Post on 07-Apr-2016
description
Revist` de cultur` [i educa]ie religioas`
PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA
Revistă de cultură şi educaţie religioasă
tipărită cu binecuvântarea
Î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit
VLASIE MOGÂRZAN
Coordonator:
P.S. Episcop Vicar
SOFRONIE SUCEVEANUL
P.S. Episcop Glicherie Ieşeanul
Ieromonah Bonifatie Bejan
Ierodiacon Epifanie Dolhăscu
Coperta I: SOBORUL SFINŢILOR APOSTOLI. Icoană de la Mănăstirea Karakalou,
Muntele Athos
Colectivul Redac]ional:
Anatema dată de Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (august
1983), şi adăugată la sfârşitul anatemelor din slujba Synodiconul Ortodoxiei, săvârşită întotdeauna în
prima Duminică a Postului Mare, numită şi Duminica Biruinţei Ortodoxiei. Synodiconul este cea mai
importantă slujbă cu caracter dogmatic din tot anul bisericesc, cu litanie, în care sunt anatematisite
ereziile şi anatematisiţi nominal marii eretici şi cinstiţi marii apărători ai Ortodoxiei.
Anatema celor ce atacă Biserica lui Hristos, învăţând că Ea este împărţită în aşa-
zise „ramuri”, ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există
vizibil, ci va fi formată în viitor, când toate „ramurile”, adică sectele, denominaţiunile şi
chiar religiile - vor fi unite într-un singur trup. Anatema celor ce nu deosebesc Preoţia şi
Tainele Bisericii Ortodoxe de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor
sunt valabile pentru mântuire. Prin prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în
comuniune cu aceşti eretici mai înainte pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau
păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti ori al presupusei uniri a
creştinilor despărţiţi, ANATEMA!
Ce este Ortodoxia? Ortodoxia este adevărata cunoaştere şi cinstire a lui Dum-
nezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi în Adevăr; Ortodoxia este
proslăvirea omului de către Dumnezeu, prin harul Preasfântului Duh, dăruit omului.
Duhul este slava creştinilor. Unde nu este Duh, acolo nu există Ortodoxie. Nu există
Ortodoxie nici în învăţăturile şi filozofările omeneşti, stăpânite de intelectul mincinos şi
înşelător, rod al căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată omului de la
Dumnezeu spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici mântuire. Oricine va
voi să se mântuiască, mai întâi de toate trebuie să se ţină de credinţa sobornicească; iar
cine n-o va păzi întreagă şi fără de prihană, acela va pieri în veci.
(Simbolul de credinţă al Sfântului Atanasie cel Mare)
Mesaj lumii ortodoxe
ANATEMA ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI
ORTODOXIA ESTE ADEVĂRATA CUNOAŞTERE ŞI CINSTIRE
A LUI DUMNEZEU
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
4
Sfântul Glicherie - un alt Maxim Mărturisitorul
Adevărul de credinţă s-a păstrat prin jertfă şi suferinţă. Începător a fost Hristos, prin Patima de pe
Golgota, urmat de Sfinţii Apostoli, de Mucenici şi Mărtu-
risitori, ce şi-au vărsat sângele, neprecupeţindu-şi slava şi
chiar viaţa, sau de către Sfinţii Părinţi, ce au păstrat cu
sfinţenie predaniile şi învăţătura Bisericii Or-
todoxe. Pentru a afla calea mântuirii, trebuie
avută în vedere condiţia împreună-lucrării
personale a omului, cu Harul dumnezeiesc.
Harul se transmite şi se pogoară în Biserică
prin succesiunea apostolică, prin păstrarea
dogmelor şi a Tradiţiei, deci doar rămânând
în acelaşi duh cu Sfinţii Părinţi. Pentru a
moşteni viaţa veşnică, trebuie să ne sârguim a
lucra faptele bune ale credinţei, dar întru
Adevărul revelat nouă de Mântuitorul Hristos.
Duhul Sfânt a pecetluit credinţa adevărată,
prin săvârşirea de minuni, precum deschiderea
uşilor bisericii la ruga Sfântului Vasilie cel
Mare, spre ruşinarea ereticilor arieni; tâlcuirea
dogmei Sfintei Treimi, prin minunea cărămizii
din mâna Sfântului Spiridon; minunea dovedirii predaniilor
adevărate, prin mâna Muceniţei Eufimia, ce ţinea cartea
ortodocşilor în mâna dreaptă, iar pe a monofiziţilor la pi-
cioare. O altă mărturie a dreptei credinţe se face prin pro-
slăvirea sfintelor moaşte, cu darul nestricăciunii, al izvorârii
de mir ori al tămăduirii de boli, neputinţe sau patimi. Astfel,
Dumnezeu a binevoit ca, la puţină vreme de la mutarea lor
din viaţă, moaştele sfinţilor care au suferit pentru păstrarea
Ortodoxiei şi neacceptarea inovaţiilor în Biserică, iniţiate
prin impunerea calendarului catolic, elaborat de papa
Grigorie al XIII-lea, să fie proslăvite.
Din acest motiv, Sfântul Cuvios Ioan Iacob Româ-
nul s-a înstrăinat în pustiul Iordanului, iar Sfântul Glicherie
a părăsit schitul Procov, pribegind prin munţi, şi mergând la
Sfintele Locuri, unde a obţinut sfat şi cuvânt de întărire, de
a ţine aceeaşi credinţă, pentru care a fost urmărit, prigonit,
arestat, bătut, exilat, pentru curajul de a înfrunta, precum
altădată Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe înalţii prelaţi, ce
săpau la temelia Bisericii şi la distrugerea ortodoxiei. În
această pleiadă de sfinţi contemporani, se înscriu şi Sfântul
Serafim Sobolev din Bulgaria, († 1950), ce a fost nevoit să
părăsească mediul academic pentru a păstra dreapta cre-
dinţă, Sfântul Ioan Maximovici, Nicodim Aghioritul şi alţi
cuvioşi cu viaţă sfântă, precum Ieronim de Eghina, Serafim
Alexiev, Sava de la Esfigmenu, Athanasie de Paros, Ma-
carie din Corint, Avacum Zilotul, Calinic Isihastul etc.
Ochiul ager duhovnicesc a sesizat greşeala ce se
face prin acceptarea noului calendar, şi, următor fiind
învăţăturii Sfântului Marcu Efeseanul, ce zice: „nu există
concesie în materie de credinţă” a rămas statornic, ştiind că
diavolul ispiteşte pe om mai întâi prin cele mici, iar apoi îl
aruncă în patimile şi rătăcirile cele mari, precum necredinţa,
deznădejdea şi apostazia. Când „semeni vânt, culegi fur-
tună”; tot astfel, şi acceptarea schismei calendaristice, a
deschis uşa ereziei ecumenice, care capătă amploare şi în
ţara noastră. Totul este în funcţie de limpezimea ochiului
duhovnicesc, cu care discernem adevărul, deosebindu-l de
falsele concepţii ce sunt impuse abuziv. Există oameni -
dintre care unii sunt clerici -, care afirmă că nu contează sti-
lul calendaristic, fie el vechi, ori nou, deşi în genere, ei sus-
ţin principii sănătoase, antiecumeniste. Însă ei nu conştien-
tizează că primul pas esenţial spre cădere a fost chiar accep-
tarea calendarului catolic de către Biserica ofi-
cială, în anul 1924.
Unii reproşează „stiliştilor” neascul-
tare şi nesupunere faţă de capii Bisericii de stil
nou. În acelaşi timp, însă, Sfinţii Părinţi,
aceste călăuze ale Credinţei, ne spun că
ascultarea este sfântă şi mântuitoare, însă
până la erezie şi nici un pas dincolo... Cum să
faci ascultare de nişte dezertori, ce încalcă
flagrant canoanele şi dogmele ortodoxe?
Suntem nevoiţi ca, pentru păstrarea Credinţei,
să nu ne supunem celor mari, ce abdică de la
adevăr. Îi întrebăm pe cei ce fac afirmaţii
aberante, de genul „nu cred că nu-l va mântui
Dumnezeu şi pe prietenul meu musulman, că-i
aşa de bun”... cine oare să îi mântuiască pe
aceia, de vreme ce Mântuitorul este exclus din religia
musulmană? Adevărul este nesuferit fiilor minciunii, aşa
cum lumina irită ochiul obişnuit cu bezna. De aceea, cei mai
înverşunaţi vrăjmaşi ai Adevărului sunt ereticii, sectanţii, şi
toţi apostaţii contemporani. Cum să te mai miri de poziţia
stângace şi nestatornică în mărturisire a clericilor de rând,
dacă însuşi Patriarhul B.O.R., Daniel, la o conferinţă a
Asociaţiei Studenţilor Creştin Ortodocşi (A.S.C.O.R.) din
1993, la întrebarea: „ce părere aveţi despre stilul vechi?”, a
răspuns, ironic: „nu vedeţi că moldovenii ţin Revelionul
înaintea Crăciunului?” De fapt, pentru un protagonist al
ecumenismului, nu e de mirare nici faptul că el consideră
Revelionul, această serbare păgânească, drept o sărbătoare
creştinească.
Astăzi, Patriarhia oficială lansează sugestia de a
introduce, în instituţiile de învăţământ, panouri ce conţin
simboluri ale tuturor religiilor, inclusiv simboluri sataniste.
Nu ne putem juca după bunul plac cu lucrurile dumnezeişti,
precum nu putem zice, ca în proverbul lui Dănilă Prepeleac:
„fă-te frate cu dracul, ca să treci puntea”, fiindcă, slujind
la doi domni, nu ne putem numi creştini. Nu ne putem face
fraţi decât celora ce se închină Dumnezeului Adevărat, şi nu
fraţi ai membrilor organizaţiilor politice, sau grupări secrete
francmasonice.
Apostazia se extinde ca o plagă mortală... mulţi se
ascund în spatele lozincii „cei mari vor răspunde”, dar să ia
aminte, că scris este: „nici ei nu intră, nici pe alţii nu-i lasă
să intre (în Rai)”. Doar recunoscând greşeala schimbării ca-
lendarului, precum mulţi au făcut-o, putem să ne întoarcem
la Credinţa Sfinţilor, cât timp Dumnezeu ne mai dă vreme
de pocăinţă, nutrind nădejdea mântuirii, şi a părtăşiei cu cei
ce răspândesc deja mireasma Raiului, precum sfintele moaş-
te ale Sfântului Glicherie Mărturisitorul de la Slătioara.
M.M.
Cel ce avea să devină, mai târziu, întemeietorul Mitropoliei Ortodoxe de Stil Vechi din
România, Mitropolitul Galaction Cordun, lupta cu vitregiile sorţii, căutând să afle o scăpare din
„satanica lucrare înfăptuită prin cei care purtau emblema de şefi spirituali ai poporului”, după cum
el însuşi avea să mărturisească, mai târziu. În anul 1916, arhimandritul Galaction Cordun ocupa
funcţia de secretar al Patriarhiei Române din Bucureşti. Datorită convingerilor sale religioase, este
arestat şi închis în Mănăstirea Săveni - Ialomiţa. În urma războiului, este eliberat şi repus în
treapta de arhimandrit al Patriarhiei Române din Bucureşti. Pentru nobilele sale calităţi de om al
Bisericii, de slujitor al lui Dumnezeu, pus în slujba poporului, dar şi pentru meritele sale deosebite
pe plan cultural - autor a 64 de lucrări (traduceri, omilii, tratate sau opere originale) -,
arhimandritul Galaction Cordun este ridicat, în martie 1935, la treapta de arhiereu al Patriarhiei
Române din Bucureşti. În cele urmează, vom reda deciziile care au stat la baza alegerii şi hirotonirii
ca arhiereu, a P.S. Galaction Cordun.
5
Hirotonia întru arhiereu a arhimandritului Galaction Cordun
„Prin alegerea P.S. Nifon Criveanu
ca episcop al Huşilor, P.S. Episcop
Vartolomeu al Râmnicului a fost lipsit de
ajutorul arhiereului său vicar. Pe temeiul că
eparhia Râmnicului Noului Severin este una
dintre cele mai mari şi mai întinse eparhii,
P.S. Sa a cerut şi a obţinut să i se dea un nou
arhiereu vicar, în persoana P.C. Arhi-
mandrit Galaction Cordun, preot şi mare
eclesiarh la Catedrala Patriarhală din Bucu-
reşti. Spre a satisface cererea, de multe ori
repetată, a P.S. Episcop al Râmnicului, fiind
şi toate cerinţele legale îndeplinite, Sf. Sinod
în şedinţa de la 23 Martie 1935, a purces la
alegerea unui arhiereu vicar. În acest scop, o
comisie specială, prevăzută în art. 3 din regu-
lamentul pentru alegerea arhiereilor vicari, a propus
Sfântului Sinod următoarele persoane, dintre care să
se aleagă, prin vot secret, viitorul arhiereu vicar, cerut
de P.S. Episcop Vartolomeu: P.C. Arhimandrit Galac-
tion Cordun, P.C. Pr. N. Gheorghiu de la Biserica Do-
broteasa din Bucureşti, P.C. Arhimandrit Dr. Filaret
Jocu de la Catedrala Patriarhală din Bucureşti şi P.C.
Arhimandrit Chesarie Păunescu, director şi profesor al
Seminarului monahal din Cernica.
Procedându-se la votare, se constată că sunt
prezenţi cincisprezece P.S. Membri votanţi şi au
întrunit: P.C. Arhimandrit Galaction Cordun - şase
voturi, Pr. N. Gheorghiu - două voturi, P.C. Arhi-
mandrit Dr. Filaret Jocu - cinci voturi şi P.C. Arhim.
Chesarie Păunescu - două voturi, dar, fiindcă nici unul
dintre cei propuşi nu a întrunit majoritatea legală, şi
orele fiind înaintate, s-a suspendat
votarea amânându-se pentru o dată
ulterioară.
În şedinţa din 26 Martie, după
propunerea P.S. Episcop Lucian al
Romanului, s-a repetat votarea cu trei-
sprezece P.S., membri alegători. La des-
chiderea scrutinului, s-a constatat că P.C.
Arhim. Galaction Cordun a întrunit opt
voturi; P.C. Arhim. Chesarie Păunescu -
un vot, iar patru au fost albe. Funcţie de
rezultatul votului, Î.P.S. Patriarh a decla-
rat ales ca arhiereu vicar pe P.C. Arhim.
Galaction Cordun. Apoi a dispus exami-
narea canonică, care a avut loc în ziua de
27 Martie. Şi, găsindu-se că îndeplineşte condiţiunile
canonice cerute pentru a fi hirotonisit ar-hiereu, s-a
dispus îndeplinirea celorlalte cerinţe legale în vederea
hirotoniei. Hirotonia ca arhiereu a noului vicar s-a
săvârşit în Biserica „Domniţa Bălaşa” din Bucureşti,
în ziua de 31 Martie 1935, de către P.S. Episcopi:
Vartolomeu al Râmnicului Noului Severin, Gherontie
al Constanţei şi Policarp al Episcopiei Mi-sionare,
primind titlul de Craioveanul.
P.S. Arhiereu Galaction Cordun - Craioveanul,
este născut în com. Brehueşti-Hancea din jud.
Botoşani. Şi-a făcut studiile teologice superioare la
Academia Imperială Teologică din Petersburg, dobân-
dind titlul de magistru. Înainte de război, cu câţiva ani,
a fost numit preot la catedrala mitropolitană din
Bucureşti, unde a slujit până la alegerea ca arhiereu
vicar. În ultimii trei ani, a fost mare eclesiarh al acestei
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
P.S. Galaction Cordun
6
catedrale. În timpul războiului, a fost internat de ar-
matele de ocupaţie, ca ostatic, la Săveni-Ialomiţa, şi apoi
deportat în Bulgaria. După război, în special între anii
1923-1926, a funcţionat ca misionar cultural la C.F.R.,
dezvoltând o lucrare apreciabilă printre muncitorii şi
funcţionarii Căilor Ferate. Cu acest prilej, şi cu mijloa-
cele puse la îndemână de C.F.R., a tipărit 64 de lucrări,
cărţi, cuvântări, tratate, traduceri şi opere originale. P.S.
Arhiereu Galaction a intrat la o vârstă foarte tânără în
călugărie.” (text preluat din Revista Sf. Sinod, editată de
B.O.R., anul LIII (1935), nr. 3-4 (Martie-Aprilie), pag. 174
-175, Bucureşti).
Deşi în 1916 se arată a fi un combatant aprig la
adresa calendarului gregorian, totuşi, considerând că este
singurul care împărtăşeşte acest punct de vedere, şi nefiind
sprijinit de nimeni, după 1924 se resemnează în faţa sorţii,
lăsând totul în mâna lui Dumnezeu, continuând a sluji în
Biserica Mitropolitană din Bucureşti, după calendarul gre-
gorian. El însuşi avea să mărturisească mai târziu, arătând
cauza pentru care acceptase fărădelegea: „Când am fost
eliberat din Mănăstirea Săveni şi mi s-a încredinţat din
nou înalta treaptă de preot slujitor, arhimandrit în
Biserica Mitropolitană din Bucureşti, slujind cea dintâi
Sfântă Liturghie, după o absenţă apăsătoare, stând în
faţa Sfintei Mesei, rugam pe Dumnezeu, să nu lase ca
fărădelegea să biruiască dreptatea, nici toiagul păcă-
tosului asupra dreptului. Dar om fiind, am plecat
grumazul în faţa Dumnezeirii, zicând: „Facă-se voia Ta ”.
Iată ce simţăminte nutrea, chiar şi atunci când fusese ridicat la treapta arhieriei, aşteptând vremea
prielnică pentru ca Dumnezeu să-i împlinească rugăciunea: „Să nu laşi, Doamne, toiagul păcătoşilor peste soarta
drepţilor”. Amărăciunea acestei „lucrări satanice” avea să o guste din plin, vreme de treizeci şi unu de ani - din
1924 până în 1955 -, când Dumnezeu a împlinit prin el, cuvintele Proorocului David, ce zice: „Cere de la Mine şi
voi da ţie neamurile moştenirea ta şi seminţia ta marginile pământului” (Ps. 2, 7).
Patriarhia din Bucureşti ripostează
Imediat după venirea Mitropolitului Galaction Cordun la Slătioara, cât şi după numirea acestuia ca „Şef
spiritual al Bisericii Tradiţionaliste de Răsărit” - după titulatura de atunci -, Sinodul Bisericii Ortodoxe de stil
nou ia măsuri împotriva ierarhului, numindu-l „neascultător şi nesupus”. Răspunsul Mitropolitului Galaction era
ferm: „Nu mă voi supune unor francmasoni, îmbrăcaţi în redingotă neagră, care vânează câştigul fără muncă,
ci mă voi supune canoanelor Sfinţilor Părinţi, insuflaţi de Duhul Sfânt”.
Cu toate acestea, Patriarhul Iustinian, cu întreaga lui suită clericală, nu stă cu mâinile în sân, ci ia măsuri
împotriva sa. Astfel, se recurge la „caterisirea” necanonică a Mitropolitului Galaction Cordun, care, la data de 5
aprilie 1955, prin scrisoarea notificată de Tribunalul Capitalei Republicii Populare Române, adresată Patriarhiei
Române, fusese proclamat „Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Tradiţionaliste de Răsărit (Stil Vechi) din
Republica Populară Română”.
Caterisirea Arhiepiscopului şi Mitropolitului Galaction Cordun de către Patriarhul Iustinian, la data de 14
GRAVE ABATERI CANONICE:
Sus: Patriarhul B.O.R., Iustinian Marina, îm-preună cu Arhiepiscopul anglican Michael
Ramsey de Canterbury, semnând „Comunicatul comun" de la Lambeth, iunie
1966, prin care se recunoaşte validitatea hirotoniilor anglicane;
Jos: Iustinian Marina, vizită ecumenică în Armenia
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
7
aprilie 1955, nu este validă, din motiv că cei caterisiţi de către Sfintele
Canoane, cât şi de hotărârile marilor Patriarhi ai lumii din 1583, 1756, 1848
(este cazul celor care au primit schimbarea calendarului), nu mai au puterea
de a caterisi pe un alt arhiepiscop şi mitropolit, cu atât mai mult pentru
faptul că motivul caterisirii este unul neîntemeiat, acela al reîntoarcerii la
calea adevărului. Cei care primiseră schimbarea calendarului, căzuseră încă
din 1924 (vremea în care s-a realizat această inovaţie în Biserica Română)
sub caterisirea şi anatemele Patriarhilor celor patru Patriarhii ale lumii, care
încă nu primiseră schimbarea calendarului, prin enciclicele elaborate în anii
mai sus amintiţi, dintre care o amintim doar pe cea din anul 1756, care zice:
„Chiril, din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Constantinopolului şi
Patriarh Ecumenic... Noi, pe care ne-a învrednicit Dumnezeu Sfântul, să
ne aflăm în faţa acestui tron apostolesc şi patriarhicesc, canoniceşte şi
apostoleşte, pentru ca să păzim cu credinţă fierbinte şi evlavie Sfânta
Credinţă Ortodoxă, pe care am primit-o de la Sfinţii Apostoli şi de la cele
7 Sfinte Soboare Ecumenice, împreună cu dogma celor 7 Taine ale Sfintei
noastre Biserici, Apostolească şi Sobornicească de Răsărit, şi acestea să le
ţinem curate şi nepătate, după cum de sus şi de la început, Biserica lui
Dumnezeu le-a primit de la Sfinţii Apostoli, neclintite, fără să adauge sau
să scoată nici un cuvânt, până astăzi, şi nici până la sfârşitul veacului
acestuia, le păstrează curate ca pe Mireasa Domnului nostru, Iisus
Hristos. Mai întâi, să păzim apostoleştile şi soborniceştile canoane nemişcate şi neştirbite, după cum le-am
apucat. Al doilea ca, luând toate armele Duhului Sfânt, să ridicăm şi să ştergem cu desăvârşire, cu înfricoşat
blestem şi veşnică anatemă, împotriva acelora care ar voi să îndrăznească să facă pogorământ, ca să primească
orice adăugare ori scoatere (schimbare) - cât suntem în viaţă şi după moartea noastră -, până la sfârşit. Deci, cu
puterea şi Darul Prea Sfântului Duh, Cel dătător de viaţă, dispreţuim şi aruncăm, cu desăvârşire, cea spurcată şi
necurată şi hulitoare şi neaprobată, cea fărădelege alcătuită scrisoare ereticească, şi mergem după Sfântul
Apostol Pavel, care zice: „Oricine vă va vesti vouă altele, afară de cele ce aţi apucat şi afară de cele ce v-am vestit
vouă, măcar înger din Cer, sau însuşi noi, anatema să fie”, după cum şi la Canoanele Sfintelor Soboare se zice:
„oricare ar adăuga ori ar şterge un cuvânt, acela să fie anatema de şapte ori” (...) Şi aşa ne-am hotărât cu tot
Sfinţitul cler, care e cu noi şi cu adunare, creştinească, să dăm anatema de trei ori, fie că sunt din rândul
clericilor, fie al laicilor (mirenilor), despărţiţi sunt de la Domnul Dumnezeu Atotţiitorul, blestemaţi şi neiertaţi şi,
după moarte, să nu putrezească. Pietrele şi fierul să putrezească, dar ei niciodată, să moştenească lepra lui Ghiezi
şi să se spânzure ca Iuda, să fie suspinând şi tremurând pe pământ ca şi Cain, mânia lui Dumnezeu pe capetele
lor, să fie la un loc cu Iuda şi cu Iudeii cei luptători de Dumnezeu, să crape
pământul şi să-i înghită ca pe Datan şi Aviron, îngerul Domnului să-i
gonească pe ei cu sabia în toate zilele vieţii lor şi toate blestemele
Patriarhilor şi ale Soboarelor să cadă pe dânşii, să fie veşnic sub anatema şi
focul veşnic. Amin.” („Din Ierihon către Sion”. Sfântul Ioan Iacob Româ-
nul, vol. II, Editura Gordian, Timişoara, 1996)
În primul rând, analizând situaţia, în anul 1955, Mitropolitul
Galaction făcea parte din rândurile Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, o altă
biserică decât cea de stil nou, cu altă ierarhie, separată de cea a B.O.R. În
cadrul structurii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, Patriarhul Iustinian nu avea
nici măcar îndreptăţirea sau puterea de a lua vreo decizie, şi cu atât mai mult
nu avea puterea de a caterisi pe vreun cleric din această Biserică.
În al doilea rând, pentru caterisirea unui cleric, trebuie cercetate
amănunţit motivele care conduc la această decizie. Motivul pentru care
Patriarhul Iustinian a declarat caterisirea Mitropolitului Galaction, era unul
lipsit de orice temei canonic, care privea reîntoarcerea sa la dreapta credinţă,
propovăduită de Sfinţii Apostoli şi întărită prin canoanele celor 7 Sfinte
Soboare Ecumenice. Amestecul Patriarhului Iustinian în cadrul Bisericii
Ortodoxe de Stil Vechi nu era permisă, din punct de vedere canonic şi al
rânduielilor bisericeşti.
În al treilea rând, ascultând mărturiile patristice, şi făcând referire la
aşa-zisele acte de caterisire asupra „calendariştilor” de către sinoadele biseri-
Fotografie oficială a Patriarhului Iustinian, în care poartă decoraţia
comunistă
„Ordinul Muncii Clasa I”
Arhimandritul Galaction Cordun. Fotografie din jurul anului 1920
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
8
ceşti ale stilului nou, să aducem în discuţie cele spuse de Sfântul Dionisie Areopagitul, care arată că: „dacă un
ierarh excomunică [cateriseşte] pe oricine împotriva voinţei lui Dumnezeu, judecata dumnezeiască nu se va abate
asupra acelei persoane (excomunicate), pentru că ierarhul ar trebui să aplice acele măsuri potrivit judecăţii
dumnezeieşti, iar nu potrivit propriei sale voinţe". (Patrologia Græca, vol. IV, col. 181B). Cu alte cuvinte,
caterisirile pronunţate în duhul vrăjmăşiei şi meschinăriei; din raţiuni politice sau în scopul răzbunării, ori
pentru a demonstra un lucru oarecare, sunt lovite de nulitate, deci nu au puterea de a lega. Dovadă stau Sfinţii
ziloţi - din Sfântul Munte sau de pretutindeni -, şi cei ce nu s-au aflat în comuniune cu Bisericile stilului nou, aflate,
la rândul lor, în comuniune deplină sau în dialog ecumenic cu bisericile schismatice sau eretice. La cele Şapte
Sfinte Soboare a toata lumea, care sunt temelia Ortodoxiei, Sfinţii Părinţi au statornicit, pentru totdeauna, dreapta
credinţă şi au luptat împotriva hulitorilor eretici, insuflaţi fiind de Duhul Sfânt.
Deci, caterisirea din 14 aprilie 1955 asupra Arhiepiscopului şi Mitropolitului Galaction Cordun este
necanonică şi nelucrătoare. În sprijinul acestei afirmaţii, aducem şi tâlcuirea Canonului al 15-lea, de la Întâiul şi al
Doilea Sinod din Constantinopol, de la anul 861, care, printre altele, grăieşte: „... iar cei care se despart de împăr-
tăşirea cu mai-marii şezători ai lor din motive de erezie (sau schismă n.ed.) propovăduită de aceştia, şi care
(schismă) sau erezie sunt oprite şi certate de Sfintele Sinoade şi de Sfinţii Părinţi, aceştia, care se despart, nu
numai că nu se osândesc, dar şi de cinste se învrednicesc, pentru că au păzit Biserica de schismă, erezie sau
învăţături greşite ale acelor minciuno-episcopi. Aceştia se pot despărţi chiar şi mai înainte de hotărârea
Sinodului, căci nu greşesc”.
În ceea ce priveşte caterisirea unui cleric, înşişi dumnezeieştii Apostoli poruncesc a se caterisi sau a se
afurisi, cei care încalcă rânduiala Sfintelor Canoane, însă acest lucru presupune, ca cel învinuit să stea de faţă la
judecată, să se dovedească că a încălcat rânduiala Sfintelor Canoane, şi, abia după aceasta, să fie lipsit de Darul
lucrător al preoţiei sau al arhieriei. Şi în cazul mirenilor, abia după judecata soborului sau a episcopului, şi după ce
este dovedită învinuirea, să li se aplice afurisenia sau anatematisirea (vezi Tâlcuirea canonului 3 al Sfinţilor Apos-
toli). Canoanele poruncesc soborului episcopilor celor vii, să caterisească pe preoţi sau să afurisească pe mireni, când
aceştia încalcă Sfintele Canoane. În cazul Mitropolitului Galaction Cordun, prin întoarcerea lui la dreapta credinţă,
nu poate fi vorba despre vreo abatere canonică. Singura „vină”, adusă asupra lui a fost nesupunerea faţă de cei care
au primit schimbarea calendaristică, prin adoptarea calendarului gregorian. Toţi aceştia se aflau în schismă, în
opoziţie faţă de adevărata Biserică, fiind căzuţi sub caterisirea Sfintelor Canoane şi anatematisirea (deja aplicată)
de soborul marilor Patriarhi ai lumii.
Monah C.
Sunt sau nu valabile cele Şapte Sfinte Taine
săvârşite în Biserica stilului nou din România (B.O.R.)?
Să ne aducem aminte că
Încă de la prima ei formă de organizare, din anul 1924, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România a fost
ţinta multor atacuri. Ea a fost transformată într-un bastion în care s-a tras cu arma - la propriu vorbind (a se vedea
mărturia părintelui Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan Iacob Românul, martor al evenimentului, publicată
sub numele de Măcelul de la Cucova); s-a lovit cu patul puştii, ori s-a împroşcat cu jeturi retorice - jigniri sau
minciuni -, ce denotă, de multe ori, lipsa oricărei conştiinţe ortodoxe ori a vreunei temelii duhovniceşti. Dar, dată
fiind situaţia istorică şi actuală, singura concluzie este că tocmai de la păstorii Bisericii de stil nou, s-a întreţinut, în
timp, această stare bolnăvicioasă de confuzie, minciună şi agresivitate la adresa ortodocşilor tradiţionalişti (de stil
Anumite lucruri au provocat, de-a lungul istoriei, aprige controverse teologice. Trecerea timpului nu a
adus lămurire lor; ba, din contră, le-a cufundat într-o şi mai mare nedumerire. Se întâmplă, de multe ori, ca
şi noi să fim întrebaţi cu privire la aceste lucruri. Nu de puţine ori, suntem surprinşi de întrebările
interlocutorilor noştri; însă, de fiecare dată, ele se dovedesc a fi binevenite. Întrebările, opiniile sau gân-
durile cititorilor noştri (bine intenţionaţi, ori simpli iscoditori), sosite prin intermediul corespondenţei
electronice, gravitează în principal în jurul unor chestiuni susceptibile a provoca polemici interminabile. O
astfel de întrebare ar fi aceasta: Sunt sau nu valabile cele Şapte Sfinte Taine săvârşite de către clericii
Bisericii oficiale (de stil nou) din România? Un simplu răspuns din partea noastră - de genul DA sau NU -,
cu siguranţă nu i-ar mulţumi pe cititorii noştri.
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
9
vechi) din România. Şi nu ţinerea calendarului iulian în sine i-a
tulburat pe aprigii noştri contestatari, ci faptul că Biserica
Ortodoxă de Stil Vechi din România nu se află în comuniune cu
B.O.R. Deseori, ei îşi încep atacul verbal prin invocarea unor fraze-
şablon, de genul: „Şi Patriarhiile Moscovei, Serbiei, Ierusalimului
ţin stilul vechi, dar ele, de dragul unităţii, trec peste acest
impediment, şi slujesc împreună cu patriarhiile de stil nou, printre
care şi B.O.R." Deci, tot războiul lor contra noastră se reduce la o
chestiune unică, şi anume la comuniunea euharistică. Mai mult,
clericii şi credincioşii Bisericii oficiale (B.O.R.), vin cu încă un
argument: „BOSV nu este recunoscută canonic de Patriarhia de
Constantinopol". Dar chiar prin însăşi etimologia sa, cuvântul
canonic vine de la substantivul canon. Ori, e de la sine înţeles ca nu
poate fi canonic decât ceva (sau cineva) care respectă canoanele. Fac
Bisericile de stil nou acest lucru? Vom vedea imediat...
Mai suntem acuzaţi (printre altele), şi de faptul că am făcut
din calendarul patristic un „idol" la care ne închinăm, ori o dogmă.
Iată că tocmai faptul că nu ne aflăm în comuniune cu alte Patriarhii ce folosesc calendarul iulian, se face cea
mai bună dovadă împotriva acestor cleveteli. Înseamnă, deci, că nu numai calendarul iulian este condiţia unei
comuniuni liturgice, ci mai există încă ceva. Acel ceva este tocmai participarea şi părtăşia patriarhiilor mai sus-
menţionate, indiferent de calendarul pe care îl folosesc, la înfricoşătoarea panerezie a secolului nostru: mişcarea
ecumenică, marea desfrânată a acestui veac apocaliptic. Este impropriu chiar să măsurăm acum gradele ori măsura
de implicare a structurilor Bisericilor oficiale in mişcarea ecumenică. Fără să greşim, putem afirma că toate sunt la fel
de ecumeniste, moderniste şi inovatoare, indiferent dacă folosesc calendarul iulian sau pe cel gregorian, papistaş.
Să nu se uite că schimbarea calendarului nu a fost decât portiţa (sau, mai bine zis, ruptura în gardul viei
pomenite de Proorocul David), care a lăsat drum deschis porcilor sălbatici, care au păscut-o (nimicit-o). Ce anume
simbolizează acest gard, dacă nu chiar Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe? Şi cine sunt porcii sălbatici, dacă nu
chiar ereticii, prezenţi cu mare pompă şi fast la reuniunile ecumenice, şi autointitulaţi, cu emfază, „biserici"? Iată cine
a ajuns să se înfrupte din Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, batjocorindu-le! În America cea „civilizată", există
întregi jurisdicţii ale Bisericii Ortodoxe a Antiohiei (şi nu numai), care dau Tainele (cu ordine exprese, primite de la
Patriarhia de Constantinopol), membrilor unor confesiuni eretice, osândite de Sfintele Soboare Ecumenice: mono-
fiziţilor, catolicilor, monoteliţilor sau protestanţilor.
În anul 2004, ultraecumenista şi inovatoarea Patriarhie de Constantinopol (prin reprezentantul său,
Mitropolitul Augustin, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Germania), a recunoscut „botezul" luteran, prin semnarea
unui acord. Mai pe înţelesul cititorului, asta înseamnă că, la venirea la Ortodoxie, un luteran nu mai trebuie botezat.
Ce să mai ştie însă bietul om? Din o mie de informaţii pe care le primeşte, aproape toate sunt măsluite. Prin
informaţiile false, se produce manipularea maselor; adevărul este
ţinut în întuneric, iar minciuna este lăudată şi prezentată drept
adevăr. Cât despre soarta mincinoşilor cu mitre şi odăjdii
strălucitoare, aceasta va fi pe măsura lucrării lor de aici, de pe
pământ. În timp ce norodul simplu se va putea apăra prin neştiinţă,
cei ce ţin sceptrele puterii nu vor putea spune că nu au ştiut.
Pentru mulţi dintre ei, judecata va începe încă din viaţa aceasta, spre
a fi pildă de îndreptare celor ce poate ar vrea să le urmeze pe
aceeaşi cărare a pierzării. Ei se vor demasca pe ei înşişi, ori vor fi
vădiţi de Dumnezeu...
Ajungem acum la esenţa problemei: existenţa sau
inexistenţa Harului în Biserica oficială
Cu părere de rău pentru cei iscoditori, trebuie să spunem că
nu această chestiune în sine ne preocupă pe noi, ortodocşii de stil
Patriarhul B.O.R., Daniel Ciobotea întâmpi-nându-l pe Petru Gherghel, episcop romano-catolic de Iaşi. Săptămâna de Rugăciune Ecu-
menică, 18-25 ianuarie 2008
Rugăciune ecumenică, în cadrul aceluiaşi eveniment
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
10
vechi. Existenţa sau inexistenţa
Harului este o chestiune care
ţine numai de iconomia lui
Dumnezeu, dar asta nu îndrep-
tăţeşte nici atitudinea ierarhilor
Biseiricilor de stil nou, începând
cu anul 1924 şi până astăzi, şi
nici rămânerea în comuniune cu
ierarhii inovatori (nou-calenda-
rişti) şi/sau eretici (ecumenişti).
Iar cât despre această iconomie,
noi, ca simpli muritori, nu ştim
nici în ce măsură harică mai
lucrează încă în B.O.R., iar, în
cazul în care există, nu ştim când anume va înceta.
Canonic vorbind, noul calendarism se află sub ana-
tema Sfinţilor Părinţi (a se vedea Anatemele marilor
Patriarhi ai lumii din anii 1583, 1756, 1848 asupra
inovatorilor calendarişti sau Canoanele Sfinţilor Pă-
rinţi împotriva ereziei). Cât priveşte erezia ecle-
ziologică a ecumenismului, Biserica Ortodoxă Rusă din
Afara Graniţelor a predat-o anatemei (v. pag. 2). Aşadar,
dacă e să gândim situaţia stricto-senso, adică în duhul
legii (al Sfintelor Canoane), opinia unora că B.O.R. este
lipsită de har, nu ar fi chiar o opinie lipsită de temei.
Totuşi, nu afirmăm cu certitudine inexistenţa
harului în B.O.R. Dumnezeu este îndelung răbdător şi
mult milostiv, dar dreapta Sa mânie este groaznică,
atunci când vine asupra călcătorilor de lege. Cele expuse
mai sus sunt un motiv perfect întemeiat pentru îngră-
direa şi ruperea comuniunii cu Biserica oficială, din
pricina inovaţiei calendaristice, făcută de aceasta din
urmă cu scopul declarat de a se apropia de catolicism.
Dacă raportăm ideea de faţă la situaţia actuală din BOR,
care peste noapte a devenit „biserică-soră” cu biserica
catolică, se poate spune că s-a ajuns la fundul sacului,
plin odinioară cu pogorăminte şi indulgenţe, şi se poate
ajunge în situaţia în care, în curând, vom spune în mod
lipsit de orice umbră de îndoială, că, de vreme ce însăşi
Biserica de stil nou a întors spatele Ortodoxiei, punând
metanie Papei, înseamnă că de bunăvoie renunţă şi
alungă Harul Duhului Sfânt.
Aproape toate confesiunile eretice ale Apusului
îşi au originea în catolicism. Ele sunt mlădiţe otră-
vitoare: buruieni, neghine şi aguride, răsărite din bise-
rica catolică - acest trunchi putred şi ros de ambiţiile de-
şartelor măriri lumeşti, stropit din belşug cu sângele din
vremea Inchiziţiei sau a cruciadelor. Cum să te numeşti
„soră” cu o desfrânată? Ce părtăşie are întunericul cu
lumina? Şi, dacă Biserica de stil nou se numeşte soră a
bisericii catolice, aşa cum a
susţinut-o şi fostul Patriarh
(mort în condiţii cel puţin sus-
pecte, pe masa de operaţie); aşa
cum declară şi actualul Partiarh,
aprig ecumenist şi „propovă-
duitor al promovării religioase
prin dialogul interetnic sau prin
schimburile de experienţă litur-
gică”... cu heterodocşii, cum să
ne numim noi oare „soră” cu ea?
Oare săvârşind slujbe liturgice
împreună cu ereticii, nu se
împărtăşeşte şi ea de erezie?
Graiurile patristice spun răspicat: cine slujeşte cu
ereticul, se face părtaş ereziei lui, devenind la rândul
lui eretic. Câte slujbe nu au slujit cei din BOR cu
ereticii catolici? În concluzie: nu cumva s-au făcut
părtaşi ereziei lor?
Mai este ceva de făcut?
Conştiinţa ortodoxă ne îndeamnă să ne în-
grădim de ierarhia inovatoare, autodeclarată „soră” a
ereticilor, şi să luptăm, pe cât e cu putinţă şi ne va întări
Dumnezeu, pentru păstrarea Ortodoxiei neîntinate. Vina
pentru anumite sminteli aparţine, în mare parte, ierar-
hilor inovatori, dintre care mulţi au aparţinut sau aparţin
organizaţiilor oculte (luăm în considerare aici numai
dezvăluirile publice din mass-media...). Este ştiut că în
lojile masonice, se spurcă ritualic icoana Maicii Dom-
nului, prin lucruri pe care nici hârtia nu le poate suporta,
spre a fi descrise. Ce fel de preoţi ies din punerea
mâinilor acestor „minciuno-ierarhi”, cum, pe drept
cuvânt, sunt numiţi, potrivit Canonului 15 de la Sinodul
I-II? Ori, cât de ortodocşi mai sunt unii ierarhi, care
apostaziază la vedere, afişându-se în ipostaze ecume-
niste (şi mă rezum doar la săptămâna aşa-zis de „rugă-
ciune ecumenică”, intrată deja în „tradiţia” tristă a
dialogului interconfesional)? Acestea sunt problemele
serioase, pe care ar trebui să şi le pună credincioşii
simpli din B.O.R., dar şi din celelalte biserici ortodoxe
oficiale, angrenate în ecumenism. Nu sunt oare îndrep-
tăţiţi cei ce se îndoiesc de existenţa harului sfinţitor la
asemenea persoane? După cum decurg relaţiile de
„colaborare interconfesională”, e vădit faptul că, în
scurt timp, B.O.R. va fi catolicizată. Şi, atunci, oare,
Dumnezeu nu îşi va ridica Harul Său din ea?
T.M
Sfânta Liturghie Cerească, detaliu din scena „Împărtăşirea Apostolilor” - Mănăstirea
Dechani, Serbia
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
11
Scurtă biografie
Preasfinţitul Evloghie Oţa s-a născut la 1 iulie
1909, în comuna Geoagiu de Sus, primind la botez
numele de Sabin. În anul 1922, la vârsta de 13 ani,
pleacă la Sfântul Munte Athos, împreună cu un
călugăr roman. În cei 18 ani de şedere la Muntele
Athos a fost tuns în monahism, apoi hirotonit iero-
diacon şi ieromonah. În anul 1940, ieromonahul
Evloghie se întoarce în România, pentru a-şi vizita
familia. Deoarece începuse cel de-al doilea război
mondial, autorităţile române nu i-au permis întoar-
cerea în Sfântul Munte, fiind nevoit a rămâne în ţară.
Neştiind de existenţa preoţilor ce nu primiseră stilul
nou (gruparea de rezistenţă condusă de părintele
Glicherie Tănase), şi pentru că mănăstirile şi schiturile
din Muntele Athos urmau rânduiala slujbelor după
calendarului iulian, el a dorit să se retragă undeva,
pentru a putea păstra fără împiedicare stilul vechi. De
aceea, a cerut Patriarhiei Române să i se ofere recon-
strucţia unui aşezământ monahal aflat în paragină. A
fost trimis la Mănăstirea Râmeţ, din fostul raion Aiud
(azi, judeţul Alba), al cărei stareţ va fi vreme de 15
ani, în perioada 1940-1955, întemeind un nou schit în
localitatea Teţu şi un paraclis la Teiuş. Ca recu-
noaştere a ostenelilor sale, el va fi ridicat apoi la
vrednicia de arhimandrit.
Tot din iniţiativa sa a fost dezgropată vechea
Biserică, acoperită cu pământ şi pietriş, aduse de către
ape, unde a fost descoperit un craniu gălbui, frumos la
vedere, ce răspândea mireasmă plăcută. Unii martori,
spun că odată cu apa ce a fost scoasă din biserică, a
ieşit şi un craniu, ce a ocolit-o de trei ori, aşezându-se apoi singur pe fereastra sfântului altar. Părinţii din obşte l-au
aşezat apoi cu evlavie, într-un loc curat, neştiind al cui este. Chiar şi astăzi, craniul Sfântului Ghelasie de la Râmeţ
(căci, printr-o minune, s-a aflat că al era său), este aşezat într-o frumoasă raclă de lemn, fiind păstrat în noua biserică
Preasfinţitul Episcop Evloghie Oţa
„Nu mă pot apăra decât prin a mă supune legilor politice ale statului şi administraţiei, adică de a nu
fura sau omorî pe nimeni. Acuza adusă asupra mea, că fac slujbe dumnezeieşti ziua şi noaptea, este de fapt
datoria mea, pentru că un episcop trebuie să fie găsit mereu rugându-se în biserică, pentru ţară şi conducătorii
ei - fie că aceştia cred sau nu în Dumnezeu. (...) Linia de credinţă pe care merg împreună cu credincioşii mei
rămâne de stil vechi; suntem atâtea mii în ţară, şi nu suntem o sectă otrăvită cum spun unii preoţi de stil nou;
nu suntem nici un cult nou născocit şi periculos pentru stat, ci am rămas aceiaşi, neschimbaţi, aşa cum a fost
întreaga Biserică Ortodoxă Romană, până la data de 1 octombrie 1924, când ziua de 1 a devenit 14... Noi n-am
schimbat stilul, ci am rămas ceea ce am fost şi suntem în continuare: Biserica Ortodoxă Română, păstrătoare a
tezaurului ortodox neştirbit. Este de datoria noastră, ca slujitori cinstiţi şi corecţi, să păstrăm credinţa aşa cum
ne-au predat-o străbunii noştri, pentru care să aibă poporul român creştin deplina încredere că vom lua cu toţii
dumnezeiasca răsplată, în ziua dreptei judecăţi de apoi.”
P.S. Evloghie Oţa
Cea mai timpurie fotografie cunoscută a P.S. Evloghie.
Sibiu, anul 1934 - ierodiacon Evloghie, musafir din
Sfântul Munte, în vizită la familia Galasiu.
Ieromonahul Evloghie Oţa (înveşmântat în felon), în-
conjurat de preoţi, monahi şi credincioşi. Fotografia a
fost făcută în jurul anului 1940, în perioada rectitoririi
Mănăstirii Râmeţ.
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
12
a mănăstirii, la loc de mare cinste.
În primăvara anului 1953, stareţul Evloghie Oţa
şi toţi călugării de la Mănăstirea Râmeţ, de la cele două
paraclise din Teiuş şi Teţu, precum şi credincioşii din
alte şapte localităţi învecinate, vor reveni la Biserica
Ortodoxă de Răsărit, care păstra calendarul iulian.
Deoarece Mănăstirea Râmeţ se afla sub jurisdicţia Epis-
copiei Clujului şi a Mitropoliei Ardealului a Bisericii de
stil nou (cu reşedinţa la Sibiu), părintele Evloghie a
cerut, motivat, recunoaşterea acestei reveniri, dar răs-
punsul a fost negativ. În consecinţă, el a înaintat un
memoriu la Procuratura Generală la Bucureşti, dar
aceasta şi-a declinat competenţa şi a înaintat memoriul
din nou la Mitropolia Sibiu.
Ca urmare a faptului că această problemă lua o
amploare deosebită şi tindea să se extindă şi în alte
localităţi şi la alte mănăstiri, organele de securitate au
dispus arestarea stareţului, a monahului Pahomie şi a
altor 5 călugări. Monahii au fost eliberaţi după alte 3
luni de zile, dar li s-a impus domiciliul obligatoriu în
comuna Râmeţ, unde mănăstirea fusese desfiinţată, iar
călugării mutaţi în alte părţi. În urma procesului, stareţul
Evloghie va fi condamnat la 1 an închisoare corec-
ţională, iar monahul Pahomie Morar (viitorul preasfinţit
Pahomie Vrânceanul, † 2006) - la 6 luni cu suspendare,
pe care le-au executat însă în Penitenciarul Turda şi
Aiud, după recursul făcut de Procuratură.
Încadrat în gruparea de rezistenţă, în anul 1955,
părintele Evloghie va face parte din delegaţia trimisă la
Bucureşti, pentru a-l contacta pe preasfinţitul Galaction
Cordun, alături de părintele Dionisie Hugeanu şi
Silvestru Onofrei (viitorul mitropolit). După înscăunarea
preasfinţitului Galaction ca Mitropolit al Bisericii
Ortodoxe, în anul 1956, arhimandritul Evloghie Oţa este
numit stareţ la Mănăstirea Copăceni (judeţul Giurgiu).
În anul 1956, părintele Evloghie va fi hirotonit
episcop, stabilindu-se la mănăstirea din Copăceni, pe
care a păstorit-o, fiind în permanenţă urmărit de preoţii
pe stil nou şi hărţuit de Securitate. I s-au inventat probe
mincinoase pentru a-l învinui de uneltire contra ordinii
sociale şi de stat; ca urmare, a fost arestat în anul 1958,
fiind anchetat şi condamnat la 10 ani de muncă silnică,
din care va executa 6 ani şi 4 luni.
25 aprilie 1943 - obştea Mănăstirii Râmeţ.
În mijloc, se află stareţul Evloghie Oţa
5 august 1956 - Arhimandritul Evloghie Oţa, la
Mănăstirea din Copăceni, judeţul Giurgiu
Mănăstirea Slătioara, Sâmbăta Mare a anului
1967 - Preasfinţiţii Evloghie Oţa şi Meftodie
Marinache
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
13
În perioada de arest, Mănăstirea Copăceni a fost demolată în
întregime, de către preoţii de stil nou din comună, iar toate odoarele bi-
sericii, precum şi bunurile obştii, au fost confiscate. Terenul mănăstirii a
intrat în patrimoniul C.A.P. Copăceni, care l-a folosit pentru agricultură.
În anul 1964, recent eliberat din închisoare ca urmare a amnistiei
colective, preasfinţitul Evloghie se stabileşte în Bucureşti, pe strada
Televiziunii nr. 13, în cartierul Militari, unde va cumpăra o casă şi va
pune temelia unei mănăstiri ortodoxe de stil vechi, cu obşte de călugări,
având hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Organele Miliţiei au încer-
cat să-l alunge din localitate, pe motiv că nu avea mutaţie. A întocmit
numeroase memorii, în care cerea cu insistenţă să i se respecte dreptul de
a locui în casa care era proprietatea lui, denunţând adevăratele motive
pentru care nu era lăsat să locuiască în Bucureşti. El a argumentat că nu
lipsa autorizaţiei de construcţie sau a mutaţiei (pentru care alţi vecini în
aceeaşi situaţie erau lăsaţi în pace) constituia o vină, ci activitatea sa
religioasă şi teama că aceasta s-ar putea extinde.
Episcopul Evloghie va adresa o plângere către Tribunal, în care
îşi justifică situaţia, descriind amănunţit abuzurile, ilegalităţile, nedrep-
tăţile şi hărţuielile la care a fost supus de către organele de miliţie,
împreună cu alţi instigatori. În urma procesului desfăşurat, Tribunalului
Popular al Raionului „16 Februarie” din Bucureşti va emite sentinţa civilă
nr. 2613, dată în şedinţa publică din 9 iunie 1965, în care i se dă câştig de
cauză. După aceasta, el va transforma casa cumpărată într-un paraclis
pentru slujbe, reşedinţă episcopală şi mai târziu în mănăstire de călugări. S-au făcut din nou o serie de reclamaţii
tendenţioase şi mincinoase pe motivul, de această dată, al portului ilegal de haine bisericeşti şi de săvârşire de slujbe
religioase pentru un cult interzis de către stat.
La data de 10 octombrie 1965, organele de miliţie şi de securitate au intrat în biserică în timpul unei slujbe
pentru a realiza aşa-zisul flagrant, cu scopul de a-l acuza de săvârşirea de slujbe pentru un cult interzis de lege. Cu
această ocazie, s-a întocmit un proces verbal, au fotografiat totul, au legitimat pe credincioşi pentru a-i folosi ca
martori şi au căutat ca totul să aibă o justificare pentru legile ţării. Preasfinţitul Evloghie şi cei patru preoţi au fost
anchetaţi formal ca şi în alte cazuri, fiind ulterior judecaţi, condamnaţi şi depuşi la Penitenciarul Văcăreşti. În şedinţă
publică din 26 aprilie 1966, desfăşurată la Tribunalul Capitalei, Colegiul 2 penal, unde s-a judecat recursul făcut de
cei învinuiţi şi condamnaţi în grup prin decizia penală nr. 1035, s-au
afirmat următoarele despre episcopul Evloghie Oţa: „Inculpatul Oţa
Sabin-Evloghie, fiind caterisit şi exclus din mănăstire de către
Consistoriul monahal mitropolitan al Arhiepiscopiei Ortodoxe din Sibiu
şi ca fals arhiereu al Bisericii Ortodoxe Române de stil vechi, în pe-
rioada 4 august 1964 - 10 octombrie 1965, în mod ilegal a purtat haine
bisericeşti de arhiereu. În aceeaşi perioadă, inculpatul, după ce şi-a
amenajat la domiciliul său, o capelă bisericească, împreună cu incul-
paţii Furtună Dumitru, Guţu Roman, Petre Florea şi Morar Ioan, a
oficiat slujbe religioase stiliste, la care au participat mai multe per-
soane, adepte ale acestui cult. Tot în perioada de mai sus, inculpatul
îmbrăcat în haine de arhiereu, a oficiat slujbe religioase stiliste în
comunele Urecheni, Pănceşti, Brusturi, Vânători, Moara Domnească şi
Mănăstirea Slătioara”.
Într-un alt memoriu, din data de 16 septembrie 1969, scris de
preasfinţitul Evloghie către comandantul Miliţiei din sectorul 7 al
3 mai 1978 - Preasfinţitul Evloghie în
biserica Mănăstirii Adormirea Maicii
Domnului, Bucureşti, alături de
ieromonahul Flavian Bârgăoanu şi
ierodiaconul Teoctist Murgu
Preasfinţitul Evloghie Oţa, alături de
Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ -
frescă din pridvorul bisericii
Mănăstirii Adormirea Maicii
Domnului, Bucureşti
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
14
Capitalei, se arată următoarele: „Constat că împotriva mea s-au
ridicat unii din preoţii interesaţi ai Patriarhiei, care aparţin
Bisericii Ortodoxe de stil nou, care se tem că vor pierde avantajele
materiale. Ei au depăşit de mult buna cuviinţă şi caracterul nobil
omenesc, căci dacă nu le-ar fi teamă de legile pământeşti, ar fi în
stare să se năpustească ei personal asupra noastră, ca odinioară
arhiereii poporului Israil, care cereau răstignirea lui Iisus”.
A fost întemniţat apoi în colonia de muncă de la Salcia, unde
a fost obligat să facă munci grele, în condiţii extrem de dificile, pe
frig sau arşiţă, cu foame tot timpul, cu norme mari, bătăi, insulte şi
izolare completă. În acest penitenciar, s-a îmbolnăvit şi a fost mult
timp internat în infirmeriile din locurile de detenţie, unde condiţiile
de ameliorare a sănătăţii erau formale. După fiecare eliberare, el a
continuat să-şi desfăşoare activitatea de slujire a Bisericii Ortodoxe Române de stil vechi, în calitate de arhiereu. În
total, a făcut 14 ani de închisoare, cu unele întreruperi.
Spre cele veşnice
Episcopul Evloghie Oţa va adormi întru Domnul la data de 28 februarie 1979, neapucând să-şi vadă Biserica
liberă. Trupul său a fost îngropat în pronaosul bisericii mănăstirii al cărei întemeietor şi ctitor este. Până la Revoluţia
din decembrie 1989, biserica Mănăstirii ortodoxe de stil vechi cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din
Bucureşti a fost dărâmată de 4 ori (în anii 1968, 1970, 1974 şi 1983). Ultima demolare a avut loc în data de 26 mai
1983, când a fost demolată de buldozerele autorităţile civile, care au ras de pe faţa pământului tot, până la temelie.
Mormântul Preasfinţitului Evloghie Oţa din biserică a fost profanat, rămăşiţele sale pământeşti fiind mutate într-un
loc rămas necunoscut până astăzi.
După mărturiile celor ce au fost de faţă, trupul Preasfinţitului Evloghie a fost găsit neputrezit şi
răspândind bună mireasmă. Iată mărturiile martorilor oculari, preluate de presa laică: „Aşezat pe tronul
arhieresc şi îmbrăcat în odăjdii strălucitoare - cum se îngroapă ierarhii - Episcopul Evloghie apărea de sub lopeţi
neatins de putreziciune! Monahii au căzut în genunchi, uimiţi de această minune! Securiştii, după ce şi-au
revenit dintr-o anume năuceală, au luat şi trupul episcopului neputrezit şi l-au aruncat într-o altă maşină! Apoi,
după întocmirea sumară şi grabnică a unui proces verbal, în care s-a notificat confiscarea a „una mumie
umană” (!!!), au dispărut în noapte. A doua zi au sosit buldozerele şi au dărâmat totul: chilii, trapeza, biserica.
După anul 1989, s-a reluat construcţia lăcaşului de cult demolat, piatra de temelie a Bisericii fiind pusă la data de 2
septembrie 1991”.
Capsala, Careia, Muntele Athos, 13 august 1991
Scrisoarea Stareţului Sava de la Mănăstirea Esfigmenu către un cuvios, pe nume Nicodim, adept al ecumenismului
Cinstitul Stareţ, părintele Sava, a urmat politica celor nouăsprezece mănăstiri conducătoare ale Muntelui
Athos, crezând, precum mulţi alţii, că trebuie să facem anumite concesii şi îngăduinţe în chestiunile Credinţei,
pentru o perioadă.De vreme ce era plin de virtuţi, cu intenţii sincere şi bune, părinţii ce au venit în ultima vreme
la Muntele Athos îl vizitau frecvent pe Stareţ. Îl dădeau drept pildă ucenicilor lor şi spuneau că dacă opoziţia şi
protestele ziloţilor ar fi fost bune, de ce nu li se alătură cuviosul părinte Sava? Totuşi, când Patriarhul Ecumenic
Dimitrie a slujit împreună cu Papa Romei, în decembrie 1987, Stareţul s-a ridicat; sufletul său nu mai putea
suporta asemenea „ecumenisme”. Împreună cu alţi asceţi, a protestat şi s-a separat de toţi ceilalţi părinţi ai
Muntelui Athos, ce urmau celor nouăsprezece mănăstiri. Nu se mai ducea la biserică în vreuna din cele
nouăsprezece mănăstiri, sau în chiliile ce le urmau. Toţi comemoratorii Patriarhului au început să se agite; din
mănăstiri şi din chilii, mulţi au alergat să îl convingă pe Stareţ. Dar vizitele dese, devenite împovărătoare, nu au
slujit la nimic. În cele din urmă, Stareţul a fost silit să răspundă în scris unui călugăr care îl vizita frecvent,
răspunzând astfel şi tuturor celorlalţi, bine organizaţi şi hotărâţi să îl convingă pe Stareţ de „greşeala” sa.
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
15 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
Dragă părinte Nicodim, blagosloviţi!
În timpul vizitei la chilia noastră, de acum
câteva zile, aţi repetat declaraţiile dogmatice neorto-
doxe, cum că ne găsim în afara Bisericii, deoarece nu îl
pomenim pe Patriarhul Dimitrie. Aţi mai făcut şi alte
declaraţii, din care pricină ne vedem siliţi să scriem cele
ce urmează, spre cunoştinţa voastră deplină, de vreme ce
dovezile şi respingerile pe care le-am oferit în timpul
discuţiei noastre v-au distrus liniştea şi v-au supărat. În
Pateric se scrie că, atunci când avva Agathon a fost
întrebat dacă era mândru, curvar şi un eretic, a răspuns
că primeşte primele două acuzaţii, căci era de folos
sufletului său să facă astfel, dar a refuzat a se numi pe
sine eretic, căci erezia înseamnă despărţirea de
Dumnezeu. Păcatul şi erezia, precum ne învaţã Sfinţii
Pãrinţi, diferă în mod esenţial: Păcatul este o încălcare a
legii lui Dumnezeu, dar erezia este o schimbare a legii
lui Dumnezeu. Potrivit vouă (şi potrivit tuturor mănăs-
tirilor Muntelui Athos, mai puţin Mănăstirii Esfigmenu,
Schitului Proorocului Ilie şi a multor Părinţi ziloţi [plini
de râvnă]), noi suntem înşelaţi şi schismatici. Găsiţi
dificil a admite că Patriarhia de Constantinopol propovă-
duieşte erezia, deoarece ar trebui să acceptaţi că păs-
trarea comuniunii cu acei lupi şi nu păstori este vrednică
de osândă, sau va trebui să încetaţi a le urma, potrivit
poruncii tuturor Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Soboare.
Încercaţi să îndreptăţiţi Fanarul, dar cuvintele şi faptele
lor vă vădesc a fi în greşeală. În zadar invocaţi părerea
Părintelui Paisie şi a altora, ce sunt îngăduitori cu con-
diţiile actuale şi fac concesii, şi anume, că [acum] tra-
tează cu „iconomie”, dar când va veni vremea (adică
atunci când se presupune că Dimitrie va intra în comu-
niune cu Papa, precum aţi spus), vă veţi despărţi de tot
nu este potrivit învăţăturilor Sfinţilor Părinţi şi a
Sfintelor Sinoade. Vă înşelaţi tare.
Cât despre mustrările la care vă referiţi - fie ale
Stareţului Paisie [Aghioritul], sau ale vecinului vostru
papa-Isaac, sau ale oricărui altcuiva - ce susţin că „Di-
mitrie împarte cu dreptate cuvântul adevărului”, cum vă
puteţi aştepta să le primim ca fiind plăcute lui Dum-
nezeu, când sunt vădit împotriva predaniei Ortodoxe?
De vreme ce adevărul este trădat, nu ar trebui să fie
numită nedreptate mai degrabă decât iconomie, con-
cesie, adaptare sau îngăduire? Vă păstraţi poziţia
deoarece Stareţul Paisie a spus: „Dimitrie este îndrumat
greşit de către arhiereii din jurul său să facă ceea ce nu
doreşte” şi „Dacă încetăm a-l mai comemora [pe
Patriarh] vom fi în afara Bisericii!” şi multe altele,
cărora li se potrivesc cuvintele Sfântului Ioan Gură de
Aur: „Toate vorbele lor sunt nebunie, şi istorii de copii
neştiutori”. Vorbele lor
sunt roada unei noi
„teologii”, pe care
Fanarul a folosit-o în
binecunoscuta Enci-
c l ică d in 1920,
numindu-i pe eretici
„împreună-moştenitori
ai harului lui Dum-
nezeu”. Aduceţi îna-
intea noastră vorbele
Sfântului Ioan Gură de
Aur: „Nici măcar sân-
gele mucenicilor nu
acoperă schisma” şi ale
Sfântului Ignatie Teoforul: „Nimic să nu se săvârşească
fără episcop”. Concluzionaţi că atunci când ne despărţim
de episcopul nostru, suntem în afara Bisericii. Sfinţii au
făcut aceste afirmaţii adevărate, însă rostite într-o vre-
me de pace a Ortodoxiei şi a Bisericii. Astăzi, când tă-
vălugul pan-ereziei ecumeniste mătură chiar şi pe cei
aleşi, cuvintele aceloraşi Sfinţi au tărie: „Dacă
episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi ca de la foc şi
ca de la un şarpe” (Sfântul Ioan Gură de Aur). „Dacă
episcopul tău ar învăţa orice în afara orânduielii date,
chiar de trăieşte în curăţie, sau de săvârşeşte semne,
sau de prooroceşte, să îţi fie ţie ca un lup în blană de
oaie, căci lucrează nimicirea sufletelor” (Sfântul
Ignatie). Dacă Dimitrie împărţea cu dreptate cuvântul
adevărului, aţi fi fost îndreptăţit în folosirea citatelor de
la cei doi Sfinţi; dar acum publicaţi scrierile Părinţilor
după gustul vostru, pentru a îndreptăţi vina de a fi
împreună-mergători cu Dimitrie, Partenie al Alexan-
driei, Iacov al Americii, Stelian Harkianakis al Austra-
liei. Nu sunt îndeajuns pentru voi multele citate din
Sfintele Soboare şi din Sfinţi? Ori vă temeţi, poate, să
fiţi izgoniţi din sinagoga ereticilor? Faptul că celelalte
patriarhii păstrează comuniunea cu Fanarul nu este cu
adevărat important. Ceea ce este important, e cine ur-
mează paşii Sfinţilor
şi este cu Adevărul?
Partenie, Patriarh al
Alexandriei, spune
că îl recunoaşte pe
Mohamed drept un
apostol care a lucrat
pentru împărăţia lui
Dumnezeu, şi alte
asemenea hule, pe
care le cunoaşteţi.
Stareţul Sava
Mănăstirea Esfigmenu, Muntele
Athos
16
Nu e de trebuinţă a scrie iarăşi ereziile lui Iacov Kuzukis
al Americii, şi cele ale lui Stelian Harkianakis al
Australiei. Sunteţi în comuniune cu aceşti oameni ca şi
cum ei ar împărţi cu dreptate cuvântul adevărului! Cine
îl va condamna pe Iacov Koukouzis? Partenie? Sau co-
misia Fanarioţilor de sub Bartolomeu, care „inves-
tighează” de doi ani, acum, daca Harkianakis este eretic?
Nu aţi înţeles că ei nu vor să dea un verdict? Fanarul a
făgăduit delegaţiei celor trei egumeni din Muntele Athos
că vor retrage şi îndrepta declaraţia Patriarhului Dimitrie
către United Press, despre primirea împărtăşaniei de la
Latini, ca îl vor înlocui pe Stelian Harkianakis de la
preşedinţia comisiei pentru dialog teologic etc. S-a
îndreptat ceva până în ziua de astăzi? Sau credeţi că nu
avem nici o responsabilitate, sau vreo vină, şi putem
rămâne în comuniune, deoarece Stareţul Paisie declară
fără de ruşine că declaraţiile şi acţiunile lui Dimitrie nu
sunt împotriva învăţăturilor noastre şi nu încalcă
adevărul? Istoria se repetă. Sfântul Teodor Studitul,
Sfântul Maxim Mărturisitorul, mulţi alţi creştini ce nu
au urmat ierarhiei care la diferite vremuri propovăduia
erezia, au fost cu toţi numiţi schis-
matici de către acea ierarhie. Deşi
Sfântul Gherasim de la Iordan era
slujit de către un leu şi era făcător de
minuni, se afla în greşeală, căci nu
primea cel de-al Patrulea Sobor
Ecumenic, trăgând împreună cu el
mii de călugări ai Palestinei, până ce
a fost îndreptat de Sfântul Eftimie
cel Mare şi s-a pocăit.
Întrebaţi: „Este cu putinţă ca
Stareţul Paisie şi şaptezeci de
episcopi ai Bisericii de stat a Greciei sa fie în greşeală?”
Vreţi ca Dumnezeu să îi silească să Îl mărturisească? La
Sinodul Iconoclast din 754, de sub domnia Copro-
nimului, citim acea ovaţie înfricoşătoare a celor 338 de
episcopi prezenţi la sinod: „Trăiască Împăratul! Icoanele
sunt idoli şi trebuie ori distruse, ori spânzurate în tării
(n.ed.: văzduh), ca să nu poată fi cinstite”. Găsiţi greu de
crezut că şaptezeci de episcopi pot fi înşelaţi astăzi,
când, precum vedeţi, atât de mulţi au fost înşelaţi
atunci? În zilele noastre, călugării îşi doresc să do-
bândească mitre, cârje de egumen, în vreme ce îm-
plinesc doar o mărturisire cu numele a credinţei, adică,
protestând oarecum, dar neîncetând pomenirea Patriar-
hului, şi îngăduind toate inovaţiile la Evanghelie intro-
duse de către Dimitrie, Partenie, Iacov, şi cei asemenea
lor. Sfântul Teodor Studitul, totuşi, scrie că lucrarea
monahului este să nu îngăduie nici cea mai mică
înnoire la Evanghelia lui Hristos. La împreună-slujirea
de la Roma, Dimitrie nu a primit pâinea „blagoslovită”
de Papa, pentru a evita reacţiile ostile din partea „con-
servatorilor”. Oricum, acolo în Roma, a subscris învă-
ţăturii că Latinii au Tainele Bisericii, şi continuă să o
facă. Nu e îndeajuns? Au reacţionat vreodată Sfinţii şi
creştinii veacurilor de dinainte, în care erezia era propo-
văduită pretutindeni, precum faceţi astăzi voi, cei care
continuaţi să îl pomeniţi pe Dimitrie? Ce precedent aţi
găsit în istoria Bisericii, ca să puteţi spune că îl urmaţi?
Dacă sunteţi fii ai Sfinţilor (adică ucenici şi următori ai
lor), atunci „Aţi fi săvârşit faptele lui Avraam”, precum
grăieşte Evanghelia. În vremea Patriarhului Iosif
Beccos, părinţii de la Muntele Athos au încetat să îl mai
pomenească, chiar dacă nu fusese depus de un Sinod; şi
deoarece au stăruit cu neclintire în aderarea lor la preda-
niile Părinţilor (adică, să nu ai părtăşie cu cei ce s-au de-
părtat de la credinţa ortodoxă), Hristos le-a dăruit cu-
nuna mucenicească. Cât pentru cei ce au slujit împreună
cu cei ce îl pomeneau pe patriarhul „oficial” latino-
cugetător, Beccos, leşurile lor se găsesc până astăzi,
precum bine se ştie, umflate,
urât-mirositoare şi neputrezite,
spre a fi pildă tuturor.
Ne-aţi spus că dacă
Dimitrie nu se mărturiseşte pen-
tru lucrurile pe care le-a săvârşit,
va fi osândit. Acum admiteţi că
urmaţi unui om care se osân-
deşte pentru ceea ce face. Pentru
el, a se osândi, şi într-adevăr, din
pricini ce privesc credinţa şi
păcate proprii şi individuale,
înseamnă că săvârşeşte lucrarea diavolului. Prin urmare,
voi înşivă admiteţi că îl aveţi pe diavol ca împreună-
mergător. Dacă Athenagora s-a „pocăit” şi şi-a mărturi-
sit păcatul cu puţină vreme înainte de a muri, atunci s-ar
fi mântuit? Mărturisirea individuală a păcatelor este
îndeajuns pentru iertarea păcatelor personale şi indivi-
duale, dar pentru păcate făcute la vedere, împotriva Cre-
dinţei, trebuie săvârşită şi o pocăinţã şi îndreptare în
văzul lumii, potrivit cuvintelor Mântuitorului nostru:
„Deci tot cela ce va mărturisi întru Mine înaintea
oamenilor, voi mărturisi şi Eu întru dânsul înaintea
Tatălui Meu, care este în Ceruri. Iar cela ce se va
lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu
de dânsul, înaintea Tatălui Meu, Carele este în
Ceruri” (Mt. 10; 32-33). Arătaţi-mi măcar o singură
mărturie patristică, ce ar îndreptăţi rămânerea într-o Bi-
serică care propovăduieşte erezia, precum face „blândul
Mănăstirea Esfigmenu, gravură de epocă
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
17
şi tăcutul Conducător al Ortodoxiei, Dimitrie”. O
asemenea ascultare faţă de o ierarhie care nu împarte cu
dreptate cuvântul adevărului ne va sfinţi? Dacă nu doriţi
să admiteţi că Mănăstirea Esfigmenu şi atât de mulţi
Părinţi plini de râvnă sunt vrednici de cinstire – potrivit
Canonului 15 al Sinodului 1-2, măcar fiţi tăcuţi şi nu
huliţi spunând ca ei sunt schismatici şi în afara Bisericii.
Ignoraţi existenţa Testamentului Sfântului Marcu
Efeseanul, care a cerut ca cei cu cuget latin [papist] nici
măcar să nu vină la înmormântarea sa. Mai întâi cerce-
taţi şi apoi pronunţaţi-vă. Potrivit propriului fel de
gândire, atât Sfântul Marcu al Efesului, cât şi
Sfântul Maxim Mărturisitorul, precum şi cei mulţi
alţii care nu au păstrat părtăşie cu ereticii, sunt în
afara Bisericii!
Vedeţi încotro vă călăuzeşte „noua” voastră
teologie? Cine s-ar fi gândit vreodată că părinţii
Sfântului Munte vor avea drept biblie cartea „Cele două
extreme - ecumenismul şi zilotismul” (n.ed.: Cartea a
fost tradusă şi publicată şi în România, cu titlul ten-
denţios „Cele două extreme - ecumenismul şi stilismul”)
a părintelui Epifanie Teodoropulos? Sfătuiţi săvârşirea
de proteste asemenea celor recomandate la paginile 19 şi
22 din acea carte, „pentru Sfintele Canoane [de] care [se
zice că] nu sunt aplicabile în vremurile noastre, căci le
lipseşte dragostea”. El îl mai descrie pe patriarhul
Athenagora ca „având o dragoste demonică”. Totuşi,
rămâne în comuniune cu cei ce au „o dragoste
demonică”. Ce consecvenţă uimitoare! Am văzut
„proteste” asemănătoare, atunci când reprezentantul
Mănăstirii Grigoriu a cerut să se scrie în hotărârile
Sfintei Comunităţi, că dacă secretarul şef va fi trimis în
Australia, să nu împreună-liturghisească acolo. Secre-
tarul şef nu a mers, până la urmă; dar părintele Vasilie,
egumenul Stavronichitei, ignorând hotărârea tuturor
celorlalte mănăstiri, l-a trimis pe părintele Tihon să îl
„ajute” pe arhiepiscopul Stelian Harkianakis. Când
părintele Tihon s-a întors, a fost trimis la sărbătorirea
Chiliei Burazeri. Acolo, reprezentantul Mânăstirii Gri-
goriu (părintele Atanasie) a slujit împreună cu părintele
Tihon şi cu restul. Nu mai este de trebuinţa nici un
comentariu.
Părintele Epifanie Teodoropulos a fost redus la
tăcere atunci când, acum vreo douăzeci de ani, i-au fost
dovedite greşelile. Dar voi, cu aceleaşi argumente ne-
teologice, vreţi a îndreptăţi comuniunea cu patriarhii
care propovăduiesc erezii „cu capul descoperit”, ce au
„o dragoste demonică” pentru eretici, în vreme ce
prigonesc pe autenticii ortodocşi, şi asemănându-se
astfel Patriarhului Beccos, Împăratului Copronim, şi
tuturor celor asemenea lor. Când le cântaţi Întru Mulţi
Ani şi îi pomeniţi la slujbe, este acelaşi lucru cu a le
spune: „Sunteţi grăitori întru credinţă, şi vi se cuvine
ascultare, închinăciune şi pomenire”. Nu îi ajutaţi să
priceapă că păşesc pe o cale a răului; pe când dacă aţi fi
încetat părtăşia cu ei, poate s-ar fi simţit vinovaţi şi ar fi
purces la căutarea adevărului. Vina pentru tăcerea
voastră vrednică de osândă – pe care Sfântul Grigorie
Palama o numeşte un al treilea fel de necredinţă –
sporeşte de la o zi la alta, în pofida aşa-numitelor
voastre proteste. Când Latino-cugetătorii au venit aici,
în vremea patriarhatului lui Beccos, spre a întări unirea
cu Latinii [papistaşii], Doamna noastră, Maica Fecioară,
Păzitoarea Sfântului Munte al Athonului, a grăit singură,
zicând: „Vin vrăjmaşii Fiului meu şi ai mei!” Anul tre-
cut, când urmaşul lui Beccos – Dimitrie („Conducătorul
Ortodoxiei”!) – a sosit, a găsit Sfântul Munte înveş-
mântat în negru, după două săptămâni de foc neîncetat.
Focul a ţinut de la 1 august pânã pe 15, adică întreg
postul Născătoarei de Dumnezeu. Are urechi să audă, să
asculte glasul Preasfintei Maici a lui Dumnezeu!
Fie să găsiţi calea neînţelegerii celei bune, aşa
cum învaţă Sfântul Nicodim Aghioritul în Omilia sa
asupra celor Paisprezece Epistole ale Sfântului Pavel,
zicând: „Dacă el [egumenul sau episcopul] este rău în
Credinţă, de crede învăţături ereticeşti şi hulitoare, fugi
de la el, chiar de ar fi un înger din Ceruri”.
Stareţul Sava, un călugăr nemonahicesc,
dar Ortodox.”
Într-o noapte, toată mănăstirea a fost
inundată de o mireasmă nespusă. Stareţul nu ştia
de unde provine, însă după puţin timp au depistat
că mireasma ieşea din chilia unde stătea Părintele
Sava. Când au deschis uşa, totul s-a umplut de
bună mireasmă şi au văzut că Părintele Sava
adormise în Domnul; numai atunci au înţeles că
mireasma aceea ieşea din sufletul înmiresmat al
Părintelui Sava. Să avem binecuvântarea lui.
Amin.
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
18
La cumpăna celui de-al douăzecilea
veac, se petrec multe fenomene, aflate sub
semnul falsităţii, însă etichetate drept
„virtuţi”. Ecumenismul, dat anatemei în anul
1983, de către Sfântul Sinod al Bisericii
Ruse din Afara Graniţelor, a devenit, în
zilele noastre, un rău atât de mare, încât se
poate numi, pe bună dreptate, drept o erezie
a ereziilor. Din acel moment, aşa cum s-a
arătat, în repetate rânduri de către ierarhii Bisericii
noastre, anatema s-a lovit de conştiinţa ortodocşilor care
au fost angrenaţi în această mişcare ecumenică. În
Rusia, mulţumită parohiilor Bisericii din Afara Grani-
ţelor şi a publicaţiilor editate, ecume-
nismul a fost perceput din start ca ceva
absolut inacceptabil şi primejdios pentru
Credinţa Ortodoxă. Nu la fel, însă, s-a
întâmplat în Occident. Ori de câte ori orto-
docşii au criticat ecumenismul, ei au fost
acuzaţi de către aşa-zişii lor „fraţi” hetero-
docşi, fiind ocărâţi şi etichetaţi drept
aroganţi, conservatori, intoleranţi, ori chiar
acuzaţi de împietrire sufletească. Pentru
heterodocşi, ecumenismul înseamnă, în
primul rând, dragoste, unire a tuturor, pe
temeiul dragostei… (vorbim aici despre
non-ortodocşii sinceri, adicăd despre cei ce
caută Adevărul, şi nu despre cei care lu-
crează la construirea bisericii apocaliptice,
„marea Desfrânată”, şi care sunt pe deplin
conştienţi de lucrarea lor antihristică).
După spusa Apostolului, noi, doar
„adevăraţi fiind întru dragoste” (Ef. 4,
15), ne putem numi apărători ai curăţiei Ortodoxiei.
Adevărul este graiul dragostei noastre întru Hristos
Domnul. Noi, creştinii ortodocşi, nu trebuie să mai
întrebăm, precum Pilat şi cei dimpreună cu dânsul părut-
înţelepţi: „care este adevărul?”, fiindcă ştim că Domnul
nostru, Iisus Hristos, este „Calea, Adevărul şi
Viaţa” (Ioan 14, 6).
Conform etimologiei greceşti sau slavone a
cuvântului Ortodoxie, ea este adevărata, dreapta
Credinţă, prin care noi slăvim pe Dumnezeu. Şi în ce
anume ne numim noi dreptslăvitori, adică ortodocşi?
Dreapta noastră credinţă se întemeiază pe păstrarea, cu
scumpătate, a tot ceea ce Domnul a lăsat spre
păstrare, ucenicilor Săi. De 2000 de ani,
Biserica Ortodoxă a păstrat, cu credincioşie,
continuitatea apostolică şi Sfânta Tradiţie. Nu
avem dreptul de a schimba ceva din cre-
dinţa în Iisus Hristos, Domnul şi Mân-
tuitorul nostru. Nu Îl putem „adapta” ori
„ajusta” pe Dumnezeu, la noi înşine şi la
propria noastră nimicnicie, în concordanţă
cu „duhul vremilor” şi cu patimile acestei lumi.
Biserica noastră nu are dreptul de a dilua puritatea de
Dumnezeu insuflatelor învăţături de Credinţă, prin
adoptarea de doctrine false şi primejdioase ori a ere-
ziilor, de dragul unei unităţi închipuite,
imaginare. Ortodoxia nu poate accepta
învăţătura catolicilor, care au avut ne-
ruşinarea de a schimba Dogma despre
Purcederea Duhului Sfânt (filioque), în
Crezul Niceo-Constantinopolitan (în
ciuda faptului că nu este permis a
schimba nici o iotă dintr-însul), şi care
nu numai că au persistat în această ere-
zie, dar au mai adăugat ei încă şi alte
învăţături rătăcite! Un creştin ortodox
socoteşte un lucru de neconceput unirea
cu protestanţii, fiindcă aceştia nu o cin-
stesc pe Maica Domnului, nu recunosc
Tradiţia bisericească ori autoritatea
Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi resping,
în general, cultul Sfinţilor. Nu putem fi
una cu cei ce resping cinstirea sfintelor
moaşte sau icoane, şi care se fac urmaşi
ai iconoclaştilor, daţi anatemei de către
cel de-al Şaptelea Sobor Ecumenic a Toată Lumea. Nu
ne putem ruga împreună cu monofiziţii, care de 1.500 de
ani au aderat propriei lor erezii hristologice. Şi, în cele
din urmă, noi vrem să ne îngrădim de cei care sapă la
temelia Creştinismului, prin inovaţiile lor cele fără de
lege.
A păstra înseamnă a apăra. Sfintele Canoane
păzesc sfinţenia Bisericii Ortodoxe. Aşa se face că, după
cum spun Pravilele Apostolice 45 şi 65, episcopii,
prezviterii şi diaconii care ar îndrăzni să de bunăvoie să
se roage împreună cu ereticii, ori care ar intra într-o
prezenţi în bisericile ortodoxe, dar şi de la a intra în ele.
Acestea de mai sus, împreună cu alte Canoane, care
Ecumenismul - Calea spre pierzare (I)
- Erezia ereziilor -
Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, militant
ecumenic şi ecologic, cunoscut mai degrabă datorită preocu-pării sale pentru mediul în-
conjurător, decât pentru grija de a păstra Canoanele şi legile
Bisericii Ortodoxe.
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
19
păzesc Biserica Ortodoxă de pătrunderea influenţelor
eretice, sunt, într-adevăr, foarte stricte. Dar, la urma
urmei, orice străjer care veghează asupra unei
comori, trebuie să fie tot timpul întru trezvie şi
stricteţe. Iar stricteţea nu înseamnă lipsă de milă. De
vreme ce noi apărăm comoara noastră cea mai de preţ -
Ortodoxia, înseamnă că suntem departe de orice
simţământ de aroganţă sau de lipsa de dragoste, de care
suntem acuzaţi adesea. Nu împietrirea inimii ne este
motivul pentru care ne împotrivim ecumenismului. În
rugăciunile noastre personale, pe care le facem la
Biserică, noi Îl rugăm pe Domnul „să înceteze dez-
binarea dintre Biserici” şi „să întoarcă pe calea
adevărului mântuitor pe cei ce au căzut din dreapta
credinţă”. Ne rugăm ca cei înstrăinaţi de Cea Una,
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, să se întoarcă la Ea prin pocăinţă. Unirea tuturor, pe temeiul
dragostei şi al adevărului, este o nădejde cât se poate de sinceră a creştinilor ortodocşi. Iar aceia dintre
heterodocşii care au fost crescuţi în tradiţii străine Ortodoxiei, şi care acum sunt atraşi de frumuseţea Bisericii
Ortodoxe, trebuie să ştie că tocmai Adevărul şi Harul, ce se sălăşluieşte în Biserica Dreptslăvitoare, îi dă Ei
această frumuseţe nepământeană. Lor le dorim să nu se tulbure, citind paginile acestei cărţi, de unde vor afla că
majoritatea Bisericilor Ortodoxe locale (sau, mai bine zis, ierarhiile lor), sunt implicate în ecumenism, sub
conducerea Patriarhiilor Constantinopolului şi ale Moscovei. Dar, de vreme ce au rupt barierele Sfintelor Ca-
noane, ele au căzut, depărtându-se de bogăţia Ortodoxiei. Totuşi, nu aceste Biserici locale constituie majoritatea
Bisericii. Biserica este acolo unde Credinţa Ortodoxă şi viaţa dusă conform ei sunt păstrate fără prihană.
Biserica este formată din acei credincioşi de origine greacă, rusă, română, bulgară, sârbă, franceză ori din
altă ţară, care au în comun aceeaşi Patrie cerească - Sfânta Ortodoxie. Biserica este formată din toţi cei ce păzesc
puritatea credinţei noastre, aşa cum a fost ea lăsată, de către Sfinţii Apostoli şi Părinţii Bisericii. Sarea credinţei
lor neamestecate, este sarea pământului. „Biserica este obştea dumnezeiesc-întemeiată a celor uniţi întru dreapta
credinţă, întru aceeaşi Lege a lui Dumnezeu, având aceeaşi ierarhie şi aceleaşi Sfinte Taine” (Mitropolitul
Filaret Drozdov, „Catehismul ortodox pe înţelesul tuturor...”). Iar dacă noi îi recunoaştem drept „ierarhii noştri”
pe apostaţii care confundă Credinţa dreaptă cu falsele credinţe, sau care au comuniune euharistică şi mărturisire
comună cu ereticii anatemizaţi, şi care şi pe oamenii simpli îi sfătuiesc să facă întocmai, oare asta nu ne scoate pe
noi în afara hotarelor Bisericii Ortodoxe, punându-ne în mare primejdie, şi lipsindu-ne de izvorul vieţii veşnice?
Nădăjduim că Domnul va da duh de pocăinţă celor ce caută adevărata Ortodoxie, şi că tot El îi va duce cu pace,
pe cărarea plăcută Lui, spre limanul cel neînviforat, iar Biserica îi va primi pe ei cu dragoste. (Va urma)
Ludmilla Perepiolkina
M-am născut într-o familie în care nu se vorbea despre Dumnezeu. În toată copilăria mea, nu-mi aduc
aminte decât de o singură dată când am intrat într-o biserică; cred că era biserica Zlătari. Şi eu şi sora mea eram
mici şi foarte, foarte emoţionate de preotul bătrân care ne-a luat în faţa altarului. Nu prea înţelegeam noi mare
lucru, nu ne vorbise nimeni despre credinţă. La 16 ani am suferit o depresie puternică. Mă uitam la părinţii mei, a
căror viaţă se împărţea între mersul la serviciu şi uitatul la televizor şi mă întrebam cu disperare: „Asta să fie
viaţa? La asta se rezumă tot? Mai bine mă sinucid decât să duc o astfel de viaţă de robot, la capătul căreia mă
aşteaptă doar nimicul”. Îmi aduc aminte că era imediat după Revoluţie; la televizor începuseră să se difuzeze
emisiuni spirituale şi, într-o zi, am auzit „Tatăl Nostru”. Am simţit o emoţie atât de puternică… încă o mai simt,
când mă gândesc… şi în clipa aceea, am ştiut că acesta este răspunsul, că singurul sens al vieţii este Dumnezeu şi
că nu voi putea trăi altfel decât ducând o viaţă în Dumnezeu. În mintea mea de copil de 16 ani, mă hotărâsem să
O tânără mămică şi drumul de la păcat şi erezie la lumină
Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului—
rugăciune ecumenică în parohia anglicană
Westminster
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
20
mă călugăresc. La 17 ani, mi s-au întâmplat două lucruri, practic
simultan. Sora mea a primit o invitaţie la o conferinţă a unui
pastor al adventiştilor de ziua a şaptea, şi am hotărât să mergem
împreună. În acelaşi timp, o prietenă m-a dus la o întâlnire a
tinerilor ortodocşi, care presupunea participarea săptămânală la
slujbele Bisericii, şi care avea ca scop final plecarea la
Întâlnirile Tinerilor Creştini de la Taizé. La conferinţa adven-
tiştilor, am fost primite cu vorbe bune, cu amabilităţi, cu bună-
voinţă, ni se răspundea la orice întrebare aveam, chiar eram
încurajate să punem întrebări. La biserica ortodoxă, preotul ne
apostrofa şi mi se părea că ne priveşte de sus, pe noi, gloata de
tineri, cam gălăgioşi şi fără cuvenitul respect faţă de Sfânta
Slujbă care se ţinea. Şi, copil doritor de acceptare şi de mân-
gâiere, am sucombat în faţa seducţiei sectanţilor. Am fost pe
punctul de-a mă „boteza” în erezia lor, şi singurul lucru ce m-a
oprit au fost ameninţările părinţilor noştri, exasperaţi şi panicaţi
de bruscul nostru interes pentru religie. Aşa că, nu m-am mai
botezat adventistă, în schimb am plecat la Întâlnirile Tinerilor
Creştini (cu asta ai mei au fost de acord, pentru ca fata lor pleca
astfel la Viena), întâlniri care au avut loc, de fapt, tot într-o
biserică protestantă, în care se cântau cântece religioase
protestante, ortodoxe şi catolice. Un mare „ecumenism”. Care pe mine, fire împăciuitoare, şi deja sedusă de
adventişti, mă atrăgea.
Al doilea pas
Apoi, preocupările mele au devenit mai lumeşti, am început să învăţ pentru facultate, nu mai aveam timp să
mă gândesc la Dumnezeu, decât poate înainte de examene, când m-am rugat pentru reuşită. Şi Dumnezeu mi-a
răspuns la rugăciuni, şi am intrat la facultate fără prea multe pregătiri. Brusc mă simţeam importantă, eram apreciată
şi iubită de colegii de facultate (eu, mica fată timidă, respinsă de părinţi şi de colegii de şcoală). Şi-atunci, i-am spus
lui Dumnezeu, cu îngâmfare şi sfidător: „Doamne, vreau sa cunosc şi iubirea oamenilor, nu doar pe a Ta”.
Un an mai târziu, cunoşteam un cuplu de tineri, care în loc să vorbească despre discoteci şi petreceri, vorbeau
despre Dumnezeu, dar şi despre nişte lumi fascinante, paralele, despre misiunea României, despre extratereştri, despre
yoga, despre reîncarnarea marilor maeştri şi a marilor sfinţi în România, despre cum toate religiile sunt căi spre
acelaşi mare adevăr, despre cum fiecare om poate ajunge una cu Dumnezeu. Vorbe frumoase, vise frumoase, poveşti
frumoase… Îmi înaripau imaginaţia. Toate, dublate de o primire cu braţele deschise. Eram „iubită”; eram „acceptată”.
Apoi, a început să mi se spună că eu sunt o aleasă, o sfântă reîncarnată pentru marea misiune. Ooooo…, ce putea cere
mai mult o fată de 19 ani? Orgoliul meu era consternat şi încântat. Începusem să cred şi să înghit absolut tot ce mi se
spunea. Când mi s-a spus că chiar „conducătorul” acestui mic grup de „prieteni”, este reîncarnarea lui Iisus, revenit pe
Pământ pentru judecată, aveam deja creierul atât de spălat, încât am acceptat fără rezerve. După doi ani în această
companie, „vedeam” aure, „vorbeam” cu „spiritele” morţilor, testam chakre, făceam tehnici de yoga, magie „albă”,
credeam că tot ce-i rău e bine şi că tot ce-i bine e rău, aruncam cu noroi în lucrurile sfinte. Mi-am vândut sufletul, iar
când m-au legat bine, au întors foaia. Am fost umilită, folosită, torturată psihic, fizic şi moral în moduri
inimaginabile, despre care încă mi-e greu să vorbesc, şi nici nu vreau, pentru a nu sminti pe nimeni. Am fost aruncată
în păcate cumplite, pentru că astfel, ni se spunea, ne putem smeri mai bine. Şi, după un timp, păcatul a devenit însuşi
felul meu de a trăi. Ba încă şi pe mulţi alţii i-am tras în păcat. Cu gura ajunsesem să „propovăduiesc” ereziile şi
păcatul, viaţa mea întreagă era înglodată în păcate cumplite, în timp ce sufletul meu se tortura în chinuri groaznice.
Am fost la un pas de nebunie, la un pas de sinucidere (oricum, m-aş fi sinucis oricând, dacă „gurul” ar fi cerut-o, chiar
eram pregătiţi pentru această posibilitate). Dar, sufletul meu plângea. Eram ruptă între ceea ce mi se băgase în cap, şi
credinţa mea profund interioară că Dumnezeu înseamnă bunătate, iubire, curăţie. Aveam nevoie de cineva, care să-mi
confirme că aceşti oameni nu sunt cine se pretind a fi, cineva care să mă ajute să ies de sub puterea lor malefică,
pentru că singură nu mai puteam. Într-o zi, m-am rugat cu disperare: „Doamne, te rog, ajută-mă, ajută-mă să înţeleg,
„Amin grăiesc vouă: De nu vă veţi întoarce, şi să vă
faceţi ca pruncii, nu veţi intra întru Împărăţia
Cerurilor. Că cine se va smeri pre sine ca pruncul
acesta, acela este cel mai mare întru Împărăţia
Cerurilor. Şi oricine va primi pre un prunc ca acesta
întru Numele Meu, pre Mine Mă primeşte” (Mt. 18, 2-
5). Miniatură din secolul XI, Mănăstirea Dionisiu, Athos.
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
21
să văd care este adevărul, să înţeleg.”
Şi, da, Dumnezeu mi-a trimis pe cineva...
Care m-a scos din această sectă. Cu puterea
dragostei. Trecuseră şapte ani de când cunoscusem acel
cuplu de tineri. Şi, nu, nu m-am întors instantaneu la o
viaţă curată, şi nici la Ortodoxie. Continuam să duc o
viaţă păcătoasă, continuam să cred o parte din minciunile
care mi se băgaseră în cap. Dar au început să mă ardă din
ce în ce mai tare păcatele pe care le făcusem, viaţa pe
care continuam să o duc. Nu eram convinsă de
Ortodoxie, dar la insistenţele celui care mă scosese din
acea sectă, şi pentru că sufletul meu căuta alinare, am
ajuns la o mănăstire, la un duhovnic, cu gândul să mă
spovedesc. Nu m-a spovedit acel duhovnic faimos, ci un
preot tânăr, de-o vârstă cu mine, blând, care nici măcar
nu m-a lăsat să citesc de pe o hârtie păcatele pe care le
scrisesem, ci a stat muuult, mult de tot de vorbă cu mine,
mai mult ca un frate, cu blândeţe şi înţelegere. Dar n-am
plecat bine din mănăstirea aceea, că am căzut repede în
păcate cu bărbatul pe care îl iubeam (şi se vede treaba că
îl iubeam mai mult decât pe Dumnezeu). La nici două
luni, am rămas însărcinată. În clipa în care i-am spus
acest lucru, bărbatul respectiv, nu numai ca mi-a întors
spatele şi şi-a uitat toate promisiunile şi declaraţiile de
dragoste, dar, deşi eram însărcinată, m-a distrus psihic,
amintindu-mi zilnic cât de scârbit se simte de mine şi de
viaţa mea păcătoasă.
M-am trezit singură, însărcinată, umilită, hăi-
tuită. Părăsită de părinţi, bărbatul iubit, prieteni. De toţi
cei pe care căutasem toată viaţa să-i mulţumesc. Parcă
deodată mi s-a înfăţişat înaintea ochilor toată greşeala
mea, tot păcatul meu, toată minciuna şi înşelăciunea.
Nici măcar copilul din pântece nu mi-l puteam iubi, căci
vedeam în el minciuna şi păcatul meu. N-am avortat
pentru că n-am îndrăznit să pun şi omorul pe lista
păcatelor mele, dar aş minţi dacă aş spune că nu mi-am
dorit ca acest copil să nu mai existe. Aş fi vrut să alerg la
preotul care mă spovedise, dar n-am făcut-o, îmi era
îngrozitor de ruşine. Toată sarcina şi încă trei ani după
naşterea băieţelului meu, am trecut prin depresii cum-
plite. Când copilul era foarte mic am fost la un pas de
sinucidere. Nu-mi mai păsa de nimic. În secunda aceea,
în întunericul cumplit din mine, undeva adânc în sufletul
meu am simţit (altfel nu pot spune), o voce blândă, care
îmi spunea că totul va fi bine. Scriu şi plâng, pentru că
mare e iubirea lui Dumnezeu, care îl scoate pe păcătos şi
de pe buza iadului.
Şi dacă vă întrebaţi ce m-a adus la Ortodoxie…
Dacă toate ar fi fost bine după naşterea băie-
ţelului meu, poate că m-aş fi întors la viaţa de compro-
mis şi păcat. Dar copilul meu, încă de la naştere, avea
noaptea coşmaruri, se speria din orice, se închidea în lu-
mea lui, refuza să vorbească, a devenit chiar violent. Şi
în sufletul meu de mamă am ştiut că din cauza păcatelor
mele e aşa. Şi-am început să mă rog la Dumnezeu cu
toată puterea şi să-mi plâng păcatele a căror urmare o
vedeam în copilul meu. Şi amintirea blândeţii preotului
care m-a spovedit cu patru ani în urmă m-a făcut să intru
în biserici ortodoxe şi să mă rog înaintea sfintelor icoane.
Şi, într-o zi, mi-am luat inima în dinţi.
Am cumpărat un îndreptar de spovedanie, am
umplut multe, multe pagini, şi cu prima ocazie în care
am avut cu cine să-mi las copilul, m-am dus şi m-am
spovedit la primul preot pe care l-am găsit dispus să mă
spovedească. Şi numai voi, cei ce v-aţi întors la Dum-
nezeu, puteţi să înţelegeţi bucuria, pacea şi liniştea din
sufletul meu. Parcă m-am întors cu adevărat acasă. Şi,
dacă vă întrebaţi cum ne este azi, am să vă mai spun încă
ceva. Chiar înainte de a mă spovedi, câteva zile la rând,
tot auzeam despre minunile Sfântului Nectarie. Iar după
ce am făcut rost de Acatistul său, am început să îl citesc
în fiecare zi, iar copilul meu devine de la o zi la alta un
îngeraş cuminte, ascultător, sensibil, spre mirarea şi ui-
mirea multora. Mă gândesc la cuvintele acelea, pe care le
spuneam acum mulţi ani: „Vreau să simt şi dragostea oa-
menilor, nu numai a Ta, Doamne” Astăzi, spun:
„Doamne, lasă-mă să simt numai dragostea Ta, că de
nimic altceva nu mai am nevoie”. Îţi mulţumesc,
Doamne, că nu Te-ai scârbit de mine atunci când
oamenii m-au lepădat ca pe un gunoi, Îţi mulţumesc
pentru dragostea ta infinită. Doamne Iisuse Hristoase,
Maica Domnului, Sfinte Nectarie, Sfinte Stelian vă
mulţumesc că ne protejaţi şi că m-aţi călăuzit înapoi,
spre dreapta credinţă.
Iertaţi-mă că am scris atât de mult. Aici e toata viaţa
mea. Să fie spre folos şi altora.
Doamne, ajută!
D.V.
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
22
Cele dintâi tendinţe de hegemonie bolşevică asupra Bisericii
Ortodoxe Ruse s-au manifestat în vremea arhipăstoriei lui Serghie
Stragorodski, întemeietorul curentului serghianist în Biserica
Ortodoxă Rusă. Prigoana ateistă a atins cote nemaiîntâlnite până
atunci în istoria Rusiei; regimul bolşevic ateu şi urâtor de
Dumnezeu s-a năpustit asupra Bisericii, pe care a prigonit-o cu
înverşunare. Acest lucru a condus la martirizarea unui mare număr
de episcopi, preoţi, monahi sau credincioşi, care au încercat să apere
Biserica şi lăcaşurile ei - care erau jefuite fără scrupule de odoarele
lor de preţ -, de mercenarii bolşevici. Scopul ideologiei comuniste
din Rusia era distrugerea Bisericii Ortodoxe ca instituţie dum-
nezeiesc-omenească, pentru care regimul ateu a acţionat pe două
planuri. Cel dintâi era îndepărtarea cu brutalitate a episcopilor
canonici şi ortodocşi din Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, care au
condamnat, în 1917-1918, instaurarea prin forţă a regimului
comunist, cât şi nedreptăţile şi crimele acestuia. Cel de-al doilea, era crearea unui Sinod bisericesc paralel,
necanonic, la a cărui conducere să fie numite persoane hirotonite prin decizie politică, fără nici o cercetare canonică
prealabilă, deci fără a se respecta nici măcar un criteriu duhovnicesc. Printre aceşti ,,ierarhi” de modă nouă se afla şi
arhiepiscopul Serghie Stragorodski. Rector al Academiei Teologice din Sankt Petersburg, cu o erudiţie deosebită şi o
flexibilitate foarte mare a principiilor - trăsătură care l-a făcut să adopte ideile curentelor moderniste şi antiortodoxe -,
arhiepiscopul Serghie Stragorodski era cel mai eminent dintre episcopii şcoliţi ai Rusiei pre-revoluţionare, după
profesorul său, arhiepiscopul Antonie Khrapovitski.
După revoluţia comunistă, este reînfiinţat patriarhatul rus, ce fusese suprimat în secolul al XVIII-lea de către
ţarul Petru cel Mare (1672-1725). Primul patriarh din secolul al XX-lea, Tihon, moare la 7 aprilie 1925, şi este ales ca
locţiitor Mitropolitul Petru de Krutitsk, care este arestat la 10 decembrie 1925. Printr-un ordin special, în locul lui este
numit mitropolitul Serghie, ştiută fiind simpatia sa faţă de comunism. În schimbul numirii, acestuia i se cere să dea o
declaraţie de fidelitate şi supunere a Bisericii faţă de regimul sovietic. În 1927, mitropolitul Serghie sem-
nează ,,Declaraţia de loialitate” a Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de statul ateu, un document infam ce a stârnit o
tulburare cumplită în rândul credincioşilor. În această declaraţie, Serghie consemna, cu slugărnicie: ,,Noi vrem să fim
ortodocşi, recunoscând în Uniunea Sovietică patria noastră; vrem ca bucuriile şi succesele ei să fie bucuriile şi
succesele noastre, iar eşecurile ei să fie şi eşecurile noastre... Rămânând ortodocşi, noi ne amintim de datoria
noastră de a fi cetăţeni ai uniunii nu de frică, ci din conştiinţă, aşa cum ne-a învăţat Apostolul”.
Ierarhii canonici ai Bisericii Ruse protestează
Înclinaţiile sale, simpatizate de regimul bolşevic, au fost criticate de numeroase glasuri ale păstorilor
canonici, rămaşi credincioşi slujirii lui Dumnezeu şi jurământului făcut la arhierie. În 1930, Mitropolitul Petru
(Polanskiy) de Krutitsk - aflat în arest, pentru opoziţia sa împotriva amestecului statului ateu în rânduielile Bisericii
Ortodoxe Ruse, şi împuşcat în 1937 -, scria într-o scrisoare adresată locţiitorului său: ,,Dacă nu puteţi să apăraţi
Biserica, daţi-vă la o parte şi lăsaţi locul liber pentru un om mai puternic”. Trei ani mai târziu, după instalarea
Mitropolitului Serghie, episcopii din regiunea Yaroslavl, printre care se aflau Mitropolitul Agatanghel de Yaroslavl (†
1928), Arhiepiscopul Serafim de Uglich († circa 1935), Arhiepiscopul Varlaam de Perm († 1942), Episcopul
Evghenie de Rostov († 1937), trimit o epistolă mitropolitului, în care se preciza: ,,Episcopii din regiunea Yaroslavl,
recunoscându-ne responsabilitatea pe care o avem înaintea lui Dumnezeu pentru acel lucru care ne-a fost încredinţat
- puritatea credinţei ortodoxe -, pentru a linişti conştiinţele tulburate ale credincioşilor, neavând altă cale de a ieşi
din situaţia fatală creată în Biserică, din acest moment ne separăm de voi şi refuzăm să vă recunoaştem vouă şi
sinodului vostru dreptul de a conduce Biserica”. Toţi arhiereii care au semnat epistola, sau care mai târziu refuzau
comuniunea şi recunoaşterea noului patriarh, au fost ucişi la scurt timp din ordinul regimului ateu.
Serghianismul se înfăptuise ca o cooperare infernală dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi statul ateu. Mulţi
O aniversare a Revoluţiei Bolşevice în
Seminarul Teologic din Odessa
Serghianismul
sau rădăcinile ecumenismului actual în Biserica Ortodoxă Rusă
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
23
episcopi luau atitudine împotriva inovaţiilor serghia-
nismului şi, cu riscul de a-şi pierde viaţa, vorbeau oa-
menilor despre adevărata poziţie pe care trebuie să o ai-
bă un creştin faţă de acest regim. Arhiepiscopul Var-
laam de Perm zicea: „Dacă Biserica nu poate duce un
război fizic împotriva comunismului, ea trebuie să ducă
un război duhovnicesc împotriva lui. În ce constă a-
cesta? În întărirea dreptei credinţe în rândul credin-
cioşilor şi în rugăciunea pentru căderea regimului, aşa
cum Sfântul Vasilie cel Mare s-a rugat pentru îndepăr-
tarea lui Iulian Paravatul”. Tot în acest sens atenţiona
şi episcopul Ierotei († 1928), zicând: „Nu-i urmaţi, fraţii
şi fiii mei, pe ierarhii care au pactizat cu comunismul”.
Regimul bolşevic şi-a continuat, cu şi mai
multă forţă, planul de distrugere a Bisericii Ortodoxe,
având de partea sa şi conducerea Bisericii. Preoţii, mo-
nahii şi mirenii erau martirizaţi; mii de biserici şi mă-
năstiri au fost închise, iar credincioşii erau nevoiţi să
ceară aprobare specială pentru orice slujbă bisericească.
În aceste vremuri de restrişte pentru Biserică, Mitropo-
litul Serghie declara în faţa lumii (întărind cu jurământ),
că în Rusia nu există persecuţie din motive de
credinţă, iar creştinii care au refuzat să participe la
apostazia sa erau numiţi „criminali politici” (nu se
pomenea nici un cuvânt despre persecuţia pe motive
religioase) şi trimişi în lagărele morţii din Siberia
îndepărtată şi îngheţată.
Noile dimensiuni ale serghianismului
Lupta bolşevicilor împotriva Bisericii a căpătat
noi dimensiuni, odată cu venirea la putere a lui Iosif
Visarionovici Stalin (1879-1953). Bisericile au fost
închise sau transformate în depozite, baruri, cinema-
tografe sau grajduri, la începutul celui de-al doilea răz-
boi mondial. În locul sfintelor altare, se instalau acum
ringuri de dans, mese de baruri şi ecrane de cinema,
spurcându-se sfinţenia acelor locuri prin cele mai
murdare lucruri. În 1939, majoritatea preoţilor şi aproa-
pe toţi episcopii, cu excepţia câtorva care au colaborat
cu regimul, ca şi Serghie Stragorodski, fuseseră omorâţi
în lagăre sau închisori. În 1943, mitropolitul Serghie a
fost ridicat la rangul de patriarh, iar patriarhia a
fost ,,reîntemeiată” pe o bază complet stalinistă. Pentru
refacerea ierarhiei, decimată în lagăre, conducerea so-
vietică a iniţiat un şir de hirotonii de o canonicitate
îndoielnică, majoritatea noilor ,,arhierei” fiind oameni
politici. De acum încolo, noii ierarhi, cu o mentalitate
modernistă anticreştină, special pregătiţi pentru a
susţine cauza comunismului în Biserică, vor fi cei care
vor participa la lupta regimului comunist împotriva
Bisericii Ortodoxe. Serghianismul a dus la aceea că, din
1960, Patriarhia Moscovei şi majoritatea episcopilor săi
au participat, în mod secret, la toate acţiunile Con-
siliului de Afaceri al Bisericii Ortodoxe Ruse, a cărui
activitate era îndreptată către închiderea bisericilor, li-
mitarea propovăduirii credinţei şi discreditarea ei în
ochii poporului.
O opinie contoversată, precum cea a lui Nikita
Strove în cartea sa, intitulată ,,Creştinii în Rusia con-
temporană”, vine să nege activitatea antihristică a
patriarhului Serghie şi a suitei lui, pretinzând că erezia
serghianismului a apărat Biserica, care altminteri ar fi
fost distrusă în întregime. O analiză reală a serghia-
nismului rus, însă, ne duce la concluzia că această ră-
tăcire contemporană a produs confuzie şi multă tulbu-
rare în rândul credincioşilor, dând naştere unei schisme,
atât în interiorul graniţelor Rusiei, cât şi în afara lor;
între ierarhia politicizată şi cea ce a refuzat semnarea
acestui pact cu diavolul, întemeindu-se astfel Biserica
Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor. Acest regim a con-
dus la martirizarea a mii de ortodocşi, cu acceptul
conducerii corupte a Bisericii. Într-o altă ordine de idei,
aservirea Bisericii Ortodoxe Ruse regimului comunist a
condus la intrarea acesteia în mişcarea ecumenistă.
Traiectoria ecumenistă pe care o are azi Biserica Orto-
doxă Rusă este o consecinţă a ,,declaraţiei de loia-
litate” a Patriarhului Serghie faţă de regimul bolşevic,
act prin care Biserica s-a aliniat la idealurile comunis-
mului ateu. Şi iată cum, chiar şi după moartea oficială
a regimului comunist, forţele întunericului continuă să
lucreze la distrugerea Bisericii Ortodoxe, prin
ecumenism.
Ierod. C
Mitropolitul Nikolai Yarusevic se adresează adunării
sub portretul lui Stalin, cu patriarhul Alexei Simanski
la prezidiu. Anul 1953
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
24
Capacitatea noastră, a oamenilor, de a alege
între bine şi rău, este moştenită de la strămoşii noştri,
Adam şi Eva, iar libertatea acestei alegeri este un dar de
al Dumnezeu. Când Dumnezeu i-a aşezat în Eden pe
primii oameni - protopărinţii noştri, El le-a dat binefă-
cătoarea poruncă de a nu gusta din fructul pomului
vieţii. Dar acest pom nu a fost îngrădit, ci era la în-
demâna lor, iar ei erau liberi să păzească porunca sau să
o încalce. Dar această libertate a fost răpită de la ei,
imediat ce au călcat porunca, căci pomul vieţii a fost dat
de Dumnezeu în
grija heruvimului, cu
sabie de foc. După
încălcarea poruncii,
Adam este cuprins
de frică deoarece
vede rezultatul pă-
cătuiri şi este gata să
comită o altă gre-
şeală: nerecunoaş-
terea păcatului în fa-
ţa lui Dumnezeu,
disculparea şi în-
dreptăţirea de sine, spunând: „muierea care mi-ai dat
să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am
mâncat” (Fac. 3, 12). În frica pe care îl cuprinde, Adam
caută să se dezvinovăţească, dar aruncă vina asupra
Celui care l-a creat şi de aceea libertatea lui se robeşte
de remuşcări, dar şi de frica de pedeapsă. Spune Sfânta
Scriptură că Adam s-a înfricoşat, când Dumnezeu S-a
apropiat de el „umblând prin Rai după amiazăzi” (Fac.
3, 8), şi s-a ascuns. Dar oare de ce s-a înfricoşat? Oare
era prima dată când Dumnezeu se apropia de el? De ce
se temea Adam de Făcătorul său de bine? De ce se
ascundea de Ziditorul său, Care este fericirea însăşi şi
Izvorul vieţii?
Dumnezeu, Care este iubire şi pace, se apropie
de Adam şi el se teme. Cunoscând greşeala şi gravitatea
ei, Adam este cuprins de remuşcări, ruşine şi frică de
Dumnezeu. Dar Dumnezeu îi vine în ajutor şi-l mustră,
întinzându-i „mână tare” şi „braţ înalt”, aşteptând că-
inţa lui. Adam nu răspunde chemării blânde a Tatălui
ceresc, dar Dumnezeu, în nemărginita Lui bunătate, ca-
ută căinţă la Eva, dar nici la aceasta nu o găseşte. Şi ea
se disculpă de neascultare şi neînfrânare, spunând:
„şarpele m-a amăgit şi am mâncat” (Fac. 3, 13). De
aceea, Dumnezeu le aplică alt medicament, dar acesta
nu mai este la libera lor alegere, cum ar fi fost căinţa, ci
este inevitabil: pedeapsa.
Mult folos duhovnicesc putem dobândi, ana-
lizând cu atenţie acest capitol al Cărţii Facerii. Prin
mâncarea din pomul vieţii, strămoşii noştri ne transmit
şi nouă capacitatea de a deosebi binele de rău. Dar avem
de la Dumnezeu libertatea de a alege. Când, în loc de
bine, alegem răul şi comitem păcatul, Dumnezeu se
apropie de noi ca şi altădată de Adam, dar nu în chip
văzut, ca să nu ne pricinuiască frică, ca şi aceluia, ci Se
atinge doar de con-
ştiinţa noastră şi o face
să ne mustre. Dacă, în
loc să ne recunoaştem
greşeala şi să ne căim,
aruncăm şi noi vina pe
o altă „Eva” a lumii:
pe războiul cu trupul,
cu lumea şi cu diavolul
-, abia atunci Dum-
nezeu ne trimite pe-
deapsa, dar şi aceasta o
face pentru a ne aduce
la pocăinţă, şi pentru ca
noi să primim iertarea păcatelor.
Omule grăbit! În goana ta după cele care sunt
ale lumii de aici trecătoare, opreşte-te puţin şi ascultă-ţi
cugetul! Vezi, oare nu cumva te mustră pentru vreun
păcat? Ascultă dacă nu cumva prin glasul conştiinţei
tale, Dumnezeu îţi strigă, precum odinioară lui Adam:
„De ce ai făcut aceasta?”. Nu da vina pe nimeni şi
nimic, ci cere iertare de la Ziditorul Tău. Dacă nu vei
face acesta, va veni pedeapsa... şi atunci nu te mira şi nu
cârti împotriva lui Dumnezeu. Astăzi, libertatea noastră
şi liniştea sufletească ne sunt robite de războiul dintre
conştiinţa care ne mustră şi egoismul, care ne minte şi
ne înşeală cugetul, spunându-ne că nu am greşit, şi nu
suntem vinovaţi cu nimic.
Ierod. E
„Şi au strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi au zis lui: Adame, unde
eşti? Iar el a zis: glasul Tău am auzit prin Rai şi m-am temut, că gol
sunt, şi m-am ascuns.”
(Facerea; 3, 9-10)
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
Când remuşcările robesc libertatea
25
O contradicţie frapantă sapă la rădăcinile vii ale
omenirii, iar omul, manipulat de schimbările climatice,
sociale sau conceptuale ale societăţii, aşa-zis civilizate,
rămâne dezorientat. Pe cine să crezi? Pe cel care ţine în
mână Sfânta Scriptură, ori pe cel care susţine teoriile
evoluţioniste? Despre Sfânta Scriptură, ştim că de la
Dumnezeu este, pe când aberantele teorii evoluţioniste,
îşi au sorgintea în vechile concepţii păgâne. Cea dintâi,
susţine că Dumnezeu este Cel Care a făcut cerul şi
pământul şi tot ceea ce mişcă în cer sau pe pământ, fără
a ignora şi existenţa celor aflate dede-
subtul pământului (temniţele iadului). În
paralel cu grâul curat al dogmei ortodoxe
despre Facerea Lumii, apar şi neghinele
idolatre, adică sistemele filosofice antice,
ce încearcă fiecare să explice, în propria
sa manieră, rătăcită de la Adevăr, acest
moment al zidirii lumii văzute şi nevă-
zute. Mitologia sumeriană susţine că oa-
menii şi zeii au apărut prin amestecul apei
dulci cu apa sărată. Altă teorie, aceea a lui
unui anume Empedocle (483-423 î.Hr.),
susţinea că animalele au apărut din mare,
datorită căldurii solare. Ele ar fi fost aco-
perite, la început - zice el -, cu o scoarţă de
spini, pe care apoi au pierdut-o, iar viaţa s-
a născut din mâlul încălzit, din care au
ieşit segmente de fiinţe vii, membre izola-
te, ochi fără cap etc. El considera că fiinţele vii se obţi-
neau prin asocierile întâmplătoare ale acestor segmente.
Călătorind, pe firul istoriei, până spre timpurile
noastre, ajungem în Evul Mediu, unde îi găsim pe
filosofii care au făcut un pas înaintea predecesorilor lor.
Aceştia încercau să convingă, prin teoriile lor, că şoa-
recii se pot naşte din făină alterată sau cârpe mucegăite.
Buffon (1707-1788), spre pildă, presupunea că din pu-
tregai se pot naşte tenii, omizi, gândaci şi păduchi;
Diderot (1713-1784) credea că vietăţile apar spontan,
prin combinaţii chimice întâmplătoare.
O formă primară a evoluţionismului modern şi
ateist este ipoteza care afirma că toate speciile de
animale s-au transformat unele în altele, începând cu
organismele unicelulare, şi ajungând până la maimuţă şi
om, pe parcursul a miliarde de ani, prin procese întâm-
plătoare, haotice, iar că speciile de plante au evoluat de
la formele unicelulare până la plantele cu flori. În
contextul acestei teorii evoluţioniste primare a moder-
nismului, pentru a se găsi o formă de explicaţie a pro-
gresului societăţii, se prefigurează gândirea lui Charles
Darwin, supranumit şi „părintele evoluţionismului” care
considera că omul descinde dintr-un mamifer păros, cu
coadă şi urechi ascuţite, care trăia în copaci. Atât
comuniştii, cât şi capitaliştii, au speculat şi au dezvoltat
această concepţie antihristică, din interese politice şi
economice. Mai grave decât afirmaţiile filosofilor atei,
însă, sunt supoziţiile unor filosofi contemporani, cu pre-
tenţii teologice. Aceştia, considerând a fi corecte şi teo
-riile evoluţioniste, dar şi preceptele Sfintei Scripturi,
au încercat să facă un amalgam între ştiinţă şi
credinţă.
Rezultatul este următorul:
Aceşti înşelători susţin, nici mai
mult, nici mai puţin, că omul se trage dintr-
un mamifer (maimuţă) - cum este cazul
supoziţiilor lipsite de suport teologic, ale
diaconului Sorin Mihalache, coordonator al
Centrului de Studii Interdisciplinare în
Religie şi Ştiinţă al Fundaţiei „Solidaritate
şi Speranţă” din Iaşi. În paginile jurnalului
„Lumina” de vineri, 15 februarie 2008, a
fost publicat articolul „Record Hubble în
investigarea adâncurilor din Uni-
vers” (documentat după „Hubble News
Release”, din 12 februarie 2008), şi semnat
de diacon Sorin Mihalache. În articolul
respectiv se vorbea despre ultima perfor-
manţă a faimosului telescop spaţial Hubble,
care a reuşit să fotografieze o galaxie apă-
rută la 700 de milioane de ani, după marea
explozie de acum 13,7 miliarde de ani... E
de mirare faptul că articolul este semnat tocmai de un
cleric, care, în mod evident, trebuia să adopte punctul de
vedere al Bisericii Ortodoxe, adică al Adevărului, reve-
lat nouă de Însuşi Dumnezeu. Sau poate că „teologia”
actuală se ocupă cu descoperirea unui alt dumnezeu,
renegând dogmele Bisericii păstrate de atâta vreme.
Dezminţirea informaţiei de pe poziţie teologică.
În condiţiile actuale, în învăţământul gimnazial
şi preuniversitar se propagă ideea că plantele şi
animalele au evoluat: de la unicelulare la pluricelulare;
de la inferioare la superioare. Se spune că peştii s-au
transformat în amfibieni; amfibienii - în reptile; reptilele
- în păsări şi mamifere, până la maimuţă şi om. Iar
pentru a da credibilitate acestor absurdităţi, în manualul
de Biologie pentru clasa a XII-a s-a mai adus o com-
pletare, aceea că „specia hominidelor (n.ed.: omul) a
pierdut haina de blană naturală a maimuţelor, devenind
o maimuţă nudă”.
Dacă susţinem că omul se trage din maimuţă
iar Universul s-ar fi format prin marea explozie
atomică, numită „Big Bang”, de acum 13,7 miliarde de
ani, unde mai este Dumnezeu, pe Care Sfânta Scriptură
Îl mărturiseşte ca Făcător a toate, sau pentru ce mai
Dogmele ortodoxe
faţă în faţă cu teoria evoluţionismului
Charles Darwin (1809-1882), cel mai celebru naturalist britanic şi
autorul celebrei „teorii a
evoluţiei speciilor” prin
„selecţie naturală”, prin care a negat, existenţa lui
Dumnezeu.
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
26
rostim: „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Cerului şi al Pământului...”? Sfinţii Părinţi au
stabilit un număr de 5508 ani, de la Facerea Lumii până la Naşterea lui Hristos. Nu putem nega dogmele Bisericii,
insuflate Sfinţilor Părinţi de la cele 7 Sfinte Soboare Ecumenice şi cele locale - adică oamenilor cu viaţă sfântă, de
către Sfântul Duh, Mângâietorul. Dar pervertirea credinţei şi infiltrarea ereziei îşi au punctul de plecare tocmai de
la unele decizii, aparent minore, lăsându-se a se amplifica pe parcurs.
S-ar crede că dogmele şi credinţa nu sunt cuprinse în cele cu
referire la ştiinţele lumii, ci numai în cele care fac referire la
Dumnezeu, iar despre unele dintre aceste date ştiinţifice stabilite de
Sfinţii Părinţi, am fi poate ispitiţi a cugeta că nu mai sunt valabile
astăzi. Totuşi să nu uităm un lucru şi cel mai important: atunci când
susţinem că Universul a fost creat printr-o explozie de atomi, ne
împotrivim învăţăturii Sfintei Scripturi şi renegăm puterea creaţiei lui
Dumnezeu, pentru că această idee susţine existenţa materiei de la sine,
fără intervenţia vreunui creator.
Ce ne mai rămâne de făcut ?
Sfinţii înşişi au recunoscut că Taina Facerii le covârşeşte
puterea de înţelegere. Ar fi o lipsă de smerenie din partea noastră, să ne
pretindem a fi tâlcuitorii ei. Cel mai înţelept lucru pe care îl putem face este să ascultăm de ei, cei care zic: „Nici
un om nu poate spune după vrednicie istoria şi întreaga rânduială a celor şase zile ale creaţiei lumii, nici dacă
ar avea mii de guri şi mii de limbi; dar nici dacă ar trăi cineva mii de ani, vieţuind în viaţa de aici, nici aşa nu
va fi în stare să spună ceva vrednic cu privire la creaţie, din pricina covârşitoarei măreţii şi a bogăţiei
înţelepciunii lui Dumnezeu arătate în aceste şase zile ale Creaţiei...” (Teofil al Antiohiei, „Trei cărţi către
Autolic”, Cartea a Doua, XII, în PSB, vol. 2, pag. 403). Deci, nu trebuie să dogmatizăm altceva, decât ceea ce
Biserica însăşi a dogmatisit; nu trebuie să propovăduim altceva, decât ceea ce Sfinţii Părinţi au propovăduit. Ştiinţa
din zilele noastre este o ştiinţă lipsită de Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că tot ceea ce aparţine ştiinţei este fals.
Însă ideile ştiinţifice cu referire la Dumnezeu, trebuie pecetluite prin lucrarea Sfântului Duh, Care este temelia şi
sfinţirea a toată făptura. Ştiinţa din vremea Sfinţilor Părinţi era întemeiată mai mult pe descoperirile de sus, făcute
după rugăciuni stăruitoare, împletite cu post şi nevoinţă. Observaţiile asupra lumii înconjurătoare erau obţinute
prin contemplaţie şi cugetare la lucrul mâinilor lui Dumnezeu, în timp ce ştiinţa modernă este bazată pe calcule, pe
litera slovei, care ucide duhul. Sfinţii nu „deduceau” nimic, dar vedeau totul, spre slava lui Dumnezeu. Ştiinţa
modernă este orientată în vederea cunoaşterii doar pentru a obţine un control asupra naturii şi a omului,
însă nu pentru a slăvi pe Dumnezeu.
Adevărul nu poate fi negociat. Să urmăm pilda Mântuitorului, care, atunci când era ispitit de
diavol, a zis: „Înapoia Mea, Satano!”... şi nu i-a mai îngăduit să-L ispitească, despre prefacerea pietrelor în
pâini. Ştiinţa de azi tratează acest subiect ca pe o „dogmă” ştiinţifică; nu se renunţă nici la ideea exploziei
materiei, nici la cealaltă, referitoare la evoluţia omului din maimuţă. Noi de dragul cui am renunţa la
dogmele Sfintelor Sinoade Ecumenice, la mărturiile Sfintei Scripturi sau la învăţătura mântuitoare a
Sfinţilor Părinţi? Acceptarea argumentelor creaţioniştilor protestanţi de către predicatorii ortodocşi,
influenţaţi de protestantism, e o clară inovaţie.
Ierom. V
Să dăm pe faţă adevărul
Pentru mulţi „înţelepţi” înnebuniţi de duhul acestui secol, Ortodoxia este un sinonim al apostaziei de azi.
Şi nu numai al apostaziei de azi, pentru că nedreapta persecuţie împotriva adevărului nu a început în zilele noastre,
ci vine din vremurile îndepărtate. Este o persecuţie bine pusă la punct, cu constituţia ei; are oamenii ei, legile ei, iar
cei care stau în spatele acestor acţiuni, nu numai că nu se tem de Dumnezeu, dar nici nu-L cinstesc. Se încalcă
până şi cele mai elementare reguli ale dreptului uman, se încalcă o lege a Tradiţiei ecleziastice... şi toate au ţintă
distrugerea Bisericii lui Hristos. De ce nu ar lovi în alte confesiuni - în cele eretice?... şi asta o spun fără a dori răul
cuiva. Răspunsul este că ei lovesc numai pe cei ce nu fac parte din conceptul de „numitor comun al tuturor
bisericilor”. Cine nu acceptă să fie o victimă a înşelătoriei lor, va fi persecutat.
Ce-au făcut mai-marii... oculţi ai lumii cu monahii din Sfântul Munte Athos în 1274, când aceştia au
refuzat comuniunea cu Patriarhul latin (eretic) Ioan Beccos? S-a apelat la forţa autorităţilor civile, pe care regimul
eretic le câştigase de partea sa, şi i-a masacrat. Au crezut că aşa vor scăpa mai uşor, de cei care se împotriveau
ereziei lor... şi vrând să-i ucidă, i-a trimis la cer, mucenici. Ce-au făcut cu călugării din Mănăstirea Zografu? I-au
Zămislirea lui Adam. Frescă din biserica
Mănăstirii Dechani, Serbia
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
27
ars de vii în Biserica mănăstirii.
Şi cine credeţi că veghează azi la
hotarele Ortodoxiei? Nimeni alţii decât
aceşti Sfinţi, care şi-au vărsat sângele pentru
adevărul de credinţă, cei care ne acoperă
prin sfintele lor rugăciuni. Chiar dacă peste
puţină vreme, printre scriptele calendaristice
ale Apusului eretic, va fi rătăcit şi numele
vreunui papă Ioan Paul al II-lea, el nu este
altceva decât neghina, sau zizaniile despre
care a zis Mântuitorul, că vor creşte împre-
ună cu grâul, pentru ca la vremea cuvenită să
se smulgă şi să se ardă în foc. Acest Papă,
care a scandalizat o lume întreagă, prin
declaraţiile sale reformatoare şi eretice, va
inaugura galeria ruşinoasă a actelor de
sanctificare forţată ale erei moderne. El va fi
trimis la cer cu un „dosar” de „sfinţenie”, fa-
bricat aici pe pământ, de parcă Dumnezeu
ar judeca după judecăţi omeneşti... Nu ar fi
de mirare dacă, ceva mai târziu, vor fi
înscrişi şi pedofilii, homosexualii, bigamii
occidentului etc vor beneficia şi ei de ase-
menea „propagandă”. Mincinosul trebuie să aibă memo-
rie bună şi atenţie încordată, pentru a nu comite erori.
Ori ei, papistaşii, care au pupat papucul pontifical al
unui Papă „infailibil”, merg acum din rătăcire în rătă-
cire, născocind „fapte de sfinţenie”, „minuni şi vin-
decări miraculoase”, pentru a canoniza un om declarat
ca fiind fără de greşeală? Dacă a fost un om „perfect,
fără păcat”, de ce mai este necesar să i se proclame
canonizarea? Înseamnă că ceva este putred la mijloc...
Sau totul. Falsa sfinţenie a acestor „staruri duhovniceşti”
de mucava este venerată numai de oamenii aflaţi în
necunoştinţă de cauză. Cine cunoaşte adevărul, ştie că
Dumnezeu şi-a întors de multă vreme faţa de la eretici
înrăiţi sau de la apostaţii „ortodocşi”.
Să derulăm firul istoriei Ortodoxiei
Apostazia e lucrarea tainică a vrăjmaşului mân-
tuirii omului, care este diavolul, cel ce luptă împotriva
Bisericii lui Hristos. Aceasta pentru că numai acolo
unde patriarhul (ori episcopul) respectă întocmai cu-
vântul adevărului de credinţă, numai acolo unde se
merge pe linia duhovnicească a Sfinţilor Părinţi...
numai acolo este Biserica lui Hristos. Chiar dacă
anumite patriarhate ale lumii ortodoxe se bucură de
cinstea sau evlavia creştinilor, de un nume în dipticele
istoriei sau de posesia moaştelor anumitor sfinţi, care au
trăit şi s-au proslăvit în vremurile binecredincioase ale
acelei patriarhii, cu nimic nu este de folos nimănui - nici
prestigiul, nici proslăvirea sfinţilor, dacă adevărul cre-
dinţei este zdrobit de securea călăilor patriarhi apostaţi.
Câţi Sfinţi nu a născut Patriahia Constantinopolului până
la infiltrarea inovaţiilor papistaşe? De câtă slavă ce-
rească se bucura acest patriarhat, până ca Patriarhul
Athenagoras să facă pactul cu papistaşii, prin aşa-zisa
„ridicare a anatemelor”, din anul 1965? Şi,
după ce Patriarhia Constantinopolului a fost
adusă la acelaşi numitor comun cu Apusul,
ea a devenit aliata papei împotriva călugă-
rilor din Athos, pe care i-a prigonit fără milă,
într-o încercare perfidă a adevărului.
„Ascultare, ascultare, ascultare... faţă
de Patriarhia Constantinopolului”
Cam aşa se strigă azi prin secătuita
Ortodoxie românească. Patriarhia Constan-
tinopolului, pe umerii căreia mulţi îşi sprijină
obârşia ideologică, e cea care a declanşat
persecuţia asupra călugărilor athoniţi. În
vremea Patriarhului Athenagoras, Patriarhia
Constantinopolului era „cu două feţe”. Pe de
o parte, pretindea a restabili unitatea şi
iubirea printre credincioşi, ghidându-se după
ipocritele ideologii umaniste ale... „echităţii,
ale adevărului social, ale păcii şi frater-
nităţii” (câtă asemănare, am putea spune, cu
deviza masonică „Libertate, Egalitate, Fra-
ternitate...”, propovăduite de Patriarhul Athe-
nagoras. Iar pe de altă parte, în Muntele
Athos, supranumit şi Grădina Maicii Domnului, acolo
unde călugării îşi petreceau viaţa slujind doar lui
Dumnezeu, acelaşi minciuno-patriarh îşi manifesta
perfida „dragoste” faţă de fraţii săi întru Hristos -
monahi, ca şi el -, prin persecuţii, forţă militară, vărsare
de sânge, împotriva lor, a celor care nu voiam să fie
părtaşi ereziilor latine, refuzând până a-l mai pomeni pe
acest patriarh la ecteniile slujbelor bisericeşti. Se
pretindea că totul era un efort de a intra într-o nouă
perioadă a istoriei, fondată pe pace şi dragoste; însă, în
fapt, se acţiona de parcă ar fi fost în evul mediu
occidental, unde autorităţile civile îşi închinau braţul
episcopilor feudali, unde autorităţie civile fuzionau cu
clerul pentru a persecuta pe disidenţii, care apărau
adevărul şi dreptatea. Nu suntem primii şi nici singurii
care putem constata, că nici canoanele bisericii, nici
vreo constituţie civilă nu ar fi permis patriarhului, să
poruncească maltratarea călugărilor, doar numai pentru
că se aflau în disidenţă. Mulţi şi-au vărsat amarul prin
publicaţiile periodice, prin broşuri, sau chiar scrieri de
mare anvergură, precum scrierile Ieromonahului Maxim,
din Marea Lavră a Sfântului Munte (zidită de Sfântul
Cuvios Athanasie în sec. al X-lea), dintre care putem
aminti „Drepturile omului în Muntele Sfânt” sau „ Apel
către lumea civilizată”. Aceste scrieri au circulat în
întreaga Anglie, în Grecia erau cenzurate, arse în foc,
dar la adresa acestui strigăt de disperare, nici un cleric,
nici un monah, nici o chinovie, nu a voit să se alăture, să
sprijine suferinţa nedreaptă, la care erau supuşi acei
călugări din Athos. De ce n-au făcut-o ? E simplu de
înteles. Comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol, le
„legau mâinile” ca să nu-i poată ajuta, sau le „închidea
gura” ca să nu poată vorbi. Şi, prin indiferenţă şi tăcere,
Sfinţii 26 Cuvioşi Mucenici de la
Zografu, Muntele Athos, prăznuiţi la
data de 22 septembrie
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
28
s-au dovedit că sunt de fapt complici ai lui Athenagoras împotriva monahilor din Sfântul Munte.
Situaţie fără precedent
A folosi puterea pentru a-ţi impune un drept eclesiastic închipuit şi abuziv, nu este deloc o practică ortodoxă,
ci numai un soi de tradiţie plină de crime şi sânge, propagată în sânul Bisericii Apusului. Biserica lui Hristos n-a
folosit niciodată forţa sau constrângerea împotriva celor care, orbiţi fiind, nu îi acceptau adevărul dogmatic. Sfinţii
Părinţi au preferat să fie mai bine victime ale persecutorilor - precum în vremea iconoclasmului -, decât să fie
persecutori. Şi acest lucru nu era ceva fără precedent în istoria Bisericii din Constantinopol. Au mai fost sfinţi,
precum Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, Teodor Studitul, Grigorie de Palama, care au refuzat comuniunea cu
Patriarhul Constantinopolului, tot din motiv de erezie.
În acest sens şi Eugen Bulgaris, fost monah în Sfântul Munte, ulterior episcop în Biserica Rusă, publica în
1768 un „Eseu asupra toleranţei”, prin care afirma că, dacă Dumnezeu a creat omul şi i-a oferit puterea
neîndoielnică, de a accepta sau a refuza Harul şi iubirea lui Dumnezeu faţă de om, cu atât mai mult, Biserica lui
Hristos - care propovăduieşte preceptele evanghelice -, nu ar fi avut nici un drept de a persecuta, de a-şi impune prin
forţă punctul de vedere spiritual.
Oare prigoanele repetate ale Patriarhiei din Constantinopol, în vremea Patriarhului Athenagoras, asupra
monahilor din Sfântul Munte (continuate şi astăzi, prin Patriarhul ecumenic Bartolomeu), nu are destule asemănări
cu persecuţia dictată de Biserica oficială (de stil nou), asupra „stiliştilor” din România? Nu există nici o constituţie,
nici o lege socială sau bisericească, care să îndreptăţească crimele atroce prin care Biserica nou-calendaristă să
îşi impună punctul de vedere asupra credinţei!
Ierom. G.
1. România este o ţară majoritar ortodoxă. Ultimele statistici susţin că mai mult de 87% din populaţia României
este ortodoxă. Cum vă explicaţi faptul că mulţi tineri, şi în general tinere, înclină spre o altă religie, în afara
Ortodoxiei?
Episcop ortodox fiind, sunt dator să mărturisesc Credinţa şi Crezul Sfinţilor Părinţi Apostolici, care grăiesc
hotărât despre faptul că nu este mântuire a sufletului în afara Ortodoxiei. Mai înainte ca cineva să adere la o altă
confesiune, trebuie să argumenteze refuzul lui, faţă de ceea ce lasă în urmă. Este imposibil, ca cineva care a înţeles
ce înseamnă Ortodoxia, care are rădăcini solide în pământul credinţei, să o abandoneze în favoarea unei confesiuni
străine. Însă cel care numai cu numele este ortodox, e de înţeles că nu ştie ce abandonează şi nici încotro se
îndreaptă. Ortodoxie nu înseamnă numai a te închina lui Dumnezeu, sau numai a vorbi despre Dumnezeu. Ortodoxia
este doxis şi praxis, adică şi credinţă întru Adevăr, dar şi faptă asemenea. Credinţa noastră este întemeiată pe cele
Şapte mari Sfinte Taine ale Bisericii. Fără împărtăşirea acestora, sufletul este mort. Şi catolicii se închină lui
Dumnezeu, dar nu sunt în duhul adevărului patristic ortodox; sunt mutilaţi de erezie, care e o încălcare a adevărului
dumnezeiesc, o abatere de la dogmele Bisericii Apostolice. Şi musulmanii zic că se închină lui Dumnezeu, dar nu au
nimic dumnezeiesc în ei. Şi evreii strigă către un Dumnezeu, dar de fapt, majoritatea... sunt vrăjmaşi ai Fiului lui
Dumnezeu, şi chiar vrăjmaşi ai lui Dumnezeu - Tatăl, căci zice Mântuitorul: „cine ascultă cuvintele Mele, ascultă
Celui ce M-au trimis pe Mine”.
2. Consideraţi că deosebirile dogmatice dintre Ortodoxie şi cultele eretice (aşa-zisele „religii”) pot duce către
osândă? Altfel zis, Dumnezeu nu se va milostivi şi spre păgâni, pentru a-i mântui?
Cine să îi mântuiască pe păgâni? Ne înşelăm dacă credem că se vor mântui chiar şi cei care nu cred în Cel
care ar putea să-i mântuiască. În Sfânta Evanghelie stă scris: „Dumnezeu (Tatăl) nu judecă pe nimeni, ci toată
judecata a dat-o Fiului, ca tot cel ce crede întru El să aibă viaţă veşnică”. Catolicii cred în Hristos, dar au stricat
dogma şi L-au mutilat; multe confesiuni propovăduiesc pe Iisus Hristos, dar nu cinstesc puterea Sfintei Cruci sau nu
cinstesc cultul Maicii Domnului. Pentru evrei, Hristos era un îndrăcit chiar şi atunci când făcea minuni, zicând că
„cu domnul dracilor scoate pe draci.” Pentru mulţi, Hristos este numai un trimis al lui Dumnezeu, fără puteri
mântuitoare, sau numai un prooroc, precum susţin musulmanii. Însă condiţiile primare spre mântuire ni le spune
Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: „cine va crede şi se va boteza, se va mântui; cine nu va crede, se va osândi”. Nu
este destul a zice că cred în Hristos, mai trebuie şi a doua condiţie, botezul cel adevărat. Au ereticii botez adevărat?
Au musulmanii botez? Au evreii botez? Nu, nu au, căci Hristos nu a zis cine se va tăia împrejur, precum evreii, se
va mântui, ci a zis că „cei ce se vor boteza se vor mântui”. Legea Harului este luminată prin botezul Mântuitorului,
iar nu prin tăierea împrejur, deşi o făcuse şi pe aceasta, pentru a nu fi acuzat că strică legea.
Interviu cu P.S. Episcop Antonie Ploieşteanul
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
29
Este impropriu zis că ortodocşii au numai Sfânta Scriptură. Ortodocşii au
în spatele lor o Tradiţie apostolică, care nu poate fi încălcată, o mărturisire de
credinţă împodobită cu porfira şi visonul sângelui mucenicesc; o canonicitate
întărită şi pecetluită de Duhul Sfânt, prin Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi ai
Bisericii. Sfânta Scriptură este completarea acestora. Nu înseamnă că respingem
Sfânta Scriptură; dar fără Tradiţie, fără canoane, care sunt legile şi cârma Bise-
ricii, doar crezând în Sfânta Scriptură, nu suntem îndreptăţiţi a ne numi orto-
docşi. Protestanţii şi neoprotestanţii merg pe principiul „sola scriptura” adică
numai crezând în cuvintele Sfintei Scripturi cred ei că se vor mântui. Ei susţin
aceasta pentru că în afară de Sfânta Scriptură, şi aceasta tălmăcită după gustul
lor, ei nu au alte legi ale Bisericii; nu au canoane, pentru că nu au cultul Sfinţilor;
nu au cultul Sfintelor Icoane, nu recunosc pururea-Fecioria Maicii Domnului. Şi
ei nu au nici tradiţie, ceea ce este consecinţa firească a negării tuturor dogmelor
enumerate mai sus. Ce tradiţie poate avea o confesiune, care abia a apărut acum
câteva secole în urmă? Neavând Tradiţie nici legi bisericeşti, ei nu au nici
Biserică, nici Sfinte Taine, şi deci nici sfinţenie ori sfinţire. Ortodocşii au Sfânta
Liturghie, botez, hirotonii, cununii etc, ce se concretizează prin acte săvârşite, iar
nidecum numai prin rostirea unor simple cuvinte, precum la acest gen de eretici.
Evreii merg numai pe linia Vechiului Testament, însă Legea Veche, împreună cu Cea Nouă, formează
împreună Cuvântul nemincinos al lui Dumnezeu, adică un tot unitar, ce nu se poate împărţi, în care subzistă şi se
sălăşluieşte iconomia mântuirii. Vechiul Testament în cel Nou se descoperă, iar Noul Testament în cel Vechi se
ascunde. Nu face Vechiul Testament referire la Întruparea cea mai presus de fire a Cuvântului lui Dumnezeu, la
Naşterea Sa, la Patimile Domnului şi Învierea Sa, mergând până la Înălţare şi Pogorârea Sfântului Duh? Iată deci
cum iudeii se arată necredincioşi tocmai faţă de proorociile Vechiului Testament? Ei cred numai cu vorba în Legea
Veche, iar pe cea Nouă o resping întrutotul.
Musulmanii (lumea arabă) au „biblia” lor, numită Coran, dar este un invers al Sfintei Scripturi ortodoxe,
care vorbeşte despre Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh - nu 3 dumnezei care lucrează la unison, ci Un Singur
Dumnezeu, Care Se descoperă în Trei Persoane. Coranul neagă dogma Sfintei Treimi, iar pe Iisus Hristos nu Îl
recunoaşte a fi Fiul lui Dumnezeu, ci prooroc precum şi Mohamed al lor. „Cine este mincinosul, fără numai cel ce
tăgăduieşte, că Iisus nu este Hristos. Acesta este Antihrist, care tăgăduieşte pre Tatăl şi pre Fiul” (I Ioan 2, 22). Se
grăieşte clar: cine tăgăduieşte pe Fiul, neagă şi existenţa Tatălui, şi atunci se numeşte Antihrist. De aici puteţi trage
concluzia cine sunt cei ce-L reneagă pe Hristos. Chiar şi Satan se poate preface în înger de lumină, şi poate înşela pe
mulţi; însă, dacă cineva mărturiseşte o evanghelie mincinoasă, care nu Îl recunoaşte pe Domnul nostru Iisus Hristos
ca fiind Fiul lui Dumnezeu - Tatăl, „să fie anatema”, spune Sfântul Apostol Pavel.
4. Totuşi, sunt tineri ortodocşi care, odată ajunşi majori, adoptă chiar islamismul, această rătăcire păgână, care
nu Îl recunoaşte pe Hristos ca fiind Fiul Tatălui ceresc. Ce credeţi despre aceştia?
Sunt mulţi tineri sau tinere, care, momiţi de unele avantaje materiale, ajung să se lepede de Ortodoxie,
căsătorindu-se cu musulmani. Ei nu au nici o noţiune despre credinţă, despre ce înseamnă viaţa... Nu pun nici un preţ
pe sufletul lor... ce să mai zicem de mântuire... ei doar speră ca totul va fi strălucit, dacă vor fi alături de un bărbat
sau o femeie cu stare materială bună. Ei se înşeală pe ei înşişi, spunându-şi că doar în baza faptelor bune pe care le
au sau pretind că le au, Dumnezeu îi va mântui. Dar în acest caz, ce te faci cu faptele tale rele? Cine va plăti pentru
ele? Dacă tot tu, atunci cum mai poţi fi mântuit? Căci te vei osândi pentru cele rele. Dar Sfântul Apostol Iacov le
închide gura, când zice că „credinţa şi faptele credinţei ne mântuie”. Satana îşi face lucrarea, nu doarme. Să nu
credeţi că veţi găsi pacea şi mântuirea acolo unde este renegat Hristos... Cine a adus pe pământ pacea şi mântuirea?
Nimeni altul decât Iisus Hristos. Care Dumnezeu să îi mântuiască pe ei? Acela Căruia i-au întors spatele, precum
Fiul Risipitor al Sfintei Evanghelii, lăsând legea creştinească, frumoasă şi mântuitoare, pentru blidul de linte al
rătăcirii islamice? Hristos îi aşteaptă înapoi, ca pe fiii risipitori, asemenea Tatălui din Sfânta Evanghelie, Care
le va primi lacrimile pocăinţei şi îi va ierta, punându-le în deget inelul împăcării, şi junghiind Viţelul cel gras -
nimeni altul decât pe Fiul Său, Unul Născut, prin a Cărui Jertfă Euharistică, ei vor veni din nou la viaţa cea
adevărată şi la sănătatea sufletească şi trupească.
Ierom. M.
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
P.S. Antonie Ploieşteanul
30
În anul 1993, la data de 03/16 aprilie, opinia publică avea să fie zguduită de un eveniment tragic,
întâmplat la sihăstria Optina: trei dintre vieţuitorii sfântului lăcaş au fost ucişi cu cruzime, în noaptea de
Înviere. Lumea laică pierduse trei oameni, dar Biserica lui Hristos câştigase trei Sfinţi Mucenici: ieromonahul
Vasilie (Roslyakov) şi monahii Terapont (Pushkarev) şi Trofim (Tatarnikov... lumea îi plângea cu lacrimile
durerii, iar Biserica se veselea cu lacrimile bucuriei.
Slujba Sfintelor Paşti începuse la Optina după rânduiala străveche. Procesiunea pornise de la
Schitul Sfântului Ioan Botezătorul, situat la răsărit de Mănăstire, şi se apropia de sfârşit, în sunetul
clopotelor. Numărul credincioşilor prezenţi era impresionant; poliţiştii ce asigurau paza raportaseră
prezenţa a aproximativ zece mii de oameni. După Sfânta Liturghie a Învierii Domnului, părinţii s-a
adunat la trapeză, pentru masa de obşte. Imediat după aceea, la câteva minute după ora şase, părinţii
Terapont şi Trofim s-au dus în clopotniţă, pentru a trage în continuare clopotele. La un moment dat, ele
au răsunat într-un mod neobişnuit, iar apoi s-a aşternut liniştea... se săvârşise o crimă îngrozitoare:
părinţii fuseseră înjunghiaţi cu un cuţit. Părintele Terapont a mai răsuflat o dată. După ce a fost
înjunghiat, părintele Trofim a rostit un Doamne, miluieşte-ne!, a strigat după ajutor, apoi a tras clopotul,
după care a căzut la pământ. Ucigaşul a rupt-o la fugă spre schitul duhovnicilor, spre care se
îndrepta, de asemenea, şi părintele ieromonah Vasilie, ce avea de mărturisit credincioşi. Şi el
avea să fie injunghiat în spate, cu acelaşi cuţit cu lamă dublă, lată de 5 centimetri, lungă de 60 de
cm, ce avea gravate pe ea inscripţiile „666” şi „satana”. Criminalul, pe numele său Nicolae
Averin, a mărturisit apoi că îşi înjunghiase victimele în spate, cu lovituri precise, făcându-le răni
nu foarte adânci, pentru a-i face să moară în chinuri îndelungi. Acest lucru s-a şi întâmplat, de
fapt, cu părintele Vasilie, care a suferit câteva ore. Ceilalţi părinţi, însă, au murit aproape imediat.
Averin i-a ucis pe părinţii Trofim şi Terapont chiar când aceştia vesteau lumii Învierea lui
Hristos. Părintele Vasilie mergea să dezlege sufletele de povara păcatelor, pregătindu-le, prin
Taina Spovedaniei şi botezul pocăinţei, spre bucuria Învierii lui Hristos. Aveau să meargă toţi trei
acolo, unde Paştile nu se termină vreodată… Parcă dintr-o mustrare târzie, ori pentru că nu a
putut suporta să le mai vadă chipurile nevinovate, ucigaşul i-a învelit în rasă şi le-a tras
camilafcele peste faţă.
Se spune că părintele Trofim ar fi mai trăit puţin după aceea. A fost adus în Catedrala cu
hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, dar a închis ochii câteva minute mai târziu. În
ciuda unei răni foarte adânci, părintele Vasilie a trăit mai mult decât ceilalţi. I-a privit pe cei
strânşi în jurul său, şi chiar a încercat să se ridice. A fost adus şi el în catedrală şi aşezat lângă
racla cu moaştele Sfântului Cuvios Ambrozie, de unde a fost luat apoi cu o ambulanţă şi dus la
spitalul din Kozelsk. Acolo avea să se mute spre viaţa de veci, câteva ore mai târziu. Surprinzător
a fost faptul că ei şi-au simţit sfârşitul vieţii pământeşti, văzând cu ochii sufleteşti slava şi cununa
muceniciei, ce li se pregătise lor de către Hristos Domnul. Cu puţină vreme înainte de mutarea la
Sfinţii de lângă noi
Noii Sfinţi Mucenici ai Optinei - Cuvioşii Vasilie, Trofim şi Terapont
Sihăstria de la Optina este o mănăstire cu obşte de călugări, situată lângă oraşul Kozelsk, fiind
socotită cel mai important centru duhovnicesc al stăreţismului din secolul al IX-lea. Acest curent va
întemeia ca o mişcare de înnoire duhovnicească, ce se va răspândi în întreaga Rusie, pe parcursul
secolului 19, atât de puternică, încât strălucirile ei nu au putut fi stinse
nici măcar de viforul prigoanelor atee ale veacului al XX-lea. După
Revoluţia Bolşevică din anul 1917, stareţii de atunci au fost izgoniţi cu
forţa din mănăstirea transforrmată în gulag. Ultimul egumen a fost
executat de comunişti, în anul 1938, la Tula. Mai târziu, forţele atee nou-
instalate au demolat multe anexe ale sihăstriei, iar catedrala a fost
transformată în muzeu de literatură. La data de 17 noiembrie 1987, s-a dat
decretul prin care Optina a fost redată Bisericii Ortodoxe Ruse, iar
reclădirea sfântului lăcaş va începe imediat. Un moment de mare bucurie pentru întreaga Ortodoxie a fost
în anul 1990, când marii Stareţi ai Optinei - socotiţi a fi sfinţi încă din timpul vieţii, cercetaţi de milioane
de credincioşi din Rusia şi toate ţările ortodoxe, de mulţi oameni de cultură sau de stat -, au fost canonizaţi
de Biserica Ortodoxă, hotărându-se a fi prăznuiţi de obşte, la data de 10 octombrie, conform calendarului
Igor, în
copilărie
Fratele Igor (în
dreapta)
Monahul Vasilie
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
cele veşnice, ei şi-au împărţit puţinele bunuri pe care le aveau - lucru de mirare, mai ales că printre acestea se aflau şi
uneltele, pe care le aveau în grijă, necesare îndeplinirii ascultării lor.
Mărturii asupra vieţii lor
Părintele ieromonah Vasilie, pe numele de mirean Igor Roslyakov, a văzut lumina zilei la Moscova, în ziua
de 23 decembrie a anului 1960. Urmează cursurile liceului nr. 466 din cartierul Volgograd, Facultatea de Jurnalistică a
Universităţii de Stat din Moscova, pe care o va absolvi în anul 1985, lucrând apoi ca ziarist. În paralel, a avut şi o
carieră sportivă, jucând în echipa de polo a Universităţii din Moscova. În anul 1984, începe să se apropie de biserică.
Putea fi zărit mereu stând în acelaşi ungher al Catedralei cu hramul Botezul Domnului, aflată într-un cartier central al
Moscovei. Cândva, chiar pe acest loc se afla un sătuc mărginaş, numit Yelohovo, locul de naştere al Sfântului Vasilie
din Moscova, cel nebun pentru Hristos. De fiecare dată, Igor se aşeza chiar lângă icoana Cuviosului. La 21 iunie 1988,
tânărul Igor este primit ca frate în Sihăstria Optina. Aici, alături de mica obşte, el va munci neobosit la ridicarea
mănăstirii, care atunci începuse să se înalţe iar, dintre ruinele trecutului întunecat. Nu este deloc o întâmplare faptul că,
peste ani, la tunderea sa în monahism, el va primi numele Vasilie, întru pomenirea şi cinstirea Sfântului, căruia îi purta
o deosebită evlavie şi dragoste. Egumenul Melchisedec şi-l aminteşte ca pe „un om sensibil, foarte contemplativ, mai
ales în vremea Praznicului Sfintei Învieri a Domnului. Simţea cu atâta intensitate duhul
bucuriei pascale, încât avea tot timpul ochii scăldaţi în lacrimi. Putea sta vreme de două
Sfinte Liturghii succesive, fără să îşi poată ieşi din această stare lăuntrică. Pentru el, Sfintele
Paşti însemnau cea mai mare Taină, momentul în care sufletul omului aude chemarea vieţii
ce va să fie. Se pare că el era în stare să audă mereu această chemare…”
Tatarnikov Alexei Leonid, viitorul monah Trofim, s-a născut în satul Dagon, din
regiunea Irkutsk, la 4 februarie 1957. Imediat după naşterea sa, vreme de doi ani, pruncul a
plâns în continuu, încât nimeni nu mai credea că va scăpa cu viaţă. Dar după ce a fost botezat,
el a devenit un copil normal şi sănătos, iar mai apoi, un tânăr foarte frumos, erudit şi
muncitor. Deşi fetele de vârsta lui îi dădeau târcoale, vrând a-l face să se însoare cu ele,
tânărul Leonid părea că are altceva în gând. El se născuse pentru a deveni monah, dar acest
lucru avea să îl înţeleagă mai târziu…
După absolvirea liceului, se va înscrie la Colegiul Căilor Ferate, după care îşi va
efectua stagiul militar. Viitorul monah va începe să devină preocupat de rostul vieţii, dar nu
va înţelege unde anume se poticneşte în dobândirea unui răspuns pe măsura frământărilor sale
lăuntrice. Începe să meargă la biserică, iar acolo va afla, încet-încet, răspunsul la întrebările
sale. În anul 1990, la Praznicul Pogorârii Sfântului Duh, Leonid are o vedenie, în urma căreia
se hotărăşte să plece la mănăstire. La vârsta de 36 de ani este tuns în monahism la sihăstria
Optina, primind numele Trofim. Aici, va îndeplini cu multă sârguinţă ascultarea de grădinar,
cultivând solul sărac şi culegând în fiecare an atât de multe legume, încât părinţii erau nevoiţi
să le dea drept milostenie sătenilor, care îl căutau neîncetat, cerându-i sfaturi sau rugăciuni
pentru a obţine recolte mănoase.
Părintele Trofim punea mare preţ pe timp. De aceea, el avea mereu vreme pentru
toate. Avea ca îndatorire de căpătâi ascultarea de clopotar, însă lucra şi ca tractorist, portar,
vânzător de lumânări, zugrav, brutar; lucra la tipografie, arhondaric, la centrala termică. Era
un om bun la toate, prezent oriunde se muncea. În el, nimic nu era ostentativ ori la vedere.
După părerea sa, în lume nu existau oameni răi. La orice oră din zi sau din noapte, el era gata
să îşi ajute aproapele. El era cel ce repara oricui ceasul, aparatul de fotografiat, sau chiar
pantofii. Dormea puţin şi se ruga mult; mânca hrană foarte simplă, înfrânându-se până şi de la
apă. Dar în ciuda nevoinţelor sale, a fost totdeauna din fire robust, sănătos şi neobosit. Aşa
apărea el în ochii celor ce îl priveau. Nimeni nu putea bănui că el avea rânduiala ca în prima şi
ultima săptămână a Sfântului şi Marelui Post, să nu mănânce absolut nimic.
Cel ce mai târziu avea să devină monahul Terapont (pe numele de mirean Vladimir
Pushkarev), s-a născut într-o colonie de muncă dezolantă, din nesfârşita colonie siberiană, în
anul 1955, în ziua prăznuirii cinstitei Icoane a Maicii Domnului, numită „Rugul cel Nears”.
El va creşte într-un mediu neprielnic, în mijlocul unei comunităţi de oameni lipsiţi de cele
materiale şi cu totul înstrăinaţi de Dumnezeu. Majoritatea lucrătorilor erau nebotezaţi, căzuţi
în patima beţiei. La cea mai apropiată biserică se putea ajunge numai cu avionul şi nimeni nu
avea bani pentru aceasta. Totul va decurge normal în viaţa lui Vladimir. Va merge la şcoală,
apoi în armată, unde va învăţa artele marţiale orientale, despre care avea să afle mai târziu că
sunt amestecate cu idolatrie şi ocultism. Nu consuma niciodată alcool, nu fuma şi toată lumea
îl respecta. Cu toate acestea, viaţa sa era dificilă, din cauză că unii îl considerau a fi vrăjitor.
Ieromonahul Vasilie, în una dintre ultimele
sale fotografii
Alexei Leonid, viitorul
Părintele Trofim
31 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
32 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
Se spunea că ar fi avut o carte de magie, dată de un bătrân ce îi apăruse brusc în faţă, în timp ce mergea prin pădure.
Cu ajutorul acestei cărţi, el va începe să facă mici trucuri vrăjitoreşti, spre deliciul cercului său de prieteni. Cel mai bun
amic al său din acea perioadă povesteşte că într-o zi, în timp ce încerca să ghicească de la distanţă conţinutul unui bilet
scris de câteva prietene ale sale, el a simţit cum îşi trăieşte propria moarte. Sufletul i s-a despărţit de trup, călătorind
spre tărâmul pierzării veşnice. Dar un înger i s-a arătat, spunându-i că îl va lăsa înapoi pe pământ, doar dacă promite că
va începe să meargă la biserică. El pleacă din oraşul natal, lipsit de sfinte lăcaşuri, mutându-se în Rostov, unde se
angajează ca îngrijitor la Catedrala Naşterii Maicii Domnului. În această perioadă, el va începe nevoinţa înfrânării: pe
toată perioada Postului Mare, se va hrăni numai cu anafură, câţiva pesmeţi şi agheazmă, pe care le mânca numai după
săvârşirea pravilei bisericeşti, ferit de ochii lumii. După trei ani de şedere, el pleacă din Kaluga spre Optina, mergând
pe jos o distanţă foarte mare. Va fi primit în obşte şi tuns rasofor, primind numele Terapont. I se încredinţează ascul-
tarea de portar, iar apoi aceea de lucrător în atelierul de sculptură. Părinţii sihăstriei şi-l amintesc ca pe un om ce trăia
fără a atinge pământul. Neobservat, tăcut, el se ruga zi şi noapte. Odată, în biserică a intrat o persoană care a mărturisit
că a ajuns acolo din întâmplare, îndoindu-se de existenţa lui Dumnezeu. „Am intrat aici, şi am văzut un călugăr
rugându-se… am văzut chipul unui înger, care vorbea cu Dumnezeu. Voi aveţi îngeri printre voi? Iată-l, el este!”
exclamă vizitatorul, arătând spre părintele Terapont, ce venea spre biserică.
Se mai spune că, în afara canonului de rugăciune, părintele mai făcea zilnic 500 de rugăciuni ale inimii, care
nu erau obligatorii pentru un monah rasofor. Stătea toată noaptea la rugăciune, făcând mii de metanii. Ierodiaconul ce
locuia în aceeaşi chilie cu părintele Terapont povesteşte că înainte de moarte, el nu a
mai adormit deloc, rugându-se neîncetat şi odihnindu-se rezemat de un scaun. Toată
Săptămâna Patimilor, nu a gustat nici un fel de hrană. După uciderea sa, în buzunar i-a
fost găsit un petec de hârtie, pe care erau aşternute câteva cuvinte: „dacă aveţi nevoie
de ajutor, voi fi bucuros să vă ajut…” Nu s-a aflat cui îi erau adresate aceste cuvinte,
dar mulţi credincioşi sunt convinşi că ele sunt pentru cei ce cu credinţă se roagă către
noul mucenic Terapont de la Optina.
Când vei primi o palmă… întoarce şi celălalt obraz
Este clar că toţi îşi cunoşteau mai dinainte sfârşitul pământesc. Părintele
Trofim spunea adeseori de timpul scurt care i-a mai rămas - un an, sau poate chiar o ju-
mătate. Părintele Terapont, altădată foarte tăcut, cerea acum tuturor să se roage şi pen-
tru el. Şi cum altfel se explică faptul că, deşi se puteau apăra, ei totuşi nu au făcut-o?
Cum a reuşit oare un ucigaş - având o statură obişnuită -, să biruiască puterea trupească
a acestor trei călugări? Şi încă ce călugări! Părintele Trofim putea răsuci şi înnoda o
ţeavă metalică; părintele Vasilie avea aproape doi metri înălţime, şi fusese unul dintre
cei mai buni jucători de polo din Rusia, iar părintele Terapont era foarte iscusit la
practicarea artelor marţiale (aikido, karate). Clopotniţa în care au fost înjunghiaţi pă-
rinţii Trofim şi Terapont era foarte mică; este imposibil ca cei doi să nu fi remarcat un
intrus în acel loc. Dar aceste scenarii sunt pentru oamenii legii, ori pentru cei fără
credinţă. Pentru un ortodox, care înţelege rostul vieţii şi adoarme somnul de veci cu
nădejdea învierii, aceste întrebări nu îşi au rostul. Lui îi este limpede ca lumina zilei că
aceasta a fost voia lui Dumnezeu. Pur şi simplu, părinţii nu au vrut să răspundă
uciderii, făcând altă ucidere. Aceasta a fost ultima lor ispită. Un călugăr adevărat
nu trebuie să îşi murdărească mâinile de sânge…
Din jurnalul celor trei sfinţi mucenici de la Optina
†
10 aprilie, anul 1988. Sfânta Înviere a Domnului nostru, Iisus Hristos. Al
treilea Paşte al meu. Timpul... această zidire atât de tainică. Mă întreb câteodată:
oare când a trecut Postul? Oare am apucat să intru de rând la biserică? Într-o bună
zi, mă voi întreba dacă am trăit vreo zi pe acest pământ. Ce nu este trecător pe acest
tărâm? Duhul curăţit de păcate şi de patimi, iată răspunsul; doar acesta viază pentru
veşnicie…
„Saltă acum şi te bucură, Sioane…” Da, bucură-te! Bucuria să fie tot timpul
starea noastră lăuntrică...
30 aprilie, anul 1989. Sfânta Înviere a Domnului nostru, Iisus Hristos.
Dumnezeiescul dar este ne este dat fără a ni se cere alt preţ, decât jertfa pe care
trebuie să o facem, dând Domnului tot ce avem mai scump...
Părintele Trofim la clopotniţă
Părinţii Trofim şi Terapont
Părintele Terapont
33
Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, roagă-te pentru el ca şi pentru tine. Consideră păcatele lui ca pe ale tale
însuţi, iar dacă fratele tău se apropie de iad, pogoară-te până acolo după el, ia-l de mână şi adu-l către lumină. Asta e
dragostea cea adevărată de aproapele. (Însemnări din jurnalul părintelui ieromonah Vasilie)
†
Asta este măsura desăvârşirii - să trăieşti o viaţă în duh! Banii, mâncărurile şi măririle lumeşti nu sunt altceva
decât seminţe ale răului, gunoaie lumeşti de care toţi devin preocupaţi… Dumnezeu să vă păzească de aceste ispite.
Încercaţi să vă înfrânaţi de la aceste lucruri. Mergeţi la biserică, mărturisiţi-vă păcatele. E cel mai important lucru în
viaţă. Orice zi este ca aurul. Lumea, aşa cum o vedem, se îndreaptă spre dezastru, sub ochii noştri… Am să vă pomenesc
pe toţi la rugăciune, cât se poate de des. Nu vă tulburaţi pentru faptul că nu vă scriu des… învăţ să fiu călugăr, iar un
călugăr nu trebuie să îşi ia vacanţe. Dacă începi să mergi în vizită pe la rude, nu faci nimic. Monahul trebuie să stea în
mănăstire, singur. Asta e viaţa la mănăstire: viaţa retrasă şi rugăciune pentru toată lumea. Este greu, dar frumos… Vă
doresc să aveţi parte de multe bucurii sufleteşti. Rugaţi-vă unul pentru altul, iertaţi-vă unul pe altul. Iertaţi-mă şi pe mine. Nevrednicul monah Trofim. (câteva fragmente dintr-o scrisoare a părintelui Trofim, către
rudele sale din Siberia)
†
Vladimir Pushkariov va fi tuns ca rasofor, la data de 9/22 martie, anul 1991, la Praznicul
Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia, primind numele Trofim. În acea zi, părintele Vasilie a
rostit un cuvânt de învăţătură, ce va rămâne întipărit în inima celui nou-venit: „Sângele muceni-
cesc se mai varsă încă, pentru păcatele noastre. Dracii nu pot suferi a vedea sângele lor,
pentru că el străluceşte mai mult decât razele stelelor şi ale soarelui, izgonindu-i. Astăzi, sfinţii
Mucenici se roagă pentru noi, şi se vor mai ruga încă, până la sfârşitul veacurilor, când se va
da lupta cea mare, a sângelui: dai preţ de sânge şi primeşti Duh… fiecare păcat pe care l-am
săvârşit, va fi curăţit prin sânge… ” Unul dintre ascultători era chiar viitorul mucenic Terapont,
care va spune, proorocind despre sine însăşi: „Adevărat este; păcatele noastre se vor spăla prin
sânge…”
†
„Părinte, ce dorinţă aveţi în suflet”?
„Mi-aş dori să mor în ziua Sfintelor Paşti, în sunetul clopotelor”, a răspuns părintele
fără să stea pe gânduri, unui enoriaş, în timpul unei discuţii avute în pridvorul bisericii unui
metoc al Mănăstirii Optina.
†
„Câteodată, cerul se acoperă de nori... tot aşa uneori şi sufletul este în mare
întristare... citiţi atunci din Psaltire, şi imediat, o rază de soare va răzbate prin norii mohorâţi
ce s-au adunat în suflet. Duhul vi se va umple de o veselie cu adevărat dumnezeiască! E ceva
minunat... credeţi-mă, şi mie mi s-a întâmplat una ca asta!” Iată ce răspundea părintele
Trofim unei scrisori trimise de o credincioasă din Moscova, Evghenia Protokina, care îl
întrebase despre leacul împotriva deznădejdii cumplite, în care căzuse o cunoştinţă de-a sa.
Alteori, el spunea: „Îl port pe Dumnezeu pururea în mintea, inima şi sufletul meu... trăiesc
printr-Însul şi pentru Dânsul!”
†
„Desăvârşirea în viaţa duhovnicească nu înseamnă a te smulge din valurile
deşertăciunilor lumeşti din pricina fricii de osânda cea veşnică; nu înseamnă a lucra binele
aşteptând răsplata, ca într-un soi de neguţătorie, ci mai degrabă înseamnă frica de a nu-L
pierde pe Dumnezeu, ori a nu ne face lipsiţi de dragostea Sa. În această luptă cu sinele, văd eu
a sta urcuşul spre cele de sus, dumnezeieşti...” Acest fragment din scrierile Sfântului Grigorie
de Nyssa este numai unul dintre citatele ce erau lipite pretutindeni, pe pereţii smeritei chilii a
părintelui Terapont, vieţuitor al sihăstriei Optina.
T. M.
Înmormântarea Mucenicilor
Clopotniţa în care au fost ucişi părinţii
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
Sihăstria Optina - Mormintele celor trei Mucenici
34
Ori mă rog în Biserică, ori mă rog acasă...? Unii
cred că ar fi acelaşi lucru. Se prea poate, dar nu tot ceea ce
se săvârşeşte în Biserică, se poate săvârşi şi acasă. Pentru
cei credincioşi, Sfânta Liturghie reprezintă un moment
duhovnicesc de o importanţă covârşitoare, şi anume părtă-
şia cu Hristos; putem afirma, fără a greşi, că zidirea îşi
întâmpină Ziditorul. Unde sau când greşim?
Atunci când Îl întâmpinăm pe Hristos cu ne-
vrednicie, sau când refuzăm acest lucru, sub
pretextul aceleiaşi nevrednicii? Mulţi se în-
treabă: este bine să mergem la Biserică, chiar
dacă am fi înnegriţi de păcat, sau e de preferat a
refuza orice contact cu Biserica, din pricina
multelor păcate? Unde ne vindecăm sufleteşte:
acasă, sau în Biserică, această adevărat sfânt
„spital” duhovniceşti - metaforic vorbind? E
limpede că cel bolnav trupeşte trebuie să mear-
gă la medic, iar medicul nu îl găseşti decât în
spital. Noi, păcătoşii - adică cei bolnavi sufle-
teşte, trebuie să alergăm către noianul de alinare
şi vindecare -, la Cel care pe toate le tămădu-
ieşte, la Cel care mult poate a ierta. Dar trebuie
să mergem la Biserică, căci numai acolo Îl
putem întâlni.
Actul duhovnicesc suprem, care se poate săvârşi numai într-o comuniune a omului cu Dumnezeu, şi doar în Biserică, este Sfânta Liturghie - Taină a Tainelor, de
care până şi Îngerii se înfricoşează. Ea se raportează la un dublu limbaj: al cuvântului şi al gesticulaţiei. Primul se
adresează urechilor, al doilea ochilor. Limbajul gesturilor corporale e capabil să transmită gânduri şi sentimente,
uneori mai bine decât limbajul vorbit, sau pe care limbajul vorbit nu le poate exprima. Trupul şi sufletul formează o
unitate substanţială, se întrepătrund, şi, de aceea, jertfa liturgică necesită o nevoinţă trupească şi duhovnicească.
Efortul psihic, concentrarea asupra actului dumnezeiesc, deschide ochii sufleteşti, iar osteneala trupului smereşte
atât trupul, cât şi cugetul inimii şi lasă să intre într-însa Duhul lui Dumnezeu. Numai aşa, trupul devine biserică al Duhului Sfânt, sfinţit fiind prin Botez şi rugăciune, hrănit
cu Sfânta Euharistie şi destinat slăvitei învieri de obşte, în vremea Judecăţii de Apoi. Numai astfel trupul poate
realiza întregirea cu sufletul, formând un tot unitar, pe care Dumnezeu l-a numit om. Sufletul este duh, pe când
trupul este materie, formată din carne şi oase, de aceea materia trebuie să ia o anumită poziţie atunci când se
roagă Creatorului.
Poziţii de rugă
Popoarele din antichitate se rugau stând în
picioare, cu mâinile ridicate către cer. Cu toate că erau păgâni, erau încredinţaţi că ajutorul le vine de sus. Evreii
se rugau la templu şi în sinagogi stând în picioare, cu capul descoperit, cu mâinile ridicate spre cer, spre a primi darurile lui Dumnezeu. Primii creştini, urmând învăţăturii
Domnului nostru, Iisus Hristos şi a Sfinţilor Apostoli, au continuat să se roage în aceeaşi poziţie. Aşa sunt repre-
zentate cele mai vechi picturi din catacombe, ce îi
înfăţişează pe creştini rugându-se. Poziţia cea mai răspân-dită de rugăciune, a creştinilor din primele veacuri, era
stând în picioare. Pentru a uşura osteneala, se foloseau bastoane sub forma de tau (T) iar mai târziu au fost
introduse strănile, prevăzute cu braţe de sprijin. În secolul al XVI-lea, în bisericile din Apus s-au introdus
bănci. Poziţia preotului la slujbele religioase era tot stând în picioare, întrucât, asemenea lui
Moise, el este mijlocitor între Dumnezeu şi oa-meni. În această poziţie este reprezentat preotul chiar şi în cea mai veche pictură, cu privire la
Liturghie, din cimitirul Sfântului Calist de la sfârşitul sec. al II-lea. Această poziţie are mul-
tiple semnificaţii. Mai întâi, el este un semn de respect faţă de Cel pe care Îl slăvim, adică Dum-
nezeu. Ea exprimă demnitatea omului şi dezvol-tarea lui pe verticală, adică o dezvoltare duhov-
nicească, în comparaţie cu alte vieţuitoare cu patru picioare, lipsite de simţăminte duhovni-
ceşti. Omul e singura fiinţă, care îşi poate dezlipi gândul de la pământ şi îl poate înălţa la Dum-nezeu, pentru că este zidit după chipul lui Dum-
nezeu. Astfel, această poziţie poate reprezenta un simbol, acela că omul botezat în numele Sfintei Treimi, prin cele
trei afundări, primeşte de la Dumnezeu Darul credinţei, rămâne drept şi nu se prăbuşeşte, oricât de grele ar fi
loviturile şi încercările vieţii. Ruga în picioare ne duce cu gândul la libertatea pe care a dobândit-o omul prin
Patimile şi Învierea Mântuitorului. Prin Învierea Domnu-lui, am devenit fii ai lui Dumnezeu prin Har, şi de aceea
nu mai suntem sclavi ai păcatului. Astfel, să stăm cu evlavie în picioare în faţa Tatălui ceresc, iar nu prăbuşiţi la pământ, ca nişte sclavi în faţa stăpânului, deoarece prin
Hristos am primit împăcarea cu Tatăl Ceresc. Poziţia în picioare este o simbolistică a celor care aşteaptă pregătiţi
a Doua Venire a lui Hristos, după cum, în picioare şi gata de plecare, au aşteptat şi evreii trecerea Domnului, în
noaptea primului Paşte, când egiptenii aveau să fie loviţi cu cele zece plăgi, iar evreii eliberaţi. Aceasta pare a fi şi
poziţia îngerilor care cântă mulţumiri şi slavoslovii în ceruri. Printre creştinii din primele veacuri erau unii plini
de râvnă, care atunci când se rugau luau poziţia în care a fost răstignit Mântuitorul. Se rugau stând în picioare cu
întinderea orizontală a mâinilor. Rugându-se în această poziţie, ei mărturiseau nu numai credinţa în Cel Răstignit, dar aminteau şi de ocara prin care a fost răstignit, deose-
bindu-se de păgâni, care se rugau şi ei tot stând în pi-cioare. Prin întinderea mâinilor pe orizontală, ei imitau
Răstignirea lui Hristos. Prin acest semn distinctiv se puteau deosebi de păgâni, creştinii primelor veacuri. Câ-
teva secole mai târziu, când credinţa în zei a fost surpată prin propovăduirea Sfinţilor Apostoli, unele poziţii de
rugă au fost abandonate. De aceea astăzi în Biserică nu se mai practică ruga în picioare cu mainile întinse pe
orizontală. (Va urma)
Arhim. D.
Maica Domnului Oranta
(Rugătoarea). Mozaic din
Catedrala Sfânta Sofia din Kiev
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
Ruga
35
Un document semnat în octombrie 2007, la
Ravenna, de Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe, ce a
produs multă îngrijorare în rândurile ortodocşilor sinceri,
avea drept scop recunoaşterea Papei ca „cel dintâi dintre
Patriarhi". Era firesc să apară şi acest deziderat după ce,
în „Service Orthodoxe de Presse” (octombrie 1996), Pa-
triarhul Ecumenic Bartolomeu I considera că „Papa poate
deveni coordonator şi primul întâistătător al vechilor
Patriarhii Apostolice”. Iniţial, Patriarhul Alexei al II-lea
al Moscovei a declarat că vede, în acest acord, o serie de
„afirmaţii dubioase şi neconforme cu adevărul istoric”.
Mai mult, chiar, în timpul vizitei Papei Ioan Paul al II-lea
în Ucraina, Patriarhul Rusiei a declarat că „vizita Papei
în Ucraina riscă să închidă defi-
nitiv poarta ameliorării relaţiilor
dintre ortodocşi şi catolici”.
Ceva mai târziu, însă, un anu-
mit lucru l-a determinat pe pa-
triarh să-şi schimbe părerea
Rusia, ţara care deţine, nu-
meric vorbind, jumătate din lumea
ortodoxă şi care critica aspru Ro-
mânia, pentru bunăvoinţa arătată de
Patriarhul Teoctist, prin acordul ex-
primat în legătură cu vizita Papei în
România, o vedem acum păcălită pe
jumătate, şi stând la masa tratative-
lor cu ereticii Apusului. Participantă la Adunarea Ecume-
nică de la Sibiu din septembrie 2007, prin vârful său de
lance în relaţiile ecumenice, Mitropolitul Kyrill de
Smolensk, Rusia va fi prezentă, prin delegaţii săi patri-
arhali, şi la sesiunea Comisiei Mixte de Dialog Teologic
între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Este cu-
noscut conflictul deschis între Biserica Ortodoxă Rusă şi
Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, în virtutea că-
ruia Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I este acuzat că
încearcă să obţină un statut privilegiat în rândul Biseri-
cilor Ortodoxe, asemănător cu cel exercitat de Papa în
Biserica Romano-Catolică. Este cunoscută „timida” alini-
ere a Patriarhiei Moscovei la liniile ecumenice europene,
iar unificarea Bisericii Ruse oficiale cu fosta Biserică
Rusă din Afara Graniţelor, ne face să credem că puţin
câte puţin Ortodoxia pierde teren în Răsăritul Europei.
Întrunirile din august 2007 între Patriarhul Alexei
al II-lea şi Cardinalului Etchegaray au deschis perpec-
tivele colaborării religioase între Ortodoxia Răsăriteană şi
Cato-licism. Deşi suspicios la activităţile de prozelitism
ale catolicilor în teritoriile din jurisdicţiile ortodoxe ruse,
Patriarhul Alexei cedează treptat în faţa ecumenismului.
Surprinzătoare este urarea „pascală”, adresată de către
Patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei, papei Benedict al
XVI-lea cu ocazia minciuno-paştelui catolic. Textul feli-
citării (fiindcă nu o putem numi binecuvântare, de vreme
ce nu era lansată cu ocazia vreunui praznic adevărat), este
întocmit parcă pentru un alt ierarh ortodox. Patriarhul
Alexei al II-lea transmite papei „din toată inima urări de
bucurie, sănătate, binecuvântare divină pentru Sfintele
Paşti”. Canonic ar fi fost ca, în acel mesaj, Patriarhul
Alexei să-şi fi atenţionat „colegul” de acţiune anti-
ortodoxă de la Roma, asupra cuvintelor Sfântului Apostol
Petru, care zice: „Păstoriţi turma lui Hristos cea dintru
voi, purtând grija nu cu sila, ci de voie, şi după
Dumnezeu; nu cu agonisele urâte, ci cu osârdie. Nici ca
cum aţi stăpâni peste mulţimi, ci pilde făcându-vă
turmei” (IPetru 5; 2-3), sau măcar să-i fi amintit de
hotărârea Sinodul de la Constantinopol, din anul 1724,
care zice: „Cei care vor dezerta de la
Ortodoxie şi vor părăsi părinteştile şi
dreptele dogme ale credinţei şi Preda-
niile obşteşti ale Bisericii şi vor decă-
dea şi se vor îndepărta cu inovaţii şi cu
credinţe absurde şi cu obiceiuri hetero-
doxe şi vor falsifica şi vor măslui ade-
vărul Ortodoxiei, aceştia nici nu mai
sunt, nici nu se mai numesc creştini cu
adevărat, ci se taie şi se despart de to-
talitatea mădularelor Bisericii şi a creş-
tinilor, ca nişte heterodocşi şi inova-
tori şi se izgonesc afară din sfântul
staul ca nişte oi râioase şi mădulare
putrede.”
Cui să trimiţi mesaje de binecuvântare pascală la
o dată anticanonică? Unei „oi râioase”; unui „mădular
putred”, cum bine îi numesc Sfinţii Părinţi în acest
canon? Sau cum s-ar putea binecuvânta prăznuirea
Învierii lui Hristos, când trebuia să se mai scurgă multă
vreme pănă la aşteptarea venirii Sfintei Lumini la
Mormântul Domnului?
Omul înţelept învaţă multe din istorie: Imperiul
Bizantin, această adevărată cetate a lui Dumnezeu, îm-
preună cu bijuteria religioasă şi culturală lumii antice şi
medievale, Constantinopolul, au căzut în mâinile păgâ-
nilor atunci când ele L-au părăsit pe Dumnezeu. Acelaşi
lucru îl fac şi ecumeniştii zilelor noastre: se leapădă de
Dumnezeu, pretinzând că Îi slujesc lui prin ecumenism şi
compro-misuri dogmatice. Lor le amintim cuvintele
Sfântul Vasilie cel Mare († 380): „Una este cea mai
mare crimă care se va pedepsi de Dumnezeu cu asprime:
nepăzirea Predaniilor Părinţilor. Să ne luptăm până la
sfârşit... nu pentru bani, nu pentru slavă… ci pentru a
dobândi de obşte comoara credinţei sănătoase, şi să
rămânem luptându-ne...”
Arhim. T.
Mitropoliul Kyrill Gundyaev de Smolensk, delegatul Patriarhiei
Moscovei la Ravenna şi Papa Benedict al XVI-lea.
Ortodoxia Rusă la un pas de prăbuşire
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
36
Coranul - sau „biblia” Islamului
Se vorbeşte tot mai mult despre religia islamică, mai ales în ultima
vreme, cauză fiind imigrarea arabilor în România, mergându-se până la ideea
rătăcită că Dumnezeu nu ne-a descoperit totul în Sfânta Scriptură. Pentru cei
credincioşi, Cuvântul lui Dumnezeu este absolut şi complet, neavînd nevoie
de o altă scriptură care să-l plinească. De aceea, şi Apostolul Pavel a scris:
„Ci măcar şi noi, sau înger din cer de vă va binevesti vouă, afară de ceea ce
am binevestit vouă, anatema să fie” (Galateni 1, 8). Să identificăm punctele
doctrinare din cadrul religiei islamice şi să vedem, dacă dumnezeul
Coranului e acelaşi cu Dumnezeul Sfintei Scripturi Ortodoxe? Să vedem
dacă Dumnezeul în care credem noi, creştinii - adică Sfânta Treime -, este
acelaşi cu dumnezeul în care cred musulmanii.
Originea seminţiei islamice
Există o contradicţie sângeroasă între arabi şi evrei. Potrivit
adevărului revelat în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, Dumnezeu a
făcut un legământ cu Avram şi seminţia lui, iar ca întărire a acestei legi, i-a
schimbat şi numele, din Avram în Avraam, iar doamnei sale, din Sara în
Sarra: „Şi a zis Avram: de vreme ce mie nu mi-ai dat sămânţă, iată, sluga
mea va fi după mine moştenitor. Şi îndată s-au făcut cuvântul Domnului
către dânsul, zicând: nu va fi acesta moştean după tine; ci cel ce va ieşi din
tine, acesta va fi moştenitor" (Facere 15, 3-4). Isaac a fost urmaşul
făgăduinţei, născut din soţia lui Avraam, Sarra. Când Avraam a primit această făgăduinţă din partea lui Dumnezeu, avea
75 de ani şi încă nu avea copii, iar Sarra, soţia sa, era stearpă. „Şi a zis Sara către Avram: iată, m-au închis Domnul ca
să nu nasc; intră, dar, la slujnica mea, ca să fac din ea feciori” (Facere 16, 2). Avraam a ascultat cele spuse de Sara,
nădăjduind ca slujnica să le nască fiul făgăduinţei. Dar nu poruncise Dumnezeu lui Avraam să intre la roaba Sarrei, ci
că îi va da lui fiu din coapsele Sarrei. Agar a născut lui Avraam un fiu şi Avraam l-a numit Ismael. Avraam era de
optzeci şi şase de ani, cînd a născut Agar pe Ismael. Dar nu Ismael era fiul pe care îl promisese Dumnezeu lui Avraam.
Dumnezeu i-l făgăduise lui Avraam pe Isaac (Facere 17-18), iar făgăduinţa Sa a fost nemincinoasă. La vremea potrivită,
când Avraam era de 100 de ani, iar Sarra de 90 de ani, aceasta a născut pe Isaac. El a fost fiul făgăduit de Dumnezeu de
la început.(Facerea 21, 1-3). Mai târziu, lui Isaac i s-a născut Iacov şi Isav, iar lui Iacov i s-au născut 12 fii, care
formează cele 12 seminţii ale poporului Israel.
Conflictul dintre evrei şi islamici este susţinut de afirmaţiile Coranului, care spune că nu Isaac, ci Ismael este
fiul făgăduinţei, dat de Dumnezeu lui Avraam (Sura 19:54, Sura 37:83-109), iar legământul şi făgăduinţele lui
Dumnezeu au fost date lui Ismael, şi nu lui Isaac. Muhamed este descendent din Ismael, şi de aceea a încercat să
convingă pe toţi urmaşii săi că Ismael este copilul făgăduinţei, dat de Dumnezeu lui Avraam, şi că arabii, iar nu evreii,
sunt poporul ales al lui Dumnzeu.
Originea religiei islamice
Religia islamică se leagă de numele aşa-zisului trimis de la Dumnezeu, „Muhamed” (circa 570-632 d.H), care
introduce Islamul în lumea arabă, în jurul anului 610 d.H., pretinzând că ar fi avut o descoperire din partea lui Dum-
nezeu, prin îngerul Gavriil. Muhamed, considerat a fi proorocul lui Dumnezeu, dictează Coranul, cartea pe care arabii o
cred a fi sfântă. Islamii susţin că Adam a fost primul om şi primul musulman pe pământ, şi însuşi Mântuitorul a fost
musulman, care se ruga de 5 ori pe zi, iar despre Coran, ei susţin că a fost „dat de Dumnezeu prin îngerul Gavriil
proorocului Muhamed, pentru ca să confirme Scripturile de mai înainte”. Se spune că arabii cred în 4 cărţi venite de la
Dumnezeu, pe care le numesc Scripturi precedente, şi anume: Tora (Primele 5 cărţi ale Vechiului Testament, scrise de
Moise), Psalmii lui David (Zaburi Doud), Noul Testament şi Coranul - toate acestea, tălmăcite după duhul lui
Muhamed, pentru că Coranul vine în contradicţie cu ceea ce este scris în Tora, Psalmi şi Noul Testament. De exemplu,
Coranul neagă Răstignirea Domnului nostru, Iisus Hristos (Sura 4:157-158) , pe cînd toate cele patru Evanghelii, Noul
Testament în întregime, Tora şi Psalmii, îl mărturisesc pe Hristos ca pe Cel Răstignit şi Înviat din morţi.
Istoria demonstrează faptul că înainte de Muhamed, arabii fiind păgâni se închinau la 360 de zei, duhuri, numite
jinn, cărora li se slujea în Mecca, câte unui dumnezeu la fiecare zi din an. Iar zeul Al-Ilah era cel mai mare dintre toţi
aceşti zei. De aici, a venit şi denumirea actuală a dumnezeului mincinos al Islamului, Allah.
Doctrinele islamice
Doctrina islamului se află într-o contradicţie atât de mare faţă de dogmele ortodoxe, încât s-ar putea spune că
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
Hagia Sophia - Cândva, simbol al
Bizanţului şi al Ortodoxiei. Ultima slujbă
ortodoxa a fost ţinută la data de 29
august 1453. Apoi, s-a transformat în
moschee islamică, urmând soarta
majorităţii bisericilor ortodoxe din
Orientul Mijlociu. În prezent, este
înconjurată de minarete şi plină de
inscripţii musulmane, fiind folosită în
scopuri turistice, ca muzeu.
37
Coranul este o unealtă de război a vrăjmaşului diavol, împotriva cuvântului lui Dumnezeu, pentru a-i înşela pe oameni.
Dumnezeul creştinilor nu este acelaşi cu dumnezeul musulmanilor. Deşi
arabii spun că Coranul vine să confirme scripturile precedente, în realitate el neagă
dogma Sfintei Treimi, firea dumnezeiască a lui Iisus Hristos, şi anumite precepte ale
Legii Harului. Sfânta Treime cuprinde pe Dumezeu, mărturisit şi dogmatisit în Trei
Ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt - Trei Persoane dumnezeieşti, Care sunt Unul
şi Acelaşi Dumnezeu. El este, în acelaşi timp, o Singură Fiinţă în trei Feţe, care sunt
Una, fără de început şi fără de sfârşit. Când încă nimic din materia pe care o vedem
şi o pipăim noi astăzi nu exista, Dumnezeu era prezent. Când încă nimic nu exista,
Duhul Sfânt era acolo. Îl vedem pe Dumnezeu în cele Trei Ipostasuri, de faţă
împreună fiind şi tot împreună lucrând la creaţie: „La început era Cuvântul (Hristos)
şi Cuvântul (Hristos) era la Dumnezeu (Hristos) şi Dumnezeu era Cuvântul
(Hristos). Acesta (Hristos) era întru început la Dumnezeu. Toate prin El (Hristos) s-
au făcut şi fără de El (Hristos) nimic nu s-a fost făcut, din ce s-a făcut. „Şi Cuvântul
(Hristos) S-a făcut trup, şi S-a sălăşluit între noi. Şi am văzut slava Lui, slavă ca a
Unuia - Născut din Tatăl, plin de dar şi de adevăr” (Ioan 1; 1-3, 14).
Muhamed face o aluzie la Sfânta Treime şi ne numeşte, pe noi, cei care credem în Sfânta Treime, necredincioşi:
„Şi aceia sunt necredincioşi, care zic: Dumnezeu este al treilea din trei. Căci nu este Dumnezeu afară de unicul
Dumnezeu, şi dacă nu se vor păzi să vorbească astfel, îi va atinge pe cei necredincioşi din ei o pedeapsă
drureroasă” (Sura 5:77). Sensul versetului este deja eronat. Dumnezeu - Sfânta Treime nu înseamnă că „Dumnezeu este
al treilea din trei”. Sunt mai multe versete în Coran care atacă direct Sfânta Treime. Musulmanii nu pot să înţeleagă cum
Iisus poate fi Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este o piedică, peste care le este foarte greu să treacă. De ce? Pentru că în
înţelegerea Coranului, Dumnezeu ar fi trebuit să aibă o soţie ca să poată avea un fiu. Deci cu alte cuvinte, Sfânta Treime
ar fi trebuit să existe după formula: „Tatăl + Mamă + Fiul”. Despre Iisus Hristos, ei cred că: „Înaintea lui Allah, Iisus este
asemenea lui Adam, pe care El (Allah) l-a făcut din lut şi apoi i-a zis lui „fii” şi el a fost (Sura 3:59), sau „Necredincioşi
sunt aceia care zic: Dumnezeu este Mesia, fiul Mariei” (Sura 5: 17). Tot la fel, batjocorind cinstirea Preasfintei Născă-
toare de Dumnezeu, islamicii susţin că: „Mesia, Fiul Mariei, nu este decât un trimis, asemenea trimişilor de dinainte de
el, iar mama lui este o femeie cu evlavie adevărată. Amândoi mâncau bucate de rând. Priveşte ce semne învederate le
trimitem Noi şi apoi priveşte cum sunt ei îndepărtaţi de la ele” (Sura 5:75). Ei merg până într-acolo, că aruncă o formă de
blestem, asupra celor care cred în Hristos: „Iudeii zic: Uzayr este Fiul lui Dumnezeu!, iar creştinii zic: Mesia este Fiul lui
Dumnezeu! Acestea sunt cuvintele lor, rostite cu gurile lor. Ei spun vorbe asemănătoare cu ale acelora care nu au crezut
de dinaintea lor. Allah să-i nimicească! Cum se înşeală ei, îndepărtându-se de Adevăr (Sura 9:30).
Dumnezeul Cel adevărat este un Dumnezeu „al păcii, Tată al îndurărilor”, după cum au spus Sfinţii scriitori de
stihuri şi canoane. Împăratul a toate a venit blând şi smerit, aşa cum Proocii L-au propovăduit: „Pogorî-se-va ca ploaia
pe lână, şi ca o picătură ce pică pe pământ. Răsări-va în zilele Lui dreptatea, şi mulţimea păcii, până ce se va lua
luna” (Ps. 71, 6). Coranul, dimpotrivă, propovăduieşte un dumnezeu mincinos şi răzbunător, care îndeamnă chiar la
ucidere şi omor: „Luptaţi pe calea lui Allah, împotriva acelora care se luptă cu voi, dar nu începeţi voi lupta, căci Allah
nu-i iubeşte pe cei care încep lupta. Omorâţi-i unde-i prindeţi. (Sura 2:190-1) sau tot în acest sens: „Iar, când se vor
încheia lunile cele sfinte, atunci, omorâţi-i pe idolatri (creştini) oriunde îi aflaţi... (Sura 9,5). Deci, cum poate fi islamul
o religie a păcii spre mântuire?
Ierom. D.
În 1985, un preot catolic numit Francesco Livi, filosof şi teolog, dar şi psiholog, abandona
biserica romano-catolică şi îmbrăţişa Unica şi adevărata, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică
- cea Ortodoxă, primind la călugărie numele Silvano. Ajutat de o credincioasă ortodoxă din Italia,
contesa Margherita Agnelli din Palhen, el va cumpăra o veche vilă, situată pe colinele oraşului Pistoia,
în sătucul San Felice, transformând-o într-un lăcaş monahal, închinat Cuviosului Serafim din Sarov,
marele Sfânt rus, care a umplut de sfinţenie pământul natal dar şi lumea întreagă, răspândind curatul
cuvânt evanghelic: „Bucuria mea, Hristos a înviat!” Cu această binecuvântare pascală, el îi întâmpina
până şi pe cei mai mari păcătoşi, aducând pocăinţa în inimile lor.
Moscheea Omayyad din Damasc,
care adăposteşte moaştele
Sfântului Ioan Botezătorul
Mănăstirea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov
din San Felice (Pistoia, Italia)
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
P.S. Silvano
38
Sfântul Bucuriei, cel care părăsise această lume scăldat în lumina cea neapusă a
Învierii veşnice, cântând Canonul Paştilor în faţa Icoanei Maicii Domnului, îşi avea de
acum închinată o biserică în Italia, acest pământ care a fost ortodox în primii 1000 ani ai
creştinismului, devenind mai apoi loc al vânzării Credinţei, patria papei Romei, începător
şi mărturisitor al ereziei papistaşe. Pe locul paraclisului nobilei familii din interiorul vilei, a
fost amenajată o mică biserică ortodoxă, cu hramul Sfinţii Mucenici Agapie şi Alexandru.
Din cel moment, mica biserică a devenit chiar parohia italienilor ce îmbrăţişau adevărata
credinţă, dar şi a ortodocşilor străini, care veneau la Pistoia.
Din această mănăstire, aflată astăzi sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi
din Grecia (Sfântul Sinod în Rezistenţă), va pleca o rază de lumină misionară, devenind
inima episcopiei de Luni şi a exarhatului Italiei. În anul 2004, părintele arhimandrit
Silvano va fi hirotonit întru arhiereu, fiind numit păstor şi episcop al noii parohii, numită
precum vechea reşedinţă apostolică din Luni. Obştea mănăstirii are zece vieţuitori:
preasfinţitul Silvano, doi părinţi monahi, un frate începător, un preot de mir, de naţio-
nalitate ucraineană, precum şi trei preoţi de origine italiană, alături de un arhidiacon şi un
cântăreţ la strană. Ei urmăresc şi coordonează activitatea a şase parohii ortodoxe în Italia,
desfăşurând o intensă activitate misionară.
În centrul oraşului Pistoia, într-un spaţiu oferit de Primăria oraşului, a fost
întemeiată Biserica Noilor Mucenici şi Mărturisitori ai Rusiei din secolul XX, pictată în
întregime, având catapeteasma sculptată manual în lemn. Ea este o adevărată bijuterie, pe
care turiştii şi chiar şcolarii excursionişti, însoţiţi de profesori, vin să o viziteze. Aici,
părintele Vitalie le vorbeşte tuturor despre frumuseţea nepământească a picturii bizantine şi
despre arta ortodoxă, ca element important al cinstirii lui Dumnezeu. Mulţi dintre vizi-
tatorii care participă la Sfintele Liturghii săvârşite aici, spun că trăiesc din plin simţă-
mântul că cerul s-a pogorât pe pământ, iar Sfinţii şi îngerii cântă împreună cu oamenii,
lăudând pe Domnul. În cadrul mănăstirii funcţionează Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Sfântul Ierarh Grigorie cel Mare”, unde există posibilitatea de a urma, la zi sau la dis-
tanţă, cursurile Seminarului sau chiar pe cele superioare, pentru obţinerea doctoratului în
Teologie Ortodoxă. În plus, facultatea oferă un program de catehizare ortodoxă, unde cei
ce vin la Ortodoxie dobândesc cunoştinţele de bază ale dogmaticii şi teologiei. Prin aceste
activităţi misionare, desfăşurate după modelul apostolic, Mănăstirea Sfântul Cuvios
Serafim de Sarov a căpătat un bun renume, devenind un centru duhovnicesc şi cultural
ortodox. Preasfinţitul Silvano este coordonatorul acestor activităţi, fiind autor de ample
tratate, articole şi cursuri de teologie ortodoxă. Deşi împovărat de ani, Preasfinţitul Silvano
îşi duce în continuare sarcina chemării episcopale, ostenindu-se neobosit pentru bunăstarea
duhovnicească a obştii încredinţate, precum şi a comunităţii de credincioşi. În fiecare zi de
duminică, după săvârşirea Sfintei Liturghii, el ţine cuvânt de învăţătură, iar în Postul Mare
se organizează cateheze şi conferinţe pe teme ortodoxe. Atmosfera duhovnicească
păstrează multe însuşiri ale primei ere creştine, când după săvârşirea Sfintei Euharistii, credincioşii se împărtăşeau de
mesele frăţeşti, numite agape creştine.
Aşezământul este o adevărată oază de linişte, un loc al cinstirii Dumnezeului adevărat, o chemare pentru tinerii
ce vor să se alăture obştii monahale de aici, cu hotărârea nestrămutată de a păstra voturile monahale şi de a duce o viaţă
de rugăciune, răspândind lumina Ortodoxiei pe pământul Italiei, întărind Biserica ortodoxă locală de aici, întemeiată pe
Cuvântul nemincinos al lui Dumnezeu. Printre odoarele bisericii mănăstirii, se află numeroase părticele de moaşte de
Sfinţi, şi în primul rând trupul frumos mirositor al Sfântului Mucenic Alexandru din Centocelle, care ocroteşte în chip
nevăzut viaţa acestei mici, dar inimoase comunităţi călugăreşti. Mai mult ca oricând, acum este nevoie de rugăciunea
tuturor credincioşilor ortodocşi tradiţionalişti de pretutindeni, pentru ca Dumnezeu să binecuvinteze întemeierea unei
obşti de maici, conduse de maica Iustina, o fiică duhovnicească a preasfinţitului Silvano, aflată acum la mănăstirea de
maici Sfinţii Arhangheli din Aphidnai, regiunea Attica, Grecia, unde îşi desăvârşeşte pregătirea duhovnicească, sub
îndrumarea maicii stareţe.
Porţile Mănăstirii Sfântul Serafim de Sarov sunt deschise pentru a găzdui tinerii studenţi teologi care doresc să
dobândească o solidă pregătire în teologie ortodoxă, sub îndrumarea episcopului Silvano şi a profesorilor colaboratori ai
săi. Aşezământul este organizat ca persoană juridică publică, recunoscută de către statul italian care asigură parohiilor
ortodoxe de stil vechi, indiferent de naţionalitatea lor, reprezentanţa civilă, cu toate garanţiile ce decurg din aceasta, atât
pentru cler, cât şi pentru credincioşi.
E.M.
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20
Iunie 2008
CUPRINS
Mesaj lumii ortodoxe......................................................................................................... .........................................................3
Sfântul Glicherie, un alt Maxim Mărturisitorul............................................................................... .......................................4
Hirotonia întru arhiereu a arhimandritului Galaction Cordun.................................................................. ...........................5
Patriarhia din Bucureşti ripostează.......................................................................................... ................................................6
Sunt sau nu valabile cele Şapte Sfinte Taine săvârşite în Biserica de stil nou din România (B.O.R.)?......................... .....8
Preasfinţitul Evloghie Oţa - Biografie.......................................................................................... ...........................................11
Scrisoarea Stareţului Sava de la Esfigmenu, către un adept al ecumenismului.................................................. ................14
Ecumenismul, calea spre pierzare (I) - Erezia ereziilor.........................................................................................................18
O tânără mămică şi drumul de la păcat şi erezie la lumină.................................................................... ...............................19
Serghianismul sau rădăcinile ecumenismului actual în Biserica Ortodoxă Rusă.................................................. ..............22
Când remuşcările robesc libertatea........................................................................................... ...............................................24
Dogmele ortodoxe faţă în faţă cu teoria evoluţionismului..................................................................... .................................25
Să dăm pe faţă adevărul...................................................................................................... .......................................................26
Interviu cu Preasfinţitul Antonie Ploieşteanul............................................................................... ..........................................28
Sfinţii de lângă noi - Noii Mucenici ai Optinei: Vasilie, Trofim şi Terapont.................................................... ....................30
Ruga......................................................................................................................... ....................................................................34
Ortodoxia Rusă la un pas de prăbuşire........................................................................................ ............................................35
Coranul sau „biblia” Islamului.................................................................................................................... .............................36
Mănăstirea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov din San Felice (Pistoia, Italia) ............................................... ...................37
Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la
Biblioteca Naţională a României
Centrul Naţional de Numerotare Standardizată
TRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA
ISSN 1842-7499
Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”
publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise
toate drepturile rezervate-
TRADIŢIA ORTODOXĂ- 40 p. Format: 8 din 64/88, CD nr. 39
Tipar executat la Tipografia „Adormirea Maicii Domnului” - Bucureşti, 2008
Tel. 021/434 23 36
TRADIŢIA ORTODOXĂ
PUBLICAŢIE TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA
Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN,
ARHIEPISCOPUL ŞI MITROPOLITUL BISERICII ORTODOXE DE
STIL VECHI DIN ROMÂNIA
ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul Suceava
EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”
TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837; Email: traditia_ortodoxa@yahoo.fr
Web: http://mitropoliaslatioara.ro