Post on 09-Jun-2015
description
JUS VALAHICUM
Motto:
“A şti înseamnă a-ţi aduce aminte”
Platon
I. Mitologie juridică
Fiinţa umană se supune legilor care guvernează universul nostru
existenţial.
Miturile fundamentale ale unui popor explică raporturile stabilite între
om şi natură, într-o viziune fabuloasă, conform unui scenariu guvernat de
anumite legi.
Românii consideră că legăturile cu Universul sunt guvernate de “legea
divină”, în timp ce rânduielile omeneşti se desfăşoară potrivit “legilor
pământeşti”. Dialectica acestor raporturi este una extrem de simplă: “Zeii din
cer” sunt creatori de Legi , în timp ce reprezentanţii lor pe Pământ , “bătrânii
înţelepţi şi buni”, sunt “dătători de legi şi datini”. Aceştia rânduiesc lumea după
legile cosmosului, în consonanţă cu acesta, exprimând legitatea mitică de
ordine divină printr-o legitate mitică de ordine umană.
Unii autori considera că toate culturile arhaice, inclusiv societăţile
urbane sau rurale, structurate de una din religiile relevate-iudaism, creştinism
sau islamism - sunt tradiţionale, adică “păstrătoarele unei tradiţii”. (1)
Tradiţia este considerată în etnologie “forţa esenţială “ (2) ce face să
funcţioneze cultura populară.
În cadrul culturii populare, tradiţiile juridice sunt puncte de reper ce pun
în evidenţă conturul spiritualităţii etnice a poporului român.
In acest cadru, “legea pământului”, legea ţării s-a născut din atmosfera
mitică rezultată în urma unei activităţi proto -juridice a strămoşilor şi moşilor
primelor comunităţi etnice. In definitiv, legea străbună este legea strămoşilor şi
moşilor sanctificaţi de comunitate. După moarte, bătrânii, oamenii buni,
dătători de legi şi datini, intrau în rândul sfinţilor spirituali ai fiecărei spiţe de
neam a satelor.
De aceea, chiar denumirea unor localităţi păstrează numele unui
întemeietor mitic, a cărui memorie s-a transmis din generaţie în generaţie.
Aura mitică a activităţii acestor “nomotheţi” bătrâni ai satelor a făcut ca
principii, boierii şi clerul să respecte înţelepciunea acestora, mai ales atunci
când ea nu venea în contradicţie, nu stânjenea, puterea statală, domenială, fie ea
materială sau spirituală. Literatura prezintă exemplul ilustrativ al dialogului
dintre Alexandru Ioan Cuza şi Moş Ion Roată, ori sfaturile primite de Ştefan
Cel Mare din partea Vrâncioaiei, ca forme ale respectului Puterii faţă de
Înţelepciune.
Sacralitatea legilor străbune a făcut ca, până în pragul secolului al XX-
lea, o serie de relicte etnografice să păstreze urme ale paleodreptului românesc.
Nici un studiu de istorie a dreptului românesc, de etnoistorie sau
etnologie juridică, nu poate ignora semnificaţiile acestei “nomogonii mitice”.
Cercetătorii istoriei dreptului românesc pot studia reminiscenţele etico-
juridice, principiile prime ale dreptului, aşa cum pot fi regăsite în proverbe,
colinde, legende, balade, basme, povestiri, imagini iconografice ş.a.
Miturile şi legendele româneşti îmbracă în forme sugestive, de o mare
originalitate, străvechi norme de conduită etico-juridică.
Creaţiile populare se constituie în adevărate izvoare ale gândirii juridice ,
cu rădăcini în adâncurile istoriei poporului nostru.
Aceste relicte, transmise până în vremurile noastre, graţie unei ”eredităţi
culturale”, nu îndeajuns de bine puse în valoare, necesită o analiză minuţioasă,
pluridisciplinară.
Împreună, ele alcătuiesc un CORPUS vast, în bună parte cules,
sistematizat, clasificat şi interpretat.
Acest tezaur uriaş este compus din opere de o varietate excepţională, ce
depăşesc cu mult în valoare şi volum realizările similare ale altor popoare .
Este un adevăr demonstrat faptul că riturile, cutumele şi tradiţiile paleo-juridice
îşi găsesc obârşia în timpuri imemoriale.
“Decodificarea” atentă a datinilor şi riturilor etico-juridice poate pune şi
mai bine în valoare aceste forme perene de “spiritualitate etnică”.
Multe obiceiuri pitoreşti, aparent exotice, cum ar fi, de exemplu, raptul
fecioarelor la nuntă, judecarea “lotrilor” în biserică şi alungarea lor, repudierea
copilului la naştere şi atribuirea numelui de LĂPĂDAT, stabilirea adevărului
prin folosirea jurămintelor sacre (pe apă, pâine şi sare), pedeapsa perindelelor
(3) sunt de fapt instituţii de drept arhaic, privite astăzi ca simple “documente
etnologice”.
II CULTUL “BĂTRÂNILOR ÎNŢELEPŢI”
În mitologia pre-dacă întâlnim un interesant cult arhaic, concomitent cu
vechiul cult al soarelui: “cultul părinţilor spirituali”, al “bătrânilor înţelepţi”
care veghează, îndrumă moral destinul comunităţii.(1)
În acest context, trebuie semnalat un fenomen destul de interesant şi
anume acela al interferenţei dintre acest cult al cinstirii moşilor şi strămoşilor şi
ritualurile religioase similare.
Astfel, în anumite zone istorice ale României, o serie de biserici de lemn
au îmbinat elemente specifice caselor ţărăneşti cu elemente de arhitectură
religioasă clasică. Elementul principal, provenit din construcţia caselor
ţărăneşti, este pridvorul, evoluat dintr-o prispă obişnuită. Când ploua, pe prispă
sau în pridvor se oficiau obiceiuri de ospătare a celor prezenţi, întru pomenirea
morţilor. Aceste mese aveau loc în cadrul sărbătorilor de primăvară, fiind
diferite de ritualurile religioase caracteristice :“sâmbăta morţilor” etc.
In Ţara Lăpuşului, de exemplu, la unele biserici vechi, “mesele pentru
moşi” erau părţi componente ale construcţiei propriu-zise, fie erau aşezate
alături.
Pentru săraci se serveau mese de post la Joii Mari ori de dulce la Paşti şi
abia la final erau invitate şi neamurile sau prietenii, dar numai pe pajiştea din
jurul bisericii.
Prispa pentru masa moşilor era amplasată fie pe latura nordică (la
biserica de lemn din Rogoz), fie în pridvorul de pe latura sudică (la biserica din
Lăpuş).
Masa pentru moşi este alcătuită din două grinzi cioplite şi împărţite prin
linii transversale, în sectoare, acestea din urmă reprezentând neamurile (spiţele
înrudite) din vremea când s-a construit biserica.
La cele mai multe biserici, mesele erau realizate dintr-un şir de lespezi,
fie din grinzi masive de lemn, care corespundeau neamurilor din vremea când
s-au construit.
“Gerontolatria” evidenţiată de acest cult justifică puterea de tip
“senioral” atribuită grupului “de bătrâni înţelepţi”, funcţiile cu rol sapienţial dar
şi judecătoresc, îndeplinite de către aceştia.
Vârsta, experienţa de viaţă şi înţelepciunea le conferă o “putere
spirituală” impresionantă, ce se substituie coerciţiei, şi opresiunii juridice,
caracteristice ale puterii statale.
Spiritul de omenie, de bunătate sufletească, sfătoşenia acestor “păstrători
de legi şi datini”, constituiau premisele autorităţii lor morale . Aceste calităţi s-
au păstrat intacte în comunităţile rurale, pe tot cuprinsul spaţiului etnic
românesc.
Reminiscenţe ale cultului “ strămoşilor şi moşilor” (străbunii mitici,
făpturi protectoare, tutelare, eroii civilizatori, inteligenţe superioare, exemple
de moralitate), aceste relicte instituţionale, specifice “gerontocraţiei”
patriarhale, le regăsim în formele de organizare sătească. Reguli neschimbate
de veacuri funcţionau în interiorul acestui organism social, structurat piramidal,
pe nivele de competenţă, dar ierarhizat după un criteriu obiectiv: vârsta.
La baza piramidei sociale se afla grupul nedefinit al locuitorilor (“natul”)
satului.
La un palier superior se aflau tinerii (feciorii), organizaţi în “cete”, după
criteriul afinităţilor spirituale. (2)
Existenţa acestor cete se leagă fie de unele sărbători calendaristice
solstiţiale sau echinocţiale (colindatul) , fie de rituri profesionale: agrare
(Cununa), păstoreşti (Roata de foc), fie semimilitare (Arcaşii, Junii, Şoimii
Carpaţilor).
Unii cercetători au remarcat faptul că aceste “cete de feciori” aveau un
caracter iniţiatic, erau veritabile “confrerii” (3).
Organizate după reguli păstrate din timpuri imemoriale, aceste forme de
iniţiere se remarcă prin disciplina imprimată membrilor săi. Cel care conducea
“ceata” era un fecior de excepţie, propus şi acceptat de tinerii din grupul său şi
ascultat cu sfinţenie. El se numea “vătaf”, “şef”, “jude”, “cneaz”, “primaş” sau
“crai”.
Cu trecerea timpului, ritualurile acestor confrerii (“cete”) s-au
desacralizat, şi-au pierdut din caracterul iniţiatic primar.
Un model de organizare, destul de apropiat de cel evocat, este acela al
confreriilor militare ale “cetelor de haiduci”. Acestea erau caracterizate prin
ermetism şi printr-un puternic sentiment de solidaritate (4), bazat pe norme de
comportare foarte stricte.
Pe un plan intermediar se situa “ceata oamenilor vrednici”, şi întreaga
structură culmina cu “ceata bătrânilor”, constituită într-un “sfat al înţelepţilor”,
având competenţe extinse.
Aceştia vegheau la perpetuarea vechilor datini, la păstrarea nealterată a
ritualurilor ancestrale, la respectarea “legii pământului”.
De obicei, judecata desfăşurată în faţa “sfatului bătrânilor”, începea în zorii
zilei şi se termina la asfinţit.
Sentinţele erau fără drept de apel, lor trebuind să li se supună toţi
locuitorii.
Nevrednicii, călcătorii tradiţiilor, erau judecaţi , după comportamentul
fiecăruia, îşi primeau pedepsele meritate, “după legea bătrână şi dreptate”.
Aceste pedepse aveau un rol corectiv, un efect etic şi moral salutar,
mergând de la formele cele mai uşoare (dojana), până la cele mai severe (cum
ar fi alungarea din sat), sau foarte grele (pedepse fizice , chiar pedeapsa
capitală)
In linii generale, sunt de remarcat câteva forme de judecată : judecata la
hotarele moşiei, judecata la scaunul de judecată (cel mai adesea în pridvorul
bisericii, sau în bătătura satului), precum şi judecata în mijlocul naturii,
practicată în special în sânul comunităţilor pastorale.
Judecata în “vatra satului” are o încărcătură mitică esenţială: Vatra este
un loc consacrat. Locul considerat sacru poate fi situat în jurul unui copac, care
conferă acestui spaţiu un aer de solemnitate. Copacul conferă vetrei satului o
personalitate mitică cu rădăcini în trecutul imemorial.(5)
In acest context, “Frăţia românilor cu pădurea nu este o simplă metaforă
poetică, ci o formă de existenţă, de civilizaţie şi cultură.” (6)
Devastarea pădurilor, exploatarea lor fără nici un fel de raţiune, poluarea,
distrugerea naturii , sunt fapte străine acestui spirit , iar cei care procedează
altfel sunt, putem spune, ”străini”, la propriu şi la figurat, pentru că atentează
nu numai împotriva universului fizic, ci chiar împotriva substanţei spirituale a
poporului nostru.
III JUS VALAHICUM – repere teoretice
Prin conceptul JUS VALAHICUM înţelegem sistemul de drept român
prestatal, respectiv întregul sistem de cutume, datini şi tradiţii juridice, cu
riturile juridice corespunzătoare, păstrate şi transmise din generaţie în
generaţie, din timpuri imemoriale.(1)
Pe teritoriul românesc, acest sistem este cunoscut sub numele de
“obiceiul pământului”, “legea pământului” sau “legea străbună”.(2)
In afara graniţelor româneşti, acest concept este cunoscut şi sub alte
diverse denumiri: LEGEA VALAHA, JUS VALAHICUM (3)
Având un cert suport mitologic, acest sistem de cutume, datini şi tradiţii
juridice a fost considerat de către românii din afara ţării drept “lege sfântă”.
Dincolo de hotarele ţării, “legea pământului” este denumită exclusiv “jus
valahicum” şi era aplicabilă doar membrilor comunităţilor valahe din enclavele
locuite masiv de populaţia românească.
In enclavele etnice româneşti din străinătate, obiceiurile şi tradiţiile
considerate ca făcând parte din JUS VALAHICUM, au fost respectate cu
sfinţenie. De aceea, se poate afirma, fără a greşi, că JUS VALAHICUM a
contribuit la menţinerea fiinţei naţionale româneşti.
In interior, prin LEGEA STRĂBUNĂ (Legea Ţării) se înţelege un
sistem juridic comunitar sătesc, în care sunt incluse rânduielile juridice
moştenite din generaţie în generaţie. Acest sistem conţine totalitatea relaţiilor
sociale legate de proprietate, în general, dar mai ales de proprietatea funciară,
în special, precum şi raporturile de muncă în sânul colectivităţii.
Cutuma juridică nu a putut fi ignorată nici de către legiuitorul român
modern şi, acolo unde a fost posibil, cutuma a fost inclusă în textele de drept.
Deşi dreptul consuetudinar pare vetust, anacronic, conservator , legile noastre
(Codul Civil, Codul de Procedură Civilă etc.) fac trimitere la tradiţii şi cutume
locale. (4)
Pe de altă parte, există ţări dezvoltate din punct de vedere al sistemului
de drept, în care cutumele juridice sunt la mare preţ: de exemplu sistemul de
drept anglo-saxon.
Totodată, în legislaţia internaţională, mai ales în ceea ce priveşte dreptul
comercial, dreptul transporturilor, dreptul familiei etc. există referiri la
cutumele locale, iar judecătorii sunt ţinuţi să respecte prevederile acestora.
În continuă stare de transformare, statul a avut întotdeauna interesul să
înlăture cutumele, normele dreptului obişnuielnic, iar pe altele să le transforme
în propriul său interes.
In plan abstract, JUS VALAHICUM configurează concepţia filosofică a
poporului român privind ideea de drept şi dreptate socială.
In ceea ce priveşte proprietatea funciară, datinile prescriu
comportamentul omului faţă de pământ, menţinând nemodificate acele atitudini
pozitive ale sătenilor faţă de ogoare, plaiuri, păşuni, păduri, drumuri de acces
etc.
In sfera relaţiilor de muncă, LEGEA TARII prescrie norme privind
desfăşurarea activităţii agrare, pastorale, forestiere sau raporturile de ierarhie
prin muncă.
Printre alte tradiţii transmise în cadrul conceptului amintit, întâlnim o
serie de prescripţii, fără corespondent, am putea spune, în alte legislaţii, sau
chiar în legislaţia noastră modernă: legea ospitalităţii, legea omeniei, legea
purităţii relaţiilor de familie etc.
Subliniem faptul că secuii , în îndelungata lor convieţuire cu românii, au
preluat multe dintre întocmirile juridice caracteristice vechii civilizaţii
româneşti: întâlnim la aceşti secui foruri de conducere şi judecată sătească, cum
ar fi : judele sătesc, jurătorii, scaunul de judecată al satului, ca organ central al
comunităţii. Acest for legislativ sătesc este, până la numite limite, un organ
judecătoresc pacificator, care “sancţionează abaterile şi abuzurile, urmând
forme procedurale tradiţionale. “ (5)
IV . “JUS VALAHICUM” în însemne heraldice
Până în prezent ACVILA VALAHICĂ este singura stemă oficială a Ţării
Româneşti, recunoscută ca armerie tradiţională a principatului muntean şi
dovedită prin numeroase documente de ordin sigilar şi monetar.
Cel mai vechi vestigiu sigilar este conţinut de un document aparţinând
lui Vladislav I (Vlaicu Vodă) ce datează din 20 ianuarie 1368. Se observă o
pasăre heraldică cu capul conturnat, cu aripile nedesfăcute, având la dextra o
cruce, iar în cantonul superior senestru o stea cu şase raze, flancată de o lună de
tip crai-nou (cu coarnele întoarse spre dextra). Acest tip de stemă a suferit în
timp o modificare a modului de reprezentare al păsării heraldice: vultur, acvilă,
corb.
Această stemă poate fi regăsită pe documente, pisanii, lespezi funerare,
inscripţii, în ornamentaţia şi grafica religioasă sau laică.
Documentele de ordin sfragistic, respectiv sigiliile mijlocii aplicate în
ceară sau timbrate, provenite din cancelaria domnească a Ţării Româneşti,
prezintă figurile familiilor domnitoare, flancând un arbore.
In literatura heraldică românească, această imagine este cunoscută sub
denumirea “NOVA PLANTATO”. In jurul ei s-au iscat vii polemici, mai ales
cu privire la semnificaţia arborelui flancat de personaje umane.
Este de notorietate polemica ştiinţifică dintre V.A.Urechia şi P.V.
Năsturel (1), demonstraţiile acestuia din urmă născând o veritabilă teorie, ce şi-
a găsit numeroşi adepţi (2).
Generalul Năsturel considera că simbolul heraldic arboricol semnifică
“noua întemeiere” a Constantinopolului, a “Noii Rome” ( dar nu în sensul
susţinut de către unii istorici, care vedeau în simbolul amintit “descălecarea”
principatului muntean), subliniind prin aceasta rolul jucat de români în
sprijinirea Ortodoxiei.
Fără îndoială, voievozii Ţării Româneşti au fost principalii susţinători ai
Ortodoxiei în această parte a Europei, după căderea în mâinile puterii islamice
a Constantinopolului.
Prin daniile făcute în întregul Orient ortodox, domnii ţărilor române au
preluat în bună parte rolul jucat de împăraţii bizantini, acela de protector al
credinţei creştine.
Deşi pare convingătoare, această teorie nu explică decât parţial
semnificaţia prezenţei simbolului denumit “NOVA PLANTATIO” pe
documentele heraldice şi iconografice .
Nu poate fi contestat adevărul istoric că domnii Moldovei, la rândul lor,
au avut un rol important în protejarea locurilor sfinte ale ortodoxiei în spaţiul
de influenţă bizantină. Deci, simbolul heraldico-iconografic “Nova Plantatio”,
ar trebui să apară şi în armorialul Moldovei, ceea ce nu se întâmplă.
In al doilea rând, simbolul “Nova Plantatio” este întâlnit şi pe unele
monede aparţinând unor regi arpadieni (două capete afrontate şi încoronate,
despărţite de o tulpină sau de un puiet). Acesta ar însemna, în concluzie, fie că
regii arpadieni s-au erijat în apărătorii Ortodoxiei, fie că primele însemne
sigilare româneşti de acest tip au fost influenţate de circulaţia monedelor
maghiare pe teritoriul ţării noastre, aşa cum susţin , de exemplu, unii cercetători
de la Budapesta.(3)
Ambele ipoteze de lucru nu corespund însă adevărului istoric şi nici nu
pot justifica teoria “întemeierii” Noii Rome în spaţiul nord-dunărean.
In al treilea rând, este dificil să acceptăm ideea că Ţara Românească ar fi
putut revendica rolul de “Noua Romă”, atâta vreme cât turcii nu cuceriseră încă
definitiv capitala bizantină. Or, imaginea “Nova Plantatio” poate fi regăsită de
timpuriu , înainte de l453, pe o pecete din vremea lui Mircea cel Bătrân, aflată
pe un hrisov emis în anul 1403. (4)
În opinia noastră, “Nova Plantatio” este un simbol iniţiatic, un semn de
recunoaştere a apartenenţei unor anumite familii boiereşti la acea rasă de
oameni aleşi, păstrători ai tradiţiei mitice, ce justifică includerea lor în elita
conducătoare. Acest simbol criptic corespunde unei tradiţii străvechi, a cărei
semnificaţie s-a pierdut . Ştim că, în trecut, pe sigiliile boiereşti apăreau diverse
reprezentări emblematice: “toiagul”, ca însemn al apartenenţei la o anumită
“dregătorie”.(5) etc.
La rândul lor, înalţii prelaţi îşi treceau în peceţile personale simbolul
hieratic al “cârjei arhiereşti”.
V. Un misterios simbol paleojuridic – CIUGA
Într-un precedent studiu al nostru, am prezentat o serie de semne cu
valoare juridică, păstrate timp de veacuri pe răbojuri. Aceste semne sunt , în
opinia noastră, relicte ale vechii scrieri a poporului român.
Ele sunt incluse în categoria aşa-numitelor “ semne de judecată”:
tamgaua pe cel judecat, pe locuinţa lui (1).
În continuare, vom înfăţişa un simbol paleojuridic neanalizat încă în
literatura de specialitate: CIUGA. El întruneşte anumite trăsături ce sunt
specifice unui simbol totemic si tabuistic străvechi. Elementele sale
componente au valoare simbolică: cercul, arborele sacru (coloana cerului),
crucea.
În cadrul ritualului de judecată, bătrânii satului, consideraţi un fel de
nomotheţi mitici, se adunau în cerc (în horă), sub trunchiul bradului sau al
coroanei unui stejar (considerat arbore cosmic), arbore sacru.
Sfatul bătrânilor îndeplinea multiple funcţiuni în cadrul comunităţii: etico-
morale, jurisdicţionale şi decizionale.
În principal, “ceata bătrânilor” judeca comportamentul etico-juridic al
fiecărui membru al aşezării, veghind ca acesta să se conformeze tradiţiilor
strămoşilor şi moşilor satului, aplica şi interpreta legea pământului, cuprinsă în
ceea ce se numeşte “datină” .
Acest sfat al înţelepţilor stabilea cele mai importante acţiuni privind
viaţa satului: când şi cum să se desfăşoare strânsul recoltei, începutul şi
sfârşitul ciclurilor de păşunat, repararea drumurilor, împărţirea unor porţiuni de
teren din vatra satului pentru construirea de noi locuinţe, cum să fie îndeplinite
obligaţiile fiscale ş .a.
Deciziile adoptate se comunicau sătenilor, adunaţi fie în bătătura satului,
sub un copac bătrân, fie în pridvorul bisericii, iar celor absenţi prin "strigarea
peste sat”, făcută de “crainic” şi precedată de baterea unei tobe. Aceste hotărâri
erau: mustrare, expunere la stâlpul infamiei sau stâlpul justiţiar, perindelele,
bătaia, lapidarea şi ordalia (subiect controversat, totuşi).
Transmiterea hotărârilor luate se făcea prin viu-grai şi erau respectate cu
sfinţenie, fără să fie nevoie de intervenţia vreunei autorităţi din afara aşezării .
Satele româneşti, chiar cele mai izolate, erau conectate între ele, printr-un
ingenios sistem de comunicaţie, uimitor de rapid şi de eficace.
Mesajele, conţinând evenimente esenţiale pentru viaţa satului: decesul
unui locuitor, declanşarea unui incendiu, iminenta producere a unei calamităţi
naturale, invazia unor năvălitori , răzmeriţe, mobilizarea luptătorilor în oastea
domnească etc. , erau transmise printr-un anumit cod străvechi.
Totodată, când sătenii trebuiau să adopte decizii importante, se apela la
acest străvechi mijloc de comunicare.
Existenţa unor pericolele mari se comunica de la o aşezare umană la alta,
atât în timpul zilei cât şi noaptea, prin semnale sonore (dangăt de clopote) sau
vizuale ( focuri pe culmi) , după o convenţie prestabilită.
Clopotele , trase într-un anumit mod , aveau aptitudinea de a transmite o mare
varietate de mesaje .
Turnurile înalte, dar mai ales clopotniţele, erau utilizate în trecut ca
locuri de observaţie asupra satului şi împrejurimilor sale. De aceea, în zonele
joase, bisericile erau amplasate în centrul aşezărilor sau pe un promontoriu ce
asigura un câmp vizual optim.
In zonele de deal sau de munte, complexele bisericeşti îndeplineau, pe
lângă menirea lor principală, o dublă funcţie: erau puncte de observaţie dar şi
relee de transmitere a unor mesaje uşor de înţeles de către locuitorii satelor din
vecinătate.
Clopotele, toaca, cornul, buciumul sau chiar tulnicele lungi, din doage de
brad (folosite mai ales in Munţii Apuseni) erau , aşadar, şi instrumente de
transmitere a mesajelor. “ Fiecare gospodărie îşi avea codul ei de semnale cu
tulnicul, prin care cei de acasă comunicau cu păstorii de la mutături şi colibe,
cu bărbaţii plecaţi după lemne , pentru vase, sau la coasă.” (2)
Atacurile hoţilor, ale hoardelor străine, erau semnalizate prin intermediul
acestor instrumente cu mare rapiditate.
Avem puţine referiri istorice concrete la asemenea aspecte, printre ele
însă şi o cronică din secolul al XIV-lea, privitoare la expediţia lui UMUR BEG,
emirul din EFES, împotriva Chiliei (1335-1339), în care se menţionează
textual:
“ Emirul, în fruntea a 300 de vase porneşte pe Marea Neagră; oamenii lui
ajunseseră la Chilia, la graniţa Valahiei si prădară ţara. Când creştinii văzură
sosirea lor, îşi dădură de ştire unii altora prin mijlocul ierburilor aprinse” (3)
O lucrare de la începutul secolului XX, aminteşte de unul dintre mijloacele de
semnalizare a pericolelor mari (invazii ale năvălitorilor, mobilizarea oastei
domneşti ) : CIUGA (pl. CIUGI).
Acest mijloc empiric reuneşte, în mod paradoxal, un complex de
simboluri mitice, întâlnite în paleoetnografia juridică: arborele sacru, stâlpul
cerului, incinta sacră , crucea de jurământ.
CIUGA este descrisă ca fiind “ o bârnă mare de brad sau chiar un brad
ori stejar, pe care îl curăţau de crengi. În partea superioară a prăjinii era o
traversă de brad, dispusă orizontal, formând cu prăjina o cruce; crucea era
înglobată intr-un cerc.
În partea de mijloc a prăjinii si dedesubtul cercului se aşeza o altă
traversă mai mică, dispusă orizontal. Prăjina, traversele si cercul erau peste tot
învelite, cu mare meşteşug, cu un odgon de fân sau paie cărora, în momentul
pericolului, li se da foc.
Când inamicul venea din afară, se aprindeau cele doua traverse, cercul si
prăjina. Când era vre-o revoltă internă (răzmeriţe, atacuri de hoţi) se aprindea
întâi cercul şi apoi crucea.”(4)
Mai exista şi Ciuga MICĂ .Aceasta era formată dintr-o prăjină înaltă, la
fel ca CIUGA MARE, cu deosebire că , în partea de sus, în dreapta, avea un
cerc.
Imediat, locuitorii se adunau în cete şi se îndreptau, pe drumul cel mai
scurt, către locul de adunare al oştii, fixat de către Domn, denumit , după cum
se pomeneşte în cronici, “ Tabăra cea Mare” (5)
Analizat în plan mitologic, ritualul aprinderii CIUGII, în situaţii de
ameninţare pentru viaţa comunităţii, este de fapt transimbolizarea mitului
focului sacru, este un rug prin care se invocă ajutorul , pentru salvarea fiinţei
colective. De menţionat faptul că, toate popoarele neolatine, ca şi strămoşii lor
latini, nu pronunţau niciodată IGNIS, pentru că numele era tabu, sfânt, ci numai
FOCUS, adică vatră.(6)
In concepţia strămoşilor noştri, incendierea CIUGII indica iminenţa unui
pericol împotriva VETREI STRĂMOŞEŞTI.
Iată semnificaţia profundă a unui obiect de mult uitat - folosit, aparent ,
într-un domeniu ce ar ţine mai mult de arta şi tehnica militară.
“Tactica pământului pârjolit” nu este doar o simplă metodă de tactică şi
strategie militară ; este, de fapt, o formă de reacţie mentală a locuitorilor
acestor ţinuturi în raport cu un pericol grav ce ameninţă VATRA strămoşească.
VI . Complexul de la Tg. Jiu - o hieropolă a spiritualităţii
româneşti
Figura lui Brâncuşi seamănă izbitor cu aceea a unui ţăran bătrân şi
înţelept, a unui “ nomothet” arhaic.
Hobiţa, satul în care s-a născut acest genial creator, este un tărâm
mitic. El se află în apropierea munţilor sacri ai strămoşilor noştri. După unii,
în această zonă, se află muntele sfânt, COGAINON, (poate Parâng,
Godeanu) unde se găseşte peştera recluziunii lui Zalmoxis.
Din tradiţiile mitice ale străbunilor noştri se ştie că, spre unul dintre
aceşti masivi muntoşi, ducea “calea sfântă”, drumul tainic parcurs de casta
sacerdotală, în procesiunile anuale desfăşurate în hieropolă.
Pe această cale nu puteau păşi decât “marii iniţiaţi”: regii, sacerdoţii,
conducătorii militari, cei sacrificaţi din patru în patru ani (mesagerii
cerului).
O altă cale sacră ar putea fi “Troianul” (Brazda lui Novac din
legendele antice româneşti), identificată de N. Densuşianu cu o cale
comemorativă, dedicată lui Osiris.
Arheologii au descoperit câteva urme ale unui aliniament discontinuu,
care străbate Câmpia Română, de la nordul Dunării de Jos, la Marea Neagră
(de la Apus la Răsărit).