Universitatea Alexandru Ioan CuzaFacultatea de Filozofie şi Ştiinţe Social-PoliticeSpecializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, Anul II, Grupa 4

Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei-Zbigniew Brzezinski-

Politică Externă şi Diplomaţie

Cuprins

Grupa I – Darie Cornelia reprezentant grupă Date bibliografice : Zbigniew Brzezinski Spre un cămin european comun – Darie Cornelia: pag. 55-86 Naţionalism postcomunist - Crăciun Alexandra: pag. 87-106

- Dorneanu Alina: pag. 107-126 Dincolo de haos – Harbatesco Diana - Alexandra:pag. 127- 154 Angajamentul global selectiv – Coşer Elena: pag. 155-169 - Radu Emil: pag. 169-187

Grupa II – Carp Loredana reprezentant grupă Ordine, dezordine şi conducerea de către SUA – Carp Loredana: pag.

187-208 Războiul rece şi consecinţele sale – Sahru Ioana-Irina: pag. 209-232- Andronic Marcel: pag, 232-242 Marea transformare – Andronic Marcel: pag. 243-251- Carp Loredana: pag. 251-270 Parteneriatul prematur – Jereghi Maricela: pag.271-294 Un plan pentru Europa – Şerban Iolanda: pag. 295-319

Date bibliografice Zbigniew Brzezinski

Zbigniew Kazimierz Brzeziński (n. 28 martie 1928,Varşovia, Polonia) este un om de ştiinţe

politice american care a servit drept consilier naţional de securitate preşedintelui Jimmy Carter din 1977

pînă în 1981. Este considerat astăzi alături de Henry Kissinger şi Samuel P. Huntington o autoritate

printre marii strategi globali americani.

Azi este profesor de politică externă a SUA la Universitatea Johns-Hopkins din Baltimore,

consilier la Centrul pentru studii politice şi strategice (CSIS) din Washington D.C. şi autor de cărţi

politice de specialitate. Este şi consilier la mai multe firme mari americane şi internaţionale.

Actualmente este consilier de politică externă a preşedintelui Barack Obama.

Lucrări

The Permanent Purge: Politics in Soviet Totalitarianism, Cambridge: Harvard University Press (1956)

Soviet Bloc: Unity and Conflict, Harvard University Press (1967) Between Two Ages : America's Role in the Technetronic Era, New York: Viking Press (1970) Power and Principle: Memoirs of the National Security Adviser, 1977-1981, New York: Farrar,

Strauss, Giroux (March 1983) Game Plan: A Geostrategic Framework for the Conduct of the U.S.-Soviet Contest, Boston:

Atlantic Monthly Press (June 1986) Grand Failure: The Birth and Death of Communism in the Twentieth Century, New York:

Charles Scribner's Sons (1989) Out of Control: Global Turmoil on the Eve of the 21st Century, New York: Collier (1993) The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic Imperatives, New

York(October 1997) The Choice: Global Domination or Global Leadership, (March 2004) Second Chance: Three Presidents and the Crisis of American Superpower (March 2007) America and the World: Conversations on the Future of American Foreign Policy (September

2008)

Grupa I

Spre un cămin european comun

În capitolul de faţă, Zbigniev Brzezinski vorbeşte despre schimbarea din Europa, schimbare

imaginată atât în domeniul politic, cat şi în domeniul economic, social, cultural. De aceea, pentru o mai

bună înţelegere a acestui fenomen, autorul vorbeşte despre crearea unui cămin comun european, a unei

case comune europene, ambele expresii fiind potrivite deoarece se completează reciproc: ”căminul

european trebuie să fie o casă; iar pentru a fi o casă care să adaposteacă viaţă, el trebuie să fie un

cămin.”1

Sunt aduse în discuţie căteva obstacole care trebuie trecute pentru crearea unei astfel de realităţi,

şi anume: depăşirea dificultăţilor obiective, articularea explicită a unor principii larg împărtăşite şi

crearea unui cadru instituţional propice.

Dificultăţile

1. Tranziţia de la sistemul dictatorial comunist la o democraţie pluralistă, atât în domeniul

politic, cât şi economic.

Trecerea de la o economie planificată, centralizată la una capitalistă, de piaţă este destul de

dificil de realizat, având în vedere că pentru un succes, schimbările nu ar trebui să aibă loc doar la nivel

economic, ci şi la nivel psihologic, ceea ce implică o modificare a mentalităţilor.

2. Posibilitatea unui impas prelungit în Uniunea Sovietică.

Principala chestiune se leagă de gravele probleme care există, şi aici ne referim la forţa inerţiei,

la forţele instituţionalizate ale trecutului, la toată gama de dificultăţi cu care se confrunta şi perestroika.

De aceea, este greu de crezut că aceasta va avea succes, iar în acest context, în lipsa succesului, este greu

de crezut că procesul de construire al căminului comun european se va putea realiza vreodată.

3. Adâncirea decalajului dintre Est şi Vest (problema divizării continentului).

Accentuarea discrepanţei dintre Est şi Vest este una dintre cele mai grave probleme cu care se

confruntă sistemul internaţional în crearea căminului comun european. Situaţia occidentului, aflat într-o

1 Zbigniev Brzezinski, Europa Centrală şi de Est, în ciclonul tranziţiei, Ed. Dioegene, 1995, p.57

eră post-industrială, atât în ceea ce priveşte domeniul economic, cât şi social este total diferită de cea în

care se află Estul (acesta fiind încă marcat de era industrială şi încercând în continuare să se dezvolte

conform acelor standarde).

Principii împărtăşite

1. Existenţa unor interese geopolitice comune, dar nu şi a unei ideologii comune.

Potrivit acestui principiu esenţial pentru realizarea cămunului comun european, alianţele vor

trebuzi să se bazeze pe considerente istorice sau geografice specifice statelor, dar nu vor trebui să fie

instrumente prin care statele să transorme sistemul internaţional după chipul şi asemănarea lor; alianţele

nu vor fi folosite pentru impunerea unei concepţii ideologice la nivelul realităţii

Conform lui Brzezinski, dacă alianţele se vor compune dintr-o multitudine de sisteme sociale,

politice şi economice vor fi mai puternice, mai eficace şi vor ajuta mai mult la menţinerea stabilităţii şi

securităţii continentale.(exemplul NATO).

2. Posibilitatea de a fi membru atât în structuri de securitate, cât şi în alte organizaţii de

cooperare.

Acest principiu pune în evidenţă faptul că participarea la o organizaţie nu trebuie să fie una

exclusivă. Potrivit autorului, statele care fac parte dintr-o structură de securitate, nu ar trebui să se

limiteze la atât, ci ar trebui să se implice şi în alte forme de cooperare. Şi pentru a nu se limita la atât,

acesta continuă spunând că într-un viitor apropiat, statele ce fac parte din Organizaţia Pactului de la

Varşovia vor deveni mambri sau membri asoaciaţi ai Comunităţii Europene sau ai Asociaţiei Europene

de Liber Schimb.

3. Europa nu este o realitate geografică, ci una filozofică şi culturală.

Acest principiu necesar realizării căminului comun european, scoate în evidenţă faptul că

termenul de Europa nu trebuie înţeles în sens geografic, delimitat de graniţe. Europa este mult mai mult

decât nişte graniţe, ea fiind o realitate culturală, filozofică, spirituală ce include atât Statele Unite cât şi

Uniunea Sovietică. Acest lucru este posibil în contextul în care cultura acestor state îşi trage seva din

fundamentele spirituale ale civilizaţiei europene, din valorile europene, valori ce evidenţiază relaţia

dintre individ şi societate şi dintre societate şi stat. Astfel, această perspectivă propulsează ideea că, în

contextul în care cele două state ar împărtăşi valorile europene, ele ar fi o prelungire a Europei şi ar face

face din căminul comun european.

4. Libertatea de opţiune.

Potrivit acestui principiu, atunci când vorbim de construirea unui cămin comun european, toate

statele participante trebuie să împărtăşească valori democratice. În acest sens, este importantă afirmaţia

liderului sovietic, Mihail Gorbaciov, şi anume că: „Libertatea de opţiune este un principiu universal care

nu admite excepţii.” Astfel, fiecare popor decide singur în ce sistem să trăiască iar acest lucru se poate

realiza doar în democraţie. În plus, pentru a putea funcţiona cât mai bine, liberatea de opţiune trebuie

instituţionalizată.

Aşa cum afirmă şi Brzezinski, „un cămin european comun va fi într-adevăr un cămin comun

european numai dacă va fi clădit pe principiul respectării universale a libertăţii de opţiune.”2

Instituţionalizarea cooperării

Odată îndeplinite condiţiile enumerate mai sus, următorul pas spre crearea căminului comun

european îl reprezintă conturarea unui cadru instituţional la nivel de cooperare.

În acest sens, Brzezinski afirmă că cele două blocuri militare, NATO şi Organizaţia Pactului de

la Varşovia, ar trebui să coopereze şi nu să fie rivale. Mai mult, acesta susţine că desfiinţarea acestora nu

ar fi un fapt benefic (pentru că ele menţin stabilitatea teritorială permiţând în acelaşi timp şi schimbări

politice şi economice), ci din contră ar duce la anarhie la nivelul sistemului internaţional.

În al doilea rând, trebuie create legături instituţionalizate şi la nivel economic. Pentru aceasta,

autorul îşi imaginează posibilitatea în care state din blocul comunist ar putea deveni membri asociaţi în

cadrul Comunităţii Economice Europene.

În al treilea rând, trebuie adâncită forma de cooperare regională pentru stoparea conflictelor.

Totuşi există câteva probleme, şi anume ca vechile conflicte naţionale est-europene să reiasă la suprafată

şi să disturbe securitatea continentală. Totuşi, această formă de cooperare, la nivel regional, este cel mai

benefic lucru deoarece astfel s-ar dezvolta relaţii prieteneşti între state şi ar fi asigurată în acest mod

securitatea, mai ales în zona Balcanilor, „butoiul cu pulbere al Europei.”

În plus, pentru realizarea marei case comune europene trebuie revăzută problema Germaniei. O

Europă unită nu se poate realiza atâta timp cât în inima Europei, Germania este încă divizată. Divizarea

2 Ibidem, p.64.

Germaniei este mai mult decât o împărţire teritoarială, ea simbolizând, de fapt, divizarea continentului

între cele două blocuri.

Ultimul punct al acestui capitol se referă la faptul că pentru crearea unui cămin european trebuie

să aibă loc schimbări instituţionale chiar în Uniunea Sovietică. Libertatea de opţiune trebuie

instituţionalizată, mentalitatea trebuie schimbată, iar atunci, când toate aceste criterii vor fi îndeplinite,

Europa va fi din nou una, va fi o mare casă, ce va include atât Statele Unite ale Americii, cât şi Uniunea

Sovietică.

Darie Cornelia, RISE, anul II, grupa 4

Nationalism postcomunistPărţile I-III

O problema de natura esentiala pe scena europeana dar si pe cea internationala este data de

viziunea Occidentului, a oamenilor de stiinta si a politicienilor din Europa de Vest asupra ideii de

crestere a nationalismului in estul Europei, cu precadere in Uniunea Sovietica. De-a lungul timpului,

URSS a fost considerata de majoritatea ca fiind aceeasi cu Rusia, Marx o asemana cu o asa numita

inchisoare a popoarelor, iar in timpul transformarii imperiului sovietic, sub conducerea lui Mihail

Gorbaciov, era vazuta drept un vulcan.

Aceasta accelerare a manifestarii pregnante a natiunilor est-europene a condus la transformarea

regiunii sovietice drept cadru pentru numeroase conflicte nationale ce au destramat in final iluzia

comunista si ideea de natiune sovietica supraetnica. Regimul comunist a reprezentat o experienta sociala

in care ideile nationaliste au fost intensificate, iar caderea acestuia a pus in discutie afirmarea

Occidentului in legatura cu interesele si actiunile sale fata de Europa de Est.

Fenomenul nationalismului in lumea sovietica s-a confruntat cu o serie de probleme legate de

natura relatiilor dintre Europa de Est si Uniunea Sovietica. Una dintre acestea este relationata cu

evenimentele din Polonia care au influentat situatia din statele baltice, existand marturii in care Belarus

si Ucraina se aratua sensibile la efectele de unda produse de intamplarile din vecinatatea lor vestica. In

ceea ce priveste problema etnica, in Europa de Est existau doar doua state omogene, Polonia si Ungaria

fiind cele mai unitare din punct de vedere national si religios, toate celelalte fiind mai diversificate, ca de

exemplu Iugoslavia ce detine sase popoare distincte ca nationalitate si religie.

O alta problema este legata de nemultumiri teritoriale din partea statelor est-europene. Polonia

detine resentimente fata de Cehoslovacia si de vecinii sai de la est : Lituania, Belarus si Ucraina.

Romania are diferende cu Ungaria in ceea ce priveste regiunea Transilvaniei, iar Cehoslovacia si

Ungaria manifesta nemultumuri legate de tratamentul propriilor lor minoritati nationale aflate intre

frontierele celuilalt stat.

Acest amalgam de antagonisme nationale si de revendicari teritoriale nerealizate este amplificat

de imaturitatea istorica a nationalismului est-european ce tinde sa fie mai instabil si mai intens decat cel

din Europa de Vest. De asemeni, daca Occidentul a realizat prin planul Marshall, prin Comunitatea

Economica a Carbunelui si Otelului si mai apoi prin Comunitatea Europeana o serie de cooperari la

nivel regional, statele din estul Europei si-au dezvoltat economii ce le consolidau ca entitati nationale

inchise. Fiecare stat controla calatoriile, circulatia presei, schimburile din domeniul educational, fiind

izolat de toti vecinii sai. Cooperarea bilaterala era de asemeni constransa si descurajata in favoarea

dezvoltarii economiei nationale. Europa de Est devine astfel amenintata de o dezbinare interna si externa

in cautarea restabilirii relatiilor cu Europa Occidentala.

O problema ce poate depasi insa gravitatea celorlalte este data de conflictele inter-nationale din

Uniunea Sovietica ce grupeaza un numar aproape egal de rusi si ne-rusi ce traiesc in afara teritoriilor lor

etnice. Promovarea unor ideologii total opuse a celor doua parti, dar si sistemul politic creat de regimul

comunist, reprezinta cauze ce pot grabi izbucnirea unui conflict national.

Cu toate acestea, perioada de exprimare si revendicare a aspiratiilor etnice s-a realizat o data cu

“demokratizatsia” si “perestroika” promovate de Mihail Gorbaciov. Dorinta sa de restructurare a

sistemului sovietic, ce presupunea descentralizarea sistemului decizional economic si democratizarea

sistemului politic, a condus la acordarea unei mai mari puteri entitatilor nationale. Acestea au dat

posibilitatea exprimarii profundelor nemultumiri si le-a oferit ne-rusilor puterea de a contesta controlul

Moscovei asupra lor. Un alt element ce a favorizat legitimarea ideilor nationale ale poporului sovietic

ne-rus a fost cel al expansiunii URSS in Europa de Est, furnizandu-se astfel argumente suplimentare

pentru sprijinirea ambitiilor acestora.

In acest proces de reafirmare a nationalitatii ne-ruse pot fi identificati cinci pasi. Primul

surprinde cererile adresate nationalismului de a pastra limba nationala, fapt ce a fost vazut ca un factor

de autoaparare impotriva rusificarii treptate. Al doilea sugereaza ca succesul initial al autoapararii

lingvistice conduce catre o intensificare a promovarii autonomiei culturale nationale distincte. Cel de-al

treilea pas urmeaza cererile pentru autodeterminare economica nationala. Al patrulea incurajeaza lupta

pentru o autonomie politica nationala, iar pasul cinci suprinde nationalismul ne-rus pe punctul de a-si

proclama aspiratiile de suveranitate nationala.

In momentul izbucnirii demonstratiilor nationalitatilor ne-ruse sunt realizate presiuni asupra

celorlalte republici si apare un sir de violente interetnice soldate cu mii de morti, astfel incat problema

nationala devine rapid dilema centrala a vietii politice sovietice, capabila sa depaseasca in gravitate chiar

si criza economica. Ea afecteaza, complica si modifica la scara importanta fiecare dimensiune a

“perestroikai” economice si politice.

Vastul amestec dintre rusi si ne-rusi pun pe agenda istoriei posibilitatea ca Rusia sa devina un

cadru al disputelor natiunilor. Concluzia unui astfel de eveniment ar fi data de amenintarea propriei lor

bunastari, fiind supusi unei condamnari in a alege fie o politica de cedare fara lupta, fie de represiune

fata de ne-rusi. In plus, Kremlinului nu i-ar fi usor sa realizeze o separare a politicii interne de represiune

de politica de tolerare a manifestarilor nationalismului est-european si nici sa continue “perestroika”

interna, atat timp cat va reprima populatia ne-rusa.

O astfel de reprimare ce atrage langa ea si tolerarea nationalitatilor ne-ruse pe teritoriul Uniunii

Sovietice poate favoriza continuitatea contagiunii externe prin discursurile publice poloneze si maghiare

in sprijinirea ne-rusilor si prin “aliati” sovietici care sa mentina agitatia nationala in interiorul URSS. In

acest fel, luarea unor masuri disciplinare pe plan intern ar conduce la exercitarea unor presiuni asupra

Europei de Est, chiar daca ar interventiile directe ar fi evitate.

Consecintele interne ale represiunii fizice ale ne-rusilor implica si cheltuieli mari, Moscova fiind

nevoita sa-si canalizeze resursele si energiile spre intimidarea si mituirea est-europenilor fara insa a

provoca rabufniri violente. Mai mult, masurile represive ar putea impune costrangeri severe care ar pune

in pericol continuarea sustinuta a descentralizarii economice. Atat timp cat formula pentru succesul

“perestroikai” depinde intr-o mare masura de cresterea activitatii economice, in special in randul ne-

rusilor care sunt printre cei mai productivi participanti la economia sovietica, se poate spune ca o astfel

de represiune interna ar conduce chiar la disparitia “perestroikai”.

In cazul in care procesul autoafirmarii nationale ramane la fel de dinamic, Kremlinul poate ceda,

iar “perestroika” economica ar fi amenintata, cadru in care ne-rusii vor insista si mai mult in a-si pastra

meritele castigate pana acum. Datorita faptului ca ne-rusii si-au asumat mai putin traditia rusa de

subordonare a activitatii economice controlului de stat si ca dispun de un acces sporit, prin regiunile lor,

la comertul mondial si la resurse naturale importante, acestia pot fi de fapt cei care s-ar putea bucura de

fapt de o “perestroika” reusita. Nimic din imprejurarile existente nu puteau fi considerate a fi in favoarea

rusilor, ci in mod direct celorlalte etnii ce insumau aproximativ jumatate din demografia Uniunii

Sovietice.

Craciun Alexandra, RISE, Anul II, Grupa 4

Parţile IV-VIII

În contextul în care se observă că ruşii se află în faţa unei serioase crize de supravieţuire biologică,

lipsiţi de posibilitatea unui control efectiv asupra teritoriilor ne-ruse si cu o populaţie ne-rusă din ce în ce

mai agresivă şi mai prolifică, aceştia se vad obligaţi să găsească o formă de convieţuire apropiată cu

vecinii lor.

Reprimarea mişcării sau eludarea tacită a problemei, ca reacţii politice la aceste dificultăţi nu par

a fi benefice, prima opţiune ar avea avantajul că ar păstra pentru ruşi puterea politică efectivă, dar ar

aduce cu sine eforturi prelungite şi costisitoare din partea ruşilor pentru a zdrobi mişcările de eliberare

naţională venite atât din partea popoarelor sovietice cat şi din partea unor popoare est-europene. Pe de

altă parte, a doua opţiune nu pare a impiedica fărâmiţarea imperiului, conducând în final la o Rusie

redusă la frontierele sale de la mijlocul secolului XVII.

În acest context se caută soluţii realiste pentru situaţia de criză în care se află Rusia, preferabil

fiind menţinerea status-quo-ului cu un cost minim. Se observă o creştere a numărului de aderenţi pentru

o reprimare totală, mai ales că resemnarea începe să pară din ce în ce mai periculoasă în rândul ruşilor.

Totusi, înainte de a apela la această formă de soluţionare a crizelor, ruşii vor încerca să păstreze

status-quo-ul printr-o represiune prin manipulare, aplicând în continuare politica bazată pe principiul

divide et impera, Moscova asumându-şi rolul de arbitru şi protector, dar si acordând unele concesii unor

republici naţionale solid structurate şi unitare, ferind astfel intregul sistem de reacţii în lanţ.

Trebuie subliniat că este indoielnic faptul că oricare dintre aceste măsuri vor fi suficiente pentru

rezolvarea crizei Uniunii Sovietice, datorată de această redeşteptare naţională ale popoarelor ne-ruse. În

felul acesta, problemele interne au consecinţe directe asupra popoarelor est-europene dar şi asupra Asiei

Centrale, complicând criza imperiului rus.

Astfel, Occidentul nu mai poate rămâne mult timp pasiv în faţa acestei probleme, trebuind să-

şi definească propriul mod de abordare a chestiunii, atitudinea sa necesitând o reflectare a normelor care

au dobândit o acceptare generală şi să tindă spre stabilirea unor reglementări care să fie în beneficiul

popoarelor cuprinse de valul de deşteptare a sentimentelor naţionale, la baza implicării Occidentale fiind

înţelegerea şi cooperarea.

Mai concret, în ceea ce priveşte situaţia Europei de Est, Occidentul ar trebui să-şi afirme

disponibilitatea de a elabora un program de asociere la Comunitatea Europeană a acestor ţări, o viziune

democratică asupra unui eventual model de organizare a Europei postcomuniste fiind un mod relativ

stabil de vindecare a continentului după traumele secolului.

De asemenea este nevoie de o viziune contructivă şi asupra viitorului Uniunii Sovietice, fapt

pentru care Occidentul poate contribui atât prin articularea punctelor sale de vedere, cat şi prin afirmarea

voinţei sale de a sprijini în mod palpabil un proces pozitiv al reformelor fundamentale, mai ales că o

reglementare paşnică între popoarele sovietice este preferabilă unei represiuni ruseşti brutale. Definirea

unei noi formule pentru Uniunea Sovietică, din ce în ce mai zguduită de criză apare nu ca o viziune

utopică ci mai degrabă realistă, o veritabilă confederaţie sau commonwealth fiind o opţiune bună pentru

toţi cei implicaţi : pentru ruşi democraţia şi prosperitatea for fi din ce în ce mai aproape, dat fiind faptul

că nu vor mai avea de suportat consecinţele faptului de a fi opresorii altora, pentru ne-ruşi aceasta ar

însemna să obţină putere politică şi economică reală în cadrul teritoriilor lor de origine, iar pentru lumea

din afară ar fi un stat mai puţin imperial-expansionist.

Totodata, o confederaţie reală ar avea drept efect, desfacerea legăturii mistice ce există între

Rusia, ca stat-naţiune, şi Rusia ca entitate imperială.

Pe lângă aceste avantaje, transformarea URSS intr-o confederaţie ar face necesare schimbări

esenţiale în ceea ce priveşte rolul şi organizarea partidului conducător-PCUS, trebuind să fie permisă

constituirea unor partide comuniste separate, precum şi a unor organizaţii politice necomuniste. De

asemenea, un commonwealth ar putea să cuprindă o mai mare varietate de sisteme social-economice.

Cu toate acestea, un lucru cert este că unele popoare, mai ales cele baltice, vor continua să-şi

revendice independenţa completă, situaţie în care răspunsul Occidentului ar trebui să vină în urma unei

evaluari atente si prudente. Dacă Uniunea Sovietică se angajează într-un efort real, menit să corecteze

fundamental actualele inechităţi naţionale atunci răspunsul politic al Occidentului la tendinţele

secesioniste ar trebui să fie mai temperat.

Concluzionând, apariţia unei confederaţii sovietice pluraliste ar însemna sfârşitul Războiului

Rece, al ofensivei imperiale ruse şi al enormelor cheltuieli militare aferente, fiind astfel în folosul

tuturor. În contextul în care naţionalismul din interiorul Uniunii Sovietice şi cel din Europa de Est, îi

obsedează pe ruşii de la Kremlin, singura reacţie constructivă la această stare de fapt este de a oferi

ruşilor prilejul să renunţe la complexele lor mesianice şi să se adapteze la convieţuirea egală cu celelalte

popoare, devenind astfel din stapâni parteneri.

Dorneanu Elena-Alina, RISE, An II, Grupa 4

Dincolo de haos

Asa cum se poate deduce si din titlu ,in capitolul “ Dincolo de haos. O politica pentru Vest” se

urmareste crearea unei politici pentru Europa de Vest care sa asigure amplificarea proceselor integrarii

vest- europene. Schimbarile care trebuie sa aiba loc vizeaza in primul rand Uniunea Sovietica, mai exact

cum va reusi aceasta sa dirijeze dezvoltarea imperiului sovietic pe plan extern si transformarea

imperiului sovietic pe plan intern. Imperiul sovietic a durat 45 de ani si in prezent este destul de clar ca

exista in continuare o criza interna sovietica care este simultan una etnica, economica si politica si care

va fi de lunga durata.

Astazi, Uniunea Sovietica este considerata din nou „Europa de Est”, desi a existat o delimitare

intre Europa de Vest si Europa de Est care de fapt insemna o delimitare geopolitica, si nu una

geografica. Europa de Est de astazi este din nou Europa Centrala asa cum a fost dintotdeauna din punct

de vedere istoric, cultural si filozofic . Insa reaparitia Europei Centrale creeaza o problema pentru

stabilitatea Europei in ansamblul ei pentru ca este o regiune postcomunista si este amenintata de haos si

instabilitate din mai multe puncte de vedere. In primul rand este fragmentata si slabita , cu economii

nationale falimentare, cu sisteme politice care trebuie reconstruite si cu culture politice impregnate cu

puternice sentimente nationaliste.

Se aduce in discutie o noua problema , cea a reunificarii Germaniei, care dupa autor, ar genera

o desfasurare a haosului socio-politic din Europa Centrala. Si astfel, Germania devine noul actor politic

pe scena central-europeana si se contureaza dimensiunile unei noi realitati geopolitice in care elita

politica rusa va trebui sa isi reexamineze cat de curand politica fata de Germania. Insa, mai este posibil

ca Kremlinul sa intreprinda momentan doar niste manevre pentru evitarea sau amanarea reunificarii

Germaniei. Se prevede ca Uniunea sovietica va sprijini reunificarea Germaniei, dar pentru a isi urmari

interesele proprii, si anume salvarea unei parti din pozitia Uniunii sovietice in Europa Centrala.

Drept urmare, politica tarilor occidentale fata de fostele state comuniste din Europa Centrala si

fata de Uniunea Sovietica trebuie sa ia in calcul trei considerente majore. In primul rand exista teama

invecinarii cu o Germanie reunificata, care ar fi mult prea puternica si ar putea afecta securitatea si chiar

integritatea lor teritoriala. In al doilea rand, rusii sunt extrem de ingrijorati in privinta transformarii

Europei Centrale, care ar duce la aparitia unor regimuri accentuat nationaliste si anti rusesti, in timp ce

slabiciunea externa a regiunii va avea ca rezultat absorbirea ei de catre o Europa de Vest, condusa de

Germania si sprijinita de Statele Unite. In al treilea rand, dorinta de a se trece de la tari postcomuniste la

tari democratice si realizarea unor astfel de state in cadrul Europei Centrale va avea cu siguranta un

impact molipsitor asupra diverselor popoare ale Uniunii Sovietice. Mai mult decat atat, situatia actuala

este complicata si de faptul ca aproximativ 65 de milioane de cetateni sovietici traiesc in afara granitelor

tarii lor de bastina si ca acestia ar fi prima tinta ar oricarei izbucniri ostile. De asemenea, se afirma tot

mai des ca nu ne-rusii au fost victimele stalinismului, ci chiar rusii si tot acesti au dus la pauperizarea

economica a Rusiei datorita sacrificiilor pe care le au facut in favoarea ne-rusilor.

Capitolul de fata continua sa afirme faptul ca sistemul politic sovietic, ca si cel economic nu s-

au schimbat inca suficient si nu poate asigura asimilarea constructiva a ajutorului economic occidental

primit. In zilele noastre, Occidentul trebuie sa aiba o reactie la prabusirea brusca a puterii sovietice si la

criza sovietica interna prin elaborarea conceptului cuprinzator al unui Commonwealth, aceasta fiind

practic politica care se propune pentru o buna intelegere a statelor europene. Potrivit autorului, o

asemenea vizune strategica ar trebui sa cuprinda sapte componente politice dintre care amintim

accelerarea integrarii vest-europene, negocierea unei confederatii germane in cadrul unei structuri de

securitate general europene si incurajarea unei noi confederatii sovietice. Insa pentru indeplinirea acestei

vizuni este extreme de important accelerarea integrarii politice a Europei de Vest si asfel s-ar diminua si

temerile legate de reunificarea Germaniei.

O importanta majora in cadrul acestui proces o are si contributia americana care nu poate fi decat

indirecta. Ca si pana in present, Statele Unite pot ajuta la unificarea economica si politica si

Washingtonul tinde sa inlocuiasca relatiile speciale anglo-americane cu cele euro-americane pentru a

descuraja orice tentativa britanica de amanare sau impiedicare a unificarii Europei Occidentale. Se

prevede ca odata cu integrarea Europei, dependenta ei de protectia americana va scadea. De asemenea,

sprijinul american contribuie la stimularea unor legaturi trans-atlantice si mai stranse si iata si motivul

pentru care prezenta militara americana in Europa este atat in interesul Americii cat si a Europei. Este

clar faptul ca exista tari precum Polonia, Ungaria , Iugoslavia cat si Albania care vor avea nevoie in

curand de ajutor in procesul de transformare a sistemelor lor economice si politice. Polonia a fost

singura care a adoptat complet sistemul pietii libere si a esuat, fiind o buna demonstratie practica pentru

tarile care doreau sa faca acelasi lucru. Poloniei i s-au alaturat Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia,

Bulgaria si Romania, dar in curand se vor alatura si Albania si Iugoslavia. Tocmai din acest motiv se

prevede ca nivelul general al capitalului occidental va trebui sa fie de 25-30 miliarde de dolari pentru a

preveni alunecarea regiunii intr-un haos politic si economic. Insa sprijinul economic acordat Europei

Occidentale nu trebuie sa fie doar sarcina americanilor mai ales ca PNB ul celorlalte tari din NATO il

depaseste pe cel al Statelor Unite. De aici rezulta ca ceea ce lipseste cu adevarat este vointa politica si

vizunea istorica, si nu banii.

Tot in acest capitol se mai vorbeste despre transformarea Europei intr-o Europa pasnica, in

cadrul careia va fi nevoie de un context al securitatii stabil care sa fie o garantie atat pentru Europa de

Est si de Vest cat si pentru Uniunea Sovietica. Preferabil ar fi ca cele doua aliante sa isi continue

existenta, dar mai mult ca organizatii politice si, mai mult de atat, ele ar trebui sa devina pilonii care ar

garanta securitatea general-europeana. De asemenea, tratatul de pace german ar trebui sa aibe prevederi

specifice care sa poata garanta cadrul comun de securitate. Occidentul trebuie sa-si asume

responsabilitatea pentru reunificarea Germaniei si sa se opreasca din a mai incerca sa opreasca procesul

de reunificare deoarece nu ar realiza mai mult decat sa sporeasca tentatia sovietica de a inversa cursul si

de “a miza pe cartea germana”. Optand pentru asumarea cauzei reunificarii ca pe o cauza proprie,

Occidentul ar putea elabora un plan de creare a unei Confederatii germane si totodata a unor

reglementari care sa o insoteasca.

In data de 28 noiembrie 1989, cancelarul Germaniei de Vest, Kohl, a tinut un discurs cu un

plan bine structurat de reunificare a Germaniei, dar care nu a fost intampinat cu prea mare entuziasm de

catre Occident. Frontierele Germaniei corespund cu cele stipulate in acordurile de la Helsinki, iar orice

tentative de revizionism in acest domeniu ar fi sanctionate. Este o conditie esentiala ca granitele sa fie

acceptate asa cum sunt pentru a fi acceptata in plan international reunificarea Germaniei. Si chiar mai

mult de atat, cele doua aliante politico-militare ar trebui sa fie libere sa se asocieze dupa bunul lor plac,

din punct de vedere economic, si sa poata fi membre ale diferitelor organizatii. Statele din Europa

Centrala trebuie sa fie incurajate sa caute o cale de asociere la Asociatia Europeana a Liberului Schimb

sau la CEE chiar si daca raman membre a Pactului de la Varsovia. Acesta ar putea fi inceputul crearii

unei Europe mai mari in jurul nucleului european reprezentat de tarile din CEE.

Mai exista un aspect care trebuie luat in calcul la modul cel mai serios: este datoria Vestului sa

incurajeze tarile din Europa Centrala sa dezvolte noi forme de cooperare regionala intre ele, iar

eliberarea lor de sub influenta sovietica nu trebuie sa duca la crearea unui gol intre Germania si Rusia.

Un model demn de urmat ar putea fi tarile care s-au asociat la Comunitatea Europeana a Carbunelui si

Otelului. Cel mai bun motiv pentru o cooperare regionala este chiar bazinul Dunarii. Occidentul ar putea

contribui oferind asistenta economica si ecologica, experienta institutionala si sprijin logistic.

Uniunea Sovietica trebuie sa contribuie si ea si trebuie incurajata sa evolueze catre o Confederatie

sovietica. In acest fel si conflictele din interiorul sau ar putea inceta iar Confederatia care s-ar crea ar fi

clar una democratica. Trebuie avut in vedere insa si faptul ca s-ar putea ca nu toate entitatile care

alcatuiesc Uniunea Sovietica sa fie de acord cu o cooperare institutionalizata cu Europa. In mod sigur

am putea asista la o rasturnare geopolitica de dimensiuni cu adevarat istorice daca s-ar intampla acest

lucru si acesta este si motivul pentru care s-ar putea ca nu intreaga Uniune Sovietica sa se transforme

intr-o noua confederatie. Avand dreptul la secesiune , unele regiuni rusesti ar putea opta pentru

exercitarea acestui drept insa chiar si asa efectele economice si politice ale dezmembrarii prin secesiune

ar putea fi temperate si absorbite in cadrul unei structuri general-europene de cooperare.

In concluzie, optiunea transeuropeana viabila este de o deosebita importanta si trebuie sa fie

deschisa nu doar catre Europa Centrala, ci si catre Uniunea Sovietica si chiar catre zona siberiana.

Harbatesco Diana-Alexandra, RISE, An II, Grupa 4

Angajament global selectivPartile I-V

In opinia specialistilor, lumea se afla in pragul unei noi ere; se va institui o noua ordine

mondiala, acest inceput de noua era fiind caracterizat de dezordinea globala. Razboiul Rece marcheaza

cea de-a treia mare tansformare care a avut loc in acest secol in organizarea politicii globale, primele

doua nesporind in nici un fel securitatea internationala.

Pabusirea echilibrului de forte din Europa a generat prima transformare, acel echilibru fiind

sustinut de imperii ce depaseau granitele Europei. Acesta s-a produs datorita incapacitatii continentului

de a asimila puterea nationala germana in ascensiune.

Primul Razboi Mondial a reprezentat o incercare nereusita de reorganizare a Europei, pe

principiul suprematiei statului natiune, in care nationalismul alimenteaza emotiile politice.

Cel de-al Doilea Razboi Mondial, primul cu adevarat global, a marcat prabusirea Europei,

aceasta devenind locul efectiv de desfasurae a conflictului global. Si devine o miza pentru cele doua

state aflate in conflict care isi dau seama ca obtineea controlului eostrategic asupra Europei coincide cu

controlul asupra Eurasiei.

Competitia dinte cele doua superputeri, Uniunea Sovietica si America a fost alimentata nu numai

de nationalismul traditional, ci si de un puternic element nou: ideologia. Aceasta secunda transformare

nu reuseste nici ea sa instaureze o securitate internationala reala. In cele din urma, Statele Unite ies

victorioase, iar incercarea Uniunii Sovietice de a initia un proces de innoire interna a dus la sporirea

dificultatilor intampinate in execitarea controlului asupra statelor vasale. Astfel Razboiul Rece a luat

sfarsit fara un conflict propriuzis, facand ca puterea Rusiei sa scada simtitor.

Sfarsitul Razboiului Rece, si mai ales consecintele lui geostrategice si filozofice, determina

direct cea de-a treia mare transformare din secolul nostru in domeniul politicii mondiale. Se poate afirma

ca cea dintai transformare a fost alimentata de aspiratiile nationaliste iar cea de-a doua a fost marcata de

o competitie globala, iar cea de-a teia tinde sa se contureze sub influenta politica si filozofica a coalitiei

occidentale, victorioasa in Razboiul Rece. Aceasta nu include doar America si Europa Occidentala,

ci,intr-o masura sporita, si Japonia. Relatiile economice dintre acestea, precum si politica democratica au

generat un model de conduita motivata de ceea ce ar putea fi descris drept un transnationalism pragmatic

functional. Dorinta de independenta nationala totala, si suprematia ideologica nu mai sunt motivatiile

esentiale care modeleaza opinia publica in tarile coalitiei.

In acest proces coalitia occidentala victorioasa simbolizata de grupul celor 7 tari cele mai

industrializate, incepe transformarea politica internationala. Acesta tinde sa estompeze diferenta dintre

prioritatile externe si cele interne ale statelor. Prezenta armelor nucleare inpiedica marile puteri sa

recurga la conflicte deschise si formeaza un amestec de interdependent cu violent concentrate in

segmentele mai sarace ale societatii. Desi greu de crezut acest fapt mareste gradul de securitate globala.

Amenintarile la adresa securitatii internationale se remarca in general de la stat la stat, dar in

noua ea a politicii globale este foarte posibil ca amenintarile sa vina din interiorul statelor, fie datorita

unor conflicte civile, fie sofisticarii tehnologice a actiunilor teroriste. In discursul sau de la Institutul

International pentru Studii Strategice, Jacques Delors specifica cum ambitia nuda, setea de putere,

revoltele nationale si subdezvoltarea dau nastere unor situatii periculoase. In acest caz, comunitatea

internationala ar trebui sa se orienteze mai putin dupa notiunile traditionale de suveranitate si mai mult

dupa proportiile amenintarii.

In consecinta, foarte multe lucruri depind de dezvoltarea finala a patru mari dileme de ordin

structural-fiecare dintre ele fiind esentiala pentru securitatea internationala si o consecinta a sfarsitului

Razboiului Rece.

Prima dilema este legata de modul in care se va define europa: ca o baza supranationala sau va fi

o Europa a unor state care coopereaza strans.

In al doilea rand, se analizeaza transformarea Uniunii Sovietice: mentinerea ei intr-o varianta

reformata sau transformarea ei treptata, dar fundamentala.

In al treilea rand se analizeaza modul in care se va organiza zona Pacificului: Statele Unite ar

trebui sa se implice in continoare in reglementarile de securitate din aceasta regiune, sau ar trebui

incurajata Japonia sa-si asume un rol proeminent.

Iar in ultimul rand se gandeste modul in care va fi pacificat Orientul Mijlociu: Statele Unite vor

permite sa nu promoveze cu fermitate un cadru de securitate si intelegere, sau problemele din regiune

sunt atat de dificile incat calea cea mai inteleapta ar fi o politica de diplomatie prudenta.

Distributia puterii pe glob este modificata datorita unificarii Europei, iar sfarsitul divizarii

Germaniei este cea mai insemnata schimbare geopolitica produsa de sfarsitul Razboiului Rece care i-a

stimulat pe vest-europeni sa grabeasca integrarea nu numai economica, ci si politica si militara. Forma si

dimensiunile Uniunii Europene vor ramane o buna perioada de timp nedefinite, unele dintre motive fiind

atat participarea Americii la aceasta dezbatere europeana, cat si impactul crizei din Uniunea Sovietica.

In pezent se definesc doua perspective asupra viitorului Europei, unul dintre ele exprimat tot de

Jacques Dolors: Euopa ar trebui sa fie o comunitate bazata pe uniunea dintre popoare, iar statele sa aiba

obiective comune si sa dezvolte o identitate europeana. O asemenea Euopa ar trebui sa aiba propria

politica de aparare, o politica ce ar reprezenta un al doilea pilon al aliantei atlantice.

Cea de-a doua perspectiva a fost definita de prim-ministrul britanic Margaret Thatcher care

afirma ca daca ar urma constituirea unui superstat european, acesta ar genera in mod sigur interese in

dezacord cu cele ale Americii.

Subliniind cele doua perspective sunt surprinse doua chestiuni importante de securitate: care este

limita de securitate a Occidentului in Europa si care este rolul propriu-zis al Americii in securitatea

europeana.

In masura in care perimetrul european de securitate se deplaseaza catre est, iar integrarea vest-

europeana inregistreaza progrese, este de asteptat sa apara noi forte favorabile integrarii militare si

politice.

O asemenea evolutie a Europei ar fi prielnica Americii, care ar dori o alianta care sa ofere garantii

inpotriva oricarei potentiale reinvieri a pericolului sovietic. Insa insistenta oficiala a Statelor Unite

pentru mentinerea NATO ca for decizional central in domeniul militar da prea mult impresia ca America

ar prefera o Europa care sa ramana totusi o Europa a statelor-natiuni. Un alt aspect negativ este

acela ca America ignora realitatea istorica ca o Europa unita ar avea mult mai multe posibilitati de a

asimila Germania, fiind astfel mult mai putin probabile unele comploturi germano-ruse care ar putea

reinvia vechile surse de primejdie in Europa.

Coser Elena, RISE, An II, Grupa 4

Partile VI-IX

Capitolul de fata prezinta problema imploziei Uniunii Sovietice si efectul pe care aceasta il are

asupra Europei urmata de monopolizarea SUA si noua ordine mondiala ce a fost impusa.

Din cauza crizei nationale din Uniunea Sovietica este tot mai greu sa se ajunga la un compromis

politic, care ar fi in favoarea refacerii economiei. La Moscova apar doua orientari cu privire la Europa

Rasariteana: o politica externa in concordanta cu noua gandire caracteristica lui Mihail Gorbaciov, care

considera Europa Rasaritena ca fiind: usa catre Occident, evitandu-se folosirea fortei si existenta multor

lucruri atractive in sistemul de relatii bilaterale.

Lipsa strategiei politice si a scopurilor clare ale Uniunii Sovietice in Europa Rasariteana care

avea relatii cu NATO va permite noilor lideri sa vizeze viitorul si securitatea sovieticilor. Directiva

emisa in Ianuarie 1991 de Sectia Internationala a Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii

Sovietice, insista pentru folosirea de mijloace politice si economice pentru refacerea intr-o oarecare

masura , a influentei sovietice.

Est-Europenii se ingrijoreaza din doua motive de Uniunea Sovietica: primul ar fi ca sovieticii sa

foloseasca forta , al doilea ar fi ca un dezastru sovietic ar putea provoca o migratie masiva (cateva

milioane de refugiati) careia statele est-europene nu i-ar putea face fata, de aceea guvernele est-

europene au sustinut acordarea de ajutor occidental Uniunii Sovietice in timp ce NATO a devenit pentru

tarile Est-Europene principala sursa a securitatii lor. O dezintegrare a Uniunii Sovietice devine o

problema tot mai ingrijoratoare pentru sovietici, teoreticienii sovietici cautand alternative pentru

securitatea europeana, unii dintre ei revenind la vechea tema conform careia dizolvarea Pactului de la

Varsovia (alianţă militară a ţărilor din Europa Răsăriteană şi din Blocul Răsăritean, care voiau să se

apere împotriva ameninţării pe care o percepeau din partea alianţei NATO) ar putea fi urmata de

desfiintarea sau inlocuirea NATO.

Acum este in interesul tuturor ca politica occidentala sa aiba ca obiectiv strategic intarirea

progresiva a puterii politice si economice a diverselor republici nationale sovietice, Uniunea Sovietica

putand sa evolueze spre o confederatie mai putin rigida sau o liga de state suverane. In cadrul unei

confederatii sovietice, armata sovietica ar putea fi transformata treptat intr-o formatie militara mai mica

si profesionista care sa fie subordonata guvernului confederal. Arsenalul sovietic nuclear ar fi detasat de

armata iar prin aceasta ar mai diminua amenintarea pe care puterea militara sovietica o reprezinta pentru

Occident. O Europa unita politic poate sprijini, impreuna cu America, o transformare pasnica.

Ca o sfidare structurala la adresa securitatii globale, implica Orientul Indepartat, din ambele parti

ale Pacificului, acesta fiind sectorul cel mai dinamic al economiei mondiale, insa ii lipseste o structura

de securitate viabila.

In viitorul previzibil, China se va afirma ca un concurent geopolitic in regiunea Pacificului

datorita transformarii economice relative reusite. Daca actualele tendinte continua, pana in 2010 China

va fi alaturi de SUA, Comunitatea Europeana si Japonia una dintre cele 4 puteri economice ale lumii.

Statele Unite vor sa ramana o putere in Pacific cu forte militare amplasate la extremitatile continentului

Asiatic, in timp ce ele vor ca Japonia, care este un gigant economic, sa-si asume rolul militar mult mai

mare. Se creaza o presiune intre America si Japonia datorita perspectivelor geostrategice ale SUA, iar

Japonia ar putea sa preia un rol de securitate care sa depaseasca limitele acceptabile de catre America.

Comentariile chineze cu privire la structura strategiei mondiale arata ca Europa nu mai constituie

centrul de greutate al structurii strategice mondiale in timp ce importanta strategica a regiunii Asia-

Pacific se afla in crestere. O alianta intre America si Japonia care sa nu fie nici un protector militar

american si nici sa nu se bazeze pe un rol militar regional al Japoniei este piatra de temelia a securitatii

in Asia. Progresul acestora ar trebui sa permita retragerea fortelor militare americane din bazele lor

avansate in Filipine. Retragerea trupelor americane ar trebui vazute ca fiind un fapt corespunzator

aparitiei treptate pe scena mondiala a unor structure de securitate noi si mai ample, bazate pe

autoincredere regionala.

O consecinta majora a sfarsitului Razboiului Rece a fost libertatea de actiune de care s-au

bucurat SUA in desfasurarea razboiului impotriva Irakului.

Slabiciunea statelor arabe din Golf, importanta economica pe care ele o prezinta pentru Occident

si problemele nerezolvate, impun prelungirea prezentei militare americane in zona. Orientul Mijlociu se

afla in sfera de influienta americana, rezultat al victoriei militare americane asupra Irakului, vointa

politica a Americii fiind aceea de a sustine procesul de pace.

Securitatea internationala in perioada de dupa Razboiul Rece va depinde de rolul pe care

America il va juca pe viitor in fiecare dintre aceste zone, modul in care Europa va fi influentata intr-o

oarecare masura, de politica si de prezenta americana, de modul in care Uniunea Sovietica va face fata

situatiei. Va mai depinde si de planul strategic adoptat in cele din urma de coalitia victorioasa din

Razboiul Rece si de modul in care se va organiza Orientul Indepartat care va depinde tot de rolul

Americii. Cu alte cuvinte rolul Americii va fi extrem de simplu pentru ca in politica globala actuala

exista o singura superputere si anume: SUA.

Daca America nu acorda o atentie mai mare slabiciunilor sale interne, la inceputul secolului

urmator ar putea aparea o noua ordine mondiala nesigura in cazul in care o Europa in curs de unificare si

o Japonie dinamica si-ar asuma ample responsabilitati militare si politice.

In consecinta, politica SUA va trebui sa asigure un echilibru mult mai bine pentru aceasta SUA

va trebui sa participe mai eficient la sustinerea stabilitatii globale decat a facut-o in perioada Razboiului

Rece, va trebui sa puna mai mult accent pe cooperarea cu partenerii adevarati, cooperare care sa

cuprinda si luarea unor decizii comune in problemele de securitate mondiala.

Alte alternative: O Europa divizata, o Uniune Sovietica lasata prada violentelor haotice, un

Orient Indepartat destabilizat si un Orient Mijlociu marcat de conflict, toate acestea ducand la prabusirea

securitatii globale. Intr-o astfel de structura de securitate globala America, mentinand putine trupe in

strainatate, va ramane sursa principala a descurajarii nucleare si garantul principal al afirmatiei ca

oricine va pune in pericol sistemul de securitate se va confrunta cu o coalitie puternica.

Radu Emil, An II, Grupa 4

Grupa II

Ordine, dezordine şi conducerea de către Statele Unite

Noua ordine mondială a devenit un subiect foarte dezbătut dar şi ţinta unor critici intelectuale. H. Kissinger susţine că ȋn urma Războiului din Golf, Războiul Rece a luat sfârşit intr-adevăr, şi nu faptul că SUA va cunoaşte o nouă perioadă de supremaţie. America era, este adevărat, naţiunea cea mai puternică, ȋnsă nu pentru mult datorită răspândirii tehnologiei şi diminuarea bugetului său militar. J. Schlesinger consideră că lumea de după Războiul Rece se caracterizează printr-o instabilitate crescândă. De menţionat este faptul că G.W. Bush este cel care a lansat expresia “noua ordine mondială”, care ȋnseamnă că ordinea mondială nu a fost modificată radical faţă de perioada Războiului Rece, când aveam doi poli de putere. Cei doi autori accentuează statutul SUA de superputere, dar totodată şi limitele sale. Statele Unite vor avea un rol primordial ȋn detrminarea modului ȋn care se vor desfăşura relaţiile internaţionale: o ordine mai bine structurată sau o dezordine crescândă. Noua ordine mondială va depinde de opţiunile şi conducerea SUA. Z. Brzezinski consideră că există trei zone geostrategice care vor modela noua ordine mondială. Acestea sunt Europa, Orientul Mijlociu şi Extremul Orient. Succesul acestor zone va depinde de implicarea SUA dar şi conducerea acestui stat.

Bruxelles şi proiectul European Bruxelles este un simbol pentru Europa. Procesul continuu de unificare şi eliminarea barierelor economice duc la ȋntrebarea: oare acest process va continua şi ȋn domeniul politic sau militar? vorbind din perspentiva ordinii internaţionale este acesta un lucru de dorit? SUA ce rol va juca? Un răspuns la aceste ȋntrebări este Tratatul de la Maastricht, semnat pe 7 februarie 1992 şi intrat ȋn vigoare la 1 noiembrie 1993, care este un semn clar al unei ȋncercări de unificare politică. Tendinţa spre o cooperare economic sporită, ȋmbinată cu o cooperare politică şi militară este ȋn creştere şi clară. Este evident că o Europă unită ar duce implicit şi la o lume mai stabilă, care mai apoi ar conduce la stingerea unor conflicte şi totodată la o cooperare şi o dezvoltare durabilă ȋn Europa fost comunistă. Desigur şi SUA au un rol. Aceată ţară poate influenţa ritmul de ȋnaintare a Europei spre unitate. Cum? prin a spune ceea ce are de zis legat de acestă temă, să nu aibă reţineri, şi, prin exemplele date de istorie, ar putea coordona Europa pentru a deveni asemenea acesteia.

Tokio, Extremul Orient şi securitatea reginală Extremul Orient ȋn frunte cu Japonia are o ȋnsemnătate şi o importanţă ȋn continuă creştere. Extremul Orient aminteşte de unele aspect caracteristice Europei de dinaintea celui de-al doilea Război Mondial: o conveţuire neliniştită şi posibilitatea izbucnirii unor conflicte ȋntre state-naţiuni separate şi din ce ȋn ce mai puternice. Succesul economic al Japoniei ȋi aduce acestei ţări şi o anumită putere politică dar şi militară. De neglijat nu este nici China, a cărei econoomie are o creştere impresionantă. India este de asemenea o ţară importantă, ce deţine arme nucleare şi prezintă aspiraţii hegemonice. SUA are o dilemă ȋn ceea ce priveşte Extremul Orient: ce fel de structură multilaterală de securitate ar putea fi posibilă de ȋnfăptuit pentru a nu se produce conflictele de putere care au avut loc ȋn Europa?Evident, ȋn Europa şi Extremul Orient sunt necesare iniţierea unor procese constructive, care să ducă la crearea de noi structuri diferite ȋnsă de la o regiune la alta (UE, Cooperare Economică Asia-Pacific).

Cairo, Orientul Mijociu şi pacea Orientul Mijlociu are un rol important la nivel internaţional şi se afirmă prin intervenţiile şi rolul SUA ȋn această regiune precum şi prin problemele cu care se confruntă, specifice acestei zone. Pentru prima dată ȋn istorie Orientul Mijlociu nu este obiectul unei dispute dintre marile puteri, pentru că această zonă se află sub influenţa unei singure ţări: SUA.In ciuda numeroaselor probleme ȋntâlnite ȋn Orientul Mijlociu de remarcat este că sunt state ce deţin arme nucleare precum Israel sau Iran. Această zonă este una nesigură, iar fără conducerea şi presiunile exercitate de SUA, părţilenu vor ajunge niciodată la un acord.

Criza postcomunismului Europa, Extremul şi Mijlociul Orient sunt cele trei zone ȋn care Statele Unite au un rol şi o influenţă important. In afara acestor poli şi a triunghiului descries de ele, avem o lume postcomunistă. Prăbuşirea masivă socio-politică a URSS-ului este unică ȋn istorie şi lipsită de speranţă de revenire. Colapsul politic ce a dus la cel economic este ȋnsoţit de o totală pierdere a voinţei, perspectivei dar şi a ȋncrederii. Acest declin al comunismului deschide porţile succesului definitive al democraţiei sau al haosului ȋn cazul insuccesului. Accederea la independenţă a foştilor sateliţi ai URSS, are implicaţii clare ȋn dezagregarea autorităţii centrale. Armata sovietică rezinstă, ȋnsă este supusă nenumeroaselor presiuni pentru dezmembrarea şi integrarea acesteia ȋn cadrul republicilor. Occidentalii trebuie să fie pregătiti ȋn eventualitatea că acestă dezintegrare a URSS-ului ar antrena şi alte forţe ce s-ar putea răspândi şi ȋn alte regiuni, devenind incontrolabilă.Occidentul trebuie să ia măsuri şi să susţină ţările nou create şi independente pentru a avea parte de o trecere mai uşoară şi mai rapidă de la comunism la democraţie. De asemenea, şi SUA se va implica ȋn acest process alături de Comunităţile Europene şi Japonia (prin motivări comerciale precum reducerea sau eliminarea unor taxe de export-import).

Ordine sau dezordine şi conducerea de către SUA Privită din perspectivă istorică, noua ordine mondială se ȋndreaptă spre supranaţional. Sistemul internaţionalal anilor ’90 nu se compară cu cel al anilor ’30 (datorită tehnologiei şi a percepţiilor diferite) dar nici cu cel ce va fi peste 50 ani (care probabil va fi mult mai supranaţional şi interdependent faţă de azi).

Noua ordine mondilă reclamă implicarea Statelor Unite dar şi conducerea de către acestea. In regiunile globului unde există conflicte sau problem nerezolvate, influenţa, răbdarea, puterea şi prosperitatea SUA vor fi factori decisive ȋn evoluţia spre ordine sau involuţia spre dezordine.

Carp Loredana, an II, Gr. 4

Razboiul Rece si consecintele sale

Razboiul, in general, a fost definit drept continuarea politicii cu alte mijloace. Razboiul Rece a fost o confruntare deschisa nonmilitara si limitata care s-a desfasurat dupa al Doilea Razboi Mondial intre doua grupuri de state care aveau sisteme politice diametral opuse. Intr-un grup de state se aflau U.R.S.S. si aliatii ei carora li se mai spunea si Blocul Oriental sau Rasaritean. Celalalt grup de state cuprindea S.U.A. si aliatii lor numiti Blocul Occidental sau Apusean. Din punct de vedere military politic confruntarea a fost intre NATO si Pactul de la Varsovia, din punct de vedere economic confruntarea a fost intre capitalism si socialism, iar la nivel ideologico-politic confruntarea a fost intre democratiile liberale occidentale si regimurile comuniste totalitare. Ifruntarea dintre cele doua blocuri a fost numita Razboiul Rece deoarece nu s-a ajuns la confruntari directe militare dintre supraputeri. Din punct de vedere al studiilor strategice nu se putea ajunge la un razboi cald datorita faptului ca ambele supraputeri s-au dotat cu arme atomice si nucleare ceea ce a creeat o situatie de blocare reciproca.

Razboiul Rece a dominat politica externe a S.U.A. si a U.R.S.S. inca din 1947 cand s-a folosit prima oara termenul si pana la colapsul Uniunii Sovietice din 1991.

Razboaie indirecte in cadrul Razboiului Rece au mai fost in Vietnam (1959-1975) purtat intre Republica Democrata Vietnam (Vienamul de nord) si Republica Vietnam (Vietnamul de sud) sprijinita de Statele Unite. Conflictul s-a incheiat cu infrangerea Vietnamului de sud si unificarea tarii sub conducere comunista. In contextual Razboiului Rece o alta confruntare a fost sic ea din Afganistan ce a durat 9 ani. Fortele implicate au fost Partidul Democrat din Afganistan sustinut de fortele sovietice si de rebelii islamisti.

Crizele Razboiului ReceMomentele de varf ale Razboiului Rece au fost cele in care confruntarea dintre cele doua puteri a

fost inevitabila: Blocada Berlinului (iunie 1948-mai 1949), Razboiul din Coreea (1950-1953), Criza Suezului (1956) si Criza rachetelor din Cuba (1962).

Blocada BerlinuluiRuptura dintre blocul sovietic si occident a fost completa odata cu Blocada Berlinului din 1948-

1949. Aceasta a avut loc ca urmare a divizarii Germaniei ocupate, intre S.U.A., Marea Britanie, Franta si U.R.S.S.. Nemultumirile au fost atat de mari incat sovieticii au hotarat sa izoleze capitala. La 31 martie 1948 maresalul Vladimir Sokolovski, comandantul sef al fortelor sovietice in Germania, a ahotarat sa controleze din punct de vedere militar toate reletiile din zona occidentala si orientala. Raspunsul occidentului a fost un treansport aerian, de proportii uriase, care aprovizionau Berlinul de vest cu bunuri si alimente, pana la ridicarea blocadei de catre sovietici. Acestia au pus capat blocadei la 12 mai 1949, Berlinul de vast a fost alipit Germaniei occidentale prin sosea sic ale ferata. Berlinul

devine emblema luptei pentru libertate in fata U.R.S.S., permite eliberare politice si reintegrarea in tabara occidentala.

Epilogul acestei crize este reprezentat de formarea, in 1949, a doua state germane: Republica Federala Germana (R.F.G.-8 mai) cu capitala la Bonn, Republica Demecrata Germana (R.D.G.-7 octombrie) cu capitala la Berlinul de est.

Razboiul de CoreeaAcest razboi este considerat cel mai devastator al perioadei. La momentul diviziunii Coreei,

secretarul de stat American Byrnes a inclinat catre idea impingerii granitei cat mai spre nord posibil. S.U.A. a sugerat Paralela 38 ca linie de democratie si propunerea a fost acceptata de Stalin deoarece plasa sub influenta sovietica zona nordica care era mult mai industrializata. Ca urmare U.R.S.S. a instalat la guvernare un partid communist care sa serveasca intereselor sovietice. S.U.A. considerand Coreea ca fiind de o importanta strategica redusa a decis sa instaleze un guvern autohton si sa se retraga cu un minim de efecte negative. A urmat organizarea alegerilor libere din mai 1948, sub tutela O.N.U., urmate la scurt timp de adoptarea Constitutiei Republicii Coreea. In scurt timp in nord, Rusia a contra-atacat prin institutionalizarea Republicii Democrate Populare Coreea si si-a retras trupele in luna decembrie, iar S.U.A. a urmat exemplul sovieticiler retragandu-si trupele. Deoareec S.U.A. nu dorea sa asiste la o prabusire a Coreei de sud, a furnizat guvernului de la Seul suficient suport economic si militar pentru a putea face fata provocarilor interne si atacurilor de guerila. Pana in 1950 Coreea de sud si-a consolidate securitatea interna. Liderul nord coreean Kim II Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o invazie a Coreei de sud motivand ca celulele Partidului Muncitoresc sunt extreme de active in sud, iar populatia va declansa o revolta atunci cand partidul va da semnalul. Astfel la 25 iulie 1950 doua corpuri de armata nord-coreeana au invadat sudul, trecand Paralela 38. Decizia Statelor Unite de a se implica in conflict nu a fost luata in virtutea unor sentimente de simpatie fata de natiunea nord-coreeana sau datorita importantei sale strategice, ci in dorinta amortizarii tensiunilor generate in sistemul international. Initial ajutorul Statelor Unite si al Marii Britanii s-a materializat in support aerian si naval. Insa in curand s-a conturat nevoia unei implicari concrete. Astfel pe 7 octombrie 1950 o revolutie britanica aprobata de Adunarea Generala, a imputernicit fortele O.N.U. sa traverseze Paralela 38, sa restabileasca ordiea in Peninsula sis a organizeze alegeri. La data de 7 decembrie, fortele omuniste au impins frontal la doar 32 km deasupra Paralelei 38. In ajunul Anului Nou fortele chineze si nord-coreene au lansat o ofensiva majora capturan si evacuand Seulul, capitala sudului. In iulie 1951 Rusia s-a aratat dispusa la negocieri insa caste au fost deosebit de dure intinzandu-se pe parcursul a doi ani. In octombrie 1952 Comandamentul O.N.U. a facut o oferta finala de pace si odata cu respingerea ei de catre comunisti s-a retras de la masa negocierilor pe o perioda nelimitata. Unfactor decisive in reluarea negocierilor de pace a fost decesul lui Stalin din 5 martie 1953. Un armistitiu a fost semnat la Pan Mun Jou pe 27 iulie 1953 la cinci linu de la moartea lui Stalin. Bilantu razboiului este infiorator:900.000 chinezi, 1,5 milioane de nord-coreeni si 1,3 milioane de sud-coreeni. De asemenea , 34.000 de americani au murit in lupta si petste 100.000 au fost raniti.

Criza SuezuluiCriza Suezului este un episode al Razboiului Rece constand in atacarea Egiptului de catre Franta

si Marea Britanie pentru redobandirea controlului asupra Canalului Suez si Israel. Criza politico-militara a izbucnit ca urmare a hotararii lui Gamal Abdul Naser din 26 iulie 1956 de a nationaliza Canalul Suez, respextiv respingerea ofertei Americano-britanica de a construe barajul de la Assuan, lucrare care urma sa permita irigarea unui million de hectare in Egipt sis a rezolve o parte din problemele de aprovizionare ale tarii. Negocierile nu au dus la nici accord si astfel Franta si Marea Britanie se pun de accord cu

Israelul si stabilesc in secret un plan ce presupune ca Israeleul sa atace Egiptul pe 29 octombrie, apoi Franta si Marea Britanie, sub pretextul securitatii canalului, ar adresa un ultimatum Egiptului si Israelului cerand retragerea trupelor lor la 15 km de canal. Daca nu, vor ocupa canalul pentru asigurarea libertatii navigatiei. Aceasta operatiune a fost vazuta ca o operatiune coloniala de lumea a treia, iar U.R.S.S. profita de aceasta pentru a incerac sa inconjure tarile NATO. Prin intermediul lumii a treia. Americanii au fost nemultumiti de decizie luata de Franta si Marea Britanie fara consimtamantul lor, astfel le-a refuzat garantarea securitatii fata de U.R.S.S. care a dat un ultimatum cu privire la a se pune capat operatiunii si a declarat ca este gata sa utilizeze arme moderne distructive. Razboiul din Suez are doi invingatori U.R.S.S. si Egipt.

Criza rachetelor din CubaCriza dun Cuba marcheaza un moment crucial in desfasurarea relatiilor internationale, fiind

apreciata drept cea mai grava dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Aceasta a dus lumea in pragul unui razboi nuclear. Che Guevara, Fidel Castro Ruz, Camilo Cienfuegos, Raul Castro Ruz, si armata lor de rebeli a fost unul din grupele de guerila care se opuneau dictatorului Cubei, Fulgencia Batista. ,,Miscare 26 iulie’’ a lui Castro a absorbit rapid toate aceste miscari si a cucerit puterea formand in 1959 guvernul, dupa Victoria impotriva forteler militare loiale lui Batista. In momentul in care Batista a fost inlaturat de la putere, 75% din terenul cultivabil era propietatea cetatenilor straini si a companiilor straine. In scurta vreme relatiile cu S.U.A. s-au deteriorat. Castro s-a declarat communist, explicand ca vrea sa construiasca socialismul in Cuba. Astfel au fost stabilite relatii diplomatice cu Uniunea Sovietica. In urmatoarele decenii Cuba a primit ajutor de la U.R.S.S.; in schimbul zaharului cubanez sovieticii livrand petrol. O parte din cantitatea aceasta de potrol era consumata de Cuba iar restul era vandut pe piata mondiala pentru un profit de catve miliarde de dolari. La inceputul anului 1962 relatiile dintr Cuba si sovietici s-au deteriorate. Ajutorul acordat de sovietici nu mai compensa decat intro foarte mica masura. Castro a cerut Uniunii Sovietice includerea in Pactul de la Varsovia insa cererea i-a fost refuzata sub pretextul necestatii continuitatii geografice a Pactului si aratandu-I caracterul regional.

Presedintele American J.F. Kennedy a anuntat intr-un discurt televizat, ca avioanele americane de spionaj au descoperit baze rusesti de lansara a rachetele SS-4 Sandal in Cuba, in Cristobal, San Candelaria, Guanajay, Sagua la Grande si Remedias. Aceste rachete purtand focoase termonucleare, constituiau un pericol imminent deoarece, avand raza de actiune medie 2000 km erau capabile sa loveasca un numar mare de orase americane foarte importante, precum Washington. Kennedy a anuntat ca va ordona o ,,carantina navala’’ a Cubei pentru a impiedica navele sovietice sa mai transporte pe insula armament, si a explicat faptul ca S.U.A. nu va mai tolera existenta amplasamentelor de lansare a rechetelor. Pe 14 octombrie 1962, personalul tehnic al spionajului American care analiza datele avionului-spion U-2, a descoperit ca sovieticii construiau baze de lansat proiectile de raza medie in Cuba. In noaptea zilei de 22 octombrie, Kennedy a anuntat decizia luata pe postaul national de televiziune. In timpul urmatoarelor 6 zile, criza a crescut pana la punctual in care era gata sa izbucneasca un razboi nuclear intre cele doua superputeri. Pe 23 octombrie a inceput carantina Cubei si a impins linia carantinei inapoi cu 500 mile.

Dup ace un avion de spionaj U-2 a fost doborat in Cuba , iar pilotul ce il conducea, maiorul Rudolf Anderson a fost ucis, Kennedy a interzis o replica militara, exceptand cazul in care mai multe avioane de supraveghere ar fi tintite deasupra Cubei. Pentru a detensiona criza, Kennedy si sfatuitorii sai au fost de accord sa dezarmeze in secret bazele de rachete din Turcia, dar doar la o data ulterioara, pentru a preintampina protestele Turciei, un membru cheie al NATO. Pe 28 octombrie Hrusciov a anuntat intentia guvernului sau de a demonta si indeparta toate armele ofensive sovietice din Cuba. Criza

proiectilelor cubaneze s-a incheiat iar Kennedy a retras blocada navala si pana la sfarsitul anului tate rachetele offensive au fost luate din Cuba. Curand dupa acestea S.U.A. si-a retras proiectilele din Turcia.

Sahru Ioana-Irina, an II, gr. 4

Razboiul Rece şi consecinţele sale

Razboiul Rece este termenul folosit pentru a descrie interesele relatiilor intre SUA si Uniunea Sovietica fosta URSS, fiecare fiind in fruntea unor aliante de mare forta intre 1947-1989. Razboiul a fost „rece”deoarece relatiile intre cele doua mari puteri au fost reci, dar nu s-au infierbantat niciodata intr-un razboi armat. Pe langa traditionala rivalitate intre cele doua puteri, conflictul se baza si pe o ciocnire de ideologii, intre sistemul democratic capitalist din SUA si sistemul totalitar din URSS. Poate ca Occidentul ar fi putut invinge mai devreme, dar cu un pret mai ridicat si cu un risc mai mare de declansare a unui razboi. O mai mare elasticitate a Occidentului in 1953 ar fi putut inlesni o retragere a sovieticilor din Germania nazista. Kremlinul ar fi recurs aproape sigur la armata pentru a-si mentine controlul asupra Varsoviei si Pragai, in timp ce in vest neutralizarea Germaniei ar fi putut impiedica stabilirea unor legaturi stranse intre America si Europa. Cu toate astea Razboiul Rece nu s-ar fi incheiat. Comunismul inca triumfa in Europa si URSS si nu dadea semne ca ar fi in faza de prabusire. Unica ocazie ce ar fi putut duce la incheierea Razboiului Rece a fost la inceputul anului 1970 prin Tratatul pacii din Westfalia. Dar atunci ambele parti ar fi sa accepte status-quo-ul din Europa, asa cum fusese stabilit. Orice acceptare a status-qou-ului european ar fi insemnat pentru sovietici doar un expedient temporar. Razboiul Rece a luat sfarsit in cele din urma pentru ca Occidentul a reusit sa combine politica de ingradire ferma cu o ofensiva activa in domeniul drepturilor omului si cu acumularea masiva de armament strategic. Occidentul ar fi fost in masura sa castige in urma cu aproximativ 10 ani , daca ar fi adoptat mai devreme o atitudine strategica si ideologica ofensiva. In realitate statele democratice nu pot adopta o strategie ofensiva care impune mobilizare ideologica si militara daca nu exista o provocare dinspre partea adversa. Povara cea mai grea pe toata perioada Razboiului Rece a fost dusa de catre America , cea care a sustinut ample eforturi menite sa strapunga Cortina de Fier. America a fost cea care pe toata perioada Razboiului Rece a descurajat puterea sovietica printr-o atitudine si un mod de a conduce care nu a fost in toate privintele remarcabil de consecvente. In schimb politica sovietica a fost lipsita de consecventa. Cu exceptia persoanei lui Stalin , conducatorii sovietici s-au dovedit a fi mai putin fermi si mai putin eficienti decat cei americani. Stalin a fost „ Marele strateg” care isi dramuia cu grija resursele , isi devora dusmanii, folosind cu prudenta mistificarile pentru a masca slabiciunile sistemului sau. Cu toate acestea el a comis o eroare fundamentala si decisiva din punct de vedere istoric: politica sa brutala in Europa Centrala si de Est a determinat unirea Occidentului, iar aceasta unitate a impiedicat dezangajarea Americii din Europa.O data ce acest lucru a devenit limpede, o victorie sovietica decisiva nu a mai fost posibila.Urmasii lui Stalin au fost doar oameni de mica anvergura.Ultimul lider sovietic , Gorbaciov poate fi considerat in plan practic „Omul marilor erori de strategie”, iar in perspectiva istorica un personaj tragic.Oare cu asa conducatori ar fi putut sovieticii sa castige Razboiul Rece? Deznodamantul a fost produsul unor factori obiectivi si subiectivi , iar partea sovietica s-a dovedit a fi dezavantajata in ambele privinte.Sistemul social-economic occidental s-a aratat a fi mult mai puternic iar ideile care ii stau la baza mult mai

atragatoare. Conchidem ca o victorie deplina a sovieticilor nu ar fi fost posibila niciodata, cu exceptia unei etape foarte scurte , imediat dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial. Obiectivul strategiccentral al Occidentului fata de fostul sau adversar din timpul Razboiului Rece , ar trebui sa fie recunoasterea faptului ca, din punct de vedere istoric, prabusirea Uniunii Sovietice stat care a dainuit peste 70 de ani este mai mult decat eclipsata de dezintegrarea marelui imperiu rus , care a rezistat mai bine de 300 de ani.Este deja limpede ca tranzitia postcomunista in fostul imperiu va fi mai dificila si de mult mai lunga durata decat a fost reconstructia democratica a Germaniei sau a Japoniei dupa 1945.Occidentul trebuie sa sprijine aceasta tranzitie cu aceeasi angajare si marinimie cu care a actionat America dupa victoria din 1945.Orice atitudine ambigua a Occidentului ar putea dovedi miopie in aprecierea situatiei istorice.Aceasta prefacere social economica va fi de durata si dificila.Oferind sprijin si sfaturi Occidentul trebuie sa fie atent sa nu inlocuiasca vechile dogme comuniste cu dogme noi, proprii, legate de aplicarea practiciloor capitaliste.Consecintele Razboiului Recec pun, deci in fata Occidentului o agenda de dimensiuni cu adevarat impresionante.Principalul ei scop este cel de a oferi o garantie ca dezintegrarea Uniunii Sovietice coincide cu sfarsitul pasnic si sigur al imperiului rus si ca prabusirea comunismului inseamna intr-adevar sfarsitul fazei utopice in istoria politica moderna.

Marea transformare Aceasta transformare survine in urma imploziei statului comunist in tarile Europei Centrale. La inceputul ei nu exista nici un model orientativ pe baza caruia sa fie abordata , iar Occidentul surprins de rapida dezintegrare a comunismului , nu a fost pregatit in mod corespunzatorpentru participarea la sarcina complexa a transformarii fostelor sisteme de tip sovietic.Procesul de transformare- cele cinci lectii I.Popoarele eliberate din fostele tari comuniste aveau o imagine gresita despre genul de ajutor pe care ar fi urmat sa-l primeasca de la Occident, ele asteptandu-se la un nou plan „Marshall”

II. Procesul de transformare nu se desfasoara in flux continuu, ci este o succesiune de etape distincte, iar fostele state comuniste nu le traverseaza toate in acelasi ritm, nefiind toate in aceeasi etapa a procesului de transformare. Transformarea are loc in mai multe faze , prima fiind eliminarea sistemului unipartid si a sistemului politienesc, stabilizarea monedei concomitent cu eliminarea controlului preturilor si a subventiilor, desfiintarea productiei colectivizate si initierea privatizarii spontane. A doua faza consta in adoptarea unei noi constitutii si a unui nou sistem electoral ,organizarea de alegeri, in acelasi timp trebuie lansata o transformare economica mai larga care sa cuprinda instituirea unui sector bancar , privatizarea mica si mijlocie.In a treia faza incep sa functioneze institutii si procese democratice, economia creste in ritm sustinut, se formeaza partide politice si ia fiinta o cultura politica democratica. Aceasta faza poate fi descrisa drept una a consolidarii politice si a avantului economic. III. A treia lectie se refera la primatul reformei politice ca baza pentru o reforma economica eficienta. Un consens politic , democratic si procese politice eficace sunt esentiale pentru initierea si traversarea cu succes a primului stadiu critic de schimbare. La inceput consensul democratic reclama prezenta unui lider popular ,charismatic dar apoi face necesara prezenta sau organizarea rapida a unei miscari politice care sa il sustina pe acesta intr-o maniera institutionalizata si care sa fie capabila sa isi mentina sprijinul popular. IV. Toate cele de mai sus conduc la o a patra lectie, care decurge din cele trei anterioare : transformarea rapida si cuprinzatoare – terapia de soc a asa numitei abordari big-bang –este posibila numai daca exista toate conditiile necesare, atat cele subiective , cat si cele obiective. Un exemplu elocvent este Polonia.

V. A cincea si ultima lectie cu privire la reconstructia postcomunista decurge din acest ultim punct: nu trebuie excluse strategiile de transformare care implica o trecere mai lenta prin cele cateva etape necesare si se bazeaza mai degraba pe o indrumare permanenta din partea guvernului , decta pur si simplu , pe desca tusarea unor forte ale pietei independente si dinamice.

Andronic Marcel, an II, gr. 4

Marea transformare

Răspunsul occidental Pentru a ȋncuraja transformarea postcomunistă e nevoie ȋn primul rând de ajutorul occidental, unul substanţial, esenţial asigurării păcii. Apoi, după ce sprijinul ȋncetează a mai fi un factor esenţial, accesul pe pieţele occidentale şi investiţiile străine devin un factor important. Totuşi, după ȋncheierea primei faze critice, pe parcursul căreia asistenţa externă are o importanţă crucial, natura politicilor interne, disciplina şi motivaţia social devin mult mai importante decât afluxul de capital extern. In ceea ce priveşte afluxul de capital este important stabilirea unor condiţii clare şi o supraveghere strict a utilizării acestui capital, tocami pentru a se evita furturi de proporţii precum cele ȋnregistrate ȋn Polonia sau Rusia-ȋn anii ’80 au fost deturnaţi nu mai puţin de 23 mld $, din 86 mld$ primiţi, de la scopurile iniţiale. Occidentalii trebuie să ȋncurajeze ţările primitoare de capital pentru reformele dureroase (sacrificii interne, suferinţă sicială) dar necesare. Un aspect nu tocmai pozitiv este acela că nu e uşor să proiectezi o perspectivă optimist asupra viitorului (mai ales ȋn ceea ce priveşte ruşii).

Un viitor diferenţiat Avem ţări care au perspective positive, ce nu se vor abate de la drumul lor spre o democraţie pluralistă viabilă (Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia), dar şi ţări ale căror perspective sunt ȋncurajante ȋnsă un eventual eşec politic sau economic nu e exclus (Slovacia, Croaţia, Bulgaria, România, Lituania, Letonia, Kârghistan, Turkmenistan). O altă categorie de ţări sunt acelea ale căror viitor economic şi politic rămâne neclarificat până (la ȋnceputul sec.XXI (Rusia, Ucraina, Belarus, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Kazakstan, Uzbekistan) sau ale căror perspective sunt nepromiţătoare ȋn present dar şi ȋn viitor (Serbia, Albania, Macedonia, Bosnia, Moldova, Tadjikistan). Evoluţia Rusiei ȋn procesul de transformare este remarcabil. Are tendinţe positive: a dat start transformării prin alaborarea constituţiei prin care se va pune bazele unui sistem democratic; apoi, printr-un ȋnceput de privatizare a economiei s-au făcut primii paşi ȋn stabilizarea ei. La nivel politic, preşedintele Boris Elţȋn şi ministrul de externe Andrei Kozârev au denunţat aspiraţiile imperial.

Un aspect negativ este că atât inflaţia cât şi rata şomajului creşte destul de mult ȋn acestă perioadă, iar politica monetară nu era eficientă. Lipseşte de asemenea consecvenţa şi coeziunea economică, se ȋnregistrază o masivă deturnare a fondurilor şi ajutoarelor occidentale. Un element care complică şi mai mult situaţia este renaşterea aspiraţiilor imperial ale Rusiei, ce duc la o intensificare a tensiunilor cu Ucraina şi statele vecine.

Ce ar mai trebui să facă Occidentul? In primul rând elaborarea unei strategii cuprinzătoare, centrată pe spaţiul rusesc şi postcomunist, şi pe termen lung, care să prevadă obiective geopolitice şi economice. SUA ar trebui să insiste asupra creării unui consiliu permanent de planificare strategică al Grupului celor 7 (Marea Britanie, SUA, Franţa, Canada, Italia, Japonia şi Germania) pentru a supraveghea schimbările şi să pledeze pentru necesara diviziune a muncii ȋntre principalele puteri occidentale. S-ar putea acorda credite occidentale pentru exporturile de alimente şi bunuri de consum din Europa Centrală către Rusia. In al doilea rând, G7 ar trebui să adopte un plan complex de ajutorare pentru Ucraina ȋn parallel cu cel adoptat pentru Rusia. Astfel, ȋn prima parte a anului 1992 FMI a afirmat că Rusia are nevoie de un ajutor extern de circa 24 mld$ şi că celelalte state ar avea nevoie de ȋncă 20 mld$. In al treilea rând, accesul pe pieţele occidentale ar trebui ȋnlesnite, iar investiţiile să ȋnregistreze o creştere. Aceasta trebuie să fie ţinta iniţiativelor G7. In al cincilea rând, SUA ar trebui să renunţe la sfaturile dogmatice pe care le oferă statelor postcomuniste (piaţă liberă, eliminare rolului statului ȋn orientarea dezvolării economice). In fine, nu e devreme pentru ȋnceperea discuţiilor despre noile şi necesarele reglementări de securitate. Insecuritatea geopolitică creşte ȋn lumea fost sovietică şi devine o problem politică gravă ca şi grijile social-economice. De aceea, s-a optat pentru acceptarea treptată a statelor fost comuniste ȋn NATO. Se speră că acestea vor da rezultate şi vom avea un sistem mai stabil şi o Europă democrată.

Carp Loredana, an II, gr. 4

Parteneriatul prematur

Perioda dupa Razboiul Rece a fost destul de grea atat pentru Uniunea Sovietica ce continua sa se dezintegreze cat si pentru statele din imediata apropiere ce cautau sa isi obtina independenta economica si politica.Insa ceea ce este cu adevarat surprinzator este faptul ca dupa Razboiul Rece nu a mai urmat nici un conflic americano-sovietic,insa au existat mai multe cazuri de ciocniri militare indirecte . Aici putem vorbi despre confruntarea celor doua puteri la Berlin si respingerea Coreei de Sud actiunea sprijinita de sovietici.Uniunea Sovietica se prabuseste la cateva luni dupa Razboiul din Golf cele 15 republici ale Uniunii Sovietice printre care Rusia sub presedintele Boris Eltin au inceput sa preia puterea de la guvernul central ce nu mai putea face fata.Partidul comunist a a fost interzis si incetul cu incetul atat capitalismul cat si democratia au fost adoptate la baza economiilor si sistemelor politice din fostele state sovietice. Lucrarea tine sa prezinte incercarea esuata a Americii de a incheia un parteneriat solid cu Rusia lucru acesta nefiind posibil datorita tendintei imperiale a rusilor. Americanii au incercat sa sprijine pe cat

posibil toate actiunile acesteia insa prin acest sprijin practic se dorea o incetare a amenintarii preluarii economiilor ce fusese sub dominatie sovietica si o promovare a neproliferarii armelor nucleare,lucru ce a fost posibil in anii ’90 cand Rusia si Statele Unite au convenit asupra unor reduceri masive de armament nucleare. Dorinta statelor de a evoluat indepedent fata de Rusia este diminuata de acest impuls imperial pe care aceasta il are in relatiile cu tarile din imediata apropiere, in special inclinatia presedintelui Eltin spre autoritarism face ca o Rusie democratica sa fie departe de a fi realizata. Vointa armatei ruse de a se impune in tari precum Moldova,Crimeea ,Osetia ,Abhazia ,Georgia ,Tadjikistan si nu numai ,a fost confirmata in 1993 cand conducerea armatei ruse si-a afirmat dreptul de a interveni de facto in fostele republici sovietice in cazul in care evenimentele de acolo ar putea pune in pericol interesele Rusiei. Politica imperiala a Rusiei era aceea de a deposeda statele independente de autonomia lor economica si impiedicarea constituirii unor forte armate separate. Liderii rusi se temeau ca expansiunea NATO in Europa de Est va plasa forte militare occidentale ce ar putea ameninta granitele Rusiei creand astfel o noua divizarea a Europei.S-au realizat o multitudine de acorduri si relatii intre care:carta CSI,un tratat colectiv de securitate,un acord colectiv de mentinere a pacii o noua zona a rublei si o uniune economica formala aceste fiind realizate pentru a reconstitui unele dintre legaturile institutionale care asigurasera ,unitatea fostei URSS.Tendinta imperiala a fost evidentiata de subordonarea care era ceruta fata de Moscova a mai multor tari printre care si Belarus si Georgia acolo unde interventia militara a facut ca inca o data Rusia sa demonstreze ca inca mai doreste sa obtina suprematia in tarile din vecinatatea apropiata.De asemenea acest lucru s-a intamplat si in Ucraina unde au fost intensificate numeroase presiuni economice si militare ce doreau stoparea tarii ce isi dorea sa isi mentina independenta .Inainte de anul 1993 tarile ce au putut ramane suverane, rusii neputand sa le acapareze au fost Turkmenistanul,Uzbekistanul si Ucraina.In anii urmatori numeroase declaratii au fost facute insa rusii erau constienti de faptul ca nici vechiul imperiu tarist ,nici Uniunea Sovietica si nici fosta dominare a Europei Centrale nu mai puteau fi reconstituite,desi tara a fost atatea secole la rad o mare putere si incercarile ei de a se reintoarce acolo unde a fost erau perfect justificabile de catre comunisti.Acest parteneriat intre americani si rusi era unul ce tinea strict de interesele celor doua mari puteri interesele celorlante tari fiind aproape ignorate de aceea proiectul este unul ce nu ia in calcul numeroasele conflicte ce ar aparea in zona Euro-Atlantica fiecare tara avand un cuvant de spus in luarea deciziilor.Astel relatiile Occidentului cu Rusia si cu celelalte republici au fost foarte controversate incepand cu anii 90 din cauza propiilor probleme economice si a sentimentului ca Rusia avea nevoie de reforme interne mai mult decat de ajutor extern .Sfarsitul Razboiului Rece a facut ca Rusia sa treaca prin nenumarate schimbari de la slabiciunea interna la crearea unui plurarism politic ce incerca o structurare a unei democratii reale si durabile astfel acesta din urma oferea cel mai bun context pentru eliminarea oricarei tendinte imperialiste a Rusiei .O data cu trecerea timpului s-a dovedit ca orice incercare de colaborare cu rusii este aproape imposibila acestia nu au renuntat si nici nu vor renunta la incercarea de a domina tarile ce au fost sub influenta sovietica desi acest lucru este aproape imposibil in contextul de dupa Razboiul Rece.Asadar s-a dovedit ca strategiile si iluziile ca un parteneriat ar rezolva situatiile conflictuale au fost in zadar si ca indeplinirea unui parteneriat ruso-american nu atrage dupa sine numai o intelegere reciproca ci si un cadru geopolitic constructiv in care toate tarile sa coopereze pentru o buna desfasurare

Jereghi Maricela, an II, gr. 4

Un plan pentru Europa

Extinderea NATO se confrunta cu trei probleme importante generate de sfarsitul razboiului Rece. O prima problema ar fi legata de Alianta Euro-Atlantica si de intinderea sa.Cea de-a doua problema o reprezinta rolul Germaniei in Europa dupa razboiul Rece iar a treia: care ar trebui sa fie relatia Europei si a NATO cu Rusia?Este necesar sa se dea raspuns la toate cele trei intrebari daca se doreste ca America sa detina o relatie buna si de durata cu Europa.In cazul unei esec in gasirea unui raspuns concludent la prima intrebare ar putea da nastere unei instabilitati politice.Securitatea Americii este legata de secolul Europei si este evident ca europenii doresc sa pastreze Alianta Euro-Atlantica.Totodata se impune si stabilirea unor raporturi mai stranse intre consolidarea unei Rusii cu adevarat democratice si inofensive.Pe masura ce Uniunea Europeana doreste sa se largeasca prin primirea de noi membri,acelasi lucru il va face si Uniunea Europei Occidentale situate intre Europa Occidentala si Rusia influenteaza securitatea Americii.Germania si Rusia. Nato a fost infiintata in mare masura ca riposte la pericolele pe care le reprezinta puterea disproportionata a acestor doua state pentru ordinea europeana stabila.Nato a creat un cadru sigur atat pentru afirmarea rolului constructiv al Germaniei in curs de unificare cat si pentru apararea Europei Occidentale de Uniunea Sovietica.Astazi,problema consta in gasirea unei solutii care sa consolideze Germania intr-o Europᾶ mai ampla si sa detina o relatie de cooperare cu noua Rusie iar relatia sa fie una cat se poate de pasnica.Trebuie mentionat faptul ca atat Germania cat si Rusia se afla intr-un process de redefinire nationala deosebit de sensibil.Democratia Germaniei nu se pune in discutie, dar democratia Rusiei este destul de fargila si cat se poate de imprevizibila.Lupta politica din interiorul Rusiei se invarte in jurul problemei daca Rusia va fi un stat national si european sau daca urmeaza sa devina un stat euro-asiatic cu statut imperial.Se mentioneaza si faptul ca nu este un lucru clar daca rusii vor sa faca parte din Nato dar daca vor fi exclusi,Rusia va capata nuante din ce in ce mai antieuropene.De aceea problema asocierii Rusiei trebuie sa fie lasata deschisa iar solutionarea ei va fi in functie de cat de rapida va fi procesul de largire a UE.Un program de actiune. Se prezinta criiteriile pe baza carora se acorda statutul de membru al Nato.Acestea trebuie sa fie generale si sa defineasca standardele politice.Minstrul francez al apararii Francois Leotard a formulat posibilitatea ca noile democratii sa se alature Aliantei Atlantice nu trebuie privita numai pe plan militar , ci trebuie analizata si global, prin dimensiuni politice, militare, economice si chiar cultural ale integrarii cu Occidentul.Se pare ca exista un consens larg in privinta criteriilor de baza privind apartenenta la alianta: un sistem democratic stabil care trebuie sa fie bazat pe o economie de piata care functioneaza favorabil, respectarea drepturilor minoritatilor nationale preferandu-se o invecinare geografica cu alianta si o transparenta a politicii si a bugetelor de aparare.De preferat ar fi ca alinata sa-si faca oficial cunoscute criteriile de extindere si sa numeasca statele care par sa indeplineasca in etapa actuala, astfel ar inceta controversele cu Moscova pe tema daca Nato ar trebui sa se extinda sau nu.Se precizeaza faptul ca Nato nu trebuie facuta prin cultivarea isteriei antirusesti.Propunerea facuta Rusiei privitoare la o noua structura comuna ar trebui sa aiba doua componente:prima, un tratat official de cooperare globala in ceea ce priveste securitatea incheiat intre Nato si Federatia Rusa, iar a doua , un nou mecanism pentru consultari in problem de securitate creat in CSCE.Aceasta strategie ar reprezenta un raspuns efficient la temerile Rusiei.

Tarile Baltice si Ucraina: noi complicatii. Chiar daca extinderea Nato va avea o rezolvare pozitiva a ingrijorarilor Rusiei,anumite neintelegeri si probleme vor continua sa persiste.Statele baltice isi apara independent si doresc sa devina parte integranta a Europei iar Ucraina se considera neutra deoarece a rezistat presiunilor Rusiei de a o integra in tratatul de securitate al CSI, dominat de Moscova.Aceste doua probleme a tarilor baltice si a Ucrainei creeaza complicatii politice destul de diferite:balticii isi vor spori eforturile pentru a deveni urmatorii membri ai aliantei iar in ceea ce priveste situatia ucraineana este mai imprevizibila dar de asemenea este posibil ca Ucraina sa nu insiste sa obtina statutul oficial de membru in alianta,mai ales daca intre timp, relatiile cu Rusia devin mai stabile.Dupa etapa “Carol cel Mare” Opinia pubilca americana si mai ales victoria rasunatoare a republicanilor in alegerile pentru Congres din noiembrie 1944 ar sprijini un asemenea program.Congrsul a aprobat asa-numitul amendament Brown( doar 22 de senatori din care 21 democrati l- au votat impotriva, iar 74 l-au sustinut).Aceasta lege stipuleaza ca, in perioada ce urmeaza, patru state central-europene urmeaza sa beneficieze de avantaje special acordate prin cooperarea in logistica si achizitionare de arme, avantaje in general membrilor NATO.Extinderea Nato va atrage noi responsabilitati si reprezinta un pas serios in care trebuie tinut cont detaliat de raspunderile si riscurile pe care le implica.Parteneriatul pentru Pace a modificat sfera obligatiilor aliantei,stabilind ca fiecare “participant activ” are dreptul sa se consulte cu Nato daca acesta se va simti amenintat.O serie de state europene vor considera ca o asemenea initiativa americana trebuie sprijinita, iar altele vor ezita sau se vor opune de la inceput.Germania va fi intelegatoare iar acest lucru este esential,pe cand Franta este oscilanta dar dorinta ei ramane de a-si mentine o pozitie de lider in UE si de aici porneste si interesul pentru extinderea aliantei franco-germano-poloneza, ceea ce presupune largirea ariei cooperarii in domeniul securitatii europene.Ca intindere Europa de astazi aminteste de cea din vremea lui Carol cel Mare , o Europᾶ occidentala.Evocarea unui asemenea viziuni, a unui plan pentru Europa constituie un stimulent puternic pentru definirea unui viitor de care va beneficia cu adevarat atat actuala, cat si viitoarea generatie de americani si de europeni.

Şerban Iolanda, an II, gr. 4