Substanţe de contrast

Ce sunt substanţele de contrast?

• Substanţele de contrast sunt medii lichide, solide sau gazoase care permit vizualizarea radiologică a anumitor organe şi structuri interne, care altfel ar rămâne invizibile.

Tipurile substanţelor de contrast

• contrast pozitiv

(sulfat de bariu, sub. iodate: acestea au în compoziţie elemente chimice care determină absorbţie crescută a radiaţiei X)

• contrast negativ

(este utilazat aerul)

Substanţe cu contrast negativ

• Aerul este folosit în examinarea articulaţiilor , pneumoartrografie. Odată cu apariţia CT şi IRM examinările precum retropneumoperitoneul, pneumomediastinul, ventriculografia, etc., au doar un interes istoric

Substanţe cu contrast pozitiv

Sulfat de bariu

• -         este o sare insolubilă

• -         nu este degradată în mediile cu pH diferit ale tubului digestiv

• -         nu se resoarbe

• -         este substanţa de contrast de elecţie în examinarea organelor cavitare abdominale.

Contraindicaţii

• Nu este indicat în cazul suspicionării unei fistule digestive, perforaţiilor - sulfatul de bariu fiind iritant pentru peritoneu  - sau a ocluziei intestinale - precipitarea cu formarea de conglomerate poate agrava o ocluzie.

Substanţe iodate

• sunt destinate explorării altor lumene decât cele digestive sau pentru lumene digestive în cazul contraindicaţiilor sulfatului de bariu

Substanţe iodate

• pentru opacifierea vaselor sanguine (arteriografie, flebografie)

• căilor biliare (colangiografie anterogradă sau retrogradă)

• căilor excretorii urinare (urografie intravenoasă, ureteropielografie retrogradă sau percutană, uretrografie, cistografie)

• canalului rahidian (mielografie),articulaţiilor (artrografie)

• explorări complexe (tomografie computerizată),

Tipurile substanţelor iodate:

1. Monomeri ionici

1. Dimeri ionici

1. Monomeri nonionici

Istoric• Au început a fi folosite pe scară largă în 1950 odată cu apariţia sărurilor

monomerice de acid benzoic triiodat. Aceste prime substanţe sunt monomeri ionici cu osmolaritate ridicată – de 5-8 ori osmolaritatea plasmei – ceea ce determină apariţia relativ frecventă a reacţiilor adverse (toxice, anafilactice şi hemodinamice) la injectarea intravasculară. 

• În anii `70 au apărut primii monomeri non-ionici, substanţe de contrast care nu disociază în soluţie, realizând un raport iod : particulă chimică activă de 3 : 1, cu riscuri mai reduse de reacţii adverse. Osmolaritatea acestor substanţe este de aproximativ două ori mai mare decât cea a plasmei, similară următoarei generaţii de medii de contrast iodate, substanţele ionice dimerice.

• Spre sfârşitul anilor `80 apar substanţele de contrast dimerice non-ionice, care au osmolaritate practic egală osmolarităţii plasmei (300 mg/ml) şi un raport iod : particulă chimică activă de 6 : 1. Avantajul principal al substanţelor de contrast  dimerice non-ionice este o toleranţă foarte bună la injectarea intravasculară, cu creşterea securităţii pentru pacient. Dezavantajele sunt preţul de cost relativ ridicat şi o vâscozitate ce creşte pe măsură ce scade osmolaritatea, făcând injectarea intravasculară mai dificilă mai ales pentru debite mari.

Mod de acţiune

• Injectarea intravasculară a substanţelor de contrast iodate va produce opacifierea vaselor mari (timp vascular-vizibil în funcţie de debitul de injectare şi concentraţia produsului), urmată de opacifierea capilarelor parenchimatoase (timp parenchimatos) şi în final eliminarea din organism (timp excretor). Agenţii de contrast iodaţi nu depăşesc în mod normal bariera hematoencefalică. Eliminarea substanţelor de contrast iodate se face pe cale renală (filtrare glomerulară), timpul de înjumătăţire fiind de aproximativ două ore, la 4 ore fiind eliminată aproximativ 75% din substanţă. Reducerea filtratului glomerular are drept consecinţă eliminarea contrastului iodat si pe alte căi (biliară, cutanată…).

Reacţii adverse

• Administrarea i.v. a subtanţelor de contrast produce reacţii cu intensităţi diferite din partea organismului. Uneori reacţiile chimice produse în organism nu dau simptomatologie clinică, dar alterori simptomatologia este foarte importantă, chiar dramatică, putînd apărea, foarte rar, chiar decesul.

• Reacţiile minore apar mult mai frecvent decît cele majore. Odată cu introducerea în practica clinică a substanţelor de contrast nonionice hipoosmolare, numărul cazurilor de deces a scăzut foarte mult. SDC ionice dau reacţii minore în 10% din cazuri, iar decesul apare la 1:50.000

• Simptomatologia aparută după injectarea SDC este asemănătoare cu cea întîlnită în reacţiile alergice de tip I. S-a constatat că această simptomatologie nu este dată de o adevărată reacţie antigen-anticorp şi este denumită pseudoalergică sau alergoida atunci cînd există simptome minore şi pseudoanafilactică sau anafilactoida atunci cînd există reacţii asemănătoare şocului anafilactic.

Reacţiile sunt:

• -         minore, care nu necesită tratament

• -         moderate, care impun tratament, dar nu şi terapie intensivă

• -         severe, care pun în pericol viaţa şi necesită terapie intensivă.

Reacţii minore

• Reacţii minore ca: greţuri, gustul metalic, senzaţii de căldură, roşeata feţei, urticarie, erupţii cutanate, strănut, cefalee, ameţeli apar la aproximativ 10% din pacienţi. Aceste simptome dispar după oprirea injectării şi de regulă nu mai apar la continuarea sa. Ele nu necesită alt tratament în afara opririi injectării timp de aproximativ 20-30 secunde.

Reacţii moderate

• Reactiile moderate necesită tratament, dar nu necesită terapie intensivă. Reacţiile moderate pot fi de tip alergic (alergoid) sau de tip anafilactic (anafilactoid).

Reacţiile de tip alergoid

• urticarie, edem facial, spasme laringiene, stridor inspirator, spasme bronşice, erupţii cutanate, strănuturi repetate, lăcrimare. în cazurile mai grave apar: diaree, dureri abdominale, vărsături, cefalee.

• Tratamentul se face prin:• -         administrare de oxigen• -         administrare de adrenalină (epinefrina) 0,5 mg

soluţie 1 mg/ml subcutanat• -      administrare de antihistaminice: inhibitori de H1

(difenilhidramina) sau inhibitori de H2 (cimetidina).

Reacţii de tip anafilactic

• hipotensiunea arterială, tahicardie, paloare, care de regulă se adaugă peste cele de tip alergoid. Se aplică acelaşi tratament.

Reacţii severe (grave)

• Aceste reacţii cuprind semnele şi simptomele şocului anafilactic. Apar simptome cardio-vasculare, respiratorii, neurologice. Tratamentul este cel specific şocului anafilactic

Profilaxia

• se face în primul rînd prin identificarea pacienţilor cu risc: alergici, cu boli cardio-vasculare, diabet zaharat şi căutarea unor alternative la diagnosticul imagistic cu SDC. Atunci cînd este posibil se vor folosi SDC nonionice hipoosmolare

Denumiri de substante de contrast:

– Pobilan (conţinutul fiolelor se injectează intravenos spre a vizualiza vezica biliară)

– Odiston (conţinutul fiolelor care se injectează spre a vizualiza aparatul reno-uretero-vezical)

– Lipiodol ( se injectează spre a vizualiza uterul şi trompele sau bronhiile)

Substanţele de contrast ecografice

• se bazează pe observaţia că microparticulele de aer cresc reflexia fascicolului de ultrasunete, ducând la creşterea intensităţii semnalului receptat. Astfel, microbule de dioxid de carbon injectate intravenos cresc ecogenitatea vaselor şi a oricărei leziuni vascularizate, reducându-se dimensiunile leziunilor detectate

Substanţele de contrast pentru imagistica prin rezonanţă

magnetică • Sunt denumite substanţe de contrast

paramagnetice şi conţin ioni cu unul sau mai mulţi electroni liberi. Efectul pe timpul de relaxare protonică (proton relaxation time) apare datorită interacţiunii dipolului magnetic electronic al substanţei de contrast cu dipolul magnetic al protonilor vecini.