Mihu Dragomir (pseudonim al lui Mihail C. Dragomirescu; 24 aprilie 1919, Brăila - 9 aprilie 1964, Giurgiu) este un poet şi traducător. Este fiul Octaviei-Olimpia (născută Rădulescu) şi al lui Constantin Dragomirescu, învăţători. După cursurile primare şi începutul celor secundare la Brăila (Liceul „N. Bălcescu"), e transferat la Liceul „Gh. Şincai" din Bucureşti (1933), apoi înscris la Liceul Comercial „Petre Băncotescu" din Brăila (1933-1936; absolvit, după o eliminare, în 1939). Între 1939 şi 1942, urmează în paralel, la Bucureşti, Academia Comercială (o va absolvi în 1948), Conservatorul de Artă Dramatică (un an) şi, la Bacău, Şcoala de Ofiţeri în Rezervă (1940-1941). E mobilizat, dar nu şi trimis pe front. Încă elev în clasa a III-a primară, editează revista „Lumea copiilor", iar în 1937 înfiinţează, tot la Brăila, revista „Flamura". Publicistic, debutează în „Revista tineretului creştin" (1933), iar cu versuri, în

„Valuri dunărene" (1936). Mai colaborează la „Universul literar", „Luceafărul", „Cadran", „Revista Fundaţiilor Regale" etc. În 1936, îi apare culegerea de poezii şi poeme în proză Gânduri prăfuite, semnată, ca şi volumul următor, Rugă de ateu (1938), Mişu Constantin Dragomirescu. După război, colaborează la „Orizont" (revista lui Saşa Pană), la „Flacăra"; în 1946 e prim-redactor la ziarul „înainte" din Brăila. Împreună cu Gh. Climantiano publică în 1947 Manifest poetic - profesiune de credinţă a poetului militant, în 1951, ţine cursuri la Şcoala de Literatură „M. Eminescu", lucrează, încă de la înfiinţare (1951), ca redactor-şef al revistei „Tânărul scriitor", joacă un rol important în transformarea acesteia în „Luceafărul" (1958), unde deţine rubricile „Mic dicţionar poetic", „Dintre sute de catarge" şi „Steaua fără nume", consacrate debutanţilor, al căror generos sprijinitor este. A mai fost redactor la „Viaţa românească" (1948-1954) şi redactor-şef la secţia de scenarii a Centrului Cinematografic Bucureşti (1956-1968). A făcut parte din conducerea Uniunii Scriitorilor. Versurile adolescentine din Gânduri prăfuite sunt ale unui romantic sentimental de desuetudine asumată. În schimb, Rugă de ateu arată opţiunea pentru poezia socială, contestatară, fiind mai reprezentative pentru spiritul tânărului Dragomir, care e un insurgent boem, sensibil la mutaţiile pe care generaţia sa poetică le pregăteşte. Profilul i se precizează însă în Înger condeier (1939) şi în celelalte cicluri de poeme scrise până în 1946 şi apărute postum, prin grija Chirei Dragomir (soţia poetului), în volumele Dor (1969), Minutar peste netimp (1974), Noapte calmă (1980) (foarte puţine dintre aceste poeme fuseseră publicate de autor la vremea lor, în reviste ca „Prepoem", „Luceafărul", „Tinereţea", „Adonis", „Cadran"). Aşa cum demonstrează Lucian Chişu în monografia dedicată lui Dragomir, anii de până la sfârşitul războiului sunt cei mai productivi din întreaga activitate a acestuia. Tânărul poet se formase la şcoala lui Eminescu, Arghezi şi Minulescu, la aceea a lui Panait Istrati (declarat „maestru, frate, tată"), însă supremul model

pe care îl recunoaşte este E.A. Poe, asociat cu descendenţa lui europeană, decadentă (Baudelaire, Verlaine). Înger condeier e spovedania unei generaţii cu destin vitreg, iar autorul ciclurilor Mlaştina cu nuferi,Antares, Paznicul florilor, Alcool şi Edgar Allan Poe îşi mărturiseşte aderenţa la o poetică a cotidianului, a notaţiei autobiografice, a tristeţilor provinciale, totul privit din perspectiva epatantă a boemului, a „poetului blestemat": „Pe strada Griviţei, / poetul renegat de intelectuali / colindă toate străzile şi se salută / cu hingheri, căruţaşi şi hamali". Mediul surprins de el e cârciuma sordidă, unde „Toţi beţivanii sunt murdari, soioşi / Toţi poeţii au păduchi şi sunt pletoşi". Mesajul tânărului scriitor e limpede: poeziile nu se mai scriu pe mătase şi în odăi de lux, ci „Le urli când te întorci beat, târziu, sau în pivniţa poliţiei le mângâi încet". Spectrul morţii (al războiului) domină un Carnet de campanie: „În evantalii de noroi, / moartea înşiră mărgele spre noi." Bogat reprezentată este şi erotica, pasional-carnală, dar şi angelică, spiritualizată, în cheie elegiacă (Fecioară în negru). Întreagă această orientare lirică e deturnată după 1946, cândDragomir devine unul dintre heralzii realismului socialist. Prima şarjă (1950) şi celelalte volume, încununate cu mari premii oficiale, cântă retoric revoluţiile, comunismul, pacea, asaltul cosmosului (succesele sovieticilor), figuri din istoria naţională, patria. În mare măsură ratate artistic, aceste versificări de ocazie lasă, pe alocuri, la vedere pe poetul cântător absolut, autorul însuşi fiind conştient, în chip dramatic, de predarea busolei valorice: „Am şi hulit, / şi mi-am sculptat din clipă zei, / voi ştiţi mai bine ce-am iubit, / prieteni, prietenii mei" (versuri apărute postum). Din mormanul de discursivităţi teziste se salvează imaginile terifiante din poemul Războiul (1954), poemele finale din Vis planetar şi elegiacele versuri din Şarpele fantastic (1965), poezia locurilor natale din Poveştile bălţii (1959), ca şi un număr remarcabil de erotice, cutreierate de himera Neranţulei şi a Chirei Chiralina - figuri ale mitologiei brăilene ce se aştern peste propria aventură a iubirii. Conformarea la imperativele comuniste, de care acest entuziast impenitent s-a lăsat sedus, ca şi dispariţia lui

prematură au făcut ca Dragomir să nu-şi valorifice decât prea puţin potenţialul revelat de ciclurile tinereţii, care indicau un liric de speţă pură. A tradus din E.A. Poe, din Maiakovski şi alţi poeţi ruşi, din proza lui John Steinbeck şi H.G. Wells, el însuşi încercându-se în povestirea SF, însă fără succes notabil. Opera • Gânduri prăfuite, Brăila, 1936; • Rugă de ateu, Brăila, 1938; • Înger condeier, Bucureşti,1939; • Edgar Allan Poe, Bucureşti, 1940; • Prima şarjă, Bucureşti,1950; • Stelele păcii, Bucureşti,1952; • Războiul, Bucureşti, 1954; • Tudor din Vladimiri, Bucureşti, 1954; • Pe struna fulgerelor, Bucureşti, 1955; • Versuri alese, Bucureşti, 1956; • Odă pământului meu, Bucureşti, 1957; • Pe drumuri nesfârşite, Bucureşti, 1958; • Întoarcerea armelor, Bucureşti, 1959; • Poveştile bălţii, Bucureşti, 1959; • Povestiri deocamdată fantastice, Bucureşti, 1960; • Stelele aşteaptă pământul, Bucureşti, 1961; • La început a fost sfârşitul, Bucureşti, 1962; • Poezii, Bucureşti, 1963; • Inelul lui Saturn, prefaţă de I.D. Bălan, Bucureşti, 1964; • Şarpele fantastic, postfaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1965; • Pământul cântecului, îngrijită şi prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1967; • Dor, îngrijită şi prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1969; • Minutar peste netimp, ediţie îngrijită de Chira Dragomir, prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1974; • Noapte calmă, ediţie îngrijită de Chira Dragomir, Bucureşti, 1980; • Sărbătorile poetului, ediţie îngrijită de Chira Dragomir, prefaţă de Mircea Scarlat, Bucureşti, 1987. Antologii

• Poeţi de la „Flamura", Brăila, 1940. Traduceri • A. Surkov, Poezii, Bucureşti, 1951; • VI. Maiakovski, Cum se fac versurile?, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu I. Kişinevski); • Serghei Mihalkov, Dar la voi ce-i?, Bucureşti, 1953; • Alexandr Iaşin, Aliona Pomina, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Constantin Argeşanu); • A.S. Puşkin, Micile tragedii, Bucureşti, 1957 (în colaborare); • K. Simonov, Poezii, prefaţă de Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1961; • Antologia poeziei chineze clasice, ediţie îngrijită de Romulus Vulpescu, Bucureşti, 1963 (în colaborare); • H.G. Wells, Opere alese, II, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu C. Vonghizas), Primii oameni în lună,Bucureşti, 1966; • E.A. Poe, Poezii şi poeme, Bucureşti, 1964, Scrieri alese, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Ion Vinea şi C. Vonghizas), Masca Morţii Roşii, îngrijită şi introducere de Liviu Cotrău, Iaşi, 2003 (în colaborare cu Liviu Cotrău şi Diana Cotrău); • John Steinbeck, Iarna vrajbei noastre, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Tatiana Maliţa).