de psihiatrie luat în stăpânire, pe rând,de armata cecenă şi de cea rusă. Pacienţii par maipuţin nebuni decât soldaţii implicaţi în măcelulinutil, prelungit până în ziua de azi. Pentru a nespune aceste lucruri dureroase, filmul aduce în primplan destinul unei simpatice paciente îndrăgostitede romanticul cântăreţ Brian Adams, pe care i separe că îl vede şi îl aude tot timpul. Inserţiile oniricecare îl aduc pe celebrul Adams (interpretat de el

însuşi) printre personajele aziluluiîmbogăţesc textura acestei poveşticinematografice în care îl regăsimpe Koncealovski, cineastul-poetdin Siberiada. Pe farmecul inter-pretei principale din Casa denebuni, Iulia Vysoţkaia (actualasoţie a regizorului) mizează şi mainoua peliculă Strălucire (2007), osatiră a haosului economic şi poli-tic din Rusia de azi. Lumea modei,în jurul căreia roiesc gangsterii,devine modelul „micşorat” al între-gii societăţi ruseşti de azi, domina-tă de obsesia banului şi a succesu-lui mediatic. Koncealovski însuşiîşi asumă un mic rol în acest filmcare întregeşte profilul unuicineast european de primă mări-me.

Programul B-EST ne-a maiocazionat plăcerea reîntâlnirii cuun alt regizor la numele căruia tre-săream în anii 70: regizorul italianMarco Bellocchio. Cel care îlimpresionase pe Buñuel încă de la opera prima, Cumâinile în buzunare, pentru „furia rece” a erouluiadolescent, a devenit unul dintre cineaştii din frun-tea valului contestatar prin filme precum Faptdivers în prima pagină sau În numele tatălui . Dupăce şi-a confirmat prin Bună dimineaţa, noapte (2004)vigoarea polemică, el ne propune, prin Vincere, ointeresantă operă oscilând între satira politică şidrama de sorginte d`annunziană. Pelicula se inspirădin povestea adevărată a Idei Dalser, femeia care s-a căsătorit cu Mussolini înainte ca acesta să devină„Il Duce”, i-a dăruit întreaga ei avere şi un fiu, dar s-a trezit marginalizată după ce el a decis că o altăsoţie l-ar ajuta mai mult în carieră. Toată energia şitoată viaţa acestei femei este din acest moment obse-siv condusă de dorinţa ei de a-l demasca pe bigam şide a-şi recâştiga onoarea. Trimisă într-un azil denebuni, ea va încerca şi de acolo să-şi facă dreptate,dar este separată brutal de fiul ei şi va muri fără a ise recunoşte statutul. Recurgând la soluţii vizualecare evocă cinematograful italian al anilor 1910-1920, regizorul face din eroină (jucată excepţional deGiovanna Mezzogiorno) un fel de replică a divelor deatunci, de genul Francesca Bertini sau Lyda Borelli,devastate de patimi obsesive. Prin inserţia abilă aunor materiale de arhivă este marcată şi ascensiu-nea lui Mussolini, personaj supradimensionat prinmijloacele propagandei, tatăl denaturat pe care,ajuns adolescent, fiul ignorat începe să-l imite.Foarte rafinata concepţie vizuală a filmului trimitedeseori şi la spectacolul de operă, pe care maşinăriapropagandistică a fascismului a încercat întotdeau-na să-l imite.

Cei care promit

Dacă reîntâlnirea cu vechi maeştri a fost ocaziaunor plăcute confirmări, printre cineaştii selectaţi încompetiţie s-au aflat destui care au generat senzaţiaunor tonice promisiuni. Unul dintre ei este Armando

Ianucci (scoţian, în ciuda numeluiitalian), semnatarul peliculei bri-tanice In the loop. Inteligenta şiamuzanta satiră politică conţinetrimiteri transparente la conflic-tul irakian, unde multe decizii bri-tanice şi americane au fost luatedin calcule demagogice sau pur şisimplu din prostie. Cu o distribu-ţie dominată de Peter Capaldi darşi de James Gandolfini (celebrulprotagonist din Clanul Soprano)comedia aminteşte de serialele deteleviziune (din fericire de celebune) prin replicile acide şi plinede vervă, dar are unul dintre celemai bune scenarii din ultimii anişi nu ne miră că In the loop a fostnominalizat la Oscar la aceastrăcategorie. Filmul a câştigat, pebună dreptate, Marele Premiu laFestivalul B-EST.

Plin de calităţi este şi Gigante, coproducţiaUruguay-Germania-Argentina-Olanda semnată dedebutantul Adrian Biñez. Este povestea unui agentde securitate într-un superemarket din Montevideo,un tânăr singuratic de 35 de ani care se îndrăgosteş-te de o angajată pe care şeful de raion o tratează bru-tal. Plină de amuzante momente de contrapunctumoristic, povestea cinematografică se articuleazăinteligent şi lapidar. Un fel de comedie romanticăatipică, Gigante se distinge prin decizia cineastuluide a nu edulcora aspectele sociale de dragul flatăriipublicului cu gusturi romantice. Pelicula a câştigatla B-EST Premiul pentru regie şi Premiul pentruscenariu.

Unul dintre punctele forte ale selecţiei a fost şiSamson şi Delilah de Warwick Thorton, care a câşti-gat în 2009 Premiul Camera d`or la Cannes.Povestea unor adolescenţi aborigeni reduşi la condi-ţia de homeles, trăind la periferia unui mare oraş,este spusă în termeni cinematografici de maresobrietate şi neostentativă modernitate.

Noul cinema românesc

Cei interesaţi de evoluţiile noului cinemaromânesc au putut vedea, în avanpremieră, două tit-luri incluse în competiţie: Caravana cinematograficăde Titus Muntean şi Portretul luptătorului la tinere-ţe de Constantin Popescu. Bazat pe romanul omonimal „optzecistului” Ion Groşan, primul este o incursiu-ne în trecutul comunist al anilor `60, evocat cu mij-loacele comediei negre. Sosirea unei caravane cine-matografice cu „misiune educativă” într-un sat izolatdin Transilvania declanşează isteria activistuluiînsoţitor pentru că şi vremea ploioasă şi o serie deaccidente nefericite îi subminează „acţiunea”. Filmulnu are detaşarea ironică a evocării trecutului dinAmintiri în epoca de aur. Vom reveni asupra lui ladata premierei oficiale, aşa cum o vom face şi pentruPortretul luptătorului la tinereţe în care debutantulîn lungmetraj Constantin Popescu alege o formulădedramatizată pentru a spune povestea unui grupde partizani care, în anii `50, încearcă să se opunăcomunismului. Întemeiat pe istoria adevărată a gru-pului de rezistenţă condus de Ion Gravril Ogoranu,pelicula impresionează în primul rând prin calitateaimaginii semnată de Liviu Mărghidan, premiată dejuriul de la B-EST.

Completată şi de o secţiune necompetitivăunde s-au putut vedea producţii nominalizate saupremiate de Academia Americană de Film, precumUn tip serios de Ethan şi Joel Coen, Sete de sânge dePark Chan Wook, Ierburi sălbatice de Alain Resnais,Un bărbat singur de Tom Ford sau câştigătorulOscarului pentru film străin Secretul ochilor tăi deJuan José Campanella, ediţia cu numărul 6 aFestivalului B-EST a fost plină de atracţii cinefile. �

Dana DumaNevoia de maeştri

B-EST 2010B-EST 2010Deşi norul de cenuşă vulcanică

abătut asupra Eropei a împiedicatvenirea lui Andrei Koncealovski laBucureşti, ciclul de filme dedicat

cineastului rus a asigurat pecetea denobleţe a Festivalului internaţional

B-EST. La cea de-a şasea ediţie o bunăselecţie competitivă a întregit profilul

acestui festival intrat în reflexeleadevăraţilor cinefili bucureşteni, dince în ce mai mulţi în ultmii doi ani.

Câteva evenimente culturale recente s-auaxat pe problematica filmului de scurtmetraj, fapt care m-a determinat săabordez, acum, condiţia nu tocmai priel-

nică a acestui gen cinematografic destul de ingrat,deşi filmul de scurt metraj (chiar de foarte scurtmetraj!) a constituit chiar punctul de plecare al isto-riei cinematografului mondial. Dintre evenimenteleculturale curente pe care le am în vedere, aş semna-la, întâi, apariţia în limba română a unei importantecărţi de film, Totul despre scurtmetraj de CliffordThurlow (în traducerea românească a lui MihaiFulger), la Editura IBU Publishing (unde, în colecţiaARTA 007, au mai apărut două cărţi importante, pecare cinefilii le salută, Noul Val Francez de MichelMarie, tradusă de Laurenţiu Dulman şi Filmul japo-nez de Max Tessier, în traducerea MagdaleneiStanciu). Filmul de scurt metraj a fost, apoi, în plinăactualitate la festivalurile internaţionale „NexT” şi „B– Est” (despre acesta din urmă se vorbeşte într-unarticol alăturat), festivaluri desfăşurate nu de mult înCapitală şi conţinând, ambele, câte o masivă selecţiecompetitivă de scurt metraje, din zeci de ţări alelumii. În afara unor asemenea reuniuni festivaliere(programate şi în alte perioade ale anului, înBucureşti sau în oraşe provinciale precum Cluj-Napoca, Timişoara sau Sibiu) şansele de difuzare ale

filmelor de scurt metraj sunt minime, reduse la iniţia-tiva mai mult sau mai puţin întâmplătoare a unorposturi de televiziune. În tinereţea mea, spectacolulcinematografic de pe marile ecrane conţinea aproapeobligatoriu, pe lângă tradiţionalele „jurnale de actua-lităţi” (la rândul lor dispărute, din păcate), câte unscurt metraj, îndeobşte documentar. Dar sunt foartemulţi ani de când aceste bune obiceiuri cinematogra-fice au dispărut.

Abordând problematica filmului de scurt metrajşi păstrându-mă (deocamdată) în zona cinematogra-fului românesc, aş porni de la ideea că am simţit – decele mai multe ori – personalitatea unui anume crea-tor încă din filmele sale „de Institut” (îndeobşte scurtsau medii metraje). Cuplul colegial Iulian Mihu-Manole Marcus, de pildă, care debuta cu un lungmetraj de excepţie, Viaţa nu iartă, se impusese încădin „filmul de diplomă”, metrajul mediu La mere(intrat, atunci, în anii „obsedantului deceniu”, în cir-cuitul difuzării publice!), o mică bijuterie cinemato-grafică, sugerată de o proză cehoviană, cu SilviaPopovici şi Nicolae Enache-Praida în rolurile princi-pale. Intrat, de asemenea, tot pe atunci, în circuituldifuzării publice, filmul „de Institut” al regizoruluiGeo Saizescu Doi vecini, după Tudor Arghezi (cuGrigore Vasiliu-Birlic şi Ion Lucian, Ninetta Gusti şiCarmen Stănescu, Mitzura Arghezi şi Aurel Cioranu),a fost un alt metraj mediu valoros, care anunţa carie-ra prodigioasă a celui mai prolific autor de comedii alfilmului naţional. Din categoria filmelor mele „desuflet” fac parte, apoi, o serie întreagă de scurt metra-je studenţeşti care anunţau apariţia unor personali-tăţi cinematografice: mă gândesc la filme „de Institut”precum Cercul de Mircea Veroiu (în care am simţit,puternică, „nevoia de stil” a autorului), Viaţa în roz deDan Piţa (un „realism poetic” cuceritor), Warf deMircea Daneliuc (de asemenea, o promisiune capti-vantă), fermecătoarele „cărţi de vizită” regizoralenumite Arta apărării individuale de Ovidiu BosePaştina, Ciné verité de Laurenţiu Damian sau Solopentru sax de Radu Nicoară şi Relu Moraru (cineaşticare au promis în Institut mai mult chiar decât au„dat” în continuare), tulburătorul eseu liric Frumos eîn septembrie la Veneţia al viitorului Nae Caranfil,Mâna lui Paulista de Cristian Mungiu...

De altfel, în primăvara lui 2010, în Bucureşti (înspaţiul „de taină” de la Mansarda Cărtureşti), ca şi înalte şase oraşe româneşti (Braşov, Constanţa, Iaşi,

Cluj-Napoca, Suceava, Timişoara) s-a organizat aşanumita „Fabrică de scurt metraje”, în cadrul căreiaUniversitatea Naţională de Artă Teatrală şiCinematografică a pus la dispoziţia publicului filmelede diplomă ale unor absolvenţi precum Dan Piţa, NaeCaranfil, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, DinuTănase, Călin Ghibu, Radu Gabrea, NicolaeMărgineanu, Laurenţiu Damian, în programe inspi-rat intitulate „Începuturile cinematografiei moderneromâneşti”. Au fost alte câteva mici şanse (dar cam de„uz intern”!) oferite filmului de scurt metraj românescîn relaţia sa cu publicul.

Cum spuneam la început, apariţia recentă înRomânia a volumului Totul despre scurtmetraj deClifford Thurlow, în colecţia ARTA 007, a reprezentatîncă un motiv principal în abordarea temei de faţă,privitoare la condiţia filmului de scurt metraj.Volumul înseamnă „o nouă ediţie, actualizată şi adău-gată a unui best-seller semnat de un cunoscut scriitorşi cineast independent din Marea Britanie” şi, maimult, după cum subliniază traducătorul ediţiei, MihaiFulger, „Cartea lui Clifford Thurlow nu este doar unghid complet al realizării unui scurtmetraj, ci şi o fru-moasă poveste despre bucuria şi plăcerea de a facefilm”. Practic (ţinând seama şi de titlul originar alcărţii, Making Short Films), avem de a face cu unfoarte preţios „instrument de lucru” pentru toţi reali-zatorii de scurt metraje. Parcurgând volumul, consta-tăm că el cuprinde şase părţi principale, împărţite înmai multe capitole. Pentru început, autorul aruncă o„privire generală” asupra subiectului (în cadrul căre-ia dezvoltă şi o „scurtă istorie a scurtmetrajului”).Partea a doua este intitulată „Ce face fiecare” (şiautorul ia în discuţie, fireşte, scenariul, producătorul,regizorul, monteurul, precum şi finanţarea şi distri-buţia). În partea următoare, „Cum se face”, subiecteprincipale sunt formarea echipei, locaţiile, casting-ul,sound-design-ul, muzica şi postproducţia, sindicateleprofesionale. Urmează câteva interviuri cu cineaşti,alte capitole sunt strânse sub titlul „Scenarii”, iarultima parte a cărţii cuprinde „Informaţii utile”, prin-tre care un dosar de presă, un glosar de termeni cine-matografici şi un inventar al festivalurilor de film („Înprezent – spune autorul – există peste 2000 de festi-valuri de film în întreaga lume, iar numărul lor creş-te în fiecare an”). Iată şi un punct de vedere al auto-rului privind „zece scurtmetraje care trebuie văzute”:Baletul mecanic (filmul dadaist al lui FerdinandLéger şi Dudley Murphy din 1924, cu imagini de ManRay), Câinele andaluz (capodopera suprarealistă din1929, a lui Luis Buñuel şi Salvator Dali), Apropo deNisa (legendarul documentar de călătorie al lui JeanVigo din 1930), Mascota (un „bal mascat macabru allui Vladislav Starevici” din 1934), Ghemuieşte-te şiacoperă-te (Duck and Cover, 1951, o „parodie abilă” cuautor necunoscut), Balonul roşu (binecunoscutul filmpoetic al lui Albert Lamorisse din 1956), Platforma(La Jetée, 1962, „studiul enigmatic al lui ChrisMarker despre timp, memorie şi imaginaţie”),Holdup-ul (un scurt metraj de Abel Ferrara din 1972„despre trei bărbaţi care plănuiesc să jefuiască o ben-zinărie după ce au fost concediaţi”), Povestea poveşti-lor (Tale of Tales, 1979, „un admirabil” scurtmetraj deanimaţie al rusului Yuri Norstein), Micul terorist (unfilm din 2004 de Ashvin Kumar, nominalizat laOscar). Respectând, fireşte, propunerile autorului,mă gândesc, totuşi, la faptul că ar merita o prezenţăîntr-un asemenea top mult mai multe scurtmetrajedin istoria documentarului mondial, de la mini-eseu-rile poetice ale unui Joris Ivens Ploaia şi Podul, la„concentratele” politico-filosofice Guernica sauNoapte şi ceaţă de Alain Resnais (ca să mă oprescdoar la câteva exemple), după cum istoria mondială afilmului de animaţie conţine numeroase titluri dereferinţă, pe lângă filmul citat al rusului YuriNorsteyn, desemnat, e drept, la Olimpiada de anima-ţie din 1984, de la Los Angeles, de către un juriuinternaţional, drept „cel mai bun film animat al tutu-ror timpurilor”. Revenind în spaţii româneşti, din ast-fel de topuri preferenţiale n-ar trebui să lipseascădocumentare din perioada de glorie a Studioului„SahiaFilm” precum Romanţe aspre de SlavomirPopovici, Dirijorul de Paul Barbăneagră (aş aminti,într-o paranteză, faptul că într-o cărticică despre fil-mul documentar românesc pe care o publicam cu maibine de patru decenii în urmă a trebuit să renunţ lacapitolul consacrat cineastului Paul Barbăneagră,care tocmai plecase spre „ţări mai calde”), Efemeridede Dona Barta, Tăbăcării de Mirel Ilieşiu, Caii dedimineaţă de Nicolae Cabel, Apoi s-a născut oraşul deConstantin Vaeni, Ţuculescu de David Reu, O echipăde tineri de Ada Pistiner, Iar ca sentiment un cristalde Ovidiu Bose Paştina sau alte creaţii ale unor docu-mentarişti consacraţi precum Ion Bostan, JeanPetrovici, Florica Holban, Alexandru Boiangiu,

Alexandru Gaşpar, Doru Segal, Felicia Cernăianu,Erich Nussbaum, după cum este bine să nu uitămdocumentare premiate la mari festivaluri internaţio-nale precum Ţara Moţilor de Paul Călinescu, premiatîn 1939 la Veneţia sau Cântecele Renaşterii de MirelIlieşiu, distins treizeci de ani mai târziu, cu „Palmed’Or” la Cannes. Un loc important, în „arhiva senti-mentală” îl are, desigur, şi filmul animat Scurtă isto-rie de Ion Popescu Gopo, care repurta „Palme d’Or” laCannes în 1957 şi declanşa – vorba criticului italianGianalberto Bendazzi – „revoluţia gopiană” în istoriamondială a filmului de animaţie. Dintr-o astfel de„arhivă sentimentală” nu pot lipsi, desigur, nici scurtmetrajele de ficţiune ale unui regizor cu destin tragicprecum Cristian Nemescu. De altfel, la recentul festi-val „NexT”, o secţiune a fost conscrată unor filme rea-lizate de Cristian Nemescu împreună cu SoundDesigner-ul Andrei Toncu (ambii, victime ale tragicu-lui accident de maşină din vara anului 2006) Mihai şiCristina, Marilena de la P7 şi Poveste la scara C, pre-cum şi altor filme la care a lucrat Andrei Toncu,Lampa cu căciulă de Radu Jude, Remiza de ValeriuStihi şi Alinuţa de Matei Branea.

Festivalul internaţional „NexT”, ajuns la ediţiaa patra, este o iniţiativă a societăţii culturale NexT, osocietate constituită – după cum se specifică în regu-lamentele de funcţionare – „în memoria regizoruluiCristian Nemescu şi a Sound Designer-ului AndreiToncu, cu scopul de a menţine vie imaginea celor doi,de a le promova operele prin toate mijloacele şi petoate canalele, dar şi de a sprijini, educa, promova şistimula tinerii cineaşti, de a le apăra drepturile, dea-i informa asupra oportunităţilor şi legislaţiei dindomeniu”. Pe parcursul celor trei ediţii anterioare,festivalul „NexT” şi-a cucerit un binemeritat prestigiunaţional şi internaţional, astfel că ediţia a patra aavut parte de un juriu internaţional prestigios – dincare au făcut parte francezul Mathieu Darras, israe-lianul Elad Keidan, Liviu Mărghidan, BettinaSchwarz din Germania şi Jim Stark din S.U.A. – pro-gramele au cuprins peste 100 de filme, iar competiţiascurt metrajelor aproape 30 de titluri din multe ţăriale lumii. Directoarea festivalului Ada Solomon pre-cum şi directorul artistic Andrei Gorzo au contribuitîn mod esenţial la asigurarea unei atmosfere prielni-ce pentru acest festival al „tinerelor speranţe”, spec-tacolele cinematografice bucurându-se de săli pline şifiind urmate, nesmintit, de discuţii cu spectatorii aleprincipalilor realizatori prezenţi în Bucureşti, inteli-gent moderate de Andrei Gorzo. Am văzut cam toatefilmele de scurt metraj prezente în competiţie, daracum şi aici mă voi rezuma la câteva titluri, uneledintre ele prezente şi în palmares. Trofeul „NexT” arevenit filmului maghiar Istoria aviaţiei, al unuicineast cu meritată reputaţie internaţională, BálintKenyeres, o poveste emoţionantă petrecută înNormandia anului 1905, când o fetiţă din grupul par-ticipanţilor la un „picnic” s-a rătăcit de ai săi, fiindgăsită abia într-un târziu, după ce ea asistase la uneveniment tragic petrecut în ocean, ea fiind martoraprăbuşirii unui avion uşor care survola regiunea res-pectivă (secretul fetiţei spunând multe despre „istoriaaviaţiei” care dă şi titlul peliculei). Din Ungaria a fostprezent în palmares şi crochiul psihologic Cu puţinărăbdare de Laszlo Nemes, confruntarea unei funcţio-nare de ghişeu cu rutina zilnică. Dintre filmele com-petiţiei am reţinut în mod special şi filmul canadianDulapul de Jamie Travis (distins, de altfel, cu „pre-

miul publicului”), povestea dispariţiei ciudate a unuicopil, şi filmul australian Glen Owen Dodds (G.O.D.)de Frazer Bailey, un incitant prilej de reflecţie la înţe-lesurile vieţii, film pe care eu, unul, l-aş fi văzut înpalmares. Un premiu special a fost rezervat şi „celuimai bun scurt metraj românesc”, premiu care a reve-nit peliculei Muzica în sânge de AlexandruMavrodineanu, povestea unui băieţaş talentat şi isteţ(am avut, însă, parte şi de un moment mai puţin plă-cut la discuţia cu spectatorii a filmului, când printreparticipanţii la dialog a apărut şi Dorotheea Petre –care juca rolul mamei băieţaşului respectiv –, darnimeni n-a avut inspiraţia s-o prezinte, astfel că pre-zenţa acestei actriţe seducătoare a trecut, pur şi sim-plu, neobservată). „Concurenţa” românească a fostdestul de palidă: în competiţie au mai figurat doardouă scurt metraje româneşti: Derby de PaulNegoescu şi Domnul David de Hadrian Marcu. Dartrebuie să recunoaştem că Festivalul „NexT” ne-a ofe-rit în 2010 un adevărat „regal” cinematografic (nunumai pentru că manifestarea s-a desfăşurat subînaltul patronaj al principesei Margareta aRomâniei). �

33

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

Călin CălimanCondiţia filmului de scurt metraj

34

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Din 1978 n-a mai expus în România, din1992 n-a mai avut o expoziţie persona-lă, deşi lucrăriles-au adunat de-a

lungul timpului în atelierul dinStrada Pangrati. N-a avut deloctimp pentru sine, ocupată cu aşe-zarea în istorie şi în cultură maiîntâi a operei fratelui (poetulGrigore Hagiu) şi apoi a soţuluisău (pictorul şi profesorul EugenPopa).

Un spirit ales, o fiinţă de ogenerozitate rară, pictoriţa GinaHagiu Popa a găsit, în fine, răgazşi pentru propria-i creaţie, de abiaîn capriciosul mai al anului 2010.Nu înainte de a fi dus greul selec-ţiei şi apoi al organizării uneiexpoziţii Eugen Popa la galeriaSimeza, cu doar o lună în urmă.Sub titlul „Nudul şi florile”, spec-tacolul plastic de la Simeza a pre-gătit într-un fel publicul pentruretrospectiva Gina Hagiu deschi-să la galeria Căminul Artei (par-ter şi etaj), timp de două săptă-mâni. Expoziţia semnată EugenPopa a fost ca o avanpremieră a expoziţiei personaleGina Hagiu fiindcă vorbim despre doi artişti care nudoar că au trăit o viaţă alături, dar au şi lucrat în

acelaşi atelier, au avut preocupări comune, au călă-torit împreună şi aproape şi departe, nelăsându-sedespărţiţi decât de marea trecere. În 1996 EugenPopa a încetat din viaţă şi de atunci până în 2010soţia lui s-a îngrijit în chip exemplar de opera artis-tului pe care a reuşit să o valorifice, am putea spune,deplin.

În mai 2010, aşadar, Gina Hagiu şi-a deschisuşile atelierului, nu doar la propriu, pentru a ducelucrările la galerie, ci şi în chip simbolic. Expoziţia saretrospectivă a fost o incursiune prin toate perioade-le de lucru dar şi prin ceea ce obişnuim să numimlaboratorul de creaţie al unui artist. Uleiurile şilucrările de grafică finite au stat alături pe simeze cuschiţele pregătitoare, cu crochiurile realizate în faţamotivului. Altfel spus, tot acel demers artistic pre-mergător tabloului, care reprezintă în sine unmoment vizual încărcat de semnificaţii şi definitoriupentru personalitatea artistului s-a lăsat dezvăluit.Artista s-a născut în 1924, în satul Bujor, judeţulGalaţi. A absolvit două facultăţi de artă simultan:Academia de Arte Frumoase şi Conservatorul deMuzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, în 1947. LaBele Arte i-a fost studentă lui Jean Al. Steriadi.Prima parte a tinereţii, până în 1958, şi-a petrecut-o

pe scenele Teatrului Naţional şiTeatrului Tineretului din capitală.A avut realmente de ales între a fiactriţă şi a fi pictoriţă. Destinul,conjunctura, căile întortocheateale vieţii au înclinat în final balan-ţa spre profesiunea de artist plas-tic, o opţiune clară, fără echivoc,dusă la capăt cu sensibilitate şidârzenie în proporţii egale.

Stagiul de doi ani în China(1960-1962), în localitateaHangzhow, alături de Eugen Popa,a marcat de fapt adevărata cotitu-ră profesională a pictoriţei. Înîndepărtatul Orient cei doi i-audeprins pe studenţii chinezi cu tai-nele picturii în ulei, după tradiţiaoccidentală, preluând la rândul lordin arta chineză tehnicile rafinateale gravurii şi desenului pe make-mono. China a reprezentat pentruGina Hagiu şi o sursă de inspira-ţie bogat valorificată în lucrări pecare le-am putut admira în recen-ta-i expoziţie. Îndeosebi portrete şi

peisaje cu arhitecturi specifice, realizate cu grijăpentru notaţia detaliului evocatorde atmosferă sunt roadele celordoi ani petrecuţi într-o culturăfundamental diferită. Aceasta arpute fi considerată perioada „exo-tică” a picturii şi graficii GineiHagiu, o perioadă pe care o regă-sim şi în creaţia lui Eugen Popa.Exotismul caracterizează însă şi oaltă serie de lucrări de grafică,astăzi adevărate documente aleunui spaţiu dispărut. E vorba des-pre desenele în tuş ce înfăţişeazăscene urbane din scufundata insu-lă Ada Kaleh, cu pitorescul şi nos-talgia ei indicibilă, de neregăsit înRomânia contemporană.

Expoziţia desfăşurată în celedouă săli ale Galeriei CăminulArtei a fost structurată pe perioa-de de lucru, încercând astfel să nedea o imagine de ansamblu a crea-ţiei Ginei Hagiu. Din primaperioadă, cea de după absolvireaartelor frumoase, artista a selectatdeopotrivă peisaje, naturi staticeşi portrete, realizate în buna tradiţie interbelică, cuo cromatică sobră, reţinută, amintind uneori de culo-rile frescei. Înmormântarea poetului Nicolae Labişeste subiectul uneia dintre pânzele acelei perioade, olucrare ce evocă dispariţia în genere timpurie a poe-ţilor. Portretele Ginei Hagiu au monumentalitate şipregnanţă, impresionând prin imortalizarea expre-siei unice a modelului.

A doua perioadă este cea chineză, cu o parte aproducţiei artistice de la Hangzhow. A treia, intitula-tă „Păsări şi fluturi”, marchează deceniul şapte prininteresul acelei perioade pentru folclor. Artiştiiromâni, nu doar pictorii, dar şi muzicienii, scriitorii,regizorii de film se întorceau în anii şaptezeci la tra-diţia românească şi balcanică, preluând, fiecare înlimbajul său motivele inepuizabile ale creaţiei popu-lare. Gina Hagiu realizează o sinteză plastică demotive inspirate din universul vizual al ţesăturilortradiţionale şi prelucrate într-o cromatică vie, boga-tă şi foarte sugestivă. Pictura acestei perioade seîndepărtează treptat de figurativ şi anunţă în felul ei

seria „Dealurilor” de mai târziu. Ciclul „Capra” înce-put în 1976 şi continuat până în 1980 îşi extrageseva tot din creaţia tradiţională, din obiceiul colinda-tului de sorginte păgână, marcând deopotrivă unmoment interesant al picturii româneşti animaliere.Portretele de capră, desene sau picturi proiectate pefundaluri onirice, sunt în egală măsură zoo-antropo-

morfe, cu valenţe simbolice. Aceasta e o serie vitregi-tă de lucrări, dintre cele „împuşcate” în timpulRevoluţiei din 1989.

Ciclul „Deal” debutează în 1980 şi se prelun-geşte până în prezent, marcând perioada de maturi-tate creatoare deplină a artistei ca o amplă sintezăde motive şi viziuni contopite în compoziţii în caremotivul este stilizat cu multă măiestrie. Seria„Dealurilor”, desene şi pictură în ulei, lasă frâu liberunei cromatici mai puternice, din care contrastele nu

lipsesc, ci dimpotrivă, potenţeazăsimbolica şi forţa vizuală a subiec-tului. Gina Hagiu se dovedeşte dela începutul creaţiei ei şi pânăastăzi o artistă profund ataşată despaţiul românesc, chiar dacă, de-alungul vieţii paşii au purtat-o princulturi şi civilizaţii mult diferite.Ea a acumulat cu inteligenţă şidiscernământ o experienţă vizualăşi tehnică pe care a exploatat-oplenar în opera sa atât de surprin-zătoare prin varietate.

Prin aşteptata sa retrospec-tivă, Gina Hagiu ne-a dat ocaziasă o (re)cunoaştem în toate iposta-zele de lucru. Expoziţia a putut fiînsă privită şi ca un parcurs prinpictura şi grafica deceniilor şase,şapte şi opt ale veacului XX pen-tru că orice lucrare de artă respirăatmosfera culturală şi stilul epociiîn care a fost creată. Se poatespune de aceea că spectacolulvizual găzduit de Galeria CăminulArtei a reprezentat o ocazie din ce

în ce mai rară în prezentul nostru contorsionat de amai călători prin muzeul imaginar al artei româneştimoderne şi contemporane. �

Luiza BarcanO aşteptată retrospectivă

„În anul 1910 natura umană s-a modificat înmod esenţial”, afirma Virginia Woolf, iar convinge-rea sa era susţinută de ecourile pe care le-a avut, înepocă, expoziţia postimpresionistă a lui Roger Fry.Însă vorbind despre modificările identificabile lanivelul naturii umane, scriitoarea britanică avea învedere şi o serie de mutaţii suferite de ficţiuneaînsăşi, din ce în ce mai prezente, la rândul lor, înce-pând cu deceniul al doilea al secolului XX, pe care, dealtfel, le-a şi analizat pe larg în eseurile sale.Ficţiunea nu mai este, astfel, din punctul de vedereal Virginiei Woolf, „o critică a existenţei”, în sensulpe care Matthew Arnold îl dădea termenului, ci maidegrabă o re-creare a adevăratei complexităţi aexperienţei umane, naraţiunea – mai ales cea roma-nescă – trebuind să fie în stare să exprime succesiu-nea complicată şi subtilă a tuturor experienţeloromeneşti, dând atenţie, desigur, tonalităţilor specifi-ce de manifestare a acestora. Arta romancieruluitinde, aşadar, să se apropie mai degrabă de aceea a

pictorului, cu menţiunea că, pentru Virginia Woolf,pictura adevărată nu mai era reprezentată de Şcoa-la Olandeză, atât de admirată, de pildă, de GeorgeEliot, ci tocmai de noua orientare a postimpresionis-mului. Valorile estetice la care adera scriitoarea sedovedesc, astfel, a fi cele ale Grupării Bloomsbury,căci, pornind de la teoretizările membrilor acesteia,îşi va forma şi ea o atitudine specifică faţă de litera-tură, în general, şi faţă de arta romanului, în special.Practic, de aici vine însăşi convingerea ei cu privirela subiectul unei opere literare, care n-ar mai trebuilimitat de nici o concepţie predeterminată, câtăvreme orice este potrivit pentru a face parte din lite-ratură. Cu toate acestea, o asemenea concepţie arepericolele sale, nu puţine, pe unele dintre acesteanici chiar Virginia Woolf nefiind în stare să le oco-lească până la capăt. Între ele, desigur, acela de areproduce, la nivelul romanului, chiar lipsa maimult sau mai puţin aparentă de formă a existenţeidin lumea exterioară, altfel spus, haosul de care artrebui să fim salvaţi, la nivel artistic, chiar de capa-citatea de selecţie a scriitorului şi de abilitatea sa dea alege, din multitudinea de subiecte posibile aflatemereu la îndemână, doar ceea ce este cu adevăratrelevant în plan estetic.

Dar dincolo de aceste luări de poziţie teoretice,proza Virginiei Woolf se dovedeşte a fi, la o lecturăatentă, mult mai tradiţională decât ne-am puteaaştepta. Mai cu seamă cea de început. În fond, operasa romanescă tinde să se orienteze către aceleaşivalori şi, oarecum, tipologii, ca şi înaintaşele sale pecare le admira fără rezerve, Jane Austen şi GeorgeEliot, şi chiar să abordeze cumva similar marileteme care-i străbat opera relaţia dintre individ şisocietate, drumul dificil al descoperirii de sine, sin-gurătatea, moartea. Astfel, Călătorie în larg (1915)sau Noapte şi zi (1919) rămân romane desprinse dinbuna tradiţie a realismului şi mizând mult tocmai peconvenţiile textuale pe care autoarea le ironiza înproza predecesorilor săi. Abia o dată cu Camera luiJacob (1922) se observă o dezvoltare a laturii poeti-ce a prozei Virginiei Woolf, alături de o tendinţă spreironia muşcătoare, deprinsă, însă, şi ea – ironic! – totdin tradiţia marilor autori ai epocii victoriene, unele

atitudini ale personajelor fiind extrase parcă din celemai bune pagini din Emma sau Northanger Abbeyale aceleiaşi Jane Austen. Căci de acolo vine convin-gerea profundă a Virginiei Woolf că până şi în aspec-tele aparent triviale sau banale ale existenţei e degăsit o semnificaţie ce poate fi exploatată cel maibine la nivel poetic. De aici şi utilizarea unor imaginicare transformă romanele deplinei sale maturităţi înadevărate metafore extinse, funcţionând la nivelulîntregului text, aşa cum se întâmplă cu farul dinSpre far (1927) sau cu valurile din romanul cu ace-laşi titlu, apărut în anul 1931. Se vede, abia acum,cum a evoluat arta de romancieră a autoarei, eaîndreptându-se, treptat, dar în mod din ce în ce maievident, către o practică a simbolurilor, reuşind, peacest teritoriu, să-şi depăşească până şi propriileteorii.

Valurile este o carte axată pe marea temă a tre-cerii timpului, romanciera încercând să redea însăşiimaginea succesiunii zilelor, lunilor şi anotimpurilor,

urmându-se unele pe altele asemenea valu-rilor, şi ducând, toate, în ceea ce priveşteexistenţa fiinţei umane, către inevitabilulsfârşit. Nu puţini au fost criticii care auîncercat să analizeze o asemenea structurăromanescă cu ajutorul mijloacelor specificefilosofiei sau venite pe filiera experienţelormistice, însă, la fel ca şi în cazul lui E. M.Forster şi al romanului său, Howards End,metodele acestea s-au dovedit incapabile săsurprindă esenţa textului, câtă vreme mareamiză a Valurilor este de natură poetică, şi,parţial, muzicală, dar în alt sens decât, săspunem, în cazul celebrului Punct contra-punct al lui Aldous Huxley. În fond, apropie-rea adecvată, oricât de şocantă ar putea săpară, e tocmai de imaginarul sonetelor luiShakespeare, de altfel, marele model pe careWoolf l-a avut mereu, chiar dacă subtextual,în vedere. Căci în acest roman, ritmul depă-şeşte cu mult semnificaţia fiecărui personaj

sau a fiecărei voci ori punct de vedere narativ luateseparat, fiind necesară o interpretare globală, caresă integreze, într-un tot, această experienţă ce sedoreşte capabilă a depăşi nivelul prozei vremii, mar-cate de accentul pus pe disciplina formală şi experi-mentul narativ dus, nu o dată, până la limită. De aicişi impresia subtilităţii artistice şi a delicateţii cucare autoarea însăşi alege să-şi trateze subiectul şipersonajele. Căci, la nivelul strict al nucleului nara-tiv, Valurile, considerat, uneori, drept cel mai experi-

mental roman al autoarei, pe nedrept pus în umbrăde mult citatul Spre far, reprezintă succesiunea soli-locviilor a şase personaje Bernard, Susan, Rhoda,Neville, Jinny şi Louis, al şaptelea protagonist –absent, însă – fiind Percival, a cărui voce se va auzidoar indirect. Tehnica este, desigur, cea a monologu-lui interior, dusă, aici, la desăvârşire, apropiindu-sede marea realizare artistică a autoarei din DoamnaDalloway şi depăşind cu mult structura deBildungsroman al romanului lui Joyce, Portret alartistului în tinereţe, de care a fost, uneori, apropiat,avându-se în vedere urmărirea drumului vieţii celorşase, de la vârsta inocentă a copilăriei şi până laatingerea deplinei maturităţi. Fără să tindă să des-tructureze complet naraţiunea sau să experimentezela nivelul limbajului, aşa cum procedase Joyce înUlise, Valurile explorează – şi atinge, trebuie sărecunoaştem – un nivel nebănuit de profunzime, nudoar tema timpului, ci şi pe cele ale naturii indivi-dualităţii umane, îndoielii, anxietăţii şi raportuluimereu fluctuant între conştiinţa individuală şi valo-rile comunităţii, într-un mod în care acestea nu maifuseseră tratate până atunci. Astfel, discursul fiecă-rui personaj este construit în funcţie de obsesiile şipreocupările proprii, de temerile şi problemele pecare fiecare le expune pe larg, chiar dacă, uneori,doar aluziv. Având parţial rolul tradiţional al poves-titorului, Bernard se doreşte a fi un nou model deconştiinţă centrală a textului, dar alegând să apliceîntotdeauna, în apariţiile sale, tehnica extrem deelaborată a punctului de vedere, autoarea expri-mând, şi în acest fel, fluiditatea conştiinţei umane şicontribuind, astfel, la aprofundarea mai vechilorstrategii ale discursului narativ modernist. Definit,de Virginia Woolf însăşi drept „a playpoem”, roma-nul Valurile alege să ignore, de-a dreptul programa-tic, diferenţele consacrate ca atare dintre proză şipoezie, la fel cum, la nivelul subiectului, le anulasepe cele dintre fiinţele umane, integrate, în momente-le nodale ale scrierii, într-un soi de continuum alconştiinţei menit să reflecte mişcarea valurilor şirealitatea autosuficientă creată de lumea atât decuprinzătoare a fiecărui suflet omenesc.

Abordat în numeroase feluri – ca, de altfel,întregul ansamblu al creaţiei Virginiei Woolf – roma-nul Valurile a fost, pe rând, definit, stilistic, drept unexemplu prin excelenţă al modernismului, iar ideolo-gic, drept deschiderea încă unei perspective asupraexistenţei feminine şi apropiat, din acest punct devedere, de valorile la care autoarea adera în A Roomof One’s Own. Iar dacă, la nivel cultural mai larg,Virginia Woolf a exprimat, şi aici, opoziţia faţă de„valorile perimate ale unei lumi patriarhale”, avemde-a face, fără îndoială, şi cu un excelent exemplu alunui nou tip de scriitură, feminină, textul romanuluirămânând, însă, mereu deschis noilor interpretări şistând mărturie cu privire la noua estetică impusă deautoarea britanică, dar şi la capacitatea sa de adepăşi simpla teorie a ficţiunii printr-o practică a eicel puţin la fel de convingătoare. �

Virginia Woolf, Valurile.Traducere de Petru Creţia, Bucureşti,

Editura RAO, 2007

35

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

Rodica GrigoreVirginia Woolf. Tradiţie şi modernitate

CARTEASTRĂINĂ

36

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Florin Oncescu se definea într-un inter-viu drept „un scriitor de timp liber,domiciliat în Canada, care scrie înlimba română şi publică în România şi

la Montréal”. Producţia sa literară constă în patruvolume începând din 1994 când a debutat laCraiova, la vârsta de 34 de ani cu un volum de prozăscurtă, Dispoziţie depresivă, premiat de FundaţiaRamuri. Au urmat, La umbra unui enciclopedist(1999), Întoarcerea (2003) şi Ilustrate din America(2007). În intervalele dintre volume a colaborat curegularitate la reviste şi magazine româneşti dinMontreal (Luceafărul românesc, Candela, Paginiromâneşti) şi, mai mult sau mai puţin intermitent, lapublicaţii din ţară (Ramuri, Luceafărul, Dilema). Deasemenea, din 1995, a trăit experienţa emigraţiei înCanada la Montreal, cu etapele preliminare tipice –contrariere, sentimentul provizoratului şi al neade-renţei la o realitate fundamental străină, explorareaei cu, mereu în minte, posibilitatea întoarcerii defi-nitive în ţară, eforturi de inserţie profesională etc. –toate acestea urmate apoi de „intrarea în rânduri”adică de stabilizarea generală tot pe etape – emoţio-nală, profesională, materială şi culturală.

Într-o singură privinţă identitatea sa a rămasneschimbată, sau, în orice caz, fără să sufere trans-formări majore: identitatea de scriitor.

Florin Oncescu ar fi putut face parte din gru-pul optzeciştilor întârziaţi, dacă vocaţia sa literarăar fi fost mai imperioasă şi mai exclusivistă. L-ar fiîmpins către poeţii şi prozatorii novatori ai genera-ţiei lui unele dintre preferinţele sale literare (H.Miller, W. Gombrowicz , L.-F. Céline, Ch. Bukovsky,literatura beatnicilor etc.), anticalofilia, ironia, stilulautoreferenţial, condescendenţa pentru literaturareflexivă a unor Thomas Mann sau Milan Kundera.Spiritul practic a fost însă dominant şi l-a trimiscătre facultatea de aeronave din Bucureşti. Dupăterminarea facultăţii, a devenit asistent universitarla Institutul Politehnic şi astfel, cum întemeiase déjàşi o nouă familie, s-a văzut integrat într-o viaţă dincare boema literară cu tot ce implică ea, bun şi maipuţin bun, nu putea face parte. Iar proiectele nuaveau nici ele cum dobândi urgenţa şi amplitudineaconsumatoare de multe ore zilnice petrecute la masade lucru. Acestea par a fi elementele biografice con-

textuale care explică volumulrelativ restrâns al producţieisale literare,

Volumul Dispoziţie de-presivă nu mărturisea nici oezitare de debutant. Textele sedistingeau prin fineţe, proprie-tatea stilului şi mai ales unmod de a privi lucrurileimpregnat de ironie. Epica eraredusă, cu adolescenţi careîncercau cu stângăcie să intreîn lumea adulţilor (Întâlnirepentru mai târziu, Familiaspre seară), tineri timizi, orgo-lioşi şi vag rebeli (După oracinci, Tatăl), cupluri aflate înpaşnică şi amabilă derivă(Magnetism, Dispoziţie depre-sivă, Intgermezzo cu Maria).

Un personaj recurent era inginerul care-şi detestaprofesia şi-şi găsea salvarea în preocupări literare –predecesorul inginerului Sorin Popescu, naratoruldin celelalte volume.

Singurul semn că autorul se afla încă într-oetapă de căutare şi alegere a matricei sale literareera timida încercare din povestirea Moartea luiAndrei Popescu de a se exersa în proza de mai largărespiraţie. Unul dintre comentatorii Dispoziţieidepresive întrevedea, datorită ei, o posibilă vocaţiede romancier şi se aştepta ca Florin Oncescu să scrieîn viitor un roman. (Dan-Silviu Boierescu). E oobservaţie care sugerează o cheie de lectură cel puţinpentru volumul următor, La umbra unui enciclope-dist. Toate povestirile din acest volum se leagă şi cuo intervenţie minimă ele pot fi transformate în capi-tolele unui roman despre depăşirea unei crize deidentitate.

Inginerul-scriitor Sorin Popescu – însuşinumele atât de puţin individualizant este ironic –emigrează în Canada, dar nu o face spre a „seregăsi”, ci purtat de curiozitate, „dornic să-şi îmbo-găţească experienţa”. Ca atare, o spune explicit, nuse consideră emigrant, ci doar un fel de turist, de„bursier” pentru câţiva ani. Rămânerea definitivă înCanada este exclusă din planurile sale. Dar ajuns în„lumea nouă” el traversează experienţe minabilecare-l vor face conduce încet, încet către condiţia deemigrant pe care nu şi-o asumase. La drept vorbind,nimic din ce i se întâmplă nu este vesel şi evocareaacestor experienţe ar deveni, sub condeiul unui scrii-tor lipsit de umor, o însăilare de clişee plângăreţe.Nimic de felul acesta la Florin Oncescu. Întâlnimmai curând un spectacol de ironie şi inteligenţă, iri-zat uneori de melancolie, de tristeţe şi animat depersonaje extrem de vii, creionate repede şi percu-tant din câteva trăsături.

„Enciclopedistul” este Corade, proprietarul-director al unei publicaţii în redacţia căreia ingine-rul-scriitor Popescu lucrează câteva luni, cu iluzia,în primele zile, că şi-a găsit în Canada mediul demuncă dintodeauna visat în România. Dar clarifică-rile apar repede: Corade, autorul veleitar al uneienciclopedii a românilor din diaspora, se dovedeşte afi grobian, impostor şi necinstit, iar „colegii” deredacţie, sunt nişte bieţi inşi cumsecade, de diferiteprofesii, nimeriţi acolo din naivitate, ca şi el, şi care-şi duc viaţa de azi pe mâine, autoamăgindu-se cuimprobabile scenarii despre o viitoare prosperitate.Cel mai util sfat, îi spune inginerului-scriitor SorinPopescu, unul dintre aceste personaje, este „nu tebăga slugă la român”.

E un sfat de care naratorul va ţine seama, maiales când lui i se va adăuga cugetarea unui scriitorcelebru, emigrant şi el, haitian, potrivit căreia înAmerica revii totdeauna la prima ta slujbă. Şi astfel,la sfârşitul volumului îl regăsim pe Sorin Popescu,după o perioadă de studenţie şi de expediente, rede-venit inginer, salariat într-o mică firmă al cărei pro-prietar se consacră şi el unui proiect fantezist (aido-ma lui Corade). Dar noul patron nu este român şiviaţa inginerului reintră pe făgaşuri normale. Crizade la începutul cărţii a fost depăşită. Lumea literarăeste o iluzie, iar ingineria, la fel ca în ţară, e singurasoluţie practică pentru o viaţă confortabilă.

În Întoarcerea, personajul narator este tot ingi-nerul Sorin Popescu, definitiv ancorat în profesia luiiniţială. Lucrează la o companie de aviaţie şi colegiilui sunt de diferite naţionalităţi. Ei fac parte, şiSorin Popescu alături de ei, dintr-o altă lume, supe-rioară celei din redacţia lui Corade. Cu toate acestea,unele dintre personajele volumului dinainte reaparşi aici – oameni care fără să fie de prisos, nu-şigăsesc totuşi rostul la care visează. Mai toţi îşi punori şi-au pus problema întoarcerii în ţară şi mai toţisunt resemnaţi din diferite motive, cu ideea imposi-bilităţii ei. Când nu se instalează totuşi resemnarea,cum se întâmplă pentru cuplul Ramona şi Marceldin Unde ne este bine, viaţa devine o adevărată nave-tă între Canada şi România. Singurul pentru careîntoarcerea definitivă în ţară continuă să fie, celpuţin imaginar, o eventualitate posibilă este tocmaiinginerul, dar el este descurajat prompt de Cristina,

soţia lui. În ultima povestire, Sorin Popescu a ajunstotuşi în România unde îşi reântâlneşte un vechiprieten căruia îi promite vag că o să se întoarcă pesteun an. Revenind de la întâlnire spre casă aude repli-ca unui necunoscut, nemulţumit din cauza cuiva:„Fir-ar a dracului de ţară! Fir-ar a dracului ziua încare m-am hotărât să mă întorc”.

În Ilustrate din America, ciclul s-a încheiat.România când e vizitată, e văzută cu „ochi de turist”,, mod de a spune că ea nu mai înseamnă un „acasă”sau că, după ani de zile petrecuţi în America, empa-tia pentru locurile natale dispare, ele nu mai pot fiprivite decât superficial, aşa cum le priveşte un stră-in. Tonul este de jurnal, şi turist fiind, Sorin Popescuremarcă mai ales măruntele disfuncţii din viaţa coti-diană – tarifele arbitrare ale taximetriştilor, violen-ţa şoferilor de pe şosele, proasta funcţionare a servi-ciilor într-o bibliotecă, mitocănia dintr-un compar-tment de tren, prosperitatea foştilor securişti, coadade la oficiul de paşapoarte etc. – şi distanţa care s-ainstalat între el şi foştii săi prieteni autohtoni.

Dar el evită clişeul de a idealiza ori de a se faceavocatul vieţii din Occident aşa cum ar apărea eavăzută din România. Diaristul travestit în naratorse lasă în voia amintirilor ori înregistrează, cu ace-laşi umor şi acuitate pentru detalii, scene din viaţacotidiană din Canada ori din Statele Unite. Oameniinu diferă fundamental de cei dinainte. Au mai mulţibani, consumă mai multe bunuri şi servicii, desigur,dar insignifianţa caracterelor, platitudinea eaceeaşi. Problemele sunt epidermice şi în generaltrădează efortul de pliere la o normă abstractă: câteduşuri trebuie să se facă zilnic, cât de mare sau demic trebuie să fie bacşişul la un restaurant din NewYork, dacă preferinţa pentru Coca-cola este sănătoa-să. Uneori apare şi câte un „turist” din România,pitoresc în mândria lui naivă că posedă o carte decredit „gold” care i se pare un indice de statut socialprestigios.

Când autorul renunţă la fidelitatea prea asce-tică faţă de realitate, el scrie pagini savuroase des-pre colegii ingineri din toate neamurile cu statut decontractori. Disputele şi conflictele lor pentru flea-curi sugerează disparităţi care, privite mai îndea-proape, s-ar dovedi dramatice. Aşa de exemplu, înTeatru, este relatată bufon o mică dramă de comuni-

care: naratorul nu reuşeşte cu nici un chip să expli-ce unui coleg chinez ce însemnă un spectacol de tea-tru. Şi unul şi altul sunt iritaţi de ciudăţenia celui-lalt şi se subînţelege că „şocul civilizaţiilor” nu e unfapt care ţine doar de marea istorie. O bijuterie desă-vârşită de autoironie şi observaţie morală este Să-ţispui că asta-i cea mai curată moarte. Personajulnarator trece prin toate spaimele în timpul uneicălătorii agitate în avion şi-i promite în gând luiDumnezeu că va redeveni credincios şi frecventatorsăptămânal al bisericii dacă-l ajută să scape nevătă-mat. O situaţie kafkiană, dar povestită cu un umordecapant, întâlnim în Biletul şi paşaportul, vă rogunde călătorul se confruntă cu excesul de zel, incom-petenţa şi aroganţa ofiţerilor vamali canadieni şiamericani, cu totul asemănători, în paranteză fiespus, cu congenerii lor din România. Este de presu-pus că vom regăsi acelaşi umor, aceeaşi ironie şi înurmătoarele cărţi ale lui Florin Oncescu. Fiindcă lael, umorul şi ironia par să fie o foma mentis de lacare, chiar dacă ar dori, n-ar putea să se abată. �

ex libris ■ ex libris ■ ex libris ■ ex libris

Marian Victor BuciuVoinţa şi puterea de creaţie.Opera lui Nicolae BrebanEditura Ideea Europeană, 2009

CCORESPONDENŢĂORESPONDENŢĂ DINDIN CCANADAANADA

Mircea GheorgheIronia ca forma mentis:Florin Oprescu

37

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

Ziua Europei şi săptămâ-na Europei

Ziua de 9 mai este o dată cu mul-tiple semnificaţii pentru România– este Ziua Independenţei

României, marchează sfârşitul celui de al II-lea răz-boi mondial, dar este şi Ziua Europei. BibliotecaBucovinei „I.G.Sbiera” marchează toate aceste eve-nimente printr-un generic program ce afirmă pe de oparte identitatea culturală românească, pe de altăparte multiculturalitatea, plurilingvismul şi diversi-tatea bucovineană, cât şi europenitatea acesteiregiuni ce a prosperat în epocile de dezvoltare de tipMitteleuropa. Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat pri-mul pas către crearea a ceea ce este astăzi UniuneaEuropeană. Data de 9 mai a fost aleasă ca Zi aEuropei de Consiliul European de la Milano, din1985, apreciindu-se că punctul de pornire al con-strucţiei Europei unite a fost declaraţia prin care, la9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de Externeal Franţei, a propus Germaniei, vechi inamic al ţăriisale, dar şi al altor state, să contribuie la realizarea„unei solidarităţi de facto” şi să pună „bazele concre-te ale unei federaţii europene indispensabile pentrumenţinerea păcii”. Lua, astfel, sfârşit o lungă istoriede confruntări sângeroase, era prevenită declanşa-rea celui de al treilea război mondial şi se inaugurao nouă etapă în evoluţia continentului nostru, baza-tă nu pe forţă şi violenţă, ci pe cooperare economicăşi pe armonizare legislativă.

Importantă pentru Uniunea Europeană estedeviza Unitate în Diversitate. Fiecare ţară care aales în mod democratic să adere la UniuneaEuropeană îşi însuşeşte valorile sale fundamentalede pace şi solidaritate. Aceste valori prind conturprin dezvoltarea economică şi socială care ţine cont,în acelaşi timp, de dimensiunile de mediu şi regiona-lă, garanţii ale unui nivel de viaţă decent pentru toţicetăţenii. În prezent, ambiţiile de europenitate suntsusţinute de proiecte noi: securitatea europeană şiconstruirea unei Europe care respectă libertatea şiidentitatea tuturor naţiunilor şi culturilor care intrăîn alcătuirea sa. Doar astfel Europa poate devenistăpână pe destinul său şi poate juca un rol pozitivîn lume. Uniunea Europeană este în slujba cetăţeni-lor săi. Păstrându-şi valorile, obiceiurile şi limba,aceştia ar trebui să se simtă în Europa ca acasă.Faptul este constatat de emigraţia românească,aceasta resimţind europenitatea prin respectul pen-tru cultura naţională peste tot în ţările Europei şiale lumii dezvoltate.

Biblioteca Bucovinei a celebrat Ziua Europeiprin vernisarea de vineri, 7 mai, de către directorulGabriel Cărăbuş, a Expoziţiei de carte intitulată „60de ani cu Noua Europa – Naşterea UniuniiEuropene”. Specialiştii bibliotecii cercetează şiraportează despre studiile în creştere pe care elevii,studenţii şi cercetătorii le efectuează la ora actualăpe tematici europene, în diverse domenii, iar cerereade carte şi de informaţie din Uniunea Europeană şiNATO este foarte mare. Se susţin numeroase licen-ţe, masterate şi doctorate în domenii UE şi NATO,ceea ce atestă pe de o parte un grad înalt de dezvol-tare a conştiinţei europene şi atlantiste, iar pe dealtă parte o mărturie privind importanţa BiblioteciiBucovinei în spaţiul românesc, în ceea ce priveşteimplementarea misiunilor culturale şi educaţionale,civice şi de comunicare de tip european şi atlantist.

Programele culturale ale bibliotecii organizateîn ultimii ani au afirmat identitatea românescă, ala-turi de ea aşezând cu drepturi egale, în spiritul cons-tituţiei europene, identităţile conlocuitoare aleBucovinei: germană, evreiască, poloneză, rusă,ucraineană, armenească, lipovenească, maghiară,rromă etc. Aceste programe au militat continuuîmpotriva discriminării de orice fel, precum şi pentrureducerea strategiilor de gândire şi de comunicaretotalitare reziduale în Bucovina, împlinind misiuneaunei biblioteci publice europene autentice de a furni-za accesul democratic la carte, informaţie, cultură şieducaţie a tuturor cetăţenilor Uniunii Europene,fără discriminare.

Săptămâna Europei la Biblioteca Bucovinei,deschisă pe 9 mai, de Ziua Europei şi durând pânăvineri 14 mai, continuă cu evenimentul de luni:Biblioteca Bucovinei la City Gallery, adresând invi-taţia sucevenilor de a participa la lansarea uneiprestigioase cărţi de afirmare a identităţii europeneprin celebrarea identităţii feminine româneşti con-temporane. Evenimentul a avut loc aşadar, luni, 10mai, la Galeria Shopping City, în prezenţa Monicăi

Tatoiu, coordonatoarea volumului. A fost lansat volu-mul Cele 4 dimensiuni ale feminităţii româneşti, Ed.Neverland, 2010 – o carte care cuprinde reflecţiile a73 de femei de succes din România, din care şaptesunt coautoare din Suceava: Irina Badrajan (medic),Angela Furtună (scriitoare, publicistă, specialist înmarketing cultural, PR şi comunicare internaţiona-lă), Cristina Iacob (manager librăria CărtureştiSuceava), Lorelai Mironescu (specialist în marketingSuceava), Lucia Puşcaşu (pictor, profesor), ElenaSteiciuc (profesor universitar), Angela Zarojanu(subprefect de Suceava). Lucia Puşcaşu a vernisat cuaceeaşi ocazie şi expoziţia de pictură.

Săptămâna Europei la Biblioteca Bucovinei acontinuat cu întâlnirea de joi, 13 mai, ora 18, încadrul ediţiei a şasea a Programului european demare succes dedicat muzicii, literaturii şi artelormajore Integrala Johann Sebastian Bach reunit cuMagia Chopin şi Anul Paul Celan, când au fostaudiate Sonata für Violine und Cembalo No.1 h-mollBWV 1014 de J.S. Bach (Adagio, Allegro, Andante,Allegro), în interpretarea Musica Antiqua Köln cuReinhard Goebel la vioară, Jaap Ter Linden la violada gamba şi Robert Hill la clavecin, precum şi PianoConcert Nr. 1 în E Minor, op. 11 de Frédéric Chopin(Allegro Maestoso, Romanza: Larghetto, Ronda:Vivace), într-o interpretare a Slovak PhilarmonicOrchestra, dirijor Libor Pesek, la pian Ida Cerneka.Corina Derla şi Angela Furtună (autoarea progra-mului) au lansat cu această ocazie seria Itinerariieuropene celebre în Bucovina (1) – prezentare CorinaDerla. Organizatorii sunt Consiliul Judeţean,Biblioteca Bucovinei, Uniunea Scriitorilor dinRomânia – Filiala Suceava, Uniunea Polonezilor dinRomânia, Comunitatea evreilor din Suceava,Forumul Regional al Germanilor din Bucovina,Uniunea Ucrainenilor din Bucovina.

Săptămâna Europei la Biblioteca Bucovinei s-aîncheiat vineri, 14 mai, ora 16, cu programul de stra-tegii artistice de ordonare a haosului, jucării menta-le urbane, literatură insesizabilă şi muzică, intitulatDADA este insesizabilă. Ca şi imperfecţiunea.Evenimentul, inclus în programele francofone tradi-ţionale (Le Printemps des Poètes, lectures publi-ques) ale bibliotecii, este posibil datorită legăturii cuCentre Pompidou şi Conservatorul de Muzică dinLuxembourg. Coordonator: Angela Furtună. (AngelaFurtună)

Oameni şi locuri. MEXIC. Tradiţii şiobiceiuri expoziţie la Muzeul Ţăranu-lui Român

Ce poţi spune despre Mexic fără să cauţi în enciclo-pedie? Poncho, sombrero, tequila, mariachi, deşert,cactuşi... O imagine pe care ţi-au creat-o, în mareparte, filmele western. Dar poate că nu ştiai denáhuatl, mayaşi, zapoteci, mixteci, otomí, totonaca,mazahua, mazateci... Şi acestea sunt doar câtevadintre populaţiile indigene ale Mexicului fiecare cuobiceiurile şi tradiţiile lor. Din 15 mai, la MuzeulŢăranului Român, Mexicul ţi se arată aşa cum pro-babil că nu l-ai văzut niciodată: statuete de cerami-că şi străchini, ţesături viu colorate, podoabe şiobiecte de îmbrăcăminte, coşuri împletite şi cuferepictate, jucării şi măşti, sticlărie, statuete cioplite înlemn, picturi pe hârtie amate – seva pământului,săgeţi cu pene, dar şi... Zeul Ploii.

Expoziţia, realizată în parteneriat cuAmbasada Mexicului în România, va rămâne deschi-să la sala Oaspeţi, până pe 31 iulie, de marţi pânăduminică, între 10:00 şi 18:00.

Parteneri media: 24-Fun, Radio RomâniaActualităţi, Radio România Cultural, RFI, 121.ro,Port.ro, metropotam.ro, Hot News, webpr.ro,www.calendarevenimete.ro, LiterNet, Observatorcultural

Oameni şi locuri. Expoziţie de artă popularămexicană

Aniversarea Începutului Independenţei Naţio-nale şi Bicentenarul Începutului RevoluţieiMexicane constituie o ocazie şi o plăcere deosebitepentru Ambasada Mexicului spre a invita publiculromân la vizitarea expoziţiei Oameni şi locuri:MEXIC, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român.Specialiştii muzeului au selecţionat pentru expunereo minunată colecţie alcătuită din cinci sute de obiec-te de artă populară mexicană, reprezentative pentrufiecare colţ al ţării noastre. Calitatea estetică şideosebita îndemânare a artizanilor în elaborarea lorfac ca fiecare obiect expus să fie o mărturie a patri-

moniului multicultural contemporan mexican.Expoziţia deschisă la Muzeul Naţional al ŢăranuluiRomân reflectă în mod minunat diversitatea culturiimilenare a Mexicului şi vitalitatea creatoare a celorcare au făcut aceste obiecte, însuşiri care se reflectăîn modelarea ceramicii sau în ţesăturile viu colorate;în prelucrarea fină a cuprului şi oţelului sau în lim-bajul cristalin al sticlei; în filigranul delicat în aur şiargint sau, subtil, în reflecţia policromă a obiectelorlăcuite sau în desenele ingenioase realizate pe scoar-ţă de copac... Prin intermediul acestui importanteveniment cultural – expoziţia de artă popularămexicană – Muzeul Naţional al Ţăranului Româneste partener la sărbătoarea împlinirii celor 75 deani de la Stabilirea Relaţiilor Diplomatice întreMexic şi România. (Cristina de la Garza,Ambasadorul Mexicului în România)

Vasile Gorduz

Centrul Cultural „Palatele Brâncoveneşti” a deschisexpoziţia retrospectivă de sculptură Vasile Gorduzmiercuri, 12 mai, ora 19,00 la palatul Mogoşoaia.Vasile Gorduz (1931-2008) profesor, începând cu1990, la catedra de sculptură a UniversitaţiiNaţionale de Arte din Bucureşti, este ultimul urmaşspiritual al lui Dimitrie Paciurea. Sculptor de solidăformaţie clasică împlinită sub autoritatea maestru-lui Ion Lucian Murnu, Vasile Gorduz a investit figu-rativul căruia i-a rămas fidel de-a lungul întregiivieţi, cu adânci valori simbolice. În figurativ, artistula reuşit de fiecare dată să descifreze substratul poe-tic al motivului, învestindu-l cu aura unui misterinaugural. Cel care a dăruit un chip poeziei prin por-tretele dedicate lui Eminescu a fost un poet discret,interiorizat şi grav, maestru taciturn dar infinit sen-sibil care a abordat portretul ca pe o modalitate de adezvălui inefabilul ascuns al personajului, chipul luispiritual, deplin mărturisitor dincolo de formă şi stil.Expoziţia care reuneşte peste 50 de sculpturi, cărorali se adaugă desene şi schiţe a fost inaugurată de cri-ticul de artă Dan Hăulică. (Doina Mândru)

38

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Semnal. 1500 SCRIITORI ROMÂNICLASICI ŞI CONTEMPORANI. Un dicţionar biobibliografic esenţial

Carte cu 1500 de prezentări de autori şi 1700 deimagini (fotografii personale şi de grup, case memo-riale, semnături, planşe color, în condiţii graficedeosebite). Pe lângă scriitorii clasici, am cuprins unnumăr impresionant de autori ai zilelor noastre dinfilialele Uniunii Scriitorilor (şi nu numai). Mai figu-rează scriitori din Republica Moldova, Cernăuţi,Voivodina, Israel, diaspora românească. Dicţionarulînsumează 550 de pagini şi este realizat de scriitorulBoris Crăciun, membru al Uniunii Scriitorilor dinRomânia, cunoscut pentru cărţile: Moldova plânge,La porţile Orientului, Taciturnul, Istoria ilustrată aliteraturii române, O istorie legendară a Iaşilor.

Cum puteţi intra în posesia Dicţionarului de laIaşi? Comenzile, care vor fi onorate cu promptitudi-ne în sistem ramburs, prin poştă, se pot face prin:

1) e-mail: [email protected], [email protected]

2) telefon (fax, cu robot) 0232/239393, telefoanemobile 0745/529135, 0744/237156;

3) scrisori, pe adresa: Editura PorţileOrientului, Oficiul Poştal Iaşi 12, C.P. 2702.

Preţul unui dicţionar este de 100 lei şi cuprin-de taxele poştale şi TVA-ul.

La o comandă ramburs de 3 volume achitate(deci 300 lei), veţi primi 4 exemplare.

Editura noastră pregăteşte în prezent un nouvolum: DICŢIONARUL CUPRINZĂTOR AL SCRII-TORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI, rugând peaceastă cale scriitorii să ne trimită un curriculumvitae detaliat, cu numeroase amănunte biografice,referinţe critice, fotografii personale şi de grup, chiarşi cărţi reprezentative, pentru a realiza un portret deautor dens şi exact în noul nostru dicţionar de actua-litate literară.

Concurs

Concursul de prozăLa împlinirea a 18 ani de existenţă, editura clujeanăCASA CĂRŢII DE ŞTIINŢĂ relansează concursul demanuscrise, într-o formulă nouă, COLECŢIA DEPROZĂ.În primul rând, concursul nu maieste unul exclusiv de debut, se adre-sează tinerilor prozatori (limita devârstă: 40 de ani) din toată ţara.Manuscrisele vor fi evaluate de unjuriu format din critici literari,membri ai Uniunii Scriitorilor dinRomânia. Pe coperta 4 va fi reprodusun text escortă semnat de unul din-tre criticii membri ai juriului. Data limită de predare a manuscri-sului: 20 August 2010.Rezultatele vor fi anunţate până ladata de 20 septembrie.Termenul de apariţie a cărţilor 15noiembrie. Manuscrisele vor fi trimise la [email protected] sau la adresaediturii: Casa Cărţii de Ştiinţă,400129, Cluj-Napoca, B-dul Eroilor,nr. 6-8 Manuscrisele vor fi trimise cu fontTimes New Roman 12 pt/single, înformat A4, fără alte detalii de punereîn pagină ori setări de format.Volumele câştigătoare vor fi editategratuit şi promovate prin mijloacelela îndemână editurii: librării, site,târguri de carte, lansări de carte,presă literară, televiziune etc.Copyright-ul va rămâne al editurii peo perioadă de 5 ani.Toate cărţile apărute prin Concursulde proză vor constitui Colecţia deproză şi vor fi numerotate.

ex libris ■ ex libris ■ ex libris ■ ex libris

Gina Sebastian AlcalayRapsodie în alb-negru cu LeonardBersteinEditura Ideea Europeană, 2010

„Gina Sebastian este o foarte autenticăprozatoare. Chiar rănile, dezamăgirile,neîmplinirile au lăsat urme ce dau sensi-bilităţii care se exprimă în scrisul ei, notalor particulară, tonul lor, parfumul lor”.(Nicolae Balotă)

„Un scriitor profesionist de primă mână…O construcţie de carte extraordinară,nemaiîntâlnită în cărţile altor scriitori”. (Alex Ştefănescu)

„Este o carte de meditaţii, meditaţii asupra unor teme şi asupraunor personalităţi. Rareori în lumea noastră, în sensul de lumeacontemporană, mai poţi găsi un spirit atât de echilibrat şi cu oasemenea scară de valori morale şi culturale”. (Ana Blandiana)

IRINA CIOBOTARU

Va fi bine…Boldizsar Csiky a concertat la Suceavaîntr-o searã de mai, în auditoriulColegiului de Artã, unde profesor de

pian e bunul ºi minunatul Riciard Gagiu (care are treizecide ani, este iubit cu patimã de copii ºi cãruia îi mulþumescºi pentru ºansa datã mie ºi altor câþiva de a-l asculta, înaceeaºi salã de liceu, câteva luni în urmã, pe AlexeiNabiulin). În oraºul meu nu existã filarmonicã sau teatru.Nu existã un cinematograf… Am ascultat Balada No. 2 alui Chopin, ultimul Sonet dupã Petrarca al lui Liszt ºiRomanþa fãrã cuvinte a lui Carl Filtsch, cu ochii închiºi.(Nu cred cã pianul poate fi ascultat altfel.) Am plâns.Gândul mi s-a dus la iarbã înaltã, halucinant de verde, lapicioare desculþe. La absenþa definitivã a oricãrei cãrãri.La acea libertate dureroasã ºi vie ºi frumoasã, a pasuluicãtre oriunde. La credinþa atât de limpede ºi fãrã deseamãn cã nu ai nevoie de potecile bãtucite de alþii pentrua ºti încotro mergi. Cã Cineva te þine în palmã ºi ºtie dejacã vei fi bine. Doar copiii geniali (Filtsch) ºi eternii provi-denþiali nu uitã nicio fãrâmã din aceastã credinþã ºi nu seabat de la iarba lor. Am plâns, udând cu lacrimi picioareledesculþe ºi verdele acela de dincolo de ochi, uitat de mult.Am ascultat cu aerul din mine. Am încetat sã expir. În celume trãiesc eu, Doamne? În lumea cui am ajuns eu sãtrãiesc? A cui sãrmanã viaþã o trãiesc eu acum, de am uitatiarba? Însã minunile ºoptesc, discrete, pentru a-þi rãspun-de în mod paradoxal, anulând, de fapt, interogaþiile. Pe unscaun din spatele meu, o fetiþã cu bãrbia subþire ºi alun-gitã, aºa ca a mea în copilãrie, cu o bentiþã roz asupracãreia mi-au poposit ochii atunci când am vãzut-o aºezân-du-se, le-a ºoptit tatãlui sãu, lacrimilor ºi întrebãrilor mele,în aerul plin de Filtsch: „Acum sã ºtii — cântã despreiarbã”…

Am ºtiut atunci cã cireºul plin de sâmburi verzi delângã fereastra auditoriului se va coace cu bine, cã va fibine cu mine, cã va fi bine cu noi.

Culturalul observator

Cum se face, oare, ca omul nos-tru, mai mult sau mai puţin invăţat,să ia, la prima vedere şi simţire, răuldrept bine?; ca, apoi, după un timpoarecare, să regrete această autoin-ducere în eroare! Scriitorii, cel puţin,

încep să dezlege de la un timp misterul: „Ceea ce observ euîn tendinţele lumii de azi (…) e tocmai operaţia contrară:de ascundere sub covor a binelui, ca pe o murdărie” „– Văplace răul?”, ne întreabă şi ni se adresează scriitoareaIoana Pârvulescu („România literară”, 12 martie 2010),observând din lecturile sale cum „Astăzi puţini autori maisunt dispuşi să dea şanse personajelor «pozitive», iar, gene-ralizându-şi această credinţă, ajunge la următoarea con-cluzie: „…progresul din lumea noastră se defineşte prinfără, prin ceva în minus printr-o eliminare. Cu cât adunămmai multe minusuri, cu atât ne putem socoti mai «la zi»(…). La lista minusuri fără bine. Şi dacă e vorba de mode-le, cred că omenirea tinde să-şi ia tot mai mult ca modelrăul (subl.ns.), cu tot ce implică şi a acumulat în mod tra-diţional această noţiune” (Ibidem). Dar pentru a se dovedicomplet „perplexată” în nedumerirea ei, ne mai spune:„Suntem educaţi estetic şi murim de dragul răului” – şi săuităm de morţii noştri!… am mai adăuga noi…

Scriitorul Nicolae Manolescu e, la rândul lui, indig-nat, aflând, la Paris, dintr-un raport al UNESCO, cumprocesul de dispariţie a numeroase limbi vorbite de pemapamond creşte de la an la an, sărăcind, astfel,

Patrimoniul Imaterial, autorul găsind şi o explicaţie pro-prie a morbidului fenomen: „Cauza principală a dispariţieiunei limbi este însă, după părerea mea, alta şi anume fap-tul că nu sunt şi scrise” („Limbi pe cale de dispariţie”(Ibid.) Răul acesta din zilele noastre, în ceea ce ne priveş-te pe toţi, izvoreşte tocmai din scris (mai ales), atunci cândeste politizat, începând de la vârful piramidei, un scrispolitico-juridico-administrativ, cu care se fac şi se desfaclegi, decizii, hotărâri. Adică, cum ar veni, ce dacă memoriatrecutului, a victimelor comunismului nu mai ţine deactualitate? Că, doar, memoria asta se mai şi şterge cândinteresele prezentului o reclamă!; şi când (unii) analişti aifenomenelor politico-sociale nu dorm, ci apar la comenta-riile fără răspuns al Puterii!

Decizia guvernului Boc (27 februarie a.c.) de elimi-nare practic a funcţiei (raţiunii) de investigare şi de depu-nere de sesizări penale din misiunea non-creatului„Institut pentru Investigare a Crimelor Comunismului şiMemorie Exilului Românesc, I.I.C.C.M.E.R.” în condiţiileîn care I.I.C.C. fusese înfiinţat în 2005, la iniţiativa pre-mierului Călin Popescu-Tăriceanu (P.N.L.), şi încredinţatd-lui Marius Oprea. Existenţa I.I.C.C.M.E.R. contraveneaînsă, intereselor lui Traian Băsescu – institut de extracţieliberală, ce devenea un obstacol în calea lui Băsescu şi aacoliţilor lui (Ştefan Stoica, „Cazul Oprea, fără mănuşi”,Observatorul cultural”, 4 – 10 martie 2010)

Să nu credem, cumva, că acest gest a fost făcut într-o„zodie europeană”, ci extra – aşa cum de ani de zile se facla noi „îmbunătăţiri” în mersul spre drumul euro-atlantic.Iată argumentul nostru: Participând la reuniunea de laPraga, pastorul Lászlo Tökés spunea că a fost evocatăacolo „nevoia constituirii unui Tribunal Internaţional, pemodelul european Nürnberg, care să judece crimele comi-se în timpul regimurilor comuniste, singurele rămasenepedepsite” – iar o asemenea instanţă la noi, ar puteaasculta „depoziţiile lui Marius Oprea şi ar accepta ca probeosemintele (subl. ns.) deshumate de el, fără mănuşi. Înschimb, i-ar putea ignora pe politicienii cu trecut impur,impostori care fac paradă de anticomunismul lor” (Ibi.).Această furie, credem, în cazul lui Marius Oprea, mi-a rea-mintit de acest personaj de prin anii ’95, pe care l-amcunoscut la sesiunile de comunicări ale MemorialuluiSighet, conceput şi desfăşurat anual, sub auspiciile

Alianţei Civice (Ana Blandiana, Romulus Ruşan ş.a.), înpauzele cărora ne comunicam impresii la subiectele abor-date. Mi se părea, atunci, un tânăr cercetător hotărât săcontribuie substanţial la elucidarea – istoriografică acomunismului românesc, să aducă ceva nou şi folositorromânilor, căutând o explicaţie moral-ştiinţifică a torţiona-rismului comunist, mobilizat parcă şi de unele motivaţiipersonale, ca având ceva ascendenţi în familie, ce fusesevictime a acestor terori.

Tot din acelaşi „Observator cultural” mai aflăm:„Codul penal românesc omite să definească explicit(subl.ns.) conceptul juridic de victimă (…)

În legislaţia penală internaţională, victima este defi-nită ca fiind acea persoană identificabilă lezată direct şiindividual printr-o infracţiune a unei alte persoane, grupde persoane etc. şi, în mod explicit, nu de către societate înansamblu”, ceea ce îi dă dreptul la „… acces în justiţie şi laasistenţă – de la cea medicală la cea socială”. AceastăDeclaraţie a O.N.U. (1985) „…afirmă că, în cazul abuzuri-lor rezultând în acte de victimizare comise sub jurisdicţiaunui stat sau guvernare care nu mai există, statul succe-sor e direct responsabil pentru justa compensaţie acordatăvictimelor (…). Pentru că nu pot exista victime atâtavreme cât crimele nu sunt legal identificate şi numite”.(Iulia Popovici, „Lăsaţi torţionarii să-şi trăiască bătrâneţi-le!”)

Iar pentru a se face şi mai mult lămuritoare, lamodul concret – complet, analista mai adaugă: „Prea puţininteresează că istoricul specialist în domeniu, MariusOprea, a fost înlocuit de tandemul dintre eseistul constitu-

ţionalist Ioan Statomir şi teoreticianul în istoria comunis-mului Vladimir Tismăneanu (ca şi faptul că – n.ns.) amân-doi aceştia din urmă sunt foşti conducători ai unor comisiiprezidenţiale numite de şeful din umbră al preşedinteluiaflat la putere”.

Alţi analişti ai Cazului merg cu aflarea vinovăţiei şila izvor (şi) la scurgere, precum Liviu Cangeopol: „Nucomentez calitatea aptitudinilor ori lipsa lor în cazul dom-nilor Oprea şi Tismăneanu, ci acuz maniera discreţionarăşi lipsită de transparenţă prin care destinele lor au fostalterate de un premier şi aşa incompetent, la ordinele unuipreşedinte şi aşa foarte contestat” (Ibi., „Un nou abuzîmpotriva adevărului”)

Mă aşteptam ca şi un istoric (de meserie) să intevi-nă în elucidarea acestui caz şi l-am găsit în persoana d-neiprof. univ. Zoe Petre, specialist în istoria antică (deci şi înarheologie), care scrie: „I.I.C.C.R. a rămas, până la desfiin-ţarea sa (…), dovada vie a faptului că, în guvernarea coa-liţiei – instalată după alegerile din 2004, Traian Băsescunu a avut nici întâietate, nici exclusivitatea iniţiativelor decondamnare a regimului comunist”. („Matcă fără ac”) Încompletarea argumentelor din zona istoriei contemporanevine şi d-na Doina Ioanid („Daţi-i sapa lui Marius Oprea!”,Ibi.): „Sapa (arheologică – n.ns.) a lui Marius Oprea i-a

deranjat pe mulţi, atât de mulţi, încât Emil Boc a hotărâtsau a fost convins să i-o confişte (…) Cum? Printr-o deciziepolitică – Statutul I.I.C.C.M.E.R”.

O argumentare mai înţeleasă de toată lumea a aces-tui caz perplex ni se pare cea a d-nei Carmen Muşat(„Când ştiinţa şi conştiinţa devin cantităţi neglijabile”,Ibi.) exprimată astfel: „Ce s-ar mai putea spune desprenăravurile partidului aflat la putere şi despre manevreleunor intelectuali de curte (subl. ns.), cărora nu inteligenţale lipseşte, ci, în mod evident, caracterul (subl. ns.)…”

Scriitori Liviu Antonesei şi Dorin Tudoran (ca şi pro-testele semnate de Herta Müller, Doina Cornea, AnaBlandiana ş.a. – n.ns.) au evidenţiat acest spectacol dez-gustător al arivismului „intelectual” şi dorinţa obsesivă a„perfectului acrobat Vladimir Tismăneanu de a monopoli-za anticomunismul”(Ibi.)

Normal, ar fi trebuit să încheiem aici demersul nos-tru, dar, ca să fim bine intenţionaţi până la capăt, maiinvocăm şi spusele esteticianului, Andrei Pleşu, cu referin-ţă la clasa noastră politică:

„Toţi cei care asistă compătimitor la această agoniesunt neputincioşi. Tratamentul ar trebui să vină de sus, dela instituţii importante, cum ar fi Ministerul educaţiei şiCercetării sau Academia Română. Dar o anumită eficienţăar avea şi reprezentanţii presei scrise şi vorbite, profesorii,

oamenii de litere şi părinţii (ceea ce – n.ns.) ar trebui, înprincipiu, să ofere şi oamenii noştri politici, de la miniştrişi parlamentari” („Adevărul”, 24 martie 2010) – nu numaiîn privinţa limbii române, ci şi în aceea a caracterului şi aprobităţii civice, subînţelegem noi…

MARIN RADU MOCANU

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IUNIE 2010

39

• CLUBUL CĂRŢII IDEEA EUROPEANĂ •

Doriţi să vă formaţi o bibliotecă universală? Comandaţi cărţile propusede Editurile Ideea Europeană şi EuroPress Group.Comenzile Dumneavoastră vor fi expediate prin poştă, cu plata ramburs.Reduceri de preţ la serviciul Carte prin Poştă: • 5% – 5-19 ex.; • 10% – 20-29 ex.; • 20% peste 100 ex.Reduceri de preţ la sediul editurii: • 10% – 3-9 ex.; • 15% – 10-19 ex.; • 20% peste 20 ex. Comandând 5 cărţi anual puteţi deveni membrual Clubului Cărţii Ideea Europeană, iar la următoarele comenzi beneficiaţi de 15% reducere pentru fiecare carte comandată. Membrii Clubului Cărţii Ideea Europeană vor participa în fiecare an la concursul cu premii pentrufidelitate şi vor primi gratuit catalogul anual alEditurilor Ideea Europeană şi EuroPress Group. Fundaţia Culturală Ideea Europeană / CP 113, OP 22, Sector 1, Bucureşti, cod 014780; tel./fax: 4021. 212 56 92; E-mail: [email protected]: www.ideeaeuropeana.ro

PA R T E N E R I M E D I A :

RADIO ROMÂNIA CULTURALCONVORBIRI LITERAREPOEZIATIMPULDACIA LITERARĂAPLERFEDCRPA R T E N E R I :SC ERC PRESS SRLEUROPRESS MEDIA

■ Dragă Dumnezeu! Dacă eştiatent duminica în biserică, îţiarăt pantofii mei cei noi.

■ Dumnezeu! Vreau să trăiesc900 de ani, ca tipul acela dinBiblie.

■ Am învăţat la şcoală că Edisona făcut lumina. La şcoala deduminică a spus reverendul căTu ai făcut-o. Edison ăsta ţi-afurat ideea.

■ Niciodată n-aş fi crezut cămovul se potriveşte cu portoca-liul, până ce n-am văzut apusulde soare pe care l-ai făcut marţiseara. A fost tare mişto...

■ De unde ai aflat că tu eştiDumnezeu?

■ Pentru balul mascat vreau sămă îmbrac în drac. Nu tesuperi, nu?

■ Tu chiar aşa ai proiectat girafasau din greşeală a ieşit aşa?

■ De ce laşi oamenii să moară şi totfaci alţii în loc? N-ar fi mai sim-plu să-i laşi în viaţă pe ăştia?

■ Dumnezeule! Că ai făcut maimulte religii e OK, dar cum denu le încurci între ele?

■ Tu ştii despre lucruri înainte săfie inventate?

■ Bunicul a spus că Tu deja eraicând a fost el copil. Cât debătrân eşti?

■ Îţi mulţumesc pentru frăţior, dareu m-am rugat pentru un căţel.

■ Cât timp am fost în vacanţă, aplouat şi tăticul a fost tare ner-vos şi a spus nişte lucruri des-pre Tine... dar te rog să nu-ifaci rău!

■ Te rog să-mi trimiţi un ponei.Până acum nu ţi-am cerutnimic. Poţi verifica.

■ Cum se poate că pe vremuri aifăcut atâtea minuni şi acum nu-i nici una? Cum se poate căîn ultima vreme n-ai inventatnici un animal nou? Sunt numaiacelea vechi.

■ Doamne, Te rog să mai pui osărbătoare între Crăciun şiPaşte!

■ Poate Cain si Abel nu s-ar fiomorât, dacă aveau camereseparate. La noi, cu frate-meu,funcţionează...

■ Pun pariu că e foarte greu să-iiubeşti pe toţi de pe pământ.Noi suntem doar patru în fami-lie şi nu merge.

■ Spuse de copiiDintr-o colecţie de scrisori (autentice) ale copiilor americani cătreDumnezeu:

Evidenţa informatizată a tirajelor şi produselor este realizată în sistemul internaţional GS1, administrat în România de

GS1 România.www.gs1.ro

Apare lunar 5 lei

� �

� �

CK

Pentru anul 2010 vă invităm să vă abonaţila revista Contemporanul. Ideea Europeană

ABONAMENT ROMÂNIA: 60 LEI/ANABONAMENT STRĂINĂTATE: 70 EURO/AN

Taxele de expediere sunt incluse în această sumă.

Asociaţia CONTEMPORANULSediu social: Calea Victoriei nr. 115, Sector 1, Bucureşti Cod fiscal: 26718854 Cont Lei: RO61RNCB0072115479360001Cont Euro: RO34RNCB0072115479360002BCR Filiala Sector 1 Bucureşti

Adresa redacţiei: Asociaţia CONTEMPORANULC. P. 113, O. P. 22, Sect. 1, Bucureşti,cod 014780 tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18; 0742 489 059E-mail: [email protected];

[email protected]: www.contemporanul.ro

Abonamentele se pot face la sediul redacţiei, prin Compania Naţională „Poşta Română” S.A., Zirkon Media, S.C. Rautakirja România S.A., S.C. Orion Press Impex 2000 SRL, S.C. ManpresDistribution SRL, S.C. MT Press Impex SRL.

www.ercpress.ro

Bogdan PetriceicuHasdeu

Ursita

Cartea de acasăErc Press:

Panait IstratiChira Chiralina

George CoşbucCântece de vitejie