Originea şi trăsăturile federalismului elveţian

Hajdú B. Csaba

Universitatea „ Dimitrie Cantemir ”

Facultatea de Drept

Anul IV

-2008-

1

Originea şi trăsăturile federalismului elveţian

Principii de organizare federativă a statului

Federalismul autentic se bazează pe cele două principii complementare: principiul

autonomiei şi principiul participării.

Principiul autonomiei este un principiu fundamental pentru organizarea şi

funcţionarea statului federal. Potrivit acestuia, statelor membre ale federaţiei li se conferă

largi prerogative în cele mai diverse domenii, de la domeniul legislativ la cel

jurisdicţional şi economic. Practic, fiecare stat membru al federaţiei îşi construieşte

structurile de guvernare şi îşi stabileşte raporturile între ele în mod liber, îşi precizează o

politică socială proprie, îşi stabileşte taxe şi impozite cu aplicabilitate locală, îşi

construieşte o structură economică şi infrastructurile necesare acesteia, et.

Larga autonomie nu înseamnă însă, ruperea legăturilor cu statul federal.

Dimpotrivă, întreaga autonomie de care beneficiază fiecare membru al federaţiei este

pusă în aplicare în limitele impuse chiar în constituţia statului federal, şi, eventual, în legi

care completează prevederile constituţionale. De asemenea, statul federal îşi păstrează

unele prerogative pe care le exercită pe teritoriul oricărui stat membru sau care le

interesează direct, cum ar fi atribuţii în domeniul securităţii naţionale, poliţiei, serviciului

secret, infracţional, jurisdicţional, et.

Potrivit principiului autonomiei, se stabileşte o strictă partajare a competenţelor

între statul federal şi statele membre ale federaţiei, cu respectarea colaborării între

autorităţile centrale şi cele locale. În caz de conflict, puterea judecătorească are

competenţa de a soluţiona diferendul şi de a reface echilibrul constituţional, dar astfel de

situaţii nu sunt foarte numeroase.

În practică, se folosesc trei metode de stabilire a competenţelor statului federat în

cadrul federaţiei şi în raporturile acesteia pe plan internaţional, precum şi a competenţelor

statelor federate:

2

- în constituţia statului federal sunt prevăzute expres competenţele

exclusive ale acestuia. Ca atare, toate celelalte atribuţii revin statelor

componente ale federaţiei;

- precizarea competenţelor atribuite statelor, rezultând astfel că toate

celelalte atribuţii sunt conferite din principiu statului federal;

- stabilirea concomitentă prin constituţie a sferelor de atribuţii repartizate

exclusiv statului federal şi, respectiv, statelor membre.1

Principiul participării este complementar principiului autonomiei. Fără

participarea statelor componente ale federaţiei la procesul general de guvernare, federaţia

ar fi în realitate un stat unitar complex. Federalismul veritabil presupune participarea

statelor federale, pe baze de egalitate, la elaborarea deciziilor aplicabile pe teritoriul

întregii federaţii. Fiecare stat component al federaţiei este, teoretic, egal din punct de

vedere juridic şi politic cu un alt asemenea stat, indiferent de întinderea sa, de bogăţiile

naturale şi de numărul mare sau mic al populaţiei. Rezultă, de aici, necesitatea creării

unor organe federale însărcinate să înfăptuiască interesele comune şi să reprezinte statele

federate la nivel central. O garanţie a respectării competenţelor stabilite în constituţie

pentru statul federal, ca şi pentru statele federate, constă în prevederea constituţională

potrivit căreia, orice iniţiativă de revizuire a constituţiei trebuie aprobată, atât de puterea

centrală, cât şi de statele componente ale federaţiei.

Din perspectiva dreptului internaţional, statul federal are caracterul unui stat

unitar, adică are un singur teritoriu, o singură capitală, populaţia sa, o singură cetăţenie.

Din perspectiva dreptului constituţional, statul federal este considerat ca o uniune

de state membre, fiecare având teritoriul său, populaţia sa, organizare politică (parlament,

guvern, instanţe judecătoreşti), capitală proprie.

Federalismul elveţian

1 Charles Debbasch, op. Cit., p.30-31.

3

Sistemul constituţional elveţian are particularităţi rezultate din raporturile

statornicite între cele trei puteri pe care nu le mai întâlnim în alte state. Pe de altă parte,

trăsăturile regimurilor politice de tip occidental se regăsesc în totalitate în modelul de

organizare şi funcţionare a regimului politic din Elveţia. Ne referim, în acest sens, la

principiile fundamentale ale democraţiei constituţionale occidentale, şi anume,

pluralismul, libertatea, statul de drept, egalitatea cetăţenilor în faţa legilor, principiul

suveranităţii puterii poporului, principiul reprezentării, separaţia puterilor, principiul

legalităţii, garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ş.a.

Una din trăsăturile definitorii ale sistemului de guvernare elveţian este recursul la

forme tipice ale democraţiei directe (iniţiativa legislativa populară şi referendumul)şi

chiar o forma arhaica a acesteia (Landsgemeinden- adunarea cetăţenilor). O altă trăsătură

este federalismul. În fine, sistemul politic cuprinde un executiv cu atribuţii restrânse care

funcţionează după principiile executivului colegial sau directorial şi care se situează

teoretic în trena parlamentului, dar, practic, beneficiază de o independenţă funcţională.

Cât priveşte separaţia puterilor, atât Constituţia în vigoare, adoptată în 1999, cât şi

Constituţia anterioară, care datează de la 1874, apropie regimul politic elveţian de

regimul prezidenţial. În timp ce parlamentul este autoritatea supremă a Confederaţiei,

calitate în virtutea căreia, acesta legiferează şi exercită un control general asupra tuturor

organismelor învestite cu sarcini în beneficiul comunităţii federale, Guvernul este

autoritatea directorială şi executivă supremă a statului. În organizarea raporturilor între

puteri se disting, totodată, trăsături ale regimurilor parlamentare fără, însă., ca regimul

politic elveţian sa poată fi caracterizat ca un regim semiprezidenţial.

Nu există o altă ţară în care formele de exprimare directă a voinţei populaţiei să

fie atât de diverse şi mult utilizate ca în Elveţia. Referendumul este deja considerat ca un

instrument de guvernare care concurează cu principiul reprezentării.

În Elveţia s-a preferat, însă, democraţia directa, fără a se renunţa, totuşi, la

democraţia reprezentativă, în special din secolul al XIX-lea. Democraţia directă elveţiană

nu se opune principiului reprezentării, dar îi îngustează sfera de acţiune. O asemenea

limitare este de natură să influenţeze şi concepţia despre rolul partidelor politice în

4

funcţionarea corpului politic şi al societăţii civile, precum şi concepţia despre rolul clasei

politice.

Fără îndoiala, regimul politic elveţian are la bază, între alte principii, principiul

pluralismului politic concretizat şi exprimat – la nivelul sistemelor de partide – prin

pluripartidism. În consecinţă, partidele politice sunt corpuri intermediare între populaţie

(corpul electoral) şi guvernanţi.

Suveranitatea Parlamentului nu este cu nimic ştirbită de ponderea şi importanţa,

precum şi de rolul deliberativ al referendumurilor. Opţiunea pentru referendum în

Elveţia, convertită deja într-o veritabila tradiţie istorică, poate fi explicată prin lipsa în

această ţară a unei monarhii în înţelesul occidental al noţiunii, precum şi prin marea

influenţă jucată de religia protestantă, în primul rând, calvinismul, în societate.

Formele directe de guvernare de către popor în Elveţia ţin de tradiţia istorică, cu

rădăcini adânci în practica triburilor germanice, în care deciziile importante erau luate de

războinici sau de Adunarea înţelepţilor. Cantoanele elveţiene practicau, fie o formă a

democraţiei directe, în care poporul hotăra în numele său, fie optau pentru un model al

unei republici aristocratice.

Constituţia de la 1848 a consacrat o structură de stat federativă, confederaţia

încetându-şi existenţa. Puterea legislativă a fost încredinţata unei Adunări federale, cea

executivă, Consiliului federal, iar puterea judecătorească unui Tribunal federal.

Cantoanele, deşi au devenit părţi componente ale federaţiei, care a căpătat prerogative de

reprezentare internaţională, precum şi competenţe militare, de ordine internă şi în materie

de finanţe, şi-au păstrat competenţe substanţiale. Denumirea oficială a statului a rămas,

totuşi, confederaţia, deşi cantoanele nu dispuneau formal de suveranitate. Confederaţia a

păstrat competenţe exclusive în domeniul apărării, în cel al stabilirii monedei naţionale,

precum şi în alte domenii, cum ar fi poştă, telegraf ş.a. S-a format o piaţă unică la nivel

naţional, prin desfiinţarea reglementărilor vamale cantonale.

La baza constituirii şi funcţionării autorităţilor de guvernare s-a aflat principiul

separaţiei puterilor pus însă, în aplicare într-o manieră foarte specială în ceea ce priveşte

echilibrul între cele trei puteri. Parlamentul a căpătat o preponderenţă notabilă, preluând

chiar competenţe de natură jurisdicţională. De asemenea, Adunarea legislativă şi-a

5

subordonat Consiliul federal. S-a instituit astfel, ceea e, în doctrina de specialitate, poartă

denumirea de „regim de adunare”.

Constituţia din 18 aprilie 1999 este precedată de un Preambul în care sunt înscrise

unele dintre valorile şi idealurile democratice specifice constituţionalismului european

contemporan şi anume, suveranitatea poporului, libertatea, democraţia, pacea,

solidaritatea naţională, respectarea diversităţilor de orice natură, echitatea,

responsabilitatea pentru viitoarele generaţii. În preambulul Constituţiei în vigoare se

afirmă voinţa poporului elveţian şi a cantoanelor de a-şi reînnoi alianţa care le reuneşte,

în scopul de a întări libertatea, democraţia, independenţa şi pacea în spiritul solidarităţii.

Noua Constituţie a Elveţiei anunţă, pentru prima dată la nivel constituţional, principiul

solidarităţii.

Preambulul Constituţiei nu ignoră diversităţile existente, în primul rând lingvistice

şi etnice, dar şi confesionale, subliniind cerinţa respectării diversităţilor şi a justiţiei.

Primul titlu al Constituţiei expune principiile generale care stau la baza societăţii

elveţiene şi constituie valori fundamentale pe care statul le impune şi le garantează.

Dispoziţiile constituţionale precizează că poporul elveţian şi cantoanele formează

Confederaţia elveţiană. Textul constituţional surprinde într-o singură formulare

elementele constitutive ale oricărui stat;: populaţia, teritoriul şi puterea suverană, care

emană de la popor şi stă la baza constituirii Confederaţiei. La rândul său, statul protejează

libertatea şi drepturile poporului, asigurând, totodată, independenţa şi securitatea ţării.

Ca şi alte constituţii, Constituţia Elveţiei pune în evidenţă coeziunea şi unitatea

internă aflate într-o diversitate culturală, statul având datoria să favorizeze afirmarea

acestor valori. Constituţia nu face referiri la existenţa unor minorităţi etnice sau

lingvistice, ci doar la diversitatea culturală. Legat de aceasta, Constituţia acordă aceeaşi

importanţă grupurilor lingvistice existente şi precizează, în acest sens, că sunt limbi

naţionale: limba germană, franceză, italiană şi limba retoromană.

Raporturile între cantoane şi Confederaţie sunt stabilite potrivit principiilor care

stau la baza statului federal. Reţine, însă atenţia că, prin Constituţie, se stipulează că

aceastea sunt suverane, suveranitatea lor neputând fi limitată de către Constituţia

federală. Cantoanele îşi exercită drepturile în măsura în care acestea nu sunt delegate

Confederaţiei.

6

Un principiu general în Constituţie este statul de drept, dreptul constituind baza şi

limitele activităţii statului, care, la rândul ei, trebuie să fie subsumată interesului public.

Forma federală a statului nu este o simplă opţiune politică. Ea a fost impusă de

confluenţa unor populaţii provenind din trunchiuri etnice diferite, de confesiuni

religioase, fiecare dintre ele cu un statut bine consolidat de trecutul istoric comun şi de

existenţa unor regiuni lingvistice.

În condiţiile în care populaţiile existente în Confederaţie s-au dezvoltat pe un

teritoriu propriu veacuri de-a rândul, formându-şi astfel, un habitat politic, social,

lingvistic, religios, economic şi cultural specific, concentrarea puterii şi difuzarea ei

centralizată – specifică unui stat unitar- nu era posibilă pe termen lung. Teoretic, se poate

pune problema dacă federalismului nu i-ar fi fost preferat ca fiecare dintre populaţiile

stabilite pe teritoriul elveţian să se organizeze în mici principate sau stătuleţe cu o

fizionomie etnică proprie. Ceea ce a împiedicat o astfel de soluţie a fost, poate teama ca

un mic stat să fie repede cucerit de state mai mari, cum ar fi: Franţa, Germania, Austria

sau Italia.

Ideea organizării federale a cantoanelor are rădăcini istorice şi provine, iniţial din

practica alianţelor ce legau între ele populaţii şi teritorii in vederea susţinerii unor interese

comune. Micile cantoane Uri, Schwytz şi Unterwalden, cucerite de Austria şi integrate în

Sfântul Imperiu Roman s-au aliat între ele pentru a-şi recâştiga suveranitatea. Această

primă alianţa a cuprins primele trăsături esenţiale ale viitorului federalism elveţian. La

alianţa celor trei cantoane realizată in anul 1291 s-au asociat Lucerna în 1332, Zurich în

1351 şi Berna în 1353. Ulterior in Confederaţie au intrat Fribourg Soleure în 1481,

urmate de Bâle şi Schaffhouse în 1501 şi Appenzell în 1513.

Prima Constituţie, cea din 12 aprilie 1798, a creat un stat unitar înlocuit cu o

organizare statală federală prin Constituţia din 25 mai 1802.

Constituţia de la 1874, ca şi cea aflată în prezent în vigoare, au consacrat o

schemă clasică de organizare feudală. Organizarea federală a statului se face ţinându-se

seama de existenţa a trei entităţi, şi anume: federaţia, cantoanele şi comunele. Constituţia

prevede că toate cantoanele sunt suverane în măsura în care suveranitatea lor nu este

limitată prin Constituţie. În acest cadru, cantoanele exercită toate drepturile care nu sunt

delegate Confederaţiei. Faptul că în Constituţie se prevede, pe de o parte, suveranitatea

7

cantoanelor şi, pe de altă parte, suveranitatea Confederaţiei, nu înseamnă că ar exista un

conflict de suveranităţi. În cazul cantoanelor, suveranitatea are şi un sens figurat, întrucât

ele beneficiază, în realitate, de o largă autonomie şi nu de suveranitate, în sensul propriu-

zis al termenului. Când se vorbeşte de suveranitatea cantoanelor se evocă de fapt tradiţiile

de independenţa de care beneficiau acestea in Evul Mediu. Art.3 din Constituţie se

completează cu principiul înscris în art.47 din Actul constituţional, potrivit căruia

„Confederaţia respectă autonomia cantoanelor”. De altfel, statul federal veghează ca

fiecare canton să respecte legislaţia federală. În privinţa comunelor, Constituţia

stipulează, în art. 50, că autonomia acestora este garantată în limitele fixate prin legislaţia

cantonală.

Potrivit principiului federal al participării, cantoanele sunt reprezentate în

Consiliul Statelor de câte doi membri, iar semicantoanele de câte un delegat, indiferent de

mărimea populaţiei acestora. Cel de al doilea principiu (autonomia) acordă fiecărui

canton o reală autonomie constituţională. Potrivit art.47 din Constituţie, Confederaţia

respectă autonomia cantoanelor.

Art.42 din noua Constituţie face o departajare de principiu între sarcinile

federaţiei şi ele ale cantoanelor. Textul constituţional prevede, în acest sens, că sarcinile

Confederaţiei sunt cele care îi sunt atribuite de Constituţie. Confederaţia îsi asumă sarcini

care trebuiau să fie reglementate în mod unitar. În schimb, cantoanele, stabilesc sarcinile

pe care le vor realiza în cadrul competenţei proprii.

Constituţia prevede obligaţia Confederaţiei şi cantoanelor de a colabora între ele

şi de a-şi acorda reciproc sprijin în îndeplinirea sarcinilor ce le revin. Colaborarea este

extinsă şi la acordarea asistenţei judiciare. În cazul apariţiei unor dispute între cantoane

sau între acestea şi federaţie, diferendele vor fi soluţionate pe calea negocierii sau a

medierii. Constituţia a recunoscut cantoanelor dreptul de a participa, în anumite cazuri, la

procesul de luare a deciziilor de guvernare la nivel federal, în special la elaborarea

legislaţiei. Mai mult chiar, Confederaţia are obligaţia constituţionala de a informa în timp

util şi în detaliu cantoanele asupra obiectivelor pe care şi le propune, în special în

probleme de interes comun.

În materie de reglementare legislativă, dreptul federal primează faţă de dreptul

cantonal, dacă acesta cuprinde dispoziţii contrare. De altfel, cantoanele sunt obligate să

8

aplice reglementările federale în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale.

Autonomia cantoanelor este suficient de largă şi flexibilă pentru ca ele să acţioneze în

cadrul Constituţiei şi, în acelaşi timp, să-şi apere şi să-şi conserve particularităţile locale.

Cum orice decizie guvernamentală, indiferent de domeniul şi sfera de aplicare, nu poate

fi pusă în aplicare fără suport financiar, Confederaţia lasă cantoanelor surse de finanţare

suficiente. Totodată, Confederaţia recurge la o repartizare echitabilă a fondurilor

colectate la nivel federal.

Potrivit autonomiei de care beneficiază şi care este garantată de către

Confederaţie, cantoanele au dreptul să încheie între ele acorduri şi să decidă crearea unor

organizaţii şi instituţii comune. Pentru a preveni diferendele intercantonale sau între

cantoane şi autorităţile federale, Constituţia prevede că acordurile încheiate între

cantoane nu pot fi potrivnice drepturilor şi intereselor Confederaţiei, precum şi celor ale

altor cantoane.

În virtutea propriei autonomii, fiecare canton îşi adoptă o Constituţie proprie,care

trebuie să fie acceptată de către popor. Constituţiile cantonale pot fi revizuite la cererea

majorităţii corpului electoral.

Fiecare Constituţie cantonală este garantată de Confederaţie, cu condiţia ca

aceasta să nu contravină legislaţiei federale.

În schimb, Confederaţia îşi asumă sarcina de a apăra ordinea constituţională a

cantoanelor. În ceea ce priveşte conceptul de ordine constituţională, utilizat în legislaţia

altor state cu o conotaţie penală se poate preciza că, potrivit art.52 alin.(2) din Constituţie

Confederaţia intervine în cazul în care ordinea constituţională este încălcată sau

ameninţată într-un canton, iar acesta nu este în măsură singur sau cu sprijinul altor

cantoane să o restabilească. Constituţia nu prevede însă în ce ar consta încălcarea ordinii

constituţionale. Această omisiune lasă la latitudinea autorităţilor cantonale competente,

precum şi a Confederaţiei să aprecieze caracterul şi gravitatea încălcării sau ameninţării

ordinii constituţionale a cantoanelor.

În cadrul cantoanelor sunt organizate comunele ca unităţi administrative care

beneficiază de un statut de autonomie. Autonomia comunală este garantată în cadrul fixat

de legislaţia cantonală. Comunele îşi asumă diferite sarcini în domenii de interes local,

9

cum ar fi asistenţa sanitară, furnizarea energiei electrice, aprovizionarea cu apă,

asigurarea traficului intern, protecţia mediului ş.a.

La nivelul cantoanelor se alege o adunare reprezentativă cu rol legislativ denumită

îndeobşte „marele consiliu”. Guvernul local este ales direct de către popor pentru un

mandat a cărui durată diferă de la canton la canton. Astfel mandatul poate dura de la unu

la cinci ani. Cel mai adesea mandatul este de patru ani. Guvernul cantonal poate fi demis

în unele cantoane de către parlamentul local, iar în altele direct de către popor.

O parte a membrilor celor două organisme cantonale pot cumula mandatul local

cu un mandat de reprezentare la nivel federal.

Democraţia directă este în Elveţia nu numai o formă de exercitare a puterii

instituţionalizată la nivel constituţional, dar în acelaşi timp, reprezintă o stare de spirit.

Aceasta, deoarece iniţiativa populară şi mai ales, referendumul fac parte din tradiţia

cantoanelor.

Iniţiativa populară poate fi definită ca un procedeu al democraţiei semi-directe,

care conferă poporului puterea de a interveni direct în procesul legislativ, fie opunându-

se sau exprimându-si dezacordul faţă de o propunere legislativă. Referendumul este, de

asemenea o modalitate de manifestare a democraţiei semi-directe, care constă în

exprimarea unui vot popular în legătură cu o anumită decizie adoptată de o autoritate

publică sau pe care aceasta intenţionează să o ia.

Constituţia prevede două tipuri de referendum, şi anume, un referendum

obligatoriu şi unul facultativ. Potrivit art.142 din Constituţie, actele supuse votului

poporului sunt acceptate dacă întrunesc votul favorabil al majorităţii votanţilor.

Actele supuse referendumului populaţiei şi a cantoanelor sunt acceptate dacă se

pronunţă în acest sens majoritatea votanţilor şi a cantoanelor.

Adunarea federală – Parlamentul elveţian – este compus din două Camere

legislative – Consiliul Naţional şi Consiliul Statelor, care au o competenţă identică.

Consiliul Naţional este compus din 200 de membri, iar Consiliul Statelor din 46 de

membri. Ca reprezentantă a poporului şi a cantoanelor, Adunarea federală este autoritatea

supremă a Confederaţiei, în măsura în care aceasta nu încalcă drepturile poporului şi ale

cantoanelor. Constituţia a instituit un aşa numit regim de adunare, care este specific

Elveţiei şi care presupune o preponderenţă a forului legislativ asupra Consiliului federal,

10

organism care deţine puterea executivă. S-a avansat chiar aprecierea că între regimul

politic elveţian şi cel al Statelor Unite ale Americii ar exista asemănări frapante. Acestea

se referă la lipsa responsabilităţii politice a Guvernului în faţa Adunării federale, precum

şi la imposibilitatea dizolvării acesteia de către puterea executivă.

Mandatul deputaţilor şi al consilierilor de stat are caracter reprezentativ. Deputaţii

reprezintă naţiunea, iar membrii Consiliului Statelor reprezintă cantoanele în care au fost

aleşi. Membrii celor două Consilii beneficiază de independenţă absolută. În acest sens,

art.161 din Constituţie stabileşte „interdicţia mandatului imperativ”.

Membrii parlamentului beneficiază de un regim de imunitate, care constă în lipsa

răspunderii juridice pentru opiniile exprimate, în aceasta calitate, în faţa Camerelor

legislative.

Adunarea federală adoptă legi federale şi ordonanţe. Prin legea federală se

reglementează:

a) exercitarea drepturilor politice;

b) restrângerea drepturilor consfinţite în Constituţie;

c) drepturile şi obligaţiile persoanelor;

d) calitatea de contribuabil, obiectul impozitelor şi modalitatea de calcul a

acestora;

e) obligaţiile cantoanelor privind exercitarea dreptului federal;

f) organizarea autorităţilor federale;

g) regimul taxelor şi impozitelor datorate Confederaţiei;

Totodată, adunarea federală adoptă hotărâri cu caracter federal, care au o durată

limitată. Ordonanţele cuprind norme juridice cu forţă juridică inferioară legii şi nu se

supun referendumului. În general, ordonanţele sunt adoptate de Consiliul federal.

Raporturile între Adunarea federală, deţinătoarea puterii legislative, şi Consiliul

federal reflectă specificitatea regimului politic. Regăsim în Constituţie trăsături ale

regimului parlamentar, cum ar fi alegerea membrilor Consiliului federal de către

Adunarea federală, dar şi trăsături prezidenţiale (neasumarea unei răspunderi politice a

Guvernului faţă de parlament). Ambele organisme, deţinătoare fiecare a unui tip de

putere (legislativă şi executivă), au atribuţii distincte pe care le exercită fără a colabora

strâns una cu alta. Formal, Adunarea federală exercită, potrivit art.169 din Constituţie,o

11

„înaltă supraveghere”, de fapt un control asupra Consiliului federal şi a administraţiei

federale, precum şi a tribunalelor federale şi a altor organisme cărora le sunt încredinţate

sarcini în beneficiul Confederaţiei.

Cu oarecare vreme în urmã, profesorul Urs Altermatt a ţinut la Colegiul Noua

Europã din Bucureşti o prelegere despre modelul elveţian, arãtnd cã Elveţia edificatã pe

cantoane este în primul rând o federaţie a naţiunilor şi, sub acest aspect, nu poate fi

comparatã cu tradiţionalele state naţionale europene. Pe de altã parte – ca stat naţional –,

ea urmeazã modelul francez: un stat bazat pe drepturi cetãţeneşti şi susţinut prin voinţa

subiectivã a indivizilor. Fãuritorii ideii de cetãţenie elveţianã au avut în vedere ca pe

lîngã şi sub naţiunea politicã ce existã la nivel federal sã asigure, la nivelul comunelor şi

cantoanelor, un cadru solid pentru pãstrarea şi dezvoltarea comunitãţilor („naţiunilor”)

culturale. Aceastã ambivalenţã, întrepãtrunderea instituţionalã şi sentimentalã a

comunitãţii tradiţional-culturale native şi a celei volitiv-politice bazate pe libera alegere

constituie secretul soliditãţii şi stabilitãţii micului stat alpin.

În timp ce, în deceniile din urmã, o serie de federaţii s-au dezintegrat pentru cã a

reieşit cã erau formate numai din „naţiuni” şi nu aveau cetãţeni care sã le voteze în cadrul

ceremonialului secret şi invizibil al „plebiscitului cotidian” iar numeroase state naţionale

proclamate drept unitare se confruntã şi ele cu spectrul destrãmãrii, Elveţia – reproducînd

parcã la scarã redusã complexitatea specificã a Uniunii Europene – trãieşte şi înfloreşte.

12

BIBLIOGRAFIE

Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2005.

George Alexianu, Curs de drept constituţional, vol. 1-3, Casa Şcoalelor, Bucureşti,

1930-1938.

Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. 1, Editura

Academiei, Bucureşti, 1997.

Charles Debbasch, Jean Marie Portier, Introduction à la politique, 3ème édition,

Dalloy, Paris, 1991.

Ion Deleanu, Drept constitutional si institutii politice, vol. I, Editura Europa Nova,

Bucureşti, 1996..

Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, ediţia a II-a, Editura C.H.Beck,

Bucureşti, 2006.

Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura All Beck,

Bucureşti, 2003.

Cristian Ionescu, Instituţii politice şi drept constituţional, Editura Juridică,

Bucureşti, 2005.

Cristian Ionescu, Sisteme constituţionale contemporane, Editura Şansa, Bucureşti,.

Cristian Ionescu, Regimul politic în România, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.

13