CATEGORII DE

SUBSTANŢE POLUANTE

1.METALE SI OXIZI AI METALELOR

2.NEMETALE ŞI OXIZI AI NEMETALELOR

3.HIDROCARBURI

1.METALE SI OXIZI AI METALELOR Mercurul Unul dintre cele mai toxice metale utilizate astăzi. Economia modernă utilizează tot mai mult mercur, dar din păcate doar 18% din cantitatea de mercur utilizată astăzi este recuperată, restul este eliminat în mediul ambiant poluându-l. In urma procesului de prelucrare a minereurilor, anual se elimină în atmosferă circa 10.000 tone de mercur metalic sub forma de vapori sau compuşi metalici, iar prin arderea combustibililor fosili circa 5000 de tone de mercur se evacuează în atmosferă.

• Mecanismul chimic al proceselor prin care compuşii mercurului produc grave afecţiuni se pare că constă în afinitatea mare a mercurului faţă de sulful aflat în moleculele proteice, ceea ce afectează tranzitul de ioni prin membranele celulelor.

• Astfel se influenţează negativ activitatea enzimatică, activitatea mitocondriilor (elemente esenţiale ale celulelor). S-a constatat că plantele sunt foarte sensibile la prezenţa mercurului chiar şi în doze mici.

Plumbul.

• Acest metal ajunge în atmosferă din emanaţiile industriale şi mai ales din gazele de eşapament al autovehiculelor cu benzină ce nu dispun de catalizator şi deci utilizează benzină cu tetraetil de plumb ca şi substanţă antidetonantă, pentru reducerea vitezei de ardere al benzinei în cilindri motoarelor.

• Sursele de poluare cu plumb din industrie se găsesc în sectoarele metalurgiei extractive, în industria acumulatoarelor, în sectoarele de producere a lagărelor antifricţiune pe bază de staniu şi plumb, precum şi în sectoarele industriale de patentare a sârmelor, etc.

• După unele estimări, cantitatea de plumb arsă anual depăşeşte cu mult 300.000 tone.

• Din atmosferă, plumbul ajunge în apă, în sol, de unde este absorbit de plante sau se depune pe suprafaţa vegetaţiei.

• De asemenea emisiile de oxid de plumb sunt preluate de către om prin respiraţie. In zonele cu concentraţii masive de oxid de plumb, omul poate acumula în plămâni până la 15 micrograme zilnic.

• Prin alimente omul poate acumula zilnic chiar şi 300 miligrame. Plumbul pătruns în organism se concentrează de-a lungul lanţurilor trofice (de nutriţie), o parte din plumbul ingerat este eliminat, dar o parte se reţine în oase şi în ficat.

• Acţiunea toxică a plumbului consta în inhibarea dehidrogenezei acidului aminolevulinic din eritrocite (globule roşii), ceea ce provoacă anemia. Intoxicaţiile cronice cu plumb duc la tulburări ale sistemului nervos şi la apariţia saturnismului, o boală deosebit de gravă.

• Din determinările făcute privind conţinutul de plumb în inelele de creştere al arborilor, precum şi în straturile de gheaţă din zonele arctice s-a constatat o creştere semnificativă a concentraţiei de plumb, mai ales în ultimele secole. De exemplu, conţinutul de plumb din gheţarii din Groenlanda a crescut de circa 500 ori în ultimii 3.000 de ani.

Zincul.

• Acest metal este mult folosit mai ales sub formă de aliaje, precum şi pentru acoperirea diferitelor metale şi aliaje împotriva oxidării.

• El este introdus în atmosfera ca urmare a unor procese industriale din cadrul sectoarelor metalurgice, din sectoarele de piese turnate pe bază de zinc (zamac, alame, etc.), precum şi din cadrul sectoarelor de galvanizare.

• Spre deosebire de cadmiu sau mercur, zincul de şi face parte din aceeaşi grupă chimică nu este tot aşa de toxic.

• Se apreciază că la o dietă normală, un om consumă zilnic cca. 20 micrograme de Zinc, din care jumătate este absorbit de către organism, iar restul este eliminat.

• Un organism adult de om conţine circa 2 grame de zinc, din care o treime se fixează în oase şi piele, iar restul se acumulează mai ales în pancreas. Alte organisme pot concentra cantităţi mai mari de zinc, ca de exemplu algele, fără să aibă efect

dăunătoare.

Cadmiul.

• Acest metal este introdus în atmosferă în urma unor procese metalurgice, fiind un element însoţitor al minereurilor din care ce extrag metalele neferoase.

• Ca element de aliere sau ca aliaj, se utilizează foarte puţin, în schimb este utilizat ca element pentru protejarea suprafeţelor unor metale împotriva oxidării, cu precădere a oţelurilor.

• Cadmiul are o puternică acţiune toxică asupra organismelor, efectele depind de la o specie la alta.

• De asemenea cadmiul, mai precis compuşi ai cadmiului pot fi introduşi în râuri, ca urmare a deversării reziduurilor de la băile de galvanizare.

• Pătrunderea cadmiului în organism se face prin hrană, precum şi prin suprafaţa corpului. Este de remarcat faptul că unele animale marine concentrează cadmiul în organism în cantităţi foarte mari, de exemplu până de 100 sau chiar 1000 de ori.

Cromul.

• Este folosit fie ca element de aliere pentru obţinerea

oţelurilor rezistente la uzare sau a oţelurilor

inoxidabile.

• De asemenea este mult folosit şi pentru acoperirea

suprafeţelor unor metale, de obicei oţeluri, pentru a

le proteja împotriva oxidării.

• In procesul de acoperire galvanică a unor suprafeţe

rezultă Crom hexavalent, care este toxic.

• Din acest punct de vedere cromarea dură, care

generează acest crom hexavalent este un procedeu

tehnologic foarte poluant.

Alte metale.

• Industrial se utilizează încă o serie de metale care sunt

indispensabil procesului tehnologic.

• O mare parte din aceste metale se găsesc şi în corpul omenesc.

Astfel metale ca: Fe, Mg, Mn, Ca, Mo, Cu, Co, Na, K, etc. se

găsesc în corpul omenesc în anumite procente. Dacă aceste

procente cresc, ca urmare a procesului de acumulare prin

absorţia a acestor metale din mediul poluant, existe riscul ca

depăşind un anumit prag, pot să devină toxice pentru

organism.

• Dintre metale sau combinaţii ale metalelor, sub aspectul

toxicităţii, se remarcă cuprul şi arsenul, care de altfel se

utilizează şi la obţinerea pesticidelor, pentru că ele sau

compuşi ai acestora sunt deosebit de toxici. De asemenea

remarcăm faptul că în totdeauna cromul peste anumite valori

devine letal pentru animalele marine.

2.NEMETALE ŞI OXIZI AI NEMETALELOR

Clorul şi Florul.

• Sunt elemente din aceeaşi grupă chimică. In principal sursa emisiilor de clor şi de flor este industria chimică, cu precădere uzinele cloro-sodice. In general, clorul este de circa trei ori mai toxic decât dioxidul de sulf, iar florul este mult mai toxic decât clorul.

• Plantele sunt de circa 1000 de ori mai sensibile la flor decât la dioxidul de sulf. Plantele nu absorb florul în exces din atmosferă sau din sol, dar prezenţa florului are efecte distructive asupra lor. In atmosferă se întâlnesc combinaţii gazoase ale acestor nemetale cum ar fi: SF, SiF4, H2SiF4, pulberi foarte fine sub forma de aerosoli cum ar fi: NaF, Na3Al6, AlF6, sau sub formă de compuşi organici de tipul CF4.

• După cum se ştie unii compuşi ai clorului sunt utilizaţi ca elemente pentru dezinfectarea apelor sau a grupurilor sanitare, tocmai datorită efectului său toxic asupra microorganismelor (cloramina şi dicloramina).

• Cunoscându-se efectul său toxic asupra unor microorganisme, insecte şi animale, astăzi se produc insecticide având la bază compuşi ai clorului.

• Majoritatea acestor substanţe complexe, pe bază de clor şi flor sunt toxice pentru plante şi animale, motiv pentru care acestea se utilizează şi pentru distrugerea unor fermenţi (florura de sodiu), precum şi ca substanţe antiseptice (florura de calciu).

• Referitor la flor se poate afirma că este la fel de activ ca şi clorul, dar mai toxic. Este folosit în procesele industriale mai ales sub formă de compuşi complecşi, dintre care amintim: grupa freonilor (agenţi de răcire), grupa florurilor (de calciu, de sodiu, de bor) folosiţi drept catalizatori în industria emailurilor şi ca fluxuri de protecţie în metalurgia neferoasă, precum şi pentru producerea acidului fluorhidric.

• Referitor la aceste două nemetale, precum şi la compuşii acestora, se poate afirma, că datorită toxicităţii ridicate a acestora, ele prezintă un risc ridicat pentru mediu şi că folosirea acestora în exces au efecte puternic dăunătoare pentru mediu.

• Sub acest aspect al toxicităţii, se impun luarea unor măsuri severe de reţinere a acestor emisii rezultate în urma proceselor de fabricaţie, pentru a proteja mediul din zonele limitrofe unităţilor industriale.

• Sulful şi compuşii sulfului.

• Sulful, respectiv oxizii sulfului sunt cei mai comuni poluanţi ai mediului. Principalele surse de oxizi de sulf sunt următoarele:

• procesele metalurgice din cadrul metalurgiei extractive neferoase;

• arderea combustibililor solizi fosili în centrale termoelectrice şi termice;

• procesele de rafinare a petrolului;

• arderea combustibililor în motoarele cu ardere internă.

• Procentual, circa 75% din totalul emisiilor poluante ai compuşi ai sulfului se datorează surselor menţionate mai sus, restul de 25% din alte surse, dintre care se remarcă industria chimică şi cea a fabricării celulozei şi hârtiei.

• Dintre oxizi sulfului cel mai des prezent este dioxidul de sulf (SO2), iar trioxidul de sulf (SO3) este mai rar întâlnit, dar este mult mai toxic.

• Prezenţa oxizilor de sulf în aer dăunează vegetaţiei ierboase şi lemnoase. Plantele sunt mai sensibile la acest poluant, atât în concentraţii scăzute şi de lungă durată, dar şi la concentraţii ridicate pe durate scurte de timp.

• Dioxidul de sulf lezează ţesutul plantelor, decolorează frunzele şi reduce producţia agricolă.

• Trioxidul de sulf este mai agresiv întrucât este elementul de bază ce generează acidul sulfuric. De regulă se întâlneşte împreună cu bioxidul de sulf. Aceşti oxizi stau la baza aşa numitei ploi acide, care afectează astăzi profund vegetaţia pe zone întinse.

Oxizii azotului.

• Atât oxidul de azot cât şi dioxidul de azot sunt emişi în atmosferă în urma proceselor de ardere a combustibililor în cuptoarele industriale, mai ales în termocentrale, dar şi în cadrul proceselor de ardere din cilindri motoarelor cu combustie internă, atunci când se depăşeşte temperatura de 1093 0C. La această temperatură azotul reacţionează cu oxigenul formând NO şi NO2. Oxizii azotului sunt produşi şi în cadrul unor procese biologice bacteriene, precum şi în cazul descărcărilor electrice în atmosferă (fulgere).

• Oxizi de azot produc asupra omului şi animalelor o gamă întreagă de efecte, de la iritaţia ochilor şi până la congestii pulmonare, pneumonie şi în unele cazuri poate produce chiar moartea.

• Concentraţii mai mari de oxizi de azot de 188 mg/ m3 (100 ppm) sunt letale pentru cele mai multe specii de animale. In cazul plantelor o expunere pe o perioadă mai îndelungată la concentraţii de peste 25 ppm, determină leziuni nevrotice ale frunzelor.

Măsurătorile efectuate la diverse surse de poluare cu oxizi ai azotului au dus la concluzia că, peste 20 % din oxizii azotului sunt emişi de centralele termoelectrice şi termice.

• Concentraţii mai mari de oxizi de azot de 188 mg/ m3 (100 ppm) sunt letale pentru cele mai multe specii de animale. In cazul plantelor o expunere pe o perioadă mai îndelungată la concentraţii de peste 25 ppm, determină leziuni nevrotice ale frunzelor.

• Măsurătorile efectuate la diverse surse de poluare cu oxizi ai azotului au dus la concluzia că, peste 20 % din oxizii azotului sunt emişi de centralele termoelectrice şi termice.

Ozonul.

• Formarea ozonului este un proces chimic complex. Elementul de bază este dioxidul de azot (NO2), care absorbind radiaţia ultravioletă se disociază în oxid de azot şi oxigen atomic, conform reacţiei:

• N02 radiaţie ultravioletă NO + O

• Oxigenul atomic se combină cu oxigenul molecular existent în atmosferă şi formează ozonul conform reacţiei:

•

• O + O2 = O3 (ozon)

•

• Reacţiile sunt şi inverse, astfel că procesul se desfăşoară şi în sens contrar conform reacţiei:

• O3 + NO = NO2 + O2

• Intre atomii de oxigen, dioxidul de azot şi diverse

hidrocarburi au loc reacţii fotochimice din care rezultă

ozon, radicali liberi intermediari, precum şi alţi produşi,

dintre care amintim: nitratului de peroxiacetil, nitritul de

superacetil, etc.

• Ozonul are efecte negative asupra mediului, atât asupra

plantelor cât şi asupra animalelor. La animale, dozele

nocive sunt dependente de specie, vârstă, sănătate,

temperatura mediului, timpul de expunere, etc.

• Ozonul afectează aparatul respirator (accelerează şi

dezvoltarea tumorilor pulmonare), făcând să apară

destrucţii miocardice şi celule roşii afericizate, fapt ce

duce la debilitate şi la scăderea rezistenţei organismului

la infecţii bacteriene ale aparatului respirator.

• La plante ozonul produce manifestări precoce ale poluării fotochimice.

In funcţie de specie, doză, timp de expunere, pot apărea următoarele

efecte:

leziuni acute (colaps celular cu dezvoltarea consecutivă de

necroze);

leziuni cronice (necrotice, cu sau fără alterări clorotice sau

depigmentări);

efecte fiziologice (modificări de creştere, scăderea producţiei

şi a calităţii).

• De exemplu, la plantele sensibile au apărut leziuni ale frunzelor după

o expunere de doar 4 ore la concentraţii de 0,04 ppm oxidant total.

Ozonul se pare că este cel mai important fototoxic în complexul

fotochimic. Tocmai pe acest considerent, al acţiunii puternice asupra

florei şi asupra faunei, ozonul este folosit astăzi pentru sterilizarea

apei.

• In schimb, ozonul aflat la mari înălţimi, respectiv 20 - 25 km este un

element esenţial pentru viaţa pe pământ, formând un scut de protecţie

împotriva radiaţiei.

3 HIDROCARBURI

• Prezenţa hidrocarburilor şi a produselor provenite din hidrocarburi, în

mediul ambiant se datorează următoarelor cauze:

• activităţi umane, cum ar fi arderea unor combustibili fosili (petrol,

combustibili pentru centralele termice, păcură, etc.), dar şi ca

urmare a unor manipulări defectuoase a produselor petroliere;

• transportului şi prelucrării acestora în rafinării

• procese naturale, cum sunt: descompunerea anaerobă a unor

substanţe organice, emanaţii de gaze naturale, erupţii sau scurgeri

de petrol, etc.;

• sinteza endogenă a hidrocarburilor policiclice aromate (HPA),

efectuate de flora acvatică sau terestră, care poate deveni o sursă

importantă pentru obţinerea acestor substanţe combustibile în

viitorii anii, prin realizarea de culturii industriale de astfel de plante

în lacuri sau mări.

• In general toate fracţiunile ţiţeiului sunt toxice într-o măsură mai mare sau mai mică. In funcţie de efectele toxice ale diferitelor fracţiuni ale ţiţeiului, se poate face o oarecare ierarhizare a acestora, după cum urmează:

a) hidrocarburi cu toxicitate imediată. Acest efect se datorează următoarelor fracţii:

• hidrocarburi aromatice puţin solubile în apă. In concentraţii mici produc anestezii locale, iar în concentraţii ridicate pot produce moartea animalelor, în special a celor tinere;

• hidrocarburi aromatice parţial solubile în apă. Acestea sunt cele mai toxice. Din această categorie fac parte: benzenul, toluenul, naftalenul, etc.;

• hidrocarburi olefinice. (cu o toxicitate şi efect în general intermediar între primele două).

b) toxicitate de lungă durată.

• Efectul acestor substanţe este mai complex şi mai greu de

estimat, datorită faptului că au în componenţă anumite

fracţii solubile în apă. In concentraţii foarte mici au efecte

importante în nutriţia, apărarea şi reproducerea animalelor

acvatice. Aceste substanţe pot provoca dezechilibre

deosebit de grave;

c) toxicitate prin efecte indirecte.

• Efectul acestor substanţe asupra faunei şi florei acvatice

constă în faptul, că transmiterea acestor substanţe

petroliere în mediul lor de viaţă se face de-a lungul

lanţurilor trofice, datorită persistenţei pe timp îndelungat a

acestor substanţe în apă.

• Un caz deosebit de grav prin efectele sale pe arii

întinse şi pe durate îndelungate de timp sunt

accidentele navale în care sunt angrenate petroliere.

Nu sunt puţine cazurile în care petroliere au naufragiat

ori s-au ciocnit şi în urma acestor accidente, în mare

au fost deversate cantităţi imense de produse

petroliere.

• Ca urmare s-au creat aşa zisele maree negre, ce

constau în producerea unor pânze de petrol pe

suprafeţe foarte întinse şi care sunt purtate de vânturi

pe distanţe foarte mari. Aceste pânze de petrol au stat

la baza unor grave catastrofe ecologice, producând

moarte multor păsări şi a unor animale acvatice

• Dacă dorim să ne referim la problemele legate de arderea

acestor hidrocarburi, se poate afirma că în urma arderii

acestora, rezultă o serie de produse, în principal gazoase care

afectează în mod negativ mediul înconjurător. De reţinut este

faptul că, nu în mod deosebit aceste emisii sunt foarte poluante

pentru mediu. Ele sunt periculoase prin numărul foarte mare al

acestora şi datorită acestui fapt se pune în pericol calitatea

mediului ambiant.

• De exemplu numai în Statele Unite ale Americii prin ţevile de

eşapament al autovehiculelor pe benzină sunt evacuate în

atmosferă anual peste 200 tone de plumb (plumbul provine din

tetraetilul de plumb folosit ca substanţă antidetonantă în

benzină). Plumbul şi oxidul de plumb de regulă se depune

(depinde şi de prezenţa vântului) la o distanţă de maximum 100

m de marginea şoselei, unde de regulă sunt culturi agricole.

Cele câteva aspecte prezentate mai sus,

privind poluarea cu hidrocarburi s-au referit

doar la poluarea datorită deversării acestor

substanţe în mod accidental, ca urmare a

manipulării neglijente pe durata transportului

şi a depozitării acestora şi nu au cuprins şi

aspectele privind utilizarea acestor produse

drept materii prime şi combustibili în cadrul

proceselor industriale, pentru încălzirea

locuinţelor, pentru producerea energiei

electrice, pentru acţionarea motoarelor cu

ardere internă (vapoare, avioane, trenuri,

autovehicule rutiere, etc.).

• Tot în acest context, spre exemplificare menţionăm cercetările efectuate în zona Clujului, in zonele intens circulate, pe porţiunile de şosele în rampă, când motoarele sunt solicitate la maximum, cum este de exemplu ieşirea din municipiul Cluj - Napoca spre Turda, respectiv urcarea dealului Feleac.

• Rezultatul cercetărilor au evidenţiat faptul că vegetaţia şi atmosfera conţin mari cantităţi de plumb, provenite din tetraetilul de plumb din benzină, cum mult peste limita admisă.

• Daca ţinem seama de faptul că această vegetaţie constituie hrana animalelor şi că oamenii consumă laptele sau carnea acestor animale, dar şi de faptul că în general pe zonele de dealuri sunt plantate livezi cu pomi fructiferi, de dăm seama de gravitatea acestei situaţii pentru sănătatea oamenilor

4.FACTORI FIZICI POLUANŢI

Alături de factorii chimici şi factorii fizici constituie elemente care pot afecta negativ mediul ambiant.. Este suficient să ne gândim doar la gravul accident de la centrala atomoelectrică de la Cernobâl, la efectele accidentului ca durată şi întindere (accidentul a afectat zone foarte întinse ale globului, inclusiv România). Cei mai importanţi factori fizici poluanţi sunt următorii:

· -factori termici;

· -factori legaţi de vibraţii acustice (şi nu numai);

· -izotopi radioactivi;

· -radiaţia cosmică.

Poluarea termică afectează în special ecosistemele acvatice continentale cum sunt râurile, lacurile, mările mici închise sau semi-închise. Sursa principală a poluării termice o reprezintă apele de răcire de la centralele termoelectrice şi atomoelectrice.

• Deversarea apelor de răcire în râuri sau lacuri poate produce o creştere a temperaturii apelor respective, cu 5 până la 180 C pe o anumită zona în funcţie de debit. Această creşte a temperaturii apelor este foarte periculoasă, mai ales vara. Dacă se atinge temperatura limitei de toleranţă pentru flora sau fauna acvatica, se poate produce moartea acestora sau se poate modifica structura biocenezei.

• In conformitate cu datele tehnice existente în literatura de specialitate, în termocentrale electrice, precum şi în cele atomoelectrice randamentul termic nu depăşeşte 30-40 % şi ca urmare circa 2/3 din energie produsă se pierde sub forma de căldură. Pierderea se regăseşte în principal în apele de răcire a staţiilor de condensare, în cazul centralelor atomoelectrice, precum şi în gazele de ardere în cazul centralelor termoelectrice.

• Creşterea temperaturii apelor are ca efect o sporire a producţiei

florei primare ce favorizează fenomenele de eutrofizare şi de

reducere a procentului de oxigen din apă, fenomen foarte

dăunător peştilor. In sezonul călduros, când de regulă apele

râurilor au debite mai mici şi temperaturi mai ridicate, fenomenul

de creştere a temperaturii apelor râurilor sau a lacurilor datorită

deversării apelor de răcire din aceste centrale termice este şi

mai accentuat şi determină în mod inevitabil moartea unor specii

de peşti sensibili la scăderea procentului de oxigen din apă.

• De asemenea, creşterea temperaturii râurilor duce la

accelerarea parcurgerii ciclurilor vitale ale florei şi faunei,

schimbarea structurii pe vârste, precum şi a dimensiunilor unor

indivizi, fapt ce provoacă desincronizări ale proceselor evolutive

din aceste ecosisteme. De exemplu, algele verzi, care este

principala sursă de oxigen din ape mor la peste 300 C, lăsând

loc algelor albastre. La peste 240 C icrele de crap mor, iar

crustaceul “ Gammams”, care este un element important în

hrana peştilor nu rezistă la temperaturi de peste 280 C.

• Dezvoltarea industrială puternică, urbanizarea excesivă, creşterea

numărului de mijloace de transport, concomitent cu creşterea vitezei

de circulaţie si a capacităţii de transport, creşterea numărul de aparate

de radio, toate acestea fenomene globale nu au fost corect apreciate şi

nu au fost luate măsuri corespunzătoare şi ca urmare s-a ajuns la

creşterea valorii poluării sonore şi a vibraţiilor. Acest fapt afectează în

mod cert mediul înconjurător.

• Poluarea sonoră a devenit astăzi o realitate nedorită. Zonele marilor

aeroporturi, a marilor noduri feroviare, a centrelor urbane sau a zonelor

industriale intens circulate sunt zone poluate sonor.

• Zgomotele intense nu produc numai disconfort, dar în acelaşi timp

reduc capacitatea auditivă a oamenilor în prima fază. S-a constatat că

zgomotelor excesive produc efecte fiziologice mult mai complexe.

Dintre cele mai importante efecte enumerăm: nevroze, tulburări

funcţionale, creşterea presiunii sanguine, schimbarea nivelului glucozei

în sânge, etc. Zgomotul este un factor stresant, care provoacă pe căi

neuroumorale un complex sindrom de apărare. Iată de ce astăzi

zgomotul este un factor poluant intens mediatizat şi ca urmare prin

diverse normative şi legi se încearcă reducerea acestuia la limite

suportabile.

• Folosirea pe scară tot mai largă a energiei nucleare în scopuri

paşnice, mai ales pentru producerea energiei electrice în centrale

atomoelectrice a sporit pericolul poluării mediului cu substanţe

radioactive.

• Astăzi principalele surse de contaminare a ecosferei cu izotopi

radioactivi sunt exploziile nucleare uzinele atomoelectrice, precum şi

fabricile de tratare a minereurilor radioactive. Măsurătorile efectuate

în zonele de depozitare şi prelucrare a minereurilor radioactive au

indicat nivele ridicate ale radiaţiilor.

• Ecosistemele terestre şi acvatice sunt contaminate şi de căderile de

radionucleizi din atmosferă.

• De asemenea un pericol potenţial pentru contaminarea mediului îl

constituie deşeurile radioactive, rezultate în urma utilizării

materialelor radioactive în centralele nucleare. In prezent aceste

substanţe sunt depozitate în containere speciale pe fundul

oceanelor, în mine părăsite sau în zone deşertice, dar nu într-o

deplină siguranţă.

• Cel mai mare pericol de poluare cu substanţe

radioactive îl constituie centralele nucleare, care se

pare, după frecvenţa accidentelor că nu sunt foarte

sigure în funcţionare.

• Accidentul de la centrala atomoelectrică de la Cernobâl

(Ukraina) a avut repercursiuni foarte grave asupra

mediului. Efectele acestui accident s-au simţit şi la noi

în ţară. In acest accident de la Cernobâl au murit 32

de oameni din cauza radiaţiilor, iar peste 100.000 de

locuitori au fost afectaţi de iradiere. Pe o rază de circa

32 de km în jurul centralei nucleare, mediul a fost

puternic afectat. Grav este faptul că aceste accidente

nucleare au efecte pe termene foarte lungi şi la mai

multe generaţii. şi astăzi după câţiva ani, zona încă

este contaminată.

Radiaţiile emise de diferiţi izotopi radioactivi au efect ionizant.

Radiaţiile provenite din dezagregarea radioactivă sunt de trei

tipuri:

alfa, care este corpusculară;

beta, care este corpusculară;

gamma de tip electromagnetic.

Puterea de ionizare scade de la radiaţia alfa spre gamma, în schimb

puterea de penetraţie creşte. Deci radiaţia gamma acţionează la

mare distanţă şi este foarte penetrantă, însă are putere mică de

ionizare. Particulele alfa şi beta pătrunse în corp prin adsorţie,

ingerare sau inhalare ajung în celule. Ionizează atomii din jurul

lor, determinând schimbări în structura moleculară a diferiţilor

constituenţi celulari, inclusiv în cea a ADN-ului, provocând

mutaţii.

In general, vieţuitoarele sunt adaptate la o anumită valoare a

radiaţiilor produse de circa 50 de radioizotopi.

• Nu toţi izotopii au efecte identice sau de aceeaşi durată. Se ştie că, dezagregarea spontană a atomilor, aşa numita radioactivitate, determină scăderea masei elementului. Timpul necesar reducerii masei elementului la jumătate, numit şi timp de înjumătăţire variază de la izotop la izotop, de la fracţiuni de secundă şi până chiar la miliarde de ani.

• Dintre radionucleizii, cei mai periculoşi sunt cei cu perioada de înjumătăţire mijlocie (ani, luni sau săptămâni), mai ales a elementelor care se găsesc şi în organismul omenesc şi al vieţuitoarelor, cum sunt: C, P, Ca, etc. întrucât sunt asimilaţi şi reţinuţi în organism.

• La fel de periculoşi sunt şi radionucleizii cu proprietăţi chimice asemănătoare cu a unor elemente biogene, pe care le pot substitui în diferite structuri biologice. Dintre aceştia amintim: 90Sr (are perioada de înjumătăţire 27,7 ani) care poate substitui Ca din structura oaselor, 137Cs (are perioada de înjumătăţire de 32 ani) care se acumulează în ţesutul muscular substituind K.

• Efectele radiaţiilor ionizante asupra organismelor animale sau vegetale se pot grupa astfel:

efecte ce se constată la indivizi la un interval de timp relativ scurt după iradiere, denumite efecte somatice;

efecte care influenţează şi sănătatea unor fiinţe, dar care apar numai după o perioadă lungă de timp (efecte întârziate), fără sintome somatice anterioare. Aceste au fost denumite efecte somatic-stocastice;

efecte care nu influenţeaza starea de sănătate a persoanelor expuse, ci a descendenţilor, denumite efecte genetice.

• Elementele radioactive se concentrează în lungul lanţurilor trofice. De exemplu, un element radioactiv ajuns în apă este preluat de către o algă, apoi alga ajunge în corpul unei moluşte ce constituie hrana unui peşte, iar de aici poate ajunge în final la om.

• Efectele ecologice ale radiaţiilor sunt complexe.

Organismele din grupe sau stadii diferite de dezvoltare

au sensibilităţi foarte diferite faţă de iradiere.

Concentrarea radionucleizilor în lungul lanţurilor trofice

are loc diferenţiat în funcţie de organism, de natura

radionucleidului şi perioada lui de înjumătăţire. In cazul

iradierii unei bioceneze, populaţiile vor fi afectate diferit

(mortalitate diferenţială), ducând la schimbarea

structurii întregii bioceneze.

• Factorul de concentrare este foarte mare la speciile de

la capătul lanţurilor trofice (consumator de ordinul doi şi

trei), ducând la apariţia unor efecte periculoase (mutaţii,

cancer, etc.).