Mihai Eminescu, cel mai mare poet al nostru, supranumit şi “luceafărul poeziei româneşti”, s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850 şi a decedat la 15 iunie 1889 la Bucureşti.

Numele de botez a fost Mihail Eminovici dar Iosif Vulcan i l-a schimbat în Mihai Eminescu în 1866 când publică prima sa poezie în revista Familia.

Îşi petrece copilăria la

Botoşani şi Ipoteşti, în

casa părintească şi prin

împrejurimi, într-o totală

libertate de mişcare şi de

contact cu oamenii şi cu

natura, stare evocată cu

nostalgie în poeziile

“Fiind băiet, păduri cutre-

ieram” şi “O, rămâi”.

La 12 ianuarie 1866 debutează cu poezia “Lamormântul lui Aron Pumnul”în broşura “Lăcrămioareleînvăţăceilor gimnagiaşti”.

 

La 25 februarie 1866publică în revista FAMILIA,condusă de Iosif Vulcan, poezia “De-aş avea”.

Pe Ion Creangă îl întâlneşte în anul 1875 şi rămân buni prieteni până la sfârşitul vieţii. Poetul, greu integrabil în societate datorită firii sale dificile şi a conştiinţei de sine, îşi găseşte în Ion Creangă „oglinda sufletului”, îi recunoaşte talentul şi îl introduce la Casa Pogor şi în cercul Junimea.

Atunci când este destituit din postul de revizor şcolar, îşi petrece o vară în bojdeuca prietenului său. Aici Eminescu îşi găseşte alinarea când află de moartea mamei sale, şi tot aici îşi poate mărturisi deschis pasiunea şi se poate întâlni cu Veronica Micle departe de ochii iscoditori. Pentru poet, bojdeuca lui Creangă este un loc de refugiu. Atunci când pleacă la Bucureşti ca redactor la Timpul, îl lasă pe Creangă trist şi singur.

Poezii

• La mormântul lui Aron Pumnul• De-aş avea...• Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie• Lacul• Dorinţa• Sara pe deal• Luceafărul• Scrisorile

Basme

• Făt-Frumos din lacrimă

• Călin nebunul

• Borta vântului

• Fata-n grădina de aur

• Miron şi frumoasa fără corp

• Călin (File din poveste)

Eminescu nu este numai autor de basme (în proză sau versificate), ci şi culegător, strângător şi păstrător de asemenea produceri aparţinând poporului, creaţiei sale orale.

Vorbind despre strânsa sa legătură cu poporul, poetul afirma:

“Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”.

Să ne aducem pururi aminte de Mihai Eminescu, cel mai ales între toţi scriitorii acestui neam, apărut pe neaşteptate în literatura lâncedă şi convenţională a epocii. În viaţa lui scurtă a dus arta poeziei la înălţimi neîntrecute până astăzi, îmbogăţind rima, ritmul şi expresia artistică; a dat cuvintelor simple valori noi şi armonii surprinzătoare, sentimentelor adâncime unică, viziunilor orizont nemărginit. Pe lângă acest progres al artei scrisului, Eminescu a îmbogăţit limba şi a legat poezia cultă de producţiile din veac ale cântăreţilor anonimi ai neamului.

Acest monument măreţ al literaturii poporului nostru, “mai durabil decât arama”, a fost clădit în mai puţin de douăzeci de ani în care se numără şi anii de suferinţă când poetul a fost copleşit de o boală necruţătoare, care la 15 iunie 1889 i-a întrerupt brusc cursul vieţii.

Vorbind despre poeziile lui Eminescu, MIHAIL SADOVEANU spunea: “... Pe lângă plopii fără soţ, Atât de fragedă, Când amintirile, O, mamă, Odă şi atâtea altele în care poetul cântă sentimentul etern omenesc al iubirii, rămân juvaere rare ale realizărilor marelui poet. Generaţia mea le-a ştiut pe de rost; generaţii de tineri le vor murmura şi de-acum înainte în primăvara vieţii, cât va suna pe lume dulcea limbă românească”

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

EMINESCU la 1869 1878 1885 1887

Lac

Înălţare eminesciană

La steaua