Post on 31-Dec-2015
description
UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV
Facultatea de Sociologie şi Comunicare
Departamentul de Stiinte Sociale şi ale Comunicării
500030 Brasov, Bd. Eroilor nr. 25, www.unitbv.ro
SUPORT DE CURS
Program de studii: SOCIOLOGIE
Disciplina: EPISTEMOLOGIE
Titular curs: lector univ. dr. Daniela SOREA
Braşov
2013
EPISTEMOLOGIE
INTRODUCERE
(De la filosofia analitică la Internet)
Gnoseologia este teoria generală a cunoaşterii. Epistemologia (de la gr. episteme =
cunoaştere sigură) este teoria cunoaşterii certe. In măsura în care se admite ca modalitate a
cunoaşterii certe ştiinţa, epistemologia este teorie a cunoaşterii ştiinţifice. Revendicată în
egală măsură de ştiinţă şi filosofie, această teorie a cunoaşterii ştiinţifice aparţine, în virtutea
conceptelor specifice utilizate şi a performanţelor obţinute până în prezent, filosofiei.
Intre gnoseologie şi epistemologie funcţionează o relaţie cu conotaţii recesive.
Gnoseologia, teorie generală a cunoaşterii, subsumează epistemologia ca mod specific de
cunoaştere. Epistemologia îşi construieşte discursul uzând de consideraţii filosofice
generale, dar vizează exclusiv cunoaşterea ştiinţifică. In măsura în care este exemplar, acest
discurs poate constitui modelul şi şansa gnoseologiei, în contextul cunoaşterii
contemporane. Gnoseologia se subordonează în felul acesta idealului epistemologic.
Epistemologia modernă începe, consideră Teodor Dima (în Dialectica procesului de
cunoaştere) cu René Descartes. Incorporarea mişcării între ideile clare şi distincte, în virtutea
corelării întinderii cu gândirea, aplicabilitatea demersului matematic la întreaga ştiinţă şi, nu
în ultimul rând, degajarea subiectului epistemic activ, constituie fundamente ale dezvoltărilor
de tip epistemologic.
In sens restrâns, concret, termenul epistemologie nu acoperă întreaga filosofie a ştiinţei.
Sfera lui cuprinde empirismul logic şi diversele orientări filosofice ce se constituie în reacţii
mai apropiate sau mai îndepărtate la acesta (Anexa 1).
*
Empirismul logic constituie unul dintre curentele semnificative dezvoltate în cadrul
filosofiei analitice. Dominantă la începutul secolului XX, aceasta consideră limbajul obiect de
drept al filosofiei şi analiza logică a limbajului drept unică metodă de investigare filosofică.
Filosofia analitică desfăşoară două orientări principale:
A. Analiza formală. Printre precursorii acestei orientări pot fi consideraţi: G.W. Leibniz, B.
Bolzano, G. Frege. Lucrarea programatică a orientării este Principia Mathematica, scrisă de
B. Russell şi A.N. Whitehead.
Filosofia analitică de orientare formală se caracterizează, după Ilie Pârvu (în Teoria
cunoaşterii ştiinţifice) prin:
utlilizarea logicii matematice
evidenţierea deficienţelor limbajului natural
construcţia unor limbaje ideale
traducerea propoziţiilor ştiinţifice şi filosofice în aceste limbaje
originarea problemelor filosofice în neconcordanţa formei verbale cu forma logică a
expresiilor
In cadrul orientării formale se dezvoltă, în ordine cronologică, atomismul logic, empirismul
logic şi empirismul pragmatic.
1. Curentul filosofic cunoscut sub numele de atomism logic este legat de şcoala analitică
de la Cambridge, în fapt de personalitatea centrală a acesteia, B. Russell, şi de L.
Wittgenstein, strălucitul student al celui dintâi.
Analiza logică, potrivit concepţiei reprezentanţilor atomismului logic, dezvăluie un nivel
ultim al limbajului, constituit din propoziţii simple, cu semnificaţie cunoscută din experienţă.
Acestor propoziţii simple, numite propoziţii de bază, sau atomare, le corespund, într-un
izomorfism perfect, fapte atomare, formate din obiecte individuale, proprietăţi şi relaţii ale lor.
Atomismului logic îi este proprie teoria adevărului corespondenţă.
Propoziţiile atomare pot fi conectate, în conformitate cu logica propoziţională, în propoziţii
moleculare, cărora le corespund fapte moleculare. Cunoştinţele generale şi abstracte sunt
construcţii logice din date senzoriale.
Atomismul logic a influenţat considerabil empirismul logic şi orientările epistemologice
ulterioare acestuia.
2. Empirismul logic reprezintă curentul analitic dezvoltat în principal de Cercul de la
Viena (M. Schlick, Ph. Frank, O. Neurath, R. Carnap, K. Gödel), Grupul de la Berlin (H.
Reichenbach, C.G. Hempel) şi Şcoala de la Cambridge (R. Braithwaite, F.P. Ramsey). In
aceeaşi direcţie pot fi înscrise demersurile şcolilor de logică şi filosofie de la Lwov şi Varşovia
(A. Tarski, J. Lukasiewicz), ale şcolii de la Oxford (A.J. Ayer) şi ale şcolii de la Paris (L.
Rougier). Empirismul logic constituie poziţia dezvoltată de neopozitivism în domeniul
filosofiei ştiinţei. Trăsăturile lui caracteristice sunt, după Ilie Pârvu, (în Teoria cunoaşterii
ştiinţifice) următoarele:
considerarea fizicii matematizate drept standard al oricărei cunoaşteri,
reducerea filosofiei la logica ştiinţei,
predilecţia pentru construcţia de limbaje artificiale,
valorizarea inducţiei,
atitudine antimetafizică,
analiza ştiinţei în contextul justificării.
3. Empirismul pragmatic, din punct de vedere cronologic al treilea curent analitic de
orientare formală, s-a dezvoltat cu precădere în SUA. Sub semnul acestui curent se aşează
scrierile lui W.van O. Quine, N. Goodman, M. White. Trăsăturile comune acestora, relativ
greu de degajat, sunt (cf. Ilie Pârvu, în Teoria cunoaşterii ştiinţifice):
respingerea dihotomiei analitic-sintetic,
încercarea de a elimina entităţile abstracte,
elaborarea unor concepţii pragmatice despre cunoaştere şi verificare
tentative de revalorizare a ontologicului.
B. Analiza neformală. Născută ca reacţie la analiza formală desfăşurată de atomismul
logic şi de neopozitivism, această orientare analitică propune o analiză a limbajului obişnuit.
Cunoscută sub numele de filosofie lingvistică, orientarea se revendică de la lucrarea
Principiile eticii, a lui G.E. Moore, şi are reprezentanţi semnificativi la Cambridge (G.E.
Moore, L. Wittgenstein - a doua perioadă, J. Wisdom) şi Oxford (G. Ryle, Fr. Weismann, J. L.
Austin, P.F. Strawson, St. Hamsphire). Discursurile acestora se aşează cu greu sub un
numitor comun. O tentativă de izolare a trăsăturilor comune neunitarelor demersuri de
filosofie lingvistică poate viza extinderea cercetării la limbajul eticii, esteticii, dreptului şi
religiei, de asemenea, caracterul nesistematic al analizei acestora şi considerarea
problemelor filosofiei ca încurcături de limbaj (cf. Ilie Pârvu în Teoria cunoaşterii ştiinţifice).
Aceste probleme nu se datorează complexităţii limbajului obişnuit, ci utilizării neadecvate a
acestuia. Sarcina filosofiei constă în reorientarea cuvintelor de la întrebuinţarea lor metafizică
la cea adecvată, de zi cu zi. Semnificaţia cuvintelor, consideră reprezentanţii filosofiei
lingvistice, este rezultatul folosirii lor efective şi al convenţiilor. Construirea limbajelor
artificiale poate fi utilă filosofiei ştiinţei, dar nu justifică înlocuirea limbajului natural, remediabil
şi subtil, în celelalte demersuri filosofice. Analiza lingvistică este orientată cu predilecţie spre
expresii ce desemnează conduite mentale şi comportamente voluntare. Cercetarea acestor
expresii evidenţiază dublul statut al limbajului obişnuit în analiza neformală: acela de obiect
al analizei şi, simultan, vehicul al rezultatelor acesteia.
*
Primele reacţii critice la programul empirismului logic au fost înregistrate chiar în interiorul
acestuia.
Astfel, R. Carnap semnalează dificultăţile de corelare a termenilor observaţionali cu cei
teoretici, în conformitate cu pretenţia de definibilitate completă emisă de reprezentanţii
curentului logic empirist. Modalitatea propusă de Carnap pentru depăşirea acestor dificultăţi
vizează elaborarea unor enunţuri condiţionale care să delimiteze câmpul observaţional în
care poate fi întrebuinţat un termen teoretic, diminuând pretenţia iniţială.
De asemenea, C.G. Hempel demonstrează că teoria confirmării, specifică empirismului
logic, produce paradoxuri şi încearcă să determine condiţiile ce se impun oricărei teorii
viabile a confirmării. O definiţie în concordanţă cu acestea poate evita paradoxurile.
Poziţiile critice dezvoltate de R. Carnap şi C.G. Hempel se alătură empirismului
pragmatic (prin W. van O. Quine, care critică dogmele analiticităţii şi reducţionismului şi
înlocuieşte modelul empirist logic cu unul holist) şi filosofiei lingvistice într-un prim val de
reacţii la empirismul logic. Aceste reacţii vin din interiorul filosofiei analitice şi nu contrazic
presupoziţiile ei fundamentale (Anexa 2).
Raţionalismul critic, orientare epistemologică legată de numele lui K.R. Popper, se înscrie
în acelaşi prim val de reacţii la empirismul logic.
K.R. Popper consideră eronată, din punct de vedere logic, confirmarea unei teorii
ştiinţifice prin consecinţele ei empirice. Din afirmarea consecventului nu poate fi dedusă logic
afirmarea antecedentului. Experimentele nu pot confirma teoria. O pot, însă, testa. Popper
propune înlocuirea modelului inductiv standard al teoriei ştiinţifice cu un model ipotetico-
deductiv. Consecinţele empirice ale ipotezelor dezvoltate în cadrul unei teorii ştiinţifice pot fi
verificate sau infirmate experimental, teoria fiind astfel coroborată sau falsificată.
Coroborarea este un concept gradual. Falsificarea este definitivă. Falsificabilitatea se
constituie în criteriu de comparare a teoriilor ştiinţifice. Experimentele falsificatoare trebuie
încurajate. Progresul ştiinţei este dependent de severitatea testelor la care sunt supuse
teoriile.
J.W.N. Watkins, A. Musgrave, H. Albert sunt consideraţi continuatori ai orientării
raţionalist critice.
K.R. Popper respinge inductivismul empirist, reduce pretenţia de confirmare la testarea
(adică la coroborarea sau falsificarea) teoriilor şi înlocuieşte modelul standard cu un model
ipotetico-deductiv. Cu toate acestea, demersul popperian păstrează perspectiva lingvistică
asupra ştiinţei şi metoda logică de cercetare a acesteia, controlul teoriilor prin apel la
experienţă precum şi concepţia despre caracterul neştiinţific al metafizicii. Acestea sunt
caracteristici ale empirismului logic. Din acest ultim motiv, opoziţia raţionalismului critic la
empirismul logic nu este considerată absolută.
*
Zona de reacţii relativ critice la empirismul logic se învecinează, fără a se intersecta
programatic, cu poziţiile epistemologice asumate de fizicienii reprezentativi ai epocii.
Discursurile acestora urmăresc identificarea modalităţii corecte de raportare la lume şi
accesează tangenţial presupoziţiile logic empiriste, fără a face din analiza lor critică un
centru explicit de interes.
Pentru A. Einstein, L. de Broglie şi E. Schrödinger aspectul probabilist al lumii este
provizoriu, depinzând de capacităţile limitate ale cercetătorului antrenat în procesul de
înregistrare a realităţii. Pentru N. Bohr, W. Heisenberg şi M. Born, lumea este alcătuită, în
chiar esenţa ei, după legi probabilistice. Disputa se desfăşoară în jurul unor concepte cu
mare încărcătură epistemologică (realitate, experienţă, clasic, obiectivitate) şi păstrează
statutul privilegiat al ştiinţei în asumarea onticului. Identificarea articulaţiilor subtile ale
teoriilor fizicii de ultimă oră au evidenţiat un model specific de desfăşurare a cercetării
ştiinţifice concrete. Ignorând perspectiva lingvistică, acestea se păstrează în contextul
raportării lingvistice la realitate şi subliniază importanţa experimentalului în cercetarea
ştiinţifică, trăsături caracteristice empirismului logic. Multe dintre dimensiunile acestui model,
începând cu abordarea dinamicii demersului cognitiv, se vor regăsi în discursul raţionalist
critic desfăşurat de K. R. Popper.
*
Al doilea val de reacţii critice la empirismul logic este reprezentat de poziţiile filosofice
reunite sub denumirea de noua filosofie a ştiinţei, şi de neoraţionalismul dialectic. Cele
două orientări atacă presupoziţiile generice ale empirismului logic (Anexa 3).
Originată în preocupările legate de logica descoperirii şi de angajarea teoretică a
limbajului observaţional, desfăşurate de N.R. Hanson în lucrarea Modelele descoperirii,
sub influenţa cercetărilor lui Ch.R. Peirce referitoare la raţionamentul abductiv, noua
filosofie a ştiinţei se opune simultan empirismului logic şi raţionalismului critic. Intre
reprezentanţii săi semnificativi trebuie enumeraţi: Th. Kuhn, St. Toulmin, P.K. Feyerabend,
I. Lakatos.
Presupoziţiile comune discursurilor desfăşurate de reprezentanţii anterior menţionaţi
se referă la modificarea statutului epistemologiei şi a metodelor ei de investigare. In
accepţiune empirist logică, rostul epistemologiei este normativ, constă în elaborarea unui
model spre care trebuie să tindă teoriile ştiinţifice concrete. Analiza logico-matematică a
ştiinţei se constituie în metodă eficientă de îndeplinire a acestui rost. Noua filosofie a
ştiinţei propune orientarea epistemologiei spre descrierea şi explicarea ştiinţei în evoluţie
şi spre utilizarea unei metode de analiză istorico-sociologică pentru atingerea acestui
scop. Experimentele ştiinţifice nu sunt neutre teoretic. Evaluarea teoriilor depinde de
presupoziţii ontologice istoric determinate. În acest context, reprezentanţii noii filosofii a
ştiinţei propun modele distincte de evoluţie a ştiinţei şi de integrare a rolului factorilor
sociali şi istorici în acestea.
*
Curentul filosofic cunoscut sub numele de neoraţionalism dialectic se alătură noii filosofii
a ştiinţei în tentativa de reorientare a discursului de tip epistemologic. Reprezentanţii
neoraţionalismului dialectic, G. Bachelard, Fr. Gonseth şi J. Piaget, fără a intra în dispute
deschise cu susţinătorii empirismului logic, desfăşoară demersuri ce se opun din altă
perspectivă întreprinderii radicale, rigide, antiistorice, desfăşurate de aceştia. Spre deosebire
de noua filosofie a ştiinţei, pentru care esenţială în analiza evoluţiei ştiinţei este cercetarea
factorilor socio-istorici, neoraţionalismul epistemologic aduce în centrul preocupărilor
epistemologice dimensiunea psihologică a actului ştiinţific, dimensiune evidenţiată în practica
ştiinţifică efectivă. Curentul valorifică poziţia kantiană referitoare la rolul constructiv al
subiectului în constituirea experienţei, într-o aprofundată cercetare a procesului cognitiv real.
Mecanismele de creştere dialectică a cunoaşterii constituie centre comune de interes pentru
reprezentanţii neoraţionalismului dialectic.
Jean Piaget este creatorul epistemologiei genetice, orientare ce explicitează, pe fondul
utilizării metodelor psihogenetice în cercetarea epistemologică, aportul psihologiei în
rezolvarea problemelor de cunoaştere.
*
Al treilea val de reacţii la adresa empirismului logic este caracterizat de tendinţa de
depăşirea dihotomiei dintre paradigma logic-empiristă şi cea istorist-mutaţionistă de abordare
a ştiinţei. După P. K. Feyerabend, poziţiile empirist logice se subsumează paradigmei
logicianului, opusă net paradigmei antropologului, caracteristică noii filosofii a ştiinţei. Pentru
epistemologii din cel de-al treilea val, opoziţia paradigmelor nu este absolută. În procesul
verificării intervin elemente neraţionale, iar în descoperiri nu se poate face abstracţie de
raţional. Modelele cognitive elaborate în acest context încearcă să evidenţieze caracterul
complementar al celor două paradigme tradiţionale (Anexa 4).
1.Orientarea empirist logică este continuată de post-pozitivism, curent reprezentat de
scrierile lui H. Putnam, R. Rorty, R. Chrisholm, S. Kripke, şi de şcoala finlandeză de logică
inductivă, prin J. Hintikka, preocupat de depăşirea divergenţelor dintre empirismul logic şi
raţionalismul critic. Deschiderea spre ontologia umanului, spre antropologie şi axiologic,
subminează poziţia antimetafizică a acestor filosofii de ascendenţă analitică.
Noua filosofie a ştiinţei este continuată de L. Laudan, care propune utilizarea unui criteriu
pragmatic de evaluare a teoriilor şi încadrare a acestota în tradiţii de cercetare, de Paul
Lorenzen, creatorul unei epistemologii constructiviste ce respinge acceptarea necritică a
ştiinţelor efective, propunând intervenţia activă a epistemologului în elaborarea teoriei
ştiinţifice, şi de reprezentanţii şcolii sociologice de la Edinburg, pentru care raţionalitatea este
dinamică şi ştiinţa reprezintă o formă de cunoaştere oarecare.
Opoziţia dintre continuatorii empirismului logic şi cei ai noii filosofii a ştiinţei se reduce (cf.
Angela Botez, în Studiu introductiv la volumul Metamorfoze actuale în filosofia ştiinţei) la
opoziţia mai slabă dintre realism şi relativism epistemologic. Pentru realişti, scopurile
cognitive sunt comune tuturor oamenilor de ştiinţă, iar criteriile de alegere între teorii sunt
unanime. Succesul ştiinţei se datorează caracterului referenţial al adevărului. Cunoaşterea
ştiiinţifică se referă la lumea reală ce admite o singură descripţie adevărată, independent de
punctul de vedere al subiectului cunoscător. Pentru relativişti, scopurile şi valorile cognitive
nu sunt măsurabile raţional. Criteriile propuse pentru alegerea între teorii rivale s-au dovedit
temporare şi degradabile în timp. Schimbările de paradigmă presupun mutaţii în convingerile
subiective.
Discursul lui P. Lorenzen întâlneşte scrierile postpozitiviştilor pe terenul unui
neotranscendentalism relativ răspândit în cadrul acestui al treilea val de reacţii la empirismul
logic. Poziţia transcedentalistă afirmă existenţa unor cadre conceptuale sau structuri
lingvistice constituite, ce condiţionează orice discurs despre cunoaştere şi experienţă.
Neotranscedentalismul constituie (cf. Ilie Pârvu, în Introducere în epistemologie) o modalitate
internă de autoreflexie şi autovalidare a ştiinţei, reprezentând o variantă slabă de deschidere
a epistemologiei la experienţa istorică.
2. Curentul filosofic numit structuralism epistemologic este rezultatul unei alte încercări
de depăşire constructivă a opoziţiei clasice dintre empirismul logic şi noua filosofie a ştiinţei.
J. Sneed şi W. Stegmüller, reprezentanţii acestui curent, întreprind un demers de
axiomatizare a teoriei epistemologice a lui Th. Kuhn, utilizând metoda asamblistă propusă de
P. Suppes. Aceeastă metodă, probată cu succes de către descoperitorul ei, în axiomatizarea
unor teorii din mecanică şi genetică, utilizează limbajul teoriei mulţimilor şi permite evitarea
unor limbaje logic formalizate.
Modelul structuralist al teoriei ştiinţifice elaborat de Sneed şi Stegmüller uzează de
concepte ca nucleu al teoriei şi modele potenţiale şi evidenţiază posibilitatea interpretării
diferite a unui construct formal în modele diferite.
3. In al treilea val de reacţii la empirismul logic se integrează şi confruntările dintre
empirişti şi realişti, desfăşurate pe fondul unei ascendenţe comune şi contestate.
B. C. van Fraasen propune (în Imaginea ştiinţifică, 1980) ca alternativă la realismul
ştiinţific şi la relatarea literal adevărată pe care acesta o oferă despre lume, o soluţie
empiristă. In empirism ştiinţa nu poate depăşi limitele fenomenului. Empirismul constructiv
propus de van Fraasen urmăreşte elaborarea unor modele adecvate fenomenelor, iar
capacitatea de explicare corectă a acestora, numită adecvare empirică, se constituie în
criteriu de evaluare a teoriilor ştiinţifice, ca alternativă la criteriul realist al adevărului.
R.N. Giere (în Explicarea ştiinţei, 1988) propune înlocuirea ipotezei, atacabile, a
izomorfismului enunţurilor teoretice cu realitatea cu ipoteza mai modestă a similarităţilor între
modelele teoriei şi real. Fuziunea pe care o propune Giere, între realism şi un criteriu
naturalist de evaluare a teoriilor ştiinţifice, permite valorificarea comportamentului oamenilor
de ştiinţă ca argument împotriva empirismului lui van Fraasen: pentru cercetători, particulele
elementare cercetate au existenţă reală şi acest fenomen nu poate fi explicat în câmpul unei
teorii empiriste care păcătuieşte, astfel, prin inadecvare empirică. R.N. Giere consideră că
adoptarea unui criteriu pragmatic operaţionalist, potrivit căruia ceva este real dacă este
controlabil fizic, poate salva orientarea realistă în epistemologie.
4. In contextul aceleiaşi tentative de aducere a paradigmelor epistemologice clasice în
poziţii complementare se aşează şi demersurile de elaborare a unei noi filosofii a naturii.
Discursurile desfăşurate de R. Thom, M. Bunge, I. Prigogine, D. Bohm urmăresc (cf.
Angela Botez, în Studiu introductiv la volumul colectiv Metamorfoze actuale în filosofia
ştiinţei) constituirea unui ansamblu minimal de categorii şi principii necesare caracterizării
oricărei existenţe fizice. Fundamentele acestor discursuri trebuie căutate în domenii şi teorii
semnificative ale ştiinţei (teoria catastrofelor, teoria sistemelor, termodinamică, mecanica
cuantică). Desfăşurările lor propun închegarea experienţelor umane într-un întreg coerent şi
abordează lumea ca totalitate organică.
*
Etapa actuală în filosofia ştiinţei poate fi numită, în bună tradiţie europeană,
postepistemologică. Diversificarea disciplinelor ştiinţifice şi conturarea profilurilor acestora
impune constituirea unor epistemologii specifice, de ramură. Acestea urmează disciplinele
suport în procesul de tot mai adâncă specializare, îndepărtându-se de poziţia epistemologică
iniţială.
Abordările interdisciplinare, incontestabil folositoare creşterii cunoaşterii, erodează
perimetrul întreprinderilor net epistemologice. Discuţiile referitoare la statutul epistemologic al
interdisciplinarităţii, considerată disciplină sau context disciplinar, diminuează şansele unei
definiri curate a epistemologiei.
Fizica actuală întâlneşte, în chiar domeniul său de investigare, paranormalul. Complicate
soluţii ştiinţifice târzii se dovedesc similare unor rezolvări ancestrale, uluitoare în simplitatea
lor, tributară înţelepciunilor pierdute. Fritjof Capra şi Jacques Bergier desfăşoară în această
direcţie discursuri impresionante. Similarităţile împing faptul extraştiinţific peste graniţele
ştiinţei. Demersul epistemologic intră, din acest motiv, într-o ilegitimă şi periculoasă
extrapolare, ridicând pretenţii de cunoaştere certă asupra unui obiect ce nu poate fi cunoscut
cu certitudine.
Deschiderile spre ontologic, antropologie, axiologie sau praxiologie, pe care le manifestă
epistemologia contemporană, şi tentativele de extindere a abordărilor hermeneutice la
discursul despre ştiinţă diminuează eficienţa definiţiei iniţiale a epistemologiei. Toate aceste
consideraţii pledează pentru intrarea filosofiei ştiinţei într-o zonă postepistemologică şi
justifică speranţele de constituire a unei teorii unice, mântuitoare, de largă cuprindere.
O astfel de teorie trebuie să asume impactul exploziei informaţionale generate, de
facilităţile tehnice de comunicare, ce caracterizează ultimii ani. Evoluţia epistemologiei ar
putea înregistra un viraj statutar, de la filosofia ştiinţei spre filosofia comunicării ştiinţifice.
PRECURSORI AI EMPIRISMULUI LOGIC
Franz Brentano (1838-1917)
Franz Brentano este primul filosof contemporan ce a utilizat analiza logică a limbajului
pentru dezlegarea problemelor filosofice (nu pentru desfiinţarea filosofiei). Brentano este un
adversar al platonismului. Potrivit lui, expresia lingvistică îngăduie operarea cu ficţiuni în locul
lucrurilor. În lucrarea întitulată Despre clasificarea fenomenelor psihice (1911), Brentano
indică 3 surse de eroare în raportarea umană la lume:
psihică, legată de ignorarea caractererului intenţional al iubirii şi urii şi de considerarea
obiectului acestora ca exterior individului care manifestă aceste sentimente
istorică, legată de preluarea necritică a unor vechi concepţii
lingvistică, legată de utilizarea aceluiaşi nume pentru diferite fenomene, de utilizarea
aceleiaşi expresii cu sensuri diferite şi de utilizarea judecăţilor ce par (în mod fals) a
lega reprezentări (ex: Centaurul nu există.). În cazul acestui tip de eroare, expresia
lasă ca în locul lucrurilor să intre ficţiuni. Pentru evitarea erorii, este necesară
distingerea sensului propriu de cel impropriu ale existentului, adică a lucrurilor de
esenţialităţi (ficţiuni produse prin folosirea limbii, ex: Un corp există Corporalitatea
există; Un gânditor gândeşte ceva Ceva este gândit; Există judecăţi
adevărateExistă adevăruri.) şi obiecte fictive (considerate lucruri, ex: Eu nu cred că
divinitatea există Eu cred în neexistanţa divinităţii; Karl va fi rege Karl este un
viitor rege; X este imposibil Există o imposibilitate a lui A.
Datorită multiplelor semnificaţii ale lui este (existenţă reală, existenţă gândită, echivalenţă,
subordonare, identitate), a fi este eronat echivalat cu a exista. Filosofia trebuie, arată
brentano, să elaboreze o imagine globală asupra existentului.
Gotlob Frege (1848-1925)
În lucrarea Sens şi semnificaţie (1892), G. Frege socoteşte că niciun limbaj, nici unul
artificial, cu expresiile riguros definite, nu poate elimina toate sursele de eroare, dar este
dezirabilă înaintarea spre edificarea unei limbi logic perfecte.
Există, arată Frege, 2 surse de eroare la nivelul limbajului:
folosirea expresiilor cu sens şi fără semnificaţie (sensul este împărtăşit, nu este total
subiectiv, ca în reprezentări; presupoziţia tacită a existenţei referentului generează
eroarea)
existenţa expresiilor cu sensuri diferite în diferitele folosiri (asocierea mai multor sensuri
cu aceeaşi semnificaţie marchează încarcă expresiile cu polisemie)
Înlăturarea surselor de eroare este posibilă, arată Frege, într-un limbaj ideal ce cuprinde (în
cea mai mare măsură) expresii scurte şi exacte, un nume propriu (cuvânt, semn,
conexiune de semne, expresie) exprimând sensul şi desemnând semnificaţia sa.
Într-o limbă logic perfectă:
fiecare expresie ce se constituie ca nume propriu din semne existente desemnează
un obiect;
niciun semn nou introdus ca nume propriu nu poate fi lipsit de semnificaţie.
Un limbaj real nu poate fi clarificat fără a trasa în prealabil distincţiile şi corelaţiile din limbajul
ideal.
ATOMISMUL LOGIC
Atomismul logic reprezintă, din punct de vedere cronologic, prima dintre
orientările analitice în filosofia secolului XX. Reprezentanţii săi semnificativi, Bertrand Russell
şi Ludwig Wittgenstein, au influenţat considreabil apariţia şi dezvoltarea empirismului logic.
Bertrand Russell (1872-1970)
Bertrand Russell (1872-1970), personalitate centrală a Şcolii de la Cambridge,
a elaborat, împreună cu matematicianul A.N. Whitehead, Principia Mathematica (1910-
1913), lucrare monumentală cuprinzând rezultatele analizei conceptelor şi relaţiilor
fundamentale din matematică. Lucrarea a evidenţiat semnificaţia instrumentală a logicii
moderne pentru cunoaşterea ştiinţifică. Travaliul desfăşurat pentru finalizarea ei a clarificat
poziţia filosofică a lui B. Russell.
În lucrarea Paradoxurile logicii (1905), B. Russell reformulează paradoxurile apărute în teoria
mulţimilor: orice predicat se aplică sieşi sau nu, terţul este exclus; dacă se aplică sieşi, e
predicabil; dacă nu se aplică sieşi, e impredicabil; termenii predicabil şi impredicabil sunt
predicate, aşadar există predicat predicabil şi predicat impredicabil; predicatul
impredicabil, dacă este predicabil, îşi atribuie sieşi proprietatea şi astfel este impredicabil;
dacă este impredicabil, nu-şi atribuie proprietatea şi este astfel predicabil. (Ex: paradoxul
bărbierului).
Există, aşadar, erori de logică generatoare de paradoxuri în edificiul matematicii. Russell
propune o tehnică de analiză logică în logica simbolică pentru explicarea paradoxurilor,
elaborând teoria tipurilor logice. Teoria limitează posibilităţile îngăduite de asertare:
ceea ce cuprinde toate elementele unie mulţimi nu poate fi element al aceli mulţimi.
Enunţurile universale (Toţi...) trebuie deosebite de enunţurile singulare. Russell propune
reinterpretarea enunţurilor universale cu ajutorul funcţiilor propoziţionale pentru a li se
stabili domeniul de semnificaţie (ex: Toţi oamenii sunt muritori Dacă X este om, atunci
el este muritor):
f(x)=1, pt xU, unde U este domeniul de semnificaţie (în afara lui funcţia nu are sens,
întrucât există argumente pentru care funcţia nu are valoare de adevăr)
Domeniul de semnificaţie reprezintă tipul logic. Ierarhizarea tipurilor permite eliminarea
paradoxurilor (un întreg nu poate conţine elemente care se definesc prin el însuşi), odată
cu părăsirea logicii moniste (care operează cu Toţi, sub presupoziţia existenţei unui
întreg) în favoarea logicii atomiste (conform presupoziţiei alcătuirii lumii din fapte singulare
de divesitate ireductibilă)
Metoda adecvată filosofiei este analiza. Aceasta permite identificarea propoziţiilor atomare
corespunzând stărilor de fapt atomare şi a modului în care din acestea, cu ajutorul
constantelor logice, sunt alcătuite enunţurile moleculare). Orice enunţ, arată Russell,
trebuie examinat şi redus la componente de maximă simplitate. Limbajul curent conţine
mai mult decât enunţuri moleculare. Într-un limbaj logic perfect pentru fiecare obiect
simplu nu ar exista decât un singur nume. Au semnificaţie doar cuvintele care
desemnează ceva ce există în mod real. Cerber, Pegas, centaur nu sunt nume proprii (au
semnificaţie prin raportare la obiect), ci descripţii prescurtate (nu presupun existenţa
referentului, dobândindu-şi semnificaţia aparentă din raporturile dintre înţelesurile numelor
componente).
Scrierea intitulată Problemele filosofiei (1912) constituie (cf. Mircea Flonta, în
Bertrand Russell şi începuturile filosofiei analitice, studiu introductiv la B. Russell, Problemele
filosofiei) prima lucrare de filosofie analitică. Aceasta din urmă este caracterizată de
reducerea problemelor filosofice la problerme de clarificare analitică. Analiza conceptuală,
sau analiza logică a conceptelor, poate fi utilizată în domeniile descoperirii şi criticii filosofice.
Ca instrument al descoperirii, este folosită de Russell pentru precizarea conceptului de
cunoaştere, iar ca instrument critic, facilitează demontarea construcţiei kantiene din Critica
raţiunii pure, în virtutea imposibilităţii existenţei unor adevăruri sintetice a priori.
Există, arată B. Russell în Problemele filosofiei (1912),
cunoaşterea lucrurilor
a adevărurilor,
fiecare dintrte acestea putând fi:
imediată (sau directă)
derivată (sau prin descriere)
Abia cunoaşterea de adevăruri implică eroarea.
Orice teorie despre natura adevărului trebuie să:
admită şi opusul adevărului, falsul
considere adevărul şi falsul proprietăţi ale convingerilor şi aserţiunilor, nu ale faptelor
admită dependenţa adevărului şi falsului unei convingeri de ceva din afara convingerii
Russell susţine superioritatea definiţiei prin corespondenţă a adevărului,
definiţie concordantă cu reprezentarea atomistă a lumii.
Coerenţa, arată Russell, nu poate defini adevărul, deşi este bun test al acestuia.
În orice act de judecată este prezentă mintea care judecă (subiectul) şi termenii pe care
aceasta îi judecă (obiectul).
Judecata este adevărată când corespunde unui obiect complex
(există o relaţie ordonată între obiectele simple)
Adevărul şi falsul sunt proprietăţi ale convingerilor dar depind de obiectele convingerilor,
mai arată Russell.
Filosofia trebuie abordată, consideră filosoful englez, cu aparatul de clarificare
conceptuală de care dispune logica modernă. Toate problemele filosofice pot fi reduse la
probleme de logică. În felul acesta, câmpul interogaţiilor filosofice se îngustează, iar
pretenţiile argumentative cresc.
Ideile lui B. Russell au influenţat creaţiile multora dintre filosofii contemporani. L.
Wittgenstein, R. Carnap şi întreg Cercul de la Viena, W. van O. Quine, K. R. Popper stau sub
semnul logicismului filosofului de la Cambridge.
Ludwig Wittgenstein (1889-1951)
Ludwig Wittgenstein (1889-1951), strălucit discipol al lui Russell, ocupă o
poziţie aparte în istoria filosofiei. Datorează această poziţie semnificativelor diferenţe de
orientare filosofică manifestate între Tractatus logico-philosophicus şi scrierile ulterioare
acestuia.
Wittgenstein reia în Tractatus logico-philosophicus (1921) interogaţia kantiană cu privire la
posibilitatea şi condiţiile cunoaşterii, operând două tranziţii:
de la critica facultăţilor umane de cunoaştere la critica limbajului
de la problema adevărului la problema sensului propoziţiilor
Elementele ultime ale cunoaşterii, consideră Wittgenstein, sunt propoziţiile elementare,
(enunţuri în care unui subiect i se atribuie un predicat). Acestea reprezintă atomii
cunoaşterii, corespunzătoare propoziţiilor atomare despre care vorbea Russell.
Propoziţiile elementare sunt corelatele realităţii structurate atomar. Delimitarea lor
contribuie la înlăturarea surselor de neînţelegere.
Tractatus logico-philosophicus condensează poziţia filosofică a lui Wittgenstein în şapte
propoziţii principale şi propoziţiile derivate ale acestora.
Propoziţiile principale,
1. Lumea este tot ceea ce are loc (se petrece).
2. Ceea ce are loc, faptul, este existenţa stărilor de lucruri.
3. Tabloul logic al faptelor constituie gândirea.
4. Judecata este propoziţia ce are un sens.
5. Propoziţia este o funcţie de adevăr de funcţii elementare.
6. Există o formă generală a funcţiei de adevăr....
7. Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă.
formulează dimensiunile ontologică (propoziţiile 1-2), gnoseologică (propoziţia 3) şi analitică
(propoziţiile 4-6) ale filosofiei lui Wittgenstein. Propoziţia 7 reprezintă concluzia Tractatus-
ului, semnalând, potrivit unora dintre comentatori, dimensiunea mistică a gândirii autorului.
Ontologie (propoziţiile 1şi 2)
Obiecte ce formează substanţa lumii sunt aşezate în reţele de conexiuni. Aceste reţele fac
posibile stările de lucruri. Faptul, adică ceea ce are loc, este existenţa unei stări de lucruri.
Suma faptelor alcătuieşte lumea reală. Aceasta nu se suprapune decât parţial realităţii care
reprezintă existenţa şi non-existenţa stărilor de lucruri.
„1.1. Lumea este ansamblul faptelor, nu al lucrurilor.”, arată Wittgenstein. Astfel, lucrurile nu
pot fi gândite decât ca purtătoare de proprietăţi. Conexiunile obiectelor sunt logice întrucât
structura lumii corespunde structurii logicii.
„1.13. Faptele în spaţiul logic formează lumea.” mai arată Wittgenstein. Spaţiul logic
reprezintă ansamblul invariabil al posibilităţilor de combinare a componentelor, adică a
faptelor, ca stări de lucruri.
Lumea reală diferită de celelalte lumi posibile este rezultatul actualizării anumitor
componente ale realităţii.
Gnoseologie
Conceptul central al gnoseologiei lui Wittgenstein îl reprezintă cel de tablou, ca transpunere
a realităţii. Tabloul este o reprezentare a faptului în spaţiul logic. (Spaţiul logic îngăduie
reprezentarea existenţei şi non-existenţei stărilor de lucruri.). În această accepţiune,
tabloul are câteva caracteristici:
nu este imagine picturală ci structură matematică
nu este reflexiv, nu-şi poate reprezenta propria formă (faptele pot fi stabilite dar nu se
poate stabili modul în care au fost stabilite)
nu există tablou a priori adevărat
tabloul are sens, sensul său fiind conţinutul său descriptiv. Propoziţia “3.225. Ceea ce
tabloul reprezintă constituie sensul său” condensează teoria descriptivă a sensului
cunoaşterii
Filosofia limbii (propoziţiile 4-6)
Tablourile sunt propoziţii; o propoziţie are sens dacă este imagine a stărilor de lucruri sau
dacă poate fi transformată într-o asemenea imagine (în cazul propoziţiilor elementare
sensul este evident; în cazul propoziţiilor complexe este necesară pentru transformare
utilizarea tabelelor funcţiilor de adevăr).
Propoziţiile care redau stări de lucruri (au sens) sunt judecăţi.
Suma judecăţilor reprezintă gândirea. Aceasta este mai puţin cuprinzătoare decât limbajul.
Limbajul reprezintă totalitatea propoziţiilor. Expresiile lui depăşesc sfera propoziţiilor cu sens.
Din acest motiv, limbajul travesteşte /trădează gândirea.
Forma logică a limbajului diferă de forma limbajului natural. Există o sintaxă logică a unei
limbi ideale diferită de sintaxa oricărei limbi naturale. Construcţiile ei corespund faptelor.
Această sintaxă logică prescrie regulile de constituire a expresiilor cu conţinut descriptiv
(şi sens). „5.6. Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele.” Notează
Wittgenstein.
O limbă edificată după regulile unei sintaxe ce prescrie condiţiile de sens ale propoziţiilor
reprezintă condiţia oricărei cunoaşteri.
Limbajul natural crează sensuri false, aparenţe. Acestea sunt erori ce pot fi înlăturate prin
utilizarea unui limbaj ce le exclude, întrucât se supune sintaxei logice.
Filosofia, arată Wittgenstein, reprezintă o continuă încălcare a condiţiilor privind sensul
propoziţiilor. Filosofia este o sursă de probleme lipsite de sens, probleme ce nu pot căpăta
răspuns deoarece oamenii nu înţeleg logica limbajului lor. În acest context, filosofia
trebuie să-şi schimbe (nu să-şi piardă) funcţia, devenind critică a limbajului. Scopul
demersului critic este cel de clarificare logică a gândirii.
În felul acesta filosofia nu mai este doctrină, ea este activitate.
Metoda justă a filosofiei consta, astfel, în a nu spune decât ceea ce se poate spune (adică
prpoziţii ale ştiinţelor naturii) şi a semnala în orice enunţ metafizic lipsa de semnificaţie a
unor termeni.
Concluzia
“7. Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.” consideră Wittgenstein în
încheierea Tractatus-ului. Este ceea ce, aparent paradoxal, Wittgenstein tocmai nu face
prin Tractatus. Aceasta deoarece rolul acestei lucrări filosofice este de a semnala lipsa de
sens a propoziţiilor filosofice (inclusiv a propoziţiilor Tractatus-ului):
„6.54. propoziţiile mele explică licrurile în aşa fel încât cel care mă înţelege le recunoaşte la
sfârşit ca absurde, dacăprin intermediul acestora—pe baza lor—a reuşit să le depăşească.
(El trebuie, ca să spunem aşa, să arunce scara pe care s-a urcat). Trebuie să depăşească
aceste propoziţii, apoi vede lumea corect.”
Cercetări logice (1953) este lucrarea definitorie pentru cea de-a doua perioadă de
creaţie filosofică a lui Wittgenstein. Acesta depăşeşte modalitatea de raportare la limbă
caracteristică Tractatus-ului, prin elaborarea unri noi teorii a semnificaţiei. În Tractatus,
Wittgenstein creditează cu sens doar enunţurile formulate într-o limbă construită după
modelul propus de B. Russell şi identifică semnificaţia expresiei cu obiectul desemnat de
aceasta. În Cercetări logice sensul expresiei cuprinde şi ceea ce se gândeşte prin aceasta,
iar semnificaţia unui cuvânt constă în utilizarea lui, îmbinând componenta cognitivă cu o
componentă interacţională. Analiza limbajului curent devine, în acest context, indispensabilă
înţelegerii mecanismelor limbii. Joc de vorbire constituie conceptul central al Cercetărilor
logice şi presupune interacţiunea vorbitorilor. Semnificaţiile se constituie la confluenţa unor
reguli lingvistice cu valabilitate intersubiectivă. Suma celor din urmă alcătuieşte gramatica
jocurilor de vorbire.
Problemele filosofice sunt greşeli de limbaj. Filosofia îşi pierde, în acest context,
funcţia explicativă şi pe cea normativă, dar îşi păstrează utilitatea terapeutică. Sarcina ei
constă în clarificarea critică a limbajului, iar metodologia ei adecvată este de tip
observaţional.
De la Tractatus logico-philosophicus la Cercetări logice atitudinea filosofică a lui
L. Wittgenstein evoluează, consideră Andrei Marga (în Cunoaştere şi sens) într-o direcţie
relativistă: atomismul logic se îndulceşte în interacţiuni comunicative, limbajul curent este
repus în drepturi cu statut de metalimbaj indispensabil şi semnificaţia-descriere lasă locul
semnificaţiei prin folosire. Continuitatea între cele două etape în filosofia lui Wittgenstein este
dată de asumarea limbajului ca o condiţie de natură transcendentală a oricărei cunoaşteri.
Sub semnul acestei asumări se va aşeza o bună parte din filosofia contemporană.
EMPIRISMUL LOGIC
Contextul epistemologic al apariţiei empirismului logic este marcat de:
problema fundamentelor matematicii: autonomizarea matematicii a suscitat interesul pentru
unificarea discursurilor de specialitate şi, implicit, pentru elaborarea unui limbaj specific;
problema fundamentului unitar al matematicii, conturată în acest context, a căpătat
diverse răspunsuri reprezentative pentru mai multe orientări: formalism, intuiţionism,
logicism. Orientarea logicistă, prin interesul pentru structura logică a teoriilor ştiinţifice şi
pentru limbajele logice specifice, a susţinut metodologia de analiză logică a discursului
ştiinţific, devenită emblematică pentru empirismul logic. Autonomizarea matematicii a
evidenţiat rolul dublu, deductiv-transformator (sintactic) şi constitutiv-formativ (semantic),
al matematicii în cunoaşterea ştiinţifică. Empirismul logic exploatează independenţa
matematicii exclusiv pe latura ei sintactică. Separarea categorică între sintactic şi
semantic defineşte modalitatea empirist logică de abordare a faptului ştiinţific.
criza fizicii la începutul sec. XX: evoluţia neaşteptată a fizicii (prin teoria relativităţii şi
mecanica cuantică) în prima jumătate a secolului trecut a pus sub semnul întrebării
capacitatea filosofiei de a construi teorii privind realitatea. Teoriile filosofice ale
momentului se dovedeau neadecvate conform noilor dezvăluiri venite dinspre fizică.
Constatând şi recunoscând faptul că nu are la îndemână mijloacele pentru a investiga
realitatea nouă ce se contura pentru fizicieni, filosofia s-a repliat, asumându-şi rolul de a
analiza realizările cercetării ştiinţifice.
Reprezentanţii empirismului logic au asumat şi au respectat câteva poziţii filosofice comune,
socotite presupoziţii ale orientării:
perspectiva lingvistică asupra ştiinţei.
Potrivit acestei presupoziţii, ştiinţa este formulată în teorii ştiinţifice. Teoriile ştiinţifice sunt
sisteme logice de propoziţii ce pot fi descompuse în propoziţii legate prin conectori logici.
Conectorii conservă caracteruul de propoziţie al componentelor şi astfel teoria în
ansamblul ei este o propoziţie (R. Carnap, Problema logicii ştiinţei, 1935).
doctrina fizicalistă.
Potrivit acestei presupoziţii, ştiinţele pot fi logico-matematice sau factuale, în funcţie de tipul
de propoziţii utilizat. Ştiinţele logico-matematice operează cu propoziţii analitice, fiind
astfel reductibile la logică. Ştiinţele factuale operează cu propoziţii sintetice, fiind astfel
reductibile la fizică. Orice propoziţie din ştiinţele factuale, chiar aparţinând psihologiei sau
sociologiei, paote fi exprimată în termenii fizicii (R. Carnap, Sintaxa logică a limbajului, ).
Studiul filosofic asupra ştiinţei se poate limita la studiul logicii şi cel al fizicii.
Asumarea acestor presupoziţii a avut câteva consecinţe teoretice semnificative pentru
orientare:
problemele legate de ştiinţă pot fi elucidate prin analiza limbajului ştiinţific.
Dacă teoriile ştiinţifice sunt sisteme de propoziţii şi ştiinţa este ansamblul teoriilor, problemele
legate de ştiinţă pot fi elucidate prin analiza limbajului lor. Teoria este o propoziţie. Teoria
întemeiată (acceptabilă) este o propoziţie adevărată. Valoarea de adevăr a propoziţiei poate
fi stabilită utilizând metoda analizei limbajului ştiinţific.
criteriul de demarcaţie este verificabilitatea.
Investigarea asupra adevărului unei teorii este precedată de stabilirea caracterului ştiinţific al
acesteia. Demarcarea, adică separarea teoriilor ştiinţifice de cele neştiinţifice cere stabilirea
unui criteriu de demarcaţie. Un enunţ are sens (adică i se poate atribui valoare de adevăr)
dacă poate fi verificat direct sau indirect. Enunţurile pentru care nu pot fi elaborate metode
de verificare trebuie eliminate ca neştiinţifice. Este cazul metafizicii, socotită în empirismul
logic lipsită de sens, necognitivă, poezie.
Singurele enunţuri cu sens sunt cele verificabile. Sunt verificabile enunţurile referitoare la
fenomene, elaborate empiric. (R. Carnap, Vechea şi noua logică, ).
dficultăţile de decizie asupra valorii de adevăr a teoriilor pot fi depăşite prin atomism logic şi
programe reductive.
Criteriul de demarcaţie (verificabilitatea) stabileşte caracterul ştiinţific al unei teorii. Asupra
valorii de adevăr a acesteia nu se poate decide direct întrucât:
conţin operatori logici
conţin termeni teoretici (aceştia nu sunt direct interpretabili pe domeniile realităţii).
Astfel, cerinţa deciziei asupra valorii de adevăr impune abordarea:
a. Problemei operatorilor logici :
În analiza logică a limbajului, orice teorie corect constituită se descompune în propoziţii şi
conectori logici. Decizia presupune identificarea propoziţiilor componente şi a influenţei
conectorilor asupra valorii de adevăr a acestora (cu ajutorul funcţiilor de adevăr).
Teoria ştiinţifică are în alcătuire:
propoziţii adevărate sau false prin structura lor (pentru evaluarea acestora decizia logică
este suficientă) şi
propoziţii factuale. Valoarea de adevăr a acestora scapă procedeelor evaluative strict
logice, utilizarea funcţiilor de adevăr fiind insuficientă. Această situaţie cere adoptarea
ipotezei atomismului logic (adică a existenţei unui nivel ultim al limbajului, cel al propoziţiilor
atomare).
b. Problemei termenilor teoretici :
Propoziţiile care conţin termeni teoretici (ex. forţă, putere, energie) nu sunt direct verificabile.
Pentru verificarea lor este au fost elaborate două tipuri de programe reductive:
programe vizând elaborarea unei teorii alternative din enunţul căreia au fost eliminaţi
termenii teoretici
programe vizând elaborarea unui enunţ al teoriei în care termenii teoretici sunt înlocuiţi
cu variabile cuantificabile existenţial
Astfel, pentru ca teoria, o conjuncţie de număr finit de propoziţii elementare (construite cu
termeni experimentali care dau conţinutul empiric al teoriei) să fie adevărată este necesar
şi suficient ca fiecare propoziţie elementară să fie adevărată. Decizia asupra adevărului
teoriei se mută astfel la nivelul propoziţiilor elementare. Situaţia aceasta presupune
existenţa corespondenţei biunivoce propoziţii elementare—stări de lucruri (sunt adevărate
propoziţiile elementare pentru care stările de lucruri au loc, sunt fapte) susţinută de
Wittgenstein.
Epistemologia de orientare analitică urmăreşte reconstrucţia raţională a ştiinţei.
Metodologic, această reconstrucţie presupune analiza logică şi restructurarea limbajului
ştiinţific, a sistemelor conceptuale şi a teoriilor ştiinţifice.
Pe fondul identificării ştiinţei ideale cu fizica exprimabilă matematic, se dezvoltă interesul
pentru structura şi statutul teoriilor ştiinţifice. Rezultatul acestui interes este elaborarea unui
model sistematic al structurii unei teorii ştiinţifice:
Modelul standard:
T=Vt, Vo, A, Ri, Rt, C
Vt: mulţimea termenilor teoretici
Vo: mulţimea termenilor experimentali (observaţionali)
A: axiome (propoziţii construite cu termeni din Vt)
Ri: reguli de interpretare a termenilor teoretici în domeniul realităţii
Rt: reguli de traducere a Vt în Vo
C: consecinţele empirice ale teoriei; acestea decurg logic din axiome, conţin numai termeni
observaţionali şi determină conţinutul empiric al teoriei.
In contextul discursului epistemologic centrat pe modelul standard al teoriilor, progresul
ştiinţific dobândeşte un caracter cumulativ. Creşterea cunoaşterii este posibilă prin lărgirea
domeniului de aplicabilitate a unei teorii, sau prin integrare a teoriilor diferite într-o teorie
cuprinzătoare. O teorie confirmată rămâne definitivă în limitele domeniului iniţial de definiţie.
Evoluţia epistemologiei înregistrează depăşirea modelului standard iniţial. Se impune, în
acest context, rediscutarea rolului termenilor teoretici în ştiinţele empirice, interpretarea
realistă a teoriilor ştiinţifice (ca descrieri ale unor entităţi şi procese nonobservabile, legate
indeterminat de observabil) şi explicitarea modalităţii de conectare a fenomenelor cu aparatul
teoretic. Datorită dificultăţilor de ordin practic, este admisă o variantă mai slabă a principiului
verificaţionist al semnificaţiei, prin verificabilitate potenţială sau confirmabilitate.
Între obiecţiile principale aduse empirismului logic figurează:
caracterul îndoielnic al ipotezei atomismului logic (nu a fost întemeieată teoretic
existenţa propoziţiilor elementare şi necesitatea acestora)
caracterul îndoielnic (nenecesar) al principiului corespondenţei biunivoce al lui
Wittgenstein
Empirismului logic i se reproşează, de asemenea, abordarea unilaterală a relaţiei
teoreticului cu experienţa şi caracterul simplificator al interpretării după modelul standard. Nu
i se poate contesta, însă, pledoaria pentru rigoare şi claritate, nici încercarea de
sistematizare a discursului ştiinţific.
CERCUL DE LA VIENA
Cercul de la Viena reprezintă gruparea filosofică definitoriu legată de poziţia
empirist logică. Programul Cercului a fost redactat de Rudolf Carnap, Hans Hahn şi Otto
Neurath şi publicat în 1929, sub titlul Concepţia ştiinţifică despre lume. De orientare net
antimetafizică, programul propune valorizarea cercetării ştiinţifice experimentale în
abordarea tuturor problemelor teoretice şi practice şi acordarea rezultatelor din diversele
discipline într-o ştiinţă unitară, utilată cu un sistem de concepte neutre formal. Ştiinţa ideală
este fizica matematizată, iar sistemul său conceptual este rezultatul unui proces de ordinare
spre conceptele primare, întemeiate empiric.
Moritz Schlick (1882-1936)
Moritz Schlick (1882-1936) este considerat animatorul Cercului. Fizician şi
filosof, acesta dezvoltă o concepţie scientistă originată în susţinerile Tractatus-ului
wittgensteinian. Conţinutul descriptiv al enunţurilor cu sens reprezintă cunoaştere şi graniţele
acesteia sunt fixate logic, consideră L. Wittgenstein. Comunicarea intersubiectivă se
realizează doar la nivel formal, susţine Schlick, elaborând, în sprijinul acestei susţineri, teoria
definiţiei implicite. Culegerea de studii Teoria generală a cunoaşterii (1925) se desfăşoară în
jurul conceptului de definiţie implicită. Moritz Schlick valorizează acest tip de definiţie,
realizată prin derivare din sistemul ales de axiome, în defavoarea definiţiei concrete, bazate
pe raportarea la realitate. Semnificaţia conceptelor este, în acest context, dependentă de
alegerea premiselor în perceperea realităţii şi diferenţiază multiple posibilităţi.
Teoria definiţiei implicite este utilizată de Schlick pentru respingerea metafizicii
considerată lipsită de sens. Filosofiei, distinctă de metafizică, îi revine sarcina delimitării
enunţurilor cu sens de cele fără sens, prin intermediul aparatului logicii simbolice. Sensul
enunţurilor depinde, consideră M. Schlick, de posibilitatea lor de verificare. Acest punct de
vedere va fi însuşit de întreg Cercul de la Viena. In opoziţie cu orientarea rigid empiristă a
câtorva dintre membrii acestuia, Schlick optează pentru o accepţiune largă a termenului de
verificabilitate, acordând sens şi enunţurilor a căror verificare poate fi măcar gândită.
Otto Neurath (1882-1945)
Otto Neurath (1882-1945) este unul dintre reprezentanţii de seamă ai Cercului
de la Viena. Preocupările lui sunt orientate spre neta separare a ştiinţei de metafizică. Studiul
Căi ale concepţiei ştiinţifice despre lume (1931) recunoaşte actului filosofic exclusiv
dimensiunea descriptivă, propunând înlocuirea termenului de filosofie cu cel de concepţie
ştiinţifică despre lume, evidenţiind desprinderea acesteia de metafizică.
Neurath pledează pentru evoluţia disciplinelor ştiinţifice spre o ştiinţă unitară,
susţinută cu aparat logic. Sub semnul acestei ştiinţe unitare se pot aşeza şi disciplinele
sociale, cu condiţia ieşirii lor din zona speculativului.
Otto Neurath este susţinătorul teoriei coerenţei în demersul tradiţional filosofic de
conceptualizare a adevărului. Potrivit acestei teorii, un enunţ este adevărat dacă este în
concordanţă cu celelalte enunţuri acceptate de comunitatea interogatoare.
Rudolf Carnap (1891-1970)
Rudolf Carnap (1891-1970) este considerat (cf. A. Marga, în Cunoaştere şi
sens) cel mai productiv dintre membrii Cercului de la Viena şi unul dintre marii filosofi ai
epocii contemporane. In scrierile sale, orientarea empirist logică îşi găseşte formularea
canonică, iar analiza logică a limbajului atinge maximul de rigurozitate.
In lucrarea Edificiul logic al lumii (1928) Carnap dezvoltă teza derivabilităţii
conceptelor plecând de la datul nemijlocit. Susţinerea sa se bazează pe două premise: una
pozitivistă, referitoare la reductibilitatea realităţii la datul nemijlocit, şi cea de-a doua,
ştiinţifică, referitoare la utilitatea logicii simbolice în explorarea realităţii. Teoria ştiinţifică se
constituie, consideră R. Carnap, ca un sistem ordonat de concepte în care, indirect, fiecare
concept este derivat din conceptele fundamentale raportate la datul nemijlocit. Valabilitatea
acestui sistem de constituire a conceptelor este condiţionată de edificarea lui într-o zonă
neutră filosofic.
Problemele filosofiei se datorează unor erori de limbaj, consideră Carnap, în
studiul Depăşirea metafizicii prin analiza logică a limbajului (1931). Propoziţiile metafizicii
sunt lipsite de sens, fie pentru că operează cu cuvinte cărora li se atribuie în mod eronat
semnificaţie, fie pentru că procedează sintactic greşit. Carnap reia teoria verificaţionistă a
sensului: sensul unui cuvânt este dat de semnificaţia sa şi aceasta este recunoscută
cuvântului doar dacă propoziţiile elementare în care acesta apare sunt reductibile la
propoziţii protocolare. Propoziţiile protocolare sunt propoziţii de observaţie. Conceptele
metafizicii nu sunt, în acest context, verificabile. Filosofiei i se condiţionează supravieţuirea
de o schimbare de statut: epurată de enunţurile speculative lipsite de sens, aceasta trebuie
să devină analiză logică.
In lucrarea Sintaxa logică a limbajului (1934) Carnap reformulează criteriul
sensului: un enunţ are sens dacă este parte a unui limbaj ce conţine doar enunţuri
confirmabile şi dacă este construit după reguli de sintaxă logică. Enunţurile pot fi abordate
formal sau material. Modul formal de abordare este necesar filosofiei şi aduce cercetarea
epistemologică în proximitatea analizei limbii.
Studiul Testabilitate şi semnificaţie (1937) constituie o reacţie la critica întreprinsă
de Karl R. Popper la adresa criteriului verificaţionist al sensului. Enunţurile au sens, susţine
în acest studiu R. Carnap, dacă sunt confirmabile sau testabile. Un enunţ este confirmabil
dacă poate fi redus logic, direct sau indirect, la propoziţii de observaţii. Un enunţ este testabil
dacă i se poate indica empiric modalitatea de verificare.
In Semnificaţie şi necesitate (1947) Carnap propune o nouă metodă de analiză a
semnificaţiei şi evidenţiază superioritatea acesteia asupra metodelor deja existente. Noua
metodă, numită a extensiunii şi intensiuni”, se bazează pe modificarea şi extinderea
conceptelor obişnuite de “clasă” şi “proprietate”. Un sistem satisfăcător de logică modală
presupune, consideră Carnap, clarificarea semnificaţiei modalităţilor. Metoda extensiunii şi
intensiunii este eficient utilizabilă pentru construirea logicii modale. Clarificarea teoretică este
favorizată de corelarea izomorfică a conceptelor modale cu conceptele semantice
corespunzătoare.
Carnap operează, consideră A. Marga (în Cunoaştere şi sens) distincţii ce nu
sunt funcţionale în practica cercetării. Astfel, inducţia este valorizată net în raport cu
deducţia, ştiinţa propriu-zisă este ruptă de problematica genezei ei şi a factorilor umani ce-i
influenţează evoluţia, iar judecăţile despre fapte nu se pot întâlni cu judecăţile despre valori.
Aceste distincţii au fost exploatate în criticile aduse empirismului logic şi au constituit baza
unor semnificative poziţii epistemologice ulterioare.
CERCUL DE LA BERLIN
Hans Reichenbach (1891-1953)
Hans Reichenbach (1891-1953) este un membru important al Cercului de la Berlin. Este
susţinătorul unei abordări probabilistice a adevărului, abordare compatibilă cu viziunea
impusă de mecanica cuantică asupra realităţii şi cu logica cuantică pe care o construieşte în
sprijinul acestei viziuni. Reichenbach propune o justificare pragmatică a inferenţelor inductive
ca răspuns la criticile aduse metodologiei empirist logice în practica ştiinţifică.
De numele filosofului german se leagă distincţia, frecvent utilizată în epistemologie, între
demersurile desfăşurate în contextul justificării şi demersurile desfăşurate în contextul
descoperirii (în Experienţă şi predicţie, 1938). Prima poziţie caracterizează empirismul logic
şi consideră că obiectul de studiu al epistemologiei este constituit exclusiv din rezultatele
demersului ştiinţific. Cea de-a doua poziţie caracterizează în principal noua filosofie a ştiinţei
şi consideră mai importante pentru epistemolog evidenţierea actului creator, în desfăşurarea
lui, şi înţelegerea mecanismului cercetării ştiinţifice.
Pe structura acestei distincţii, orientările epistemologice se dispun polar, suprapunând
răspunsurile la criterii diverse de comparare. Această polarizare va fi exploatată de P.K.
Feyerabend care aşează metodologic discursurile epistemologice fie sub semnul
logicianului, fie sub cel al antropologului.
Carl Gustav Hempel (1905-1997)
Carl Gustav Hempel (1905-1997) este unul dintre membrii importanţi ai
Cercului de la Berlin şi unul dintre filosofii ce au dezvoltat o atitudine critică la adresa
empirismului logic, din interiorul acestuia. Obiecţiile lui Hempel sunt îndreptate împotriva
teoriei empirist logice a confirmării, teorie pe care o acuză de generare de paradoxuri.
Soluţia propusă pentru evitarea acestei posibilităţi constă în respectarea unor condiţii de
confirmabilitate:
Condiţia de atragere (un enunţ care este urmarea unei observaţii este confirmat de acea
observaţie)
Condiţia de consecvenţă (o observaţie care confirmă orice enunţ dintr-o clasă de enunţuri
confirmă şi orice consecinţă a enunţului din acea clasă)
Condiţia de echivalenţă (o observaţie ce confirmă o ipoteză confirmă orice ipoteză
echivalentă cu prima)
Condiţia de consistenţă (orice observaţie logic consistentă este consistentă în ipotezele
pe care le confirmă)
C.G. Hempel este autorul teoriei nomologice a explicaţiei. Premisa acestei teorii constă în
necesitatea utilizării aceluiaşi tip de explicaţie în diferitele ştiinţe pentru care se doreşte
unificare metodologică. În studiul Funcţia legilor generale în istorie (1942), Hempel separă
descrierea (ca răspuns la întrebarea Ce se petrece?) de explicaţie (ca răspuns la întrebarea
De ce se petrece?), considerând-o pe cea din urmă caracteristică ştiinţei.
În explicaţia (Explanandum) unui fenomen intră 2 clase de enunţuri (Explanans):
condiţii iniţiale şi limită pentru producerea fenomenului
legi generale
Explicaţia unui fenomen constă în deducerea enunţului descriptiv referitor la acesta, din
legile generale şi din condiţiile determinate de producere a lui. A explica= a deduce enunţul
descriptiv referitor la explanandum din explanans.
Explicaţiei i se impun condiţii de adecvare, concordante cu poziţia empirismului logic:
explanans să conţină minim o lege generală
explanans şi explanandum să conţină numai enunţuri cu sens (cu conţinut empiric,
verificabil)
explanandum să rezulte logic din explanans
expplanans să conţină enunţuri adevărate
Discursul istoric trebuie să respecte cerinţele privind explicaţia operante în celelalte
ştiinţe. Comportamentul uman este în întregime explicabil prin legi generale, deşi a fost
explicat neştiinţific, dinspre viitor spre prezent, prin motive. Teoria nomologică a explicaţiei
constituie un punct de referinţă în abordările ulterioare ale cunoaşterii.
EMPIRISMUL PRAGMATIC
Willard van Orman Quine (1908-2000)
Willard van Orman Quine este principalul reprezentant al empirismului
pragmatic. Discursul său se derulează la confluenţa filosofiei limbajului cu ontologicul şi cu
epistemologia.
In studiul Identitate, ostensiune şi ipostază (1950), Quine încearcă evidenţierea
naturii termenilor singulari şi a raporturilor existente între aceştia şi termenii generali.
Termenii singulari nu se suprapun decât într-o accepţiune idealistă realităţii, iar termenii
generali, justificaţi prin eficienţă în economia discursului, sunt lipsiţi de referinţă.
Lucrarea Cuvânt şi obiect (1960), evidenţiind relaţia limbii cu realitatea,
desfăşoară un discurs de orientare holistă, în linia întregului scrierilor lui Quine. Limba este
dexteritate socială dobândită prin comportament. In consecinţă, semnificaţia este redusă la o
proprietate a comportamentului, iar propoziţiile individuale nu sunt integral traductibile. Limba
funcţionează ca un întreg şi semnificaţia se poate stabili doar la nivelul acestuia.
Studiul Relativitatea ontologică (1969) evidenţiază două dimensiuni ale raportării
relativiste la realitate: domeniul unei teorii poate fi deplin circumscris numai în funcţie de o
teorie cadru şi imaginea realităţii este concepută prin prisma teoriilor deja acceptate.
Lucrarea Adevăr prin convenţie (1936) contestă distincţia dintre ştiinţele formale
şi ştiinţele factuale, susţinând dependenţa logicii şi matematicii de experienţă.
Studiul Două dogme ale empirismului (1953) condensează majoritatea ideilor
epistemologice răspândite în corpul scrierilor lui Quine.
Empirismul modern presupune distingerea netă a analiticului de sintetic şi
eficacitatea teoriilor reducţioniste. Cele două presupuneri sunt dogmatice şi trebuie
abandonate pentru a permite metafizicii să se apropie de ştiinţele naturii, arată Quine.
Distincţia analitic-sintetic poate fi analizată la nivelul limbajului în sine.
Reformulând ideea analiticităţii, prezentă deja la Leibniz şi Kant, un enunţ este analitic dacă
este adevărat în virtutea sensurilor şi independent de fapte. Abordarea sensurilor ca entităţi
intenţionale, cu statut ontic intermediar limbajului şi realităţii empirice, nu poate fi susţinută
empiric. În acest context, o teorie a sensului trebuie să se refere la sinonimii. Întemeierea
sinonimiei ar explica analiticitatea.
Cu excepţia cazului limită al introducerii unei notaţii convenţionale noi, definiţia
(inclusiv în forma explicaţiei conceptuale) nu poate întemeia sinonimia, deoarece se bazează
pe sinonimii anterioare.
În limbajele extensionale, intersubstituibilitatea nu poate constitui temeiul
sinonimiei deoarece nu are caracter necesar. În limbajele intenţionale (care conţin un adverb
de tipul “necesar” sau un echivalent al acestuia), intersubstituibilitatea ar putea garanta
sinonimia dar inteligibilitatea acestor limbaje presupune înţelegerea prealabilă a analiticităţii.
Analiticitatea nu poate fi întemeiată în limbaj natural prin sinonimie. În limbajele
formale există reguli semantice ce determină analiticitatea, dar acestea presupun
cunoaşterea semnificaţiei termenului “analitic”, aşadar nu-l pot întemeia.
Distincţia analitic-sintetic poate fi abordată şi din perspectiva raportului dintre
limbaj şi experienţă. Adevărul enunţurilor depinde de limbaj şi de fapte extra lingvistice.
Analiza adevărului enunţuurilor idetifică o componentă lingvistică şi una factuală. Enunţurile
analitice sunt enunţuri cu componenta factuală nulă. Conform principiului clasic al
semnificaţiei, principiu formulat de Frege şi Carnap, semnificaţia unui enunţ constă în
condiţiile adevărului lui. Principiul se bazează pe posibilitatea de a confirma sau infirma
enunţuri izolate. Această posibilitate constituie expresia unui reducţionism radical ce nu
poate explica relaţia complexă a lmbajului cu experienţa. În fapt, semnificaţia oricărui enunţ
depinde de întregul cunoaşterii.
Cele două dogme ale empirismului sunt solidare, în virtutea comunei lor originări
în reducţionism: dacă se admite posibilitatea confirmării sau infirmării unui enunţ izolat, se
poate admite şi existenţa unor enunţuri limită, confirmabile în absenţa componentei factuale.
Alternativa la empirismul dogmatic o constituie abordarea cunoaşterii ca totalitate
ce înfruntă experienţa numai de-a lungul graniţelor, într-un model holist de dezvoltare a
ştiinţei. Potrivit acestuia, semnificaţie empirică are ştiinţa în ansamblul ei, nu fiecare dintre
enunţurile ce o alcătuiesc. Intregul demersului ştiinţific se află în contact cu experienţa de-a
lungul graniţelor. Nicio experienţă particulară nu este legată de un enunţ izolat. Un conflict cu
experienţa la periferie determină reajustări în zona centrală, a enunţurilor teoretice.
Ştiinţa se află în dublă dependenţă, de experienţă şi de limbaj. Ca instrument, ea
se foloseşte de stipulări ireductibile pentru a simplifica legile, eficientizând raportarea la
lumea sensibilă.
Discursul desfăşurat de Quine păstrează cadrul lingvistic de analiză şi concepţia
verificaţionistă a semnificaţiei, trăsături caracteristice empirismului logic. Din acest motiv
este considerat o critică din interior a celui din urmă.
Poziţia epistemologică a lui W. van O. Quine raportată la empirismul logic
Premise comune:
Cadru lingvistic global de analiză a discursului ştiinţific Abordare verificaţionistă a semnificaţiei Rolul fundamental al observaţiei în stabilirea adevărului şi a
semnificaţieiDeosebiri R. Carnap (reprezentant al empirismului
logic)W. van Orman Quine (reprezentant al empirismului pragmatic)
Există o distincţie de natură între
cunoaşterea analitică (logică şi
matematică) şi cunoaşterea
sintetică (ştiinţe factuale)
Logica este un limbaj, nu o teorie
Logica este analitică (evidentă, fără
conţinut specific, universală)
Explicare metateoretică formalistă a
conceptelor (prin analiză în
contextul unui limbaj vid, structurat
anterior teoriei)
Teorie atomistă a semnificaţiei
(semnificaţia întregului cunoaşterii
este determinată de semnificaţia
părţilor şi fiecare enunţ poate fi
confirmat sau infirmat izolat)
Model atomist de raportare a teoriei
ştiinţifice la experienţă (infirmarea
empirică a unui enunţ, parte
componentă a unei teorii, provoacă
infirmarea teoriei în ansamblul ei, în
virtutea raportării izomorfe la
realitate a propoziţiilor protocolare)
Nu există distincţie de natură, ci
distincţie de grad între
cunoaşterea analitică şi cea
sintetică
Nu există distincţie de natură între
limbaj şi teorie
Logica este revizuibilă
experimental (conform
mecanicii cuantice)
Explicare metateoretică
naturalistă a conceptelor (prin
întemeiere intuitivă în contextul
limbajului natural)
Teorie holistă a semnificaţiei
(semnificaţia oricărui element
este determinată de întegul
cunoaşterii şi enunţurile nu pot fi
confirmate sau infirmate izolat)
Model holist de raportare a teoriei
ştiinţifice la experienţă
(infirmarea empirică a unui
enunţ la frontieră cu experienţa
provoacă reajustarea
enunţurilor din interiorul teoriei,
în virtutea subdeterminării
empirice a teoriilor
RAŢIONALISM CRITIC
Karl R. Popper (1902-1994)
De numele lui Karl R. Popper (1902-1994) se leagă orientarea filosofică numită
raţionalism critic, considerată reacţie din primul val la empirismul logic, fără negarea
presupoziţiilor fundamentale ale acestuia. Discursul lui Popper se desfăşoară pe
coordonatele abordării lingvistice şi în contextul întemeierii logice a ştiinţei, păstrând
interpretarea empiristă a teoriei ştiinţifice, ca sistem de enunţuri, şi încrederea în existenţa
unor norme anistorice de raţionalitate. Criticile lui Popper la adresa poziţiei empirist logice
vizează inductivismul, teoria confirmabilităţii şi discreditarea categorică a metafizicii.
Lucrarea Cele două probleme fundamentale ale teoriei cunoaşterii, elaborată la
sugestia lui H. Feigl, membru al Cercului de la Viena, şi publicată într-o versiune prescurtată,
în 1934, sub titlul Logica cercetării, reprezintă cea mai importantă scriere a lui Popper.
Notele şi anexele adăugate diverselor ediţii ale acesteia înregistrează evoluţia concepţiei
epistemologice a autorului.
Popper reproşează concepţiei inductiviste de dezvoltare a ştiinţei lipsa unui temei
logic pentru raţionamentele amplificatoare şi, de asemenea, imposibilitatea de a explica
originea propoziţiilor elementare. In privinţa teoriei empiriste a confirmării, Popper
evidenţiază sofismul ce-i stă la bază (deducerea antecedentului din confirmarea
consecventului) şi propune reducerea pretenţiilor de confirmare la testarea teoriilor.
Mecanismul de testare este operaţional pe un model ipotetico-deductiv al ştiinţei, model pe
care autorul îl propune ca alternativă la modelul inductiv standard. Considerarea teoriei ca
ansamblu deductiv de ipoteze condiţionează testarea acesteia de deducerea consecinţelor ei
empirice, verificabile experimental. Oricât de multe astfel de consecinţe sunt verificate
experimental, teoria nu poate fi considerată confirmată. Este, în schimb, coroborată, concept
gradual ce indică numărul şi severitatea testelor la care a fost supusă teoria ştiinţifică.
Infirmarea unei singure consecinţe empirice falsifică, pe de altă parte, teoria. Verificarea este
provizorie, semnifică apropierea teoriei de adevăr. Falsificarea este definitivă. Inegalitatea
consecinţelor testării experimentale se datorează restricţiilor impuse de legile logicii şi
justifică importanţa conceptului de falsificabilitate în discursul popperian. Conţinutul empiric
al unei teorii este dat de numărul consecinţelor empirice ale acesteia. O teorie cu înalt grad
de generalitate are multe consecinţe empirice şi, implicit, multe posibilităţi de falsificare prin
testarea lor. Falsificabilitatea funcţionează, în acest context, cu statut de criteriu de
ierarhizare a teoriilor concurente. Utilizarea conceptului ca criteriu de demarcaţie permite
respingerea pretenţiilor de ştiinţificitate ale discursului speculativ, fără a contesta conţinutul
cognitiv al metafizicii.
Ştiinţa autentică are, consideră Popper, dimensiuni eroice. Eroismul ei vine, în
concordanţă cu concepţia despre falsificabilitate, din asumarea de către cercetători a riscului
infirmării empirice a teoriilor ştiinţifice îndrăzneţe. Teoria trebuie împinsă spre testele cele
mai severe, falsificarea ei trebuie stimulată. Eşecul testării este exploatabil cognitiv,
consideră autorul Logicii cercetării, întrucât susţine progresul cunoaşterii ştiinţifice.
Pentru Popper, aflat în dispută în această privinţă cu Thomas Kuhn, progresul
ştiinţific este raţional şi se realizează prin răsturnarea repetată a teoriilor ştiinţifice şi
înlocuirea lor cu altele, superioare. Raţionalitatea progresului provine din posibilitatea de a
decide logic asupra superiorităţii sau inferiorităţii unei teorii, în raport cu predecesoarea ei.
Decizia este luată după aprecierea caracterului revoluţionar şi conservativ al noii teorii.
Autorul Logicii cercetării evidenţiază lipsa de semnificaţie a ştiinţei normale în istoria
cunoaşterii şi pledează pentru perenitatea dimensiunii eroice a discursului ştiinţific.
Karl R. Popper consideră Logica cercetării expunere a unei metodologii filosofice critice,
menită să evidenţieze suportul logic al demersurilor de cercetare ştiinţifică şi să corecteze
prejudecăţile operaţionale în acest context. Sub presiunea obiecţiilor venite din diverse
direcţii epistemologice, obiecţii favorizate de transparenţa cu care autorul îşi expune ideile,
acesta din urmă îşi îndulceşte, în numeroasele adăugiri şi revizuiri făcute versiunii iniţiale a
lucrării, criteriile de evaluare a teoriilor ştiinţifice.
Depăşirea iraţionalismului şi subiectivismului în cunoaştere este posibilă, consideră
Popper în Prelegerile Kenan Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte (1969), în
virtutea existenţei unei lumi a conţinuturilor obiective, independente de condiţionările
personale sau istorice ale actului creator. Această lume a treia, conţinând produsele minţii
omeneşti, deosebită de domeniul faptului fizic şi de cel al psihismului
are realitate
furnizează criterii anistorice de raţionalitate
găzduieşte cunoaşterea obiectivă (teorii, probleme şi argumente).
Toate organismele rezolvă probleme, socoteşte Popper. Schema formării teoriilor:
P1 (problema iniţială) TT (teoria cere încercă răspunsul) EE (teste pentru eliminarea
erorilor)P2 (noua problemă apărută după testare)....
evidenţiază evoluţia emergentă prin rezolvare de probleme.
Principala obiecţie adusă concepţiei epistemologice a lui Popper vizează inconsecvenţa
acestuia în respingerea inducţiei. Conceptul de coroborare reprezintă o reintroducere tacită a
acesteia, în măsura în care propune selectarea ipotezelor pe baza unor propoziţii particulare.
Discursul popperian iniţial, modificările suferite ulterior de acesta şi completările aduse lui
constituie puncte de referinţă în evoluţia epistemologiei.
Poziţia epistemologică a lui K.R. Popper raportată la empirismul logic
Premise
comune
Perspectivă lingvistică asupra ştiinţei
Metodică logică de cercetare a ştiinţei
Situare în contextul întemeierii
Existenţa unor reguli şi norme anistorice de raţionalitate
Apropierea discursului filosofiei de rigurozitatea ştiinţifică
Neştiinţificitatea metafizicii
Deosebiri Empirism logic Raţionalism critic (K.R. Popper)
Abordare inductivistă a creşterii
cunoaşterii
Model standard al teoriilor
Problema confirmării teoriilor
Concept de confirmare
Criteriu de demarcaţie:
verificabilitatea sensului enunţurilor
teoriei
Enunţurile metafizicii nu au sens
Evidenţierea aspectului sincronic
Progresul ştiinţific este liniar,
cumulativ
Abordare deductivistă a creşterii
cunoaşterii
Model ipotetico-deductiv al
teoriilor
Problema testării teoriilor
Concept de coroborare
Criteriu de demarcaţie:
falsificabilitatea teoriei
Enunţurile metafizicii nu sunt
ştiinţă, dar au conţinut cognitiv
Evidenţierea aspectului diacronic
al ştiinţei
Progresul ştiinţific are două
dimensiuni, este revoluţionar şi
conservativ
NOUA FILOSOFIE A ŞTIINŢEI
Orientarea epistemologică numită noua filosofie a ştiinţei este considerată poziţie
reprezentativă pentru cel de-al doilea val de reacţii critice la empirismul logic, ale cărui
presupoziţii generice le contrazice. Noua filosofie a ştiinţei se opune, în acelaşi timp,
raţionalismului critic. Orientarea este lipsită de unitate de metodă şi stil. Apariţia ei este
legată de preocupările lui N.R. Hanson (1924-1967) vizând logica specială a descoperirii.
Hanson îşi delimitează (în Modelele descoperirii, 1958) discursul de poziţia lui H.
Reichenbach, pentru care filosofia ştiinţei nu are dreptul să abordeze raţionalitatea alegerii
ipotezelor, ocupându-se doar de analiza criteriilor alegerii acestora. Nu este, de asemenea,
de acord cu concepţia lui K.R. Popper care scoate în afara domeniului de analiză logică
momentul naşterii teoriei ştiinţifice.
Hanson exploatează ideea raţionamentelor abductive, propusă de Ch. R. Peirce tocmai
pentru justificarea logică a descoperirii ştiinţifice. Abducţia este o inferenţă retroductivă, de la
fapte la ipoteza explicativă a acestora.
Criticii poziţiei lui Hanson au susţinut că deosebirea modelului retroductiv de modelul
ipotetico-deductiv nu este semnificativă. Hanson şi-a restrâns treptat pretenţiile de
întemeiere logică rigică a descoperirilor ştiinţifice, dar cercetările epistemologice s-au
deschis la problematica genezei teoriilor.
Gruparea constituită în jurul acestei problematici pledează pentru separarea raţionalităţii
ştiinţei de logicitatea ei. Cunoscută sub numele de noua filosofie a ştiinţei, gruparea
revalorizează distincţia făcută, cu două decenii în urmă, de H. Reichenbach (în Experienţă şi
predicţie, 1938) între demersurile în contextul justificării şi demersurile în contextul
descoperirii. Th. Nickles, citat de Ilie Pârvu (în Introducere în epistemologie), evidenţiază
liniile acestei distincţii:
Contextul justificării este normativ şi se referă la conexiunile logice
între idei; contextul descoperirii este descriptiv şi se referă la conexiunile
psihologice între gânduri.
Contextul justificării este legat de testarea ipotezelor; contextul
descoperirii este legat de obţinerea ipotezelor.
Contextul justificării este logic; nu există o logică a descoperirii.
Descoperirea nu poate fi raţionalizată, este ilogică.
Descoperirea este nediscursivă, nu poate fi reconstituită ca
raţionament.
Contextul justificării caracterizează epistemologia; contextul
descoperirii caracterizează psihologia, istoria şi sociologia ştiinţei.
Lucrările reprezentanţilor noii filosofii a ştiinţei pledează pentru superioritatea
epistemologică a contextului descoperirii. Discursul epistemologic iese, în acest context, din
perspectiva lingvistică de abordare a faptului ştiinţific. Logica îşi pierde statutul de ustensilă
necesară de analiză a cercetării ştiinţifice, iar raţionalitatea se dovedeşte istorică şi
dependentă de context.
Scopul întreprinderii epistemologice devine descrierea şi explicarea ştiinţei reale.
Realizarea lui presupune o abordare socio-istorică a demersului de constituire şi evoluţie a
discursului ştiinţific. Ştiinţa este considerată proces în desfăşurare. Rezultatele ei nu sunt
independente de dimensiunile psihologice, sociale şi istorice ale momentului în care apar.
Condiţiile de testare experimentală sunt variabile istoric şi evaluarea ipotezelor este
dependentă de presupoziţiile ontologice implicite. Din aceste motive, teoriile ştiinţifice sunt, în
accepţiunea reprezentanţilor noii filosofii a ştiinţei, incomensurabile. Interesul epistemologilor
din această orientare este îndreptat spre identificarea unităţilor de conţinut cognitiv ale
ştiinţei şi spre elaborarea unor modele de evoluţie în concordanţă cu încărcătura psiho-
socială şi istorică a demersului creativ.
Noua filosofie a ştiinţei desfăşoară o accepţiune necumulativă şi iraţionalistă a
progresului cunoaşterii. Disputa derulată pe această temă între Th. Kuhn, reprezentantul cel
mai de seamă al orientării, şi K.R. Popper constituie un punct proteic de referinţă în
epistemologie.
Thomas Kuhn (1922-1996)
Structura revoluţiilor ştiinţifice (1962)
Thomas Kuhn (1922-1995) este reprezentantul cel mai de seamă al noii filosofii
a ştiinţei şi autorul lucrării, de referinţă în epistemologie, numită Structura revoluţiilor
ştiinţifice (1962).
Kuhn consideră că modelul standard al empirismului logic şi criticile asociate lui nu
furnizează lămuriri cu privire la modul în care a evoluat ştiinţa de-alungul timpului. Modelul
este normativ, indicând cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească o teorie pentru a fi
ştiinţifică. Kuhn propune o schimbare de obiectiv, în speţă orientarea demersului
epistemologic spre descrierea şi explicarea demersului de cercetare ştiinţifică. Această
schimbare de obiectiv asocaiză o schimbare de metodă, în speţă înlocuirea analizei
logică-matematice a disciplinei deja constituite cu cercetarea socio-istorică a constituirii şi
evoluţiei disciplinei ştiinţifice.
Îm aceasta din urmă nu manualul este sursa principală de documentare. Manualul conţine
ştiinţă statică, nu poate evidenţia evoluţia cercetării ştiinţifice. Alternativa fericită la
cercetarea manualelor o reprezintă articolele din revistele de specialitate, memoriile
cercetătorilor, corespondenţa acestora, prefeţele lucrărilor ştiinţifice publicate. Acestea
surprind momentele principale în constituirea disciplinelor ştiinţifice.
Factorul uman esenţial în cercetare nu este omul de ştiinţă izolat, observă astfel Kuhn, ci
comunităţile ştiinţifice, adică grupările de oameni de ştiinţă din interiorul unei discipline care
împărtăşesc un set de ipoteze fundamentale şi principiile metodologice aferente lor.
Cercetarea epistemologică are, în acest context, un caracter pluridisciplinar, alăturând
cunoştinţe psihologice, filosofice, de sociologia ştiinţei.
În evoluţia ei, o disciplină ştiinţifică parcurge două faze, arată Kuhn: o fază timpurie,
preparadigmatică, şi faza de ştiinţă matură, paradigmatică.
În faza preparadigamtică a disciplinei există mai multe comunităţi ştiinţifice rivale,
responsabile de disputele dintre şcoli. Aceste comunităţi rivale au puncte de vedere diferite
privind fundamentele disciplinei. Existenţa şi susţinerea acestor puncte de vedere diferite
risipesc timpul şi energia cercetătorilor. Nu există un progres considerabil al cercetării, ci o
permanentă reluare a problemelor.
În faza paradigmatică unul dintre punctele de vedere asupra fundamentelor disciplinei este
acceptat de majoritatea cercetătorilor care alcătuiesc astfel o singură comunitate ştiinţifică,
dominată. Acel punct de vedere acceptat este numit de Kuhn paradigmă. După asumarea
acesteia, cercetarea avansează spre rezolvarea problemelor specifice.
Paradigma are un caracrter deschis, ea lasă suficiente probleme nerezolvate pentru a oferi
câmp larg de activitate cercetătorilor. Paradigma conţine:
ipoteze privind fundamentele disciplinei
reguli metodologice pentru rezolvarea anumitor clase de probleme
aspecte metafizice (Weltanschauung) presupuse de disciplină.
Faza paradigmatică est ireversibilă şi definitivă. Disciplinele au ritmuri inegale de dezvoltare
şi intră, din acest motiv, mai devreme sau mai târziu în faza paradigmatică. Odată intrată în
această fază, o disciplină trece printr-o succesiune de perioade de ştiinţă normală şi ştiinţă
extraordinară.
Ştiinţă normală este demersul desfăşurat de cercetători după impunerea paradigmei şi
acceptarea standardelor de cercetare comune. Cercetătorii rezolvă problemele lăsate
deschise în paradigma respectivă. Despre aceste probleme se ştie că admit o soluţie în
paradigmă. Kuhn le numeşte pe acestea probleme puzzles. Ele au sens doar în interiorul
paradigmei. Cercetătorii le caută, rareori spectaculos, soluţiile. Exemple la îndemână pentru
demersurile de cercetare din ştiinţa normală sunt experimentele de izolare a elemetelor
chimice pentru completarea tabelului lui Mendeleev şi predicţiile privind traiectoriile
planetelor.
Cu timpul, apar probleme ce nu pot fi rezolvate în interiorul paradigmei. Acestea sunt
anomalii. Acumularea lor determină scăderea încrederii cercetătorilor în paradigmă şi
căurtarea unor soluţii care să rezolve criza de încredere. Succesiv, cercetătorii opează
pentru una dintre următoarele soluţii, desfăşurând un demers de cercetare diferit de cel
din ştiinţa normală, adică un demers de ştiinţă extraordinară:
ignorarea anomaliilor (prezente în număr mic) şi continuarea cercetărilor pe baza
paradigmei
elaborarea unei ipoteze ad-hoc care să împace anomaliile cu paradigma
schimbarea paradigmei, adică revoluţia ştiinţifică.
Schimbarea paradigmei presupune schimbarea comunităţii ştiinţifice dominante. Acest fapt
se produce rar prin convertire; de cele mai multe ori presupune apariţia unei generaţii noi de
cercetători.
După schimbarea de paradigmă urmează o nouă periaodă de ştiinţă normală.
În faza paradigmatică se poate vorbi, arată Kuhn, de două forme de progres: cel cumulativ,
caracteristic ştiinşei normale şi constând în acumulare de soluţii la problemele specifice
paradigmei, fără descoperiri spectaculoase sau noutăţi majore şi, respectiv, cel
necumulativ, prin salt, caracteristic ştiinţei extraordinare. Nu există continuitate între
paradigme. Acestea sunt, consideră Kuhn, incomensurabile. Noua paradigmă aduce
schimbări conceptuale, dispariţii, modificări majore, apariţii. Paradigmele oprează cu limbaje
diferite, sunt intraductibile. Nu se poate stabili, din toate aceste motive, care conţinut cognitiv
este mai mare. Singurul avantaj al noii paradigme îl constituie capacitatea acesteia de a
depăşi criza, în vederea instaurării calmului necesar rezolvării de probleme puzzles.
Concepţiei lui Kuhn i s-au adus critici vizând, în principal:
istorismul exagerat, corelat cu eliminarea componentei logico-matematice din aparatul
epistemologiei
presupunerea existenţei unei componente iraţionale în activitatea omului de ştiinţă
(manifestă în aleferea paradigmei)
banalizarea activităţii ştiinţifice în ştiinţa normală
circularitatea din definirea comunităţii ştiinţifice şi a paradigmei.
Pentru rezolvarea situaţiei de circularitate, Kuhn propune fundamentarea epistemologică a
paradigmei şi fundamentarea sociologică a comunităţii ştiinţifice.
Caracteristicile abordării progresului ştiinţei din perspectiva lui K.R. Popper şi a lui Th. Kuhn
Caracteristici comune
Antireducţionism Antiinducţionism Studiul dinamicii cunoaşterii ştiinţifice Respingerea modelului cumulaţionist al progresului Proces revoluţionar de trecere de la o teorie ştiinţifică la succesoarea ei Rezolvarea problemelor este caracteristică esenţială a practicii ştiinţifice Geneza ipotezelor ştiinţifice nu este analizabilă logic
Deosebiri K. R. Popper (raţionalism critic) Th. Kuhn (noua filosofie a ştiinţei) Dinamica produselor unei ştiinţe
optimale Unitatea de semnificaţie: ipoteza
Unitatea de validare a cunoaşterii: individul
Orice observaţie este raportabilă logic la consecinţele unei teorii şi mulţimea acestora din urmă este determinată
Logica descoperirii se referă la evoluţia unei lumi a cunoaşterii obiective, independente de subiectul cunoscător
Progresul ştiinţific este în concordanţă cu principiul corespondenţei
Progresul ştiinţific are două laturi, revoluţionară şi conservativă, de discontinuitate şi de continuitate (noua teorie contrazice teoria anterioară, dar explică succesul acesteia)
Istoria ştiinţei reţine numele celor ce fac ştiinţa autentică (eroică)
Progresul cunoaşterii înseamnă apropiere treptată a acesteia de adevăr
Progresul ştiinţific poate fi afirmat raţional (este raţional decidabil dacă o teorie este superioară precedentei)
Dinamica producerii unei ştiinţe reale
Unitatea de semnificaţie: paradigma
Unitatea de validare a cunoaşterii: comunitatea ştiinţifică
Raportul teoriei cu realitatea nu este strict determinabil logic
Logica şi metodologia nu furnizează răspunsuri complete la problematica ştiinţei şi, din acest motiv, trebuie depăşite
Istoria ştiinţei este sumă de mutaţii paradigmatice
Singurul progres ştiinţific legitim este înregistrat în perioadele de ştiinţă normală
Majoritatea oamenilor de ştiinţă fac ştiinţă normală
Evoluţia cunoaşterii nu are un scop determinat
Paradigmele sunt incomensurabile
Paul K. Feyerabend (1924-1994)
Împotriva metodei (1975)
Paul K. Feyerabend (1924-1994), reprezentant de seamă al noii filosofii a ştiinţei, este
autorul lucrării intitulate Împotriva metodei (1975).
Lucrarea propune extinderea perioadei numită de Kuhn “extraordinară” la întregul
cercetării ştiinţifice. Progresul este posibil în absenţa constrângerilor metodologice.
Exploatând accentele iraţionaliste din scrierea lui Kuhn, Feyerabend pledează pentru
anarhism epistemologic. Progresul este rezultatul confruntărilor libere, în contextul
operaţionalităţii principiului de toleranţă epistemologică: orice metodă este bună dacă duce la
rezultatul dorit. Activitatea omului de ştiinţă se aşează, consideră Feyerabend, sub semnul
dadaismului.
Caracteristica definitorie a ştiinţei este, arată Feyerabend, capacitatea de a progresa.
Ştiinţa se află în permanenţă în progres, e mereu ştiinţă extraordinară în terminologia lui
Kuhn, demers care nu acceptă ipoteze şi reguli metodologice comune, punând la îndoială
vechea paradigmă şi pregătind apariţia paradigmei noi. Ştiinţa, arată Feyerabend, e liberă de
orice constrângere metodologică. Orice teorie epistemologică trebuie să accepte libertatea
ştiinţei şi a cercetătorului pentru a justifica posibilitatea progresului. De aici anarhismul
epistemologic. Această poziţie are câteva consecinţe:
A. Cercetarea ştiinţifică nu se desfăşoară după o metodologie stabilită anterior, nu
există o metodă ştiinţifică impusă. Deconstrucţia metodei, susţinută de Feyerabend,
este un demers specific postmodernismului. Regulile metodologice împiedică
progresul întrucât sunt conservatoare. Totuşi, nu este vorba despre despre
respingerea oricărui apel la metodă, ci de respingerea ideii de existenţă a unei
metodologii general valabile pentru ştiinţe. Metodele de anvergură limitată rezolvă
probleme specifice. Raportul dintre ştiinţă şi metodă este guvernat de principiul
toleranţei: orice metodă este bună dacă duce la rezultatul urmărit.
Cercetătorul are libertatea deplină în alegerea metodei utile de cercetărilor sale.
Pentru ştiinţă nu există morală. Orice demers metodologic normativ este respins. De
aici conotaţia de dadaism a poziţiei lui Feyerabend.
Principiul toleranţei implică negarea existenţei unei paradigme unice. Cercetătorii
dezvoltă strategii proprii, personalizate de cercetare. În contextul pluralist al
coexistenţei teoriile rivale şi concurente, progresul se naşte în mulţimea alternativelor,
a confruntărilor.
B. Admiterea intervenţiei unor mecanisme iraşionale în alegerea teoriilor sau ipotezelor
de lucru. Aceste alegeri sunt decizii luate în funcţie de părerile majorităţii şi de
trăsăturile de personalitate ale cercetătorilor, nu după criterii obiective. Decizia
ştiinţifică este similară celei politice, sensibilă la propagandă şi persuasiune.
C. Teoriile ştiinţifice sunt incomensurabile. Consecinţele (experimentale) ale teoriilor
discern între teroiile rivale, dar orice limbaj de observaţie este angajat teoretic.
P.K. Feyerabend este autorul distincţiei sintagmatice între abordarea ştiinţei prin metoda
antropologului” şi metoda logicianului. Metoda antropologului constă în studierea comunităţii
ştiinţifice din punct de vedere al comportamentului şi orientării ei ideatice. Metoda logicianului
examinează relaţia teoriei ştiinţifice cu modelul ideal. Feyerabend valorizează pozitiv metoda
antropologului. In fapt, demersurile tuturor reprezentanţilor noii filosofii a ştiinţei se aşează
sub semnul acesteia.
St. Toulmin (1922- )
Intelectul uman (1972)
St. Toulmin (1922-) se înscrie, de asemenea, în linia noii filosofii a ştiinţei. Lucrarea sa,
Intelectul uman (1972), este o încercare de elaborare a unui model evoluţionist al dezvoltării
ştiinţei, model care să furnizeze răspunsurile la următarele întrebări:
Ce anume se modifică atunci când ştiinţa este în progres?
Cum se petrec aceste modificări?
A. Toulmin identifică drept suport al schimbărilor în ştiinţă conceptele ştiinţifice şi criteriile de
selecţie a acestora.
conceptele ştiinţifice: grupate în populaţii de concepte, acestea generează în timp
discipline ştiinţifice distincte. Cercetarea epistemologică vizează evoluţia disciplinelor
astfel constituite. Perspectiva lingvistică, arată critic Toulmin, referindu-se la propoziţii
maschează conceptele. Schimbările conceptuale urmăresc un model evoluţionist, în care
populaţia de concepte este similară speciei, mediul este cel instituţional şi inovaţiile
conceptuale sunt acceptate similar printr-un proces similar selecţiei naturale. Studiul
ştiinţific în legătură cu mediul social conturează o ecologie socială a ştiinţei. Omul de
ştiinţă este element al mediului social şi provocator al selecţiei inovaţiilor conceptuale.
criteriile de selecţie: Omul de ştiinţă utilizează în selectarea inovaţiilor conceptuale trei
tipuri de criterii: cantitatea de noutate adusă de o modificare conceptuală
conţinutul inovaţiei
tipurile de inovaţie ce pot fi acceptate în tradiţia ştiinţifică a
disciplinei
Criteriile ce acţionează la un moment dat în mecanismul selecţiei determină raţionalitatea
ştiinţei la momentul respectiv. Raţionalitatea este un parametru relativ. Odată cu
achimbările de mediu, în trecerea de la o etapă la alta se modifică şi criteriile de selecţie
utilizate.
B. Există în evoluţia ştiinţelor două tipuri de schimbări, arată Toulmin:
cumulative, prin selecţia inovaţiilor şi astfel, introducerea lor în tradiţie)
necumulative, prin apariţia unor noi criterii de selecţie. Modificarea criteriilor de selecţie
revoluţii ştiinţifice. Principalul factor în producerea acestora este apariţia unei generaţii noi de
cercetători.
Imre Lakatos (1922-1974)
Criticism şi creşterea cunoaşterii (1970)
Teoria lui Kuhn, arată Lakatos, nu explică unele fenomene constatate în istoria ştiinţei, de
exemplu nu explică faptul că, deşi respinsă de teoria realtivităţii, mecanica newtoniană
continuă să funcţioneze cu succes. Nu poate explica nici faptul că, deşi nu existau suficiente
argumente în favoarea ei, teoria lui Copernic a sfârşit prin a fi adoptată. Într-o tentativă de
explicare a acestui fapt, Lakatos avansează ideea existenţei unor părţi ale teoriilor imune la
experienţă, adică neafectate de rezultatele niciunui test empiric. Aceste părţi constituie
nucleul tare al teoriei (ex: relaţia dintre forţă, masă şi acceleraţie în mecanica newtoniană).
În jurul nucleului se constituie succesiv sau simultan mai multe teorii, alcătuind centura de
protecţie a nucleului. Aceasta este cea care primeşte şocul testelor empirice.
Din nucleul de cercetare pornesc extinderi teoretice, alcătuind programul de cercetare. Ca
mulţime a teoriilor cu acelaşi nucleu, acesta este rezultatul unei forţe generative, euristice.
Mărimea acestei forţe dă capacitatea programului de a realiza noi extinderi din nucleu,
pentru a răspunde provocărilor testelor empirice.
Euristica are o dimensiune pozitivă, legată de dezvoltarea programului de cercetare, şi o
dimensiune negativă, legată de respingerea asaltului testelor empirice. Când nucelul îşi
epuizează forţa euristică, acesta este înlocuit.
Lakatos contestă posibilitatea experimentelor cruciale, în virtutea imunităţii nucleelor la
testele empirice. Nucleele preferabile nu pot fi selectate în funcţie de rezultatele acestora.
Singurul criteriu de slecţie este forţa euristică, generativă a nucleelor.
Larry Laudan
Progresul şi problemele sale (1977)
Laudan propune un alt model al dezvoltării ştiinţifice, bazat pe un concept nou de
raţionalitate. Modele teoretice anterioare au eşuat, arată acesta, datorită neînţelegerii
specificului raţionalităţii ştiinţei. În aceste concepţii anterioare, raţionalitatea este socotită
cauză a progresului şi criteriu fundamental în evaluarea acestuia. Aportul de raţionalitate
al unei teorii este determinat după criterii semantice (adevăr, coroborare). Potrivit
acestora, teoria e cu atât mai raţioanlă ( şi mai bună sursă de progres) cu cât este mai
aproape de adevăr sau mai înalt coroborată.
Criteriile acestea sunt dificil de aplicat, arată Laudan. Sunt neoperaţionale, greu de cuantificat.
Soluţia alternativă propusă de Laudan constăîn înlocuirea criteriilor semantice cu un criteriu
pragmatic (de tipul operaţionalităţii sau cuantificabilităţii)
Obiectivul ştiinţei de-a lungul evoluţiei ei a constat în rezolvarea de probleme. O teorie este
formualtă pentru a da o soluţie unei clase anumite de probleme. Capacitatea unei teorii de a
rezolva probleme reprezintă un criteriu de raţionalitate.
Problemele pe care cercetarea ştiinţifică le are de rezolvat sunt de natură empirică şi de
natură conceptuală.
Problemele empirice cer răspunsuri privind lumea, realitatea. Ele sunt dependente de
teorie: au sens, admit răspunsuri numai raportate la o teorie anumită. Au caracter istoric, se
pun într-o anumită perioadă, apoi dispar. Ele apar în urma constatării unor fapte şi sunt de
trei tipuri: rezolvate, nerezolvate şi anomalii.
O problemă e rezolvată când enunţul rezolvării ei poate fi dedus dintr-o teorie. Rezolvarea e
relatică la o anumită teorie. Diferite teorii rezolvă diferite probleme. O problemă poate fi
rezolvată într-o teorie şi nerezolvată in alta. Problemele nerezolvate sunt relative la o teorie;
ele cer detvoltarea teoriei sau elaborarea alteia. Anomaliile sunt probleme empirice cu
rezolvări diferite în teorii diferite sau probleme rezolvate în unele teorii şi nerezolvate în
altele.
Problemele conceptuale, ignorate mult timp de cercetarea epistemologică, sunt cele pe
care Kuhn le localizează în faza preparadigmatică a unei discipline, socotindu-le piedici în
calea progresului. Ele sunt probleme de ordin secund care nu rpivesc realitatea empirică ci
modul în care sunt rezolvate problemele empirice. Problemele conceptuale sunt de două
tipuri: interne şi externe.
Problemele interne vizează fundamentul unei teorii şi modul în care teoria rezolvă
problemele.
Problemele externe vizează apărarea teoriei în confruntările cu teoriile rivale.
Scopul ştiinţei este maximizarea numărului de probleme rezolvate şi reducerea numărului
celorlalte tipuri de probleme. Conform criteriului pragmatic, o teorie este mai bună dacă
numărul problemelor rezolvate de ea este mai mare decât în cazul altei teorii.
Teoriile pot fi grupate după strategia utilizată în rezolvarea problemelor în tradiţii de cercetare
(ex. atomismul). Fiecare tradiţie ara un număr de teorii succesive sau simultane care o
exemplifică şi o constituie. Fiecare tradiţie reprezintă un angajament metafizic şi
metodologic.tradiţiile de cercetare pot îmbrăca forme diferite, întinzându-se pe o lungă
perioadă de timp.
Raportul dintre tradiţia de cercetare şi teoriile specifice tradiţiei are, arată Laudan,
câteva trăsături caracteristice:
teoriile unei tradiţii sunt adesea rivale sau contradictorii
tradiţiile au caracter normativ, nu sunt testabile empiric şi nu au funcţii explicative sau
predictive; teoriile lor sunt testabile şi predictive
prin metafizica aferentă şi metodologia presupusă, tradiţiile determină mărimea şi
conţinutul clasei de probleme ce pot fi rezolvate de teoriile specifice
capacitatea unei teorii de a rezolva probleme depinde de eficienţa tradiţiei din care face
parte
raportul tradiţiei cu teoriile ei nu este unul de implicaţie logică: pot să apară teorii rivale şi
contradictorii în cadrul aceleiaşi tradiţii
chiar dacă apar teorii independente de tradiţiile recunoscute la un moment dat, acestea vor
fi ănglobate la un moment ulterior într-o tradiţie nou apărută.
Tradiţiile de cercetare îndeplinesc câteva funcţii:
determină şi delimitează domeniul problemelor rezolvabile de către o teorie
dirijează dezvoltarea selectivă a teoriilor (au rol constrângător)
conţin şi furnizează indicaţii privind modul în care teoriile pot fi dezvoltate pentru a le spori
capacitatea de a rezolva probleme
raţionalizează şi justifică teoriile specifice
influenţează dar nu determină în totalitate concepţia despre lume
Laudan indică trei criterii de evalu are a tradiţiilor ce cercetare , anume:
adecvarea: o tradiţie este mai adecvată decât alta dacă cea mai recentă teorie dezvoltată
de ea este superioară (cu capacitate mai mare de a rezolva probleme) celei mai recente
teorii dezvoltatede cealaltă teorie.
progresul global (evoluţia în timp a adecvării): o tradiţie poate genera în timp teorii cu
capacitate de rezolvare a problemelor din ce în ce mai mare în raport cu altă tradiţie.
tendinţa de progres: capacitatea unei tradiţii de a genera teorii superioare în raport cu
tradiţia rivală (existenţa temeiurilor pentru a considera că o tradiţie va putea produce în viitor
teorii superioare).
Criteriile de evaluare se aplică în două contexte diferite, anume:
contextul acceptării: de natură sincronă, acesta vizează modul în care tradiţiile satisfac
criterile amintite la un moment dat: este acceptată tradiţia ce satisface criteriile înmăsură mai
mare.
contextul urmăririi: de natură diacronică, acesta vizează compararea tradiţiilor din punctul
de vedere al perspectivelor pe care le oferă.
Laudan indică modul de schimbare a tradiţiilor (dinamica lor) :
O tradiţie evoluează. Evoluţie ei provoacă secătuirea posibilităţilor de elaborare de teorii sau
modificarea teoriilr anterioare pentru a le spori capacitatea de rezolvare a problemelor. În
paralel apar noi tradiţii, promiţătoare. Ele trezesc intresul cercetătorilor şi sunt utilizate pentru
producerea de teorii noi. Utilizarea noilor tradiţii reprezintă revoluţii ştiinţifice. Spre deosebire
de Th. Kuhn, Laudan consideră că o tradiţie este în permanenţă supusă verificării şi criticilor
privind fundamentele ei, că nu există perioade cu adevărat normale sau extraordinare. În
orice moment al cercetării ştiinţifice se împletesc caracteristicile celor două tipuri de
cercetare.
Laudan propune o relaţie a raţionalităţii cu progresul diferită de cele conturate în modelele
anterioare (pentru care teoria este cu atât mai raţională cu cât conţine mai mult adevăr şi
progresul este o consecinţă a raţionalităţii):
Progresul trebuie judecat după criterii pragmatice, în speţă tot după capacitatea de rezolvare
de probleme. În acest caz, raţionalitatea este un „parazit al progresului”. Cu cât o teorie e
mai progresistă, cu atât are o capacitate de a rezolva probleme mai mare, adică e mai
raţională.
Concepţiei epistemologice a lui Laudan i s-au adus, de asemenea, critici:
Laudan ocoleşte fără să rezolve problema epistemologică a valorii de adevăr a discursului
ştiinţific şi a referinţei teoriei ştiinţifice.
Concepţia lui Laudan este riscantă întrucât în acord cu ea toate alegerile făcute în trecut
de oamenii de ştiinţă pot fi socotite la fel de raţionale dacă la momentul respectiv
reprezentau un progres.
Criteriul pragmatic al rezolvării de probleme este aplicabil numai în măsura în care se
presupune că problemele ştiinţifice nu se modifică în timp (altfelnu se pot compara tradiţiile
actuale cu cele anterioare pentru a le considera un progres în cunoaştere).
Gerard Holton
Invenţia ştiinţifică (1982)
Epistemologia operează, arată Holton, cu două accepţiuni ale termenului ştiinţă.
Termenul se referă, pe de o parte, la realizările ştiinţifice, adică la ştiinţa deja constituită, şi,
pe de altă parte, la activitatea de cercetare ştiinţifică, adică la ştiinţa născândă. Această
ultimă componentă a fost destul de multă vreme ignorată de epistemologi. Spre ea îşi
îndreaptă Holton atenţia.
În ştiinţa născândă, diferită de ştiinţa raţională constituită deja, sunt prezente elemente
de iraţionalitate. Activitatea cercetătorului nu respectă în mod absolut canoane raţionale. Doi
cercetători interpreteauă diferit acelaşi fapt.
Pentru ştiinţa deja constituită componenta empirică şi cea analitică sunt suficiente
pentru a caracteriza orice enunţ ştiinţific. Acesta se găseşte în planul empirico-analitic. Dar
planul empirico-analitic nu poate cuprinde ştiinţa născândă. Aceasta operează cu
presupoziţii ce nu aparţin nici empiricului, nici analiticului. Ele constituie componenta
iraţională a ştiinţei, themata. Un robot, un calculator nu pot aduce inovaţii în cercetarea
ştiinţifică deoarece le lipseşte abilitatea thematică.
RELEVANŢA EPISTEMOLOGICĂ A SCHIMBĂRII DE PARADIGMĂ ÎN FIZICA SEC. XX
Fizica teoretică a constituit în prima jumătate a secolului XX terenul unei dispute
ideatice cu mare încărcătură epistemologică. Niels Bohr (1885-1962), susţinut de Werner
Heisenberg (1901-1976), Wolfgang Pauli (1900-1958) şi Max Born (1882-1970), pe de o
parte, şi Albert Einstein (1879-1955), Erwin Schrödinger (1887-1961) şi Louis de Broglie
(1892-1987), pe de altă parte, au dezvoltat interpretări contradictorii referitoare la
semnificaţia modalităţii cuantice de reprezentare a lumii. Exigenţele clasice ale descrierii
naturii, în vigoare în perioada declanşării disputei, vizau continuitatea proceselor naturale,
determinismul şi derivabilitatea tuturor caracteristicilor de stare ale unui sistem din
caracteristicile stării lui anterioare. Orientările ştiinţifice aflate în dispută se raportează distinct
la aceste exigenţe.
Teoria cuantelor se conturează în fizică în jurul conceptelor de “cuantă de acţiune”,
propus de Max Planck, “cuantă de lumină”, propus de A. Einstein şi “structură cuantică a
atomului”, substrat al modelului atomic al lui N. Bohr şi A. Sommerfeld. Mecanica cuantică,
sau noua teorie a cuantelor, are la bază mecanica matricială a lui W. Heisenberg şi M. Born
şi mecanica ondulatorie a lui E. Schrödinger, ca modalităţi de reprezentare matematică a
structurii atomului. Aceste modalităţi constituie suportul unor interpretări epistemologice
divergente, referitoare la natura duală a particulelor elementare.
In opoziţie cu tentativele lui E. Schrödinger şi L. de Broglie de acordare a exigenţelor
clasice de descriere a naturii cu mecanica cuantică, prin mecanică ondulatorie şi teoria
dublei soluţii, W. Heisenberg avansează ideea accesării domeniului microfizic prin prisma
relaţiilor de incertitudine. Acestea redau limitarea produsului dintre nedeterminarea
coordonatelor spaţiale şi cea a impulsului electronului la valoarea cuantei de acţiune a lui M.
Planck, fiind justificate de demonstrarea de către Heisenberg (în articolul Despre conţinutul
intuitiv al cinematicii şi mecanicii cuantice, 1927) a dependenţei preciziei de determinare
experimentală a electronului de lungimea de undă a razei luminoase utilizate în acest scop.
Niels Bohr susţine, în Teoria atomică şi descrierea fenomenelor (1927), că orice
observaţie sau măsurare ştiinţifică implică interacţiunea instrumentelor cu sistemul observat
sau măsurat. Considerarea instrumentului şi a sistemului fizic investigat prin intermediul
acestuia ca întreg indisociabil afectează posibilitatea de utilizare a conceptelor fizicii clasice
în abordarea fenomenelor atomice. In acest context, Bohr elaborează principiul
complementarităţii, referitoe la aplicarea conceptelor mecanicii ondulatorii şi corpusculare în
abordarea domeniului microfizic, şi subliniază necesitatea descrierii probabilistice a
caracteristicilor de stare ale obiectelor fizicii cuantice.
Contopirea poziţiilor lui N. Bohr şi W. Heisenberg a generat interpretarea standard a
mecanicii cuantice, caracteristică Şcolii de la Copenhaga. Susţinătorii ei s-au ferit să o
ataşeze vreunei orientări filosofice constituite în epocă.
W. Heisenberg introduce în discursul epistemologic conceptul de teorie închisă ce
circumscrie un sistem axiomatic necontradictoriu de reprezentare idealizată perenă a naturii.
Valabilitatea absolută a teoriei închise este argumentată istoric şi se bazează pe caracterul
compact şi confirmabilitatea ei experimentală. Heisenberg evidenţiază patru teorii închise în
fizică: mecanica newtoniană, termodinamica statică, teoria restrânsă a relativităţii şi teoria
cuantică nerelativistă. Intre acestea se stabilesc raporturi de discontinuitate conceptuală şi
continuitate metodologică. Teoriile închise devin prealabili metodologici ai cunoaşterii.
Progresul ştiinţei este redat prin succesiunea teoriilor închise. Heisenberg prezintă
dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice ca pe un proces cu trei faze: constituirea şi evoluţia unei
teorii închise (desfăşurarea structurilor abstracte), apariţia unor dificultăţi majore în aplicarea
teoriei închise (dezordine şi nesiguranţă) şi trecerea la o altă teorie închisă (schimbarea
structurilor de gândire).
N. Bohr dezvoltă o concepţie asemănătoare referitoare la evoluţia ştiinţei, concepţie
bazată pe conceptul de generalizare raţională. Cei doi semnificativi susţinători ai interpretării
standard a mecanicii cuantice abordează problematica revoluţiilor ştiinţifice prin prisma
principiului de corespondenţă.
Alături de E. Schrödinger şi de L. de Broglie, ale căror încercări de menţinere a
discursului fizicii în parametrii supoziţiilor fundamentale clasice au fost menţionate anterior,
A. Einstein desfăşoară un demers, îndelung susţinut, de discreditare a interpretării standard.
Pentru adversarii acestei interpretări, admiterea caracterului ireductibil probabilist al
mecanicii cuantice este incompatibilă cu spiritul cunoaşterii ştiinţifice. Lui Einstein îi displace
limitarea unei teorii fizice la descrierea unor situaţii posibile, nu reale, şi susţinerea
completitudinii acestei descrieri. Incercările repetate de a construi experimente mentale care
să infirme relaţiile de nedeterminare sunt semnul acestui disconfort epistemologic. Einstein
consideră că incapacitatea mecanicii cuantice de a caracteriza complet sistemele atomice
individuale afectează pertinenţa ei în explicarea caaracterului dual al substanţei şi în
descrierea sistemelor atomice complexe. Mecanica cuantică, probabilistă şi incompletă, nu
poate constitui baza fizicii teoretice. Spre deosebire de aceasta, o viitoare teorie unitară a
câmpului, deterministă şi completă, ar respecta condiţiile universal valabile de descriere a
realităţii fizice şi criteriul de eficienţă, dat de raportarea numărului axiomelor şi conceptelor
de bază la aplicaţiile empirice ale teoriei.
Atitudinea lui Einstein referitoare la statutul şi imperfecţiunile mecanicii cuantice,
repetat exprimată în articole şi prelegeri, şi-a găsit formularea paradigmatică în articolul
publicat împreună cu B. Podolsky şi N. Rosen sub titlul Poate fi considerată descrierea
făcută de mecanica cuantică realităţii completă? (1935). Argumentaţia desfăşurată în articol
se bazează pe următoarele premise (cf. Mircea Flonta în Cuvânt înainte la lucrarea lui David
Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei):
Criteriul realităţii (o teorie fizică descrie evenimente şi procese reale,
independente de observator şi de dispozitivul de observare)
Criteriul completitudinii (teoria este completă dacă fiecărui element al realităţii
îi corespunde un element în teorie)
Criteriul validităţii (predicţiile mecanicii cuantice sunt valide experimental)
Criteriul separabilităţii (două obiecte care nu interacţionează sunt separate şi
acţiunea asupra unuia nu este resimţită de celălalt).
Autorii articolului construiesc un experiment mental în care imaginează separarea celor
două particule ale unui sistem atomic şi măsurarea caracteristicilor de stare ale uneia dintre
particule. In virtutea apartenenţei comune la sistemul iniţial, pe baza acestor măsurători
poate fi indicată exact şi starea celeilalte particule. Imaginarea soluţiilor de eliminare a
acestei situaţii paradoxale impune, prin reducere la absurd, incompletitudinea mecanicii
cuantice în condiţiile respectării premiselor de argumentare.
Concluzia articolului, impecabilă din punct de vedere logic, nu poate fi atacată decât
prin modificarea premiselor. N. Bohr susţine inadecvarea criteriului clasic al realităţii fizice în
domeniul fenomenelor cuantice. La nivel atomic, consideră conducătorul Şcolii de la
Copenhaga, interacţiunea dintre sistemul fizic măsurat şi dispozitivele experimentale este
esenţială, intrând în descrierea oricărei realităţi fizice. In acest context, imposibilitatea de a
determina toate caracteristicile microparticulei nu dovedeşte incompletitudinea mecanicii
cuantice, ci dependenţa existenţei fizice a caracteristicilor respective de dispozitivele
experimentale. N. Bohr consideră completă mecanica cuantică şi justifică această
completitudine în virtutea principiului corespondenţei. Principiul limitează aplicabilitatea
legilor mecanicii clasice la acţiuni fizice mari în raport cu cuanta de acţiune şi la mişcări ale
corpurilor cu viteze mici în raport cu viteza luminii, stabilind înlocuirea legilor mecanicii
clasice cu legile mecanicii cuantice şi ale teoriei relativităţii în cazul nerespectării condiţiilor
de aplicabilitate ale celor dintâi. Teoriile clasice devin, în acest context, cazuri particulare ale
teoriilor moderne.
Discursul dezvoltat de reprezentanţii Şcolii de la Copenhaga şi de M. Born, apropiat
ideologic de aceasta, este caracterizat de Mircea Flonta (în Perspectivă filosofică şi
raţionalitate ştiinţifică) drept empirist, critic şi holist. Discursurile adversarilor interpretării
standard a mecanicii cuantice sunt apreciate ca raţionaliste, necesitariste, absolutiste.
Indelungata lor împletire într-o vie controversă impulsionează considerabil demersurile
epistemologice ulterioare.
TEORII ALE ADEVĂRULUI
Conturarea conceptului de adevăr constituie una dintre problemele epistemologice de
mare însemnătate. Accepţiunea aristoteliană a adevărului drept corespondenţă între enunţuri
şi stările de fapt la care acestea se referă este punct de referinţă pentru dezvoltările
ulterioare ale problemei.
Adevărul corespondenţă
În demersurile de evidenţiere a conotaţiilor semnificative ale adevărului, interesul pentru
purtătorii acestuia se alătură interesului pentru posibilele specificări ale conceptului de
corespondenţă. Adevărul a fost considerat, succesiv, proprietate a propoziţiilor pe care omul
le descoperă, proprietate a obiectului denotat, proprietate a relaţiei propoziţiei cu denotatul
şi, respectiv. proprietate a propoziţiilor considerate constructe fără existenţă de sine
stătătoare.
Încercările de definire a adevărului au dus la cristalizarea câtorva accepţiuni teoretice
distincte ale acestuia. În teoria corespondenţei adevărul este considerat acordul
cunoştinţelor cu realitatea. În Metafizica, Aristotel stabilea că “O enunţare adevărată este
aceea prin care spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este”. În empirismul logic,
aşezat parţial sub semnul adevărului-corespondenţă, adevărul este considerat adecvare a
limbajului la realitate. Într-un izomorfism riguros, propoziţia este reprezentare picturală a
realului. Poziţia logic-empiristă, susţinută de scrierile lui Ludwig Wittgenstein şi de Moritz
Schlick, a primit critici consistente. Mario Bunge apreciază izomorfismul ca inoperant dincolo
de structurile matematice. Realitatea ineficient definită, arată Bunge, depăşeşte în
complexitate teoria şi aceasta din urmă conţine constructe lipsite de corespondent real.
Willard van Orman Quine critică accepţiunea logic-empiristă dintr-o perspectivă holistă.
Corespondenţa trebuie căutată, arată iniţiatorul empirismului pragmatic, la nivelul întregii
teorii, nu al enunţurilor elementare, atomare.
Teoria corespondenţei, în întregul ei, este atacabilă din direcţia inaplicabilităţii ei în logică
şi matematică. Este, de asemenea, neoperaţională în cazul reconstrucţiei logice a teoriilor
factuale. Rămâne, cu toate acestea, prima dintre marile teorii ale adevărului şi între acestea,
teoria cu cea mai mare încărcătură ontologică.
Adevărul coerenţă
În teoria coerenţei, adevărul este considerat concordanţă reciprocă a ideilor. Adevărul-
coerenţă, operaţional în filosofia raţionalistă clasică, este susţinut în filosofia contemporană
tot de unul dintre reprezentanţii marcanţi ai empirismului logic, Otto Neurath, membru al
Cercului de la Viena, nucleul orientării logic empiriste.
Teoria coerenţei evidenţiază importanţa relaţiei dintre propoziţii pentru stabilirea valorii
lor de adevăr. Este, din acest motiv, utilă investigării desfăşurărilor argumentative. Este, din
acelaşi motiv, criticabilă. Ideea adevărului-coerenţă favorizează ample formalizări dar
îngăduie cunoaşterii cu pretenţie de adevăr să se constituie în întregime în relaţia dintre
propriile-i instanţe. Cea mai puternică obiecţie adusă accepţiunii coerentiste a adevărului
vizează posibilitatea existenţei unor sisteme coerente de erori.
Adevărul utilitate
Teoria pragmatică a adevărului îl asumă pe acesta ca utilitate. Principalii susţinători ai
orientării pragmatice sunt Charles S. Peirce şi William James. Pentru Peirce semnificaţia
unui cuvânt este mulţimea consecinţelor lui experimentale şi confirmabile. Pentru James,
adevărul este de natura procesuală. Ideile nu sunt, ci devin adevărate. Adevărul este
procesul de asimilare, validare şi verificare a susţinerilor. Propoziţia este utilă deoarece este
adevărată şi este adevărată deoarece este utilă. Adevărul reliefează utilitatea ideilor.
Obiecţiile epistemologice referitoare la teoria pragmatică vizează amestecul a două
planuri cognitive pe care aceasta îl presupune: planul semantic, de definire a adevărului se
confundă cu planul metodologic. Pragmatismul nu este, din acest punct de vedere, teorie a
semnificaţiei adevărului, ci cale de investigare a aplicabilităţii ideilor teoretice la faptele
particulare.
Din concepţia pragmatică derivă abordarea instrumentalistă a adevărului. St. Toulmin,
reprezentant al noii filosofii a ştiinţei, este susţinătorul unui instrumentalism moderat. Potrivit
lui Toulmin, legile ştiinţei sunt instrumente de inferare asupra caracteristicilor fenomenelor.
Din acest motiv, legile nu pot fi apreciate ca adevărate sau false ci ca operaţionale,
aplicabile. În acest context, interesul epistemologic trebuie reorientat de la adevărul
propoziţiilor la adecvarea conceptelor teoretice utilizate. O variantă radicală a
instrumentalismului este desfăşurată în teoria statistică a deciziei.
Cele trei mari teorii ale adevărului au fiecare zone atacabile şi domenii de mare eficienţă.
Teoria corespondenţei şi teoria coerenţei pot fi complementar utile. Accepţiunea adevărului
drept corespondenţă este folositoare întemeierii adevărului teoriilor. Accepţiunea coerentistă
este eficientă în verificarea adevărului teoriilor. Teoria pragmatică le poate însoţi deopotrivă
pe celelalte două. În abordarea pragmatica, adevarul este privit în dinamica edificării lui.
Celelalte două abordări operează, arată W. James, o ipostaziere a adevărului.
Din teoria coerentistă derivă accepţiunea consensuală a adevărului. Datorată lui Jürgen
Habermas, această orientare interesează direct cercetările din domeniul socioumanului.
Teoria consensului se conturează în proximitatea problematicii competenţei
comunicative. Habermas propune abordarea comunicării prin prisma structurii situaţiilor de
vorbire posibile. În actele umane de comunicare sunt angajate componente sociale,
extralingvistice. În actul de vorbire se dezvăluie dubla structură a comunicării curente:
simultan, cei doi locutori vorbesc unul cu altul şi despre obiect.
Acţiune comunicativă şi discurs
În viaţa socială, comunicarea se poate realiza în două forme: ca acţiune comunicativă şi
ca discurs. În acţiunea comunicativă se transmit informaţii admise problematic ca valide. În
enunţarea unei propoziţii este prezentă implicit intenţia realizării unui consens între locutori,
sub presupoziţia satisfacerii posibile a patru intenţii de validitate: inteligibilitatea expresiei,
adevărul conţinutului, justeţea interacţiunii cu ascultătorii şi veridicitatea exprimării.
Dimensiunea intenţională şi intenţiile de legitimitate caracterizează modelul acţiunii
comunicative pure. Abaterea efectivă de la model se constituie în regulă istorică, arată
Habermas. În discurs nu se transmit informaţii ci se încearcă întemeierea ori respingerea
intenţiilor de validitate ale acestora. În orice discurs se presupune tacit o situaţie de vorbire
ideală, realizabilă prin acte de vorbire aflate la dispoziţia vorbitorilor, în virtutea competenţei
lor comunicative. Situaţia de vorbire ideală exclude contorsiunea sistematică a comunicării şi
coerciţia celui mai bun argument. Este aparenţă transcedentală şi, simultan, condiţie a
vorbirii posibile.
Informaţiile sunt sigure sau nesigure. La nivelul lor, arată Habermas, nu se pune problema
adevărului. Adevărul este o pretenţie de validitate a acţiunilor comunicative, putându-se
constitui, din acest motiv, în obiect de discurs. Importanţa concepţiei habermasiene constă,
arată Andrei Marga (Cunoaştere şi sens, 1984) în evidenţierea premiselor sociale ale
comunicării.
TEORIA ŞTIINŢIFICĂ ÎN DISCIPLINELE SOCIOUMANULUI
În mod curent, în epistemologie teoria ştiinţifică este considerată sistem de propoziţii
logic organizat care sintetizează o anumită cantitate de informaţie referitoare la un domeniu
al realităţii pe care îl descrie şi explică. Teoria ocupă locul central în construcţia ştiinţifică.
Ştiinţa contemporană, definibilă prin ansamblul teoriilor pe care le cuprinde, înaintează
cognitiv printr-o succesiune de teorii. Orice cercetare ştiinţifică urmăreşte elaborarea sau
consolidarea teoriilor ştiintifice. Structurarea conceptelor unei teorii într-un ansamblu coerent
este semn de maturitate disciplinară.
Rolul teoriilor ştiinţifice în creşterea cunoaşterii
Implicarea teoriilor ştiinţifice în creşterea cunoaşterii se realizează, consideră Mario
Bunge, după următoarele direcţii: sistematizarea cunoaşterii, explicarea faptelor prin
intermediul sistemului de ipoteze, extinderea cunoaşterii prin predicţii, sporirea testabilităţii
ipotezelor. În plus, teoriile ştiinţifice orientează cercetarea şi impun stiluri noi de gândire.
Istoria cunoaşterii ştiinţifice înregistrează, în succesiune, trei modele de creştere
cognitivă: modelul categoric-deductiv, modelul inductivist-empiric şi modelul ipotetico-
deductiv. In modelul categoric-deductiv, de origine aristoteliană, ştiinţa este considerată
sistem deductiv de propoziţii ce satisface, pe lângă postulatul deductivităţii, următoarele
postulate: de realitate, de adevăr, de evidenţă. Evoluţia ştiinţei în câmpul disputei filosofice
clasice între raţionalism şi empirism o îndepărtează pe aceasta de modelul categoric-
deductiv. Modelul inductivist-empiric concretizează prescripţiile de ordin cognitiv elaborate de
Francis Bacon. Acest model asumă legile şi teoriile ca rezultat al unui proces de inducţie.
Funcţionalitatea modelului este condiţionată de admiterea faptelor brute, independent de
orice interpretare sau idee preconcepută şi, de asemenea, de derivabilitatea teoriilor din
fapte brute. În câmpul modelului de sorginte baconiană, teoria, obţinută inductiv din
investigarea fenomenelor, nu are caracter ipotetic.
Modelul cronologic următor, ipotetico-deductiv, consideră teoria ştiinţifică drept sistem de
ipoteze. În acest sistem, orice enunţ este supoziţie iniţiala sau consecinţă a supoziţiilor
iniţiale. Teoria ştiinţifică este unitară din punct de vedere sintactic, prin relaţiile logice
evidenţiabile între termenii implicaţi şi, de asemenea, din punct de vedere semantic, prin
referinţa comună a termenilor teoriei. Cunoaşterea contemporană operează preferenţial cu
acest model. Pentru Karl R. Popper teoriile sunt ipoteze provizoriu nefalse şi demersului
cognitiv îi sunt folositoare, dintre acestea, cele mai bogate în conţinut şi cele mai îndrăzneţe.
Teoretic şi empiric în disciplinele socioumanului
Teoria, arată Septimiu Chelcea, este o "construcţie intelectuală prin care un anumit
număr de legi sunt asociate unui principiu din care ele pot fi deduse în mod riguros." [Tehnici
de cercetare sociologică, 2001, pg. 15]. Este un ansamblu de enunţuri cu valoare de adevăr
privind relaţia dintre fenomene. Într-o abordare restrictivă, arată Ioan Mărginean, teoria este
"set de ipoteze şi propoziţii care au forma logică sau matematică şi care sunt avansate
pentru a explica un domeniu al realităţii empirice." [Proiectarea cercetării sociologice, 2000,
pg. 74].
Pentru disciplinele socioumanului, cerinţelele abordării restrictive a conceptului de teorie
sunt dificil, de nu chiar imposibil de satisfăcut, arată Mărginean. Utilizarea limbajului natural
ridică probleme considerabile de definire a termenilor iar valenţele predictive ale teoriilor
socio-umanului sunt îndoielnice. Realitatea socioumanului este caracterizată de un mare
dinamism şi distorsiunile de teoretizare sunt inevitabile. Clara Dan arată că în cazul
investigării socioumanului falsificabilitatea teoriilor îşi pierde statutul de criteriu de
demarcaţie. Acest fapt se datorează imposibilităţii admiterii unei presupoziţii de invarianţă a
fenomenelor menţionate explicit în interdependenţă cu fenomenele studiate.
Relaţia specifică ce se instituie între teoretic şi empiric în sociouman, reflectare a
raporturilor speciale existente între subiect şi obiect, dă trăsăturile caracteristice teoriilor
ştiinţifice ale domeniului. Considerate de Mario Bunge în anii '70 ca subdezvoltate, datorită
deficitului de teorii profunde şi cuprinzătoare care să valorifice materialul empiric existent din
belşug, disciplinele socioumanului au reuşit într-o etapă ulterioară să alăture eficient
teoreticul cu experienţa. Considerată multă vreme nereprezentativă, teoretizarea, chiar
prematură, s-a dovedit utilă, impunându-se în ştiinţele despre om. Disputele legate de
statutul cognitiv al istoriei, prototip ar disciplinelor incapabile să elaboreze teorii riguros
exacte şi legi universal aplicabile a redimensionat interesul pentru teoretic şi teoretizare în
sociouman.
Traian Rotariu şi Petru Iluţ (Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, 1997) evidenţiază
unitatea funcţională pe care teoreticul şi empiricul o alcătuiesc. Autorii subsumează
conceptului de teoretic modelele explicative, ipotezele, teoriile şi reflecţiile cercetătorilor.
Culegerea datelor prin care cercetătorii contactează şi iau în stăpânire realitatea se aşează
sub semnul conceptului de empiric. Orice construcţie teoretică are o minimă bază factuală şi
orice investigaţie empirică presupune un minim suport teoretic, arată Rotariu şi Iluţ. Între cei
doi termeri ai relaţiei se instituie un raport de feed-back pozitiv: teoria potenţează cercetarea
concretă şi constatările empirice suscită formularea ipotezelor şi teoriilor noi. Activitatea
teoretică se concretizează în stabilirea schemelor clasificatoare, formularea conceptelor
complexe şi a problemelor de cercetare, elaborarea de predicţii pe baza ipotezelor şi
interpretarea faptelor empirice. Cercetarea empirică îndeplineşte, arată R.K. Merton, câteva
funcţii: de iniţializare a teoriei prin descoperirea unui fapt uimitor, de reformulare a teoriei, de
orientare a interesului teoretic şi de clarificare conceptuală.
Considerând teoria drept corp de propoziţii articulate în raport de congruenţă, accepţiune
generos acoperitoare a întregului câmp teoretic, Rotariu şi Iluţ identifică trei raporturi posibile
între teoretic şi empiric: de anterioritate, de emergenţă, de posterioritate. Teoriile
socioumanului pot fi slabe sau tari, arată autorii mai sus menţionaţi. Teoriile slabe, vagi şi
flexibile, se potrivesc concretului real fără a-l contura riguros. Teoriile tari, înalt formalizate,
sunt mai degrabă normative decât descriptive în raport cu empiricul. Prezenţa teoreticului în
cercetările empirice poate fi implicită. Presupoziţiile netransparente existente în astfel de
situaţii, frecvente în investigarea socioumanului, sunt periculoase, trebuie conştientizate şi
explicitate.
Elaborarea teoriilor socioumanului
Robert K. Merton îi recunoaşte sociologiei o structură multinivelară, marilor teorii
(structuralism, funcţionalism, materialism, fenomenologie) alăturându-li-se teorii de rang
mediu şi teorii de rang minim.
Achim Mihu (Introducere în sociologie, 1992) indică strategiile fundamentale de
elaborare şi extindere a teoriilor în sociouman: inferare inductivă, inferare deductivă,
abordare compozită şi explicaţie cauzală.
Inducţia şi deducţia, forme specifice diferite de inferare, se presupun reciproc în
demersul de cercetare]. Abordarea compozită admite derularea cercetării prin interacţiunea a
trei stadii: explorativ, descriptiv, explicativ. Carl Gustav Hempel consideră explicaţia cauzală
un tip special al explicaţiei deductiv-nomologice. Forma corectă a celei din urmă, arată S.
Chelcea, este de tipul [L, C] E, unde [L, C], explanans-ul, este alcătuit din legea L,
generalizare a rezultatelor empirice, şi condiţia concretă particulară C, confirmată, iar E,
explanandum-ul, este rezultatul unor investigaţii ştiinţifice. Modurile explicaţiei cauzale
clasice, consideră Mihu [6], sunt reprezentate de căile de cercetare inductiva evidenţiate de
John Stuart Mill, în pofida rezervelor acestuia în privinţa utilităţii lor în cercetarea
socioumanului: metoda concordanţei, metoda diferenţei, metoda variaţiei concomitente,
metoda reziduurilor. Toate variabilele legate cauzal sunt corelate statistic dar nu toate
variabilele corelate sunt legate cauzal, arată Mihu (Introducere în sociologie, 1992). Septimiu
Chelcea consideră că în cunoaşterea socioumanului determinismul trebuie înţeles în sensul
empirismului probabilist. Metafizica probabilistă este fertilă pentru abordarea fenomenelor
sociale.
Petru Iluţ (Abordarea calitativă a socioumanului, 1998) semnalează operaţionalitatea
teoriilor întemeiate în investigarea socialului. Conceptul de teorie întemeiată conotează o
teorie generată în timpul cercetării efective, în interacţiunea dintre culegera datelor şi analiza
lor. Procedura de generare cuprinde, arată Iluţ, patru faze: faza exploratorie, în care se
extrag concepte preliminare din materialul colectat, faza de definire a conceptelor, faza de
reducere şi condensare a enunţurilor şi, respectiv, faza de integrare, în care conceptele
implicate sunt puse în relaţie empiric testabilă.
Gary King, Robert Keohane şi Sidney Verba (Fundamentele cercetării sociale) consideră
că în ştiinţele socioumanului teoria este speculaţie raţională şi precisă asupra răspunsului la
o problemă de cercetare, incluzând motivele pentru care răspunsul propus este corect.
Teoria legată de ipoteze descriptive şi cauzale nu este insensibilă la datele colectate în
desfăşurarea cercetării. Frecvent, cercetătorul identifică forma corectă a teoriei abia după
prelucrarea datelor.
Ştiinţele socioumanului utilizează cu predilecţie limbajul natural. Utilizarea acestuia în
discursul ştiinţific este caracterizată de o creştere a preciziei semantice a termenilor şi de o
mai bună coordonare propoziţională, limbajul matematic, incontestabil util cercetărilor
contemporane, nu este esenţial abordării socioumanului. Limbajul universal al disciplinelor
celui din urmă nu este afectat semnificativ de procedurile de formalizare. Relaţia specială
existentă în acest domeniu între subiectul şi obiectul investigaţiei este reflectată de
indistincţia limbajului obiect de metalimbajul disciplinelor socialului.
Statutul teoriei ştiinţifice în abordarea socioumanului este corelat cu specificul
epistemologic al disciplinelor din acest câmp cognitiv. Similaritatea de natură dintre obiectul
şi subiectul cunoaşterii constituie miezul acestui specific, impregnând necesar întregul
demersurilor investigative.
IPOTEZA ŞTIINŢIFICĂ ŞI STATUTUL ACESTEIA ÎN CERCETAREA SOCIOUMANULUI
Ipoteza ştiinţifică este un instrument indispensabil creşterii cunoaşterii ştiinţifice şi se
regăseşte în aceasta din urmă ca parte a complexelor cognitive constituite deja şi ca item al
procesului de constituire.
Evaluarea ipotezelor ştiinţifice
Ipoteza ştiinţifică este un enunţ cu valoare de adevăr incertă, elaborat pe baza faptelor şi
legilor ştiinţifice cunoscute, în vederea explicării altor fapte, neabordabile direct,
experimental. Utilitatea ipotezei ştiinţifice este dependentă de plasticitatea ei în confruntarea
cu experienţa. În logică, ipoteza este o supoziţie presupusă adevărată în vederea
demonstrării unei teze derivate din aceasta.
Ipotezele sunt construcţii mentale. Legăturile lor cu faptele de observaţie nu sunt univoce
şi nici necesare. În elaborarea unei ipoteze, logica se alătură imaginaţiei, intuiţiei şi voinţei.
Locul ipotezei este, din acest motiv, la graniţa dintre subiectivul context al descoperirii şi
obiectivul context justificativ conturate de Hans Reichenbach. K. R. Popper consideră că
oricărui enunţ ştiinţific trebuie să i se atribuie caracter ipotetic.
Eficacitatea unei ipoteze o legitimează pe aceasta, consideră Ferdinand Gonseth. Pentru
a fi ştiinţific eficientă, o ipoteză trebuie să fie plauzibilă şi testabilă empiric. Plauzibilitatea
ipotezei este indicată de consistenţa sa internă şi de compatibilitatea cu celelalte enunţuri
acceptate în câmpul cognitiv. Testabilitatea presupune operarea exclusiv cu concepte
tangibile experimental.
Testarea empirică a ipotezei se poate face direct sau indirect, după cum în confruntarea
cu experienţa intră ceea ce ipoteza enunţă explicit sau ceea ce aceasta implică. În testarea
directă ipotezele sunt verificate. În testarea indirectă ipotezele sunt confirmate. O ipoteză
verificată este adevărată. O ipoteză confirmată poate fi adevărată întrucât toate consecinţele
sale investigate experimental sunt adevărate. O ipoteză infirmată este o ipoteză cu cel puţin
o consecinţă contrazisă de experienţă. Rezultatul testării constă în constituirea suportului
evidenţial al ipotezei.
Alături de plauzibilitate şi testabilitate, în evaluarea ipotezelor se constituie în criterii
probabilitatea, domeniul de adecvare, precizia adecvării şi potenţialul de descoperire
aferente ipotezei.
Ipoteza este mai bogată în conţinut decât evidenţa. Aceasta din urmă ar trebui să fie
relevantă, adică autentică, demnă de încredere şi adecvată [8]. Validarea teoretică,
înseamnând introducerea ipotezei într-un sistem de enunţuri ce se susţin reciproc,
compensează deficitul informaţional al suportului evidenţial.
Statutul ipotezei în creşterea cunoaşterii
Rolul ipotezei în creşterea cunoaşterii este, în conformitate cu concepţia lui Ferdinand
Gonseth, bine stabilit. Gonseth, reprezentant al neoraţionalismului dialectic, a conturat o
strategie de angajare şi înaintare cognitivă centrată pe articularea triplului orizont al
cunoaşterii cu o procedură de cercetare în patru timpi. Multiplicitatea orizonturilor şi
procedura normală în patru faze alătură sincronicul cu diacronicul în ceea ce Gonseth a
numit teoria autofundării disciplinelor ştiinţifice exacte.
În ştiinţele socioumanului, specificitatea demersului cognitiv se răsfrânge asupra
statutului şi caracteristicilor ipotezei ştiinţifice. Traian Rotariu atenţionează asupra necesităţii
inventarierii atente a tuturor ipotezelor implicate în cercetarea sociologică. Sensibilitatea
actului de cercetare la judecăţi de valoare, sensibilitate caracteristică socioumanului, face din
ipotezele neconştientizate centre de perturbare a ştiinţificităţii demersului cognitiv.
În domeniul socioumanului, arată Rotariu, ipotezele pot fi formulate pe parcursul
desfăşurării cercetării, pe măsură ce se obţin informaţiile. Fără a contrazice strategia
gonsethiană, această posibilitate reclamă flexibilizarea ei, necesară extinderii domeniului ei
de aplicare dincolo de câmpul ştiinţelor exacte.
5.3. Statutul ipotezei în creşterea cunoaşterii
Întreprinzând o analiză a ipotezelor în disciplinele socioumane, Septimiu Chelcea
(Tehnici de cercetare sociologică, 2001) defineşte ipoteza ca formă specifică a gândirii
ştiinţifice care dă posibilitatea trecerii de la cunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor şi la
elaborarea lor. În această accepţiune, ipoteza diferă de principiu, de axiomă, de presupunere
şi de bănuială. Principiul, arată Chelcea, este valabil în virtutea temeinicelor verificări
anterioare, în timp ce verificarea ipotezei este ulterioară elaborării acesteia. O axiomă este
adevărată prin definiţia ei înalt abstractă şi, spre deosebire de ipoteză, nu este direct
testabilă. Presupunerea este un enunţ care are funcţie instrumentală şi nu se confruntă cu
realitatea. Bănuiala este echivalentul ipotezei la nivelul simţului comun.
Ipoteza, mai arată Chelcea, este un enunţ testabil despre relaţia probabilă dintre
variabile. Funcţia ipotezelor constă în obţinerea de cunoştinţe noi. Structura logică a
ipotezelor este de tipul implicaţiei materiale. Falsificarea unei ipoteze nu se face prin
confirmarea altei ipoteze ci printr-o conjuncţie de antecedent adevărat şi consecvent fals. R.
K. Merton indică existenţa în procesul cercetării socioumanului a două tipuri de ipoteze:
ipotezele teoretice, elaborate în timpul revoluţiilor ştiinţifice, şi ipotezele de lucru,
caracteristice perioadelor de ştiinţă normală. Ipotezele teoretice propun interpretări noi
pentru fapte şi fenomene cunoscute şi sunt indirect testabile. Ipotezele de lucru sunt
referitoare la fenomene empirice şi sunt testabile direct. Madelein Grawiz [apud. Chelcea]
diferenţiază ipotezele de lucru, după nivelul de abstractizare, în ipoteze de uniformizare a
cazurilor, ipoteze de corelare empirică şi, respectiv, ipoteze despre relaţiile dintre variabilele
analitice.
În investigarea socioumanului, arată Chelcea, conturarea ipotezelor este fie expresia
experienţei directe a cercetătorului, fie rezultatul unei analogii cu fenomene investigate în
alte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice, fie concluzia unei deducţii cu premisă teoretică.
Considerând teoria sociologică drept sistem de ipoteze cu nivel de maximă generalitate din
care se pot deduce ipoteze de nivel intermediar, la rândul lor premise pentru deducerea
ipotezelor de lucru empiric testabile, această ultimă modalitate de elaborare a ipotezelor
ştiinţifice furnizează posibilitatea verificării indirecte a teoriilor cu grade mari de generalitate.
Elaborarea ipotezelor este dependentă de condiţiile praxiologice ale cercetării, de nivelul de
dezvoltare al disciplinei ştiinţifice şi de calităţile cercetătorului.
În câmpul socioumanului, cercetările cantitative sunt caracterizate de formularea a priori
a ipotezelor în timp ce în cazul cercetărilor calitative ipotezele sunt formulate a posteriori, mai
arată Chelcea. Eficienţa ipotezelor este dependentă de îndrăzneala lor.
Ioan Mărginean (Proiectarea cercetării sociologice, 2001) consideră ipoteza o explicaţie
plauzibilă care devine teorie dacă este confirmată de cercetare. Ocupând o poziţie mediană
între observaţie şi teorie, ipoteza nu consemnează o simplă constatare, nu este predicţie şi
nu se aşează în raport de parte-întreg cu teoria aferentă. Elaborate pe baza cunoştiinţelor
dobândite anterior, ipotezele orientează activitatea de cercetare. Mărginean alătură
ipotezelor teoretice şi ipotezelor de lucru pe care le consideră deopotrivă ipoteze de
cercetare, teoria ipotetică. Aceasta din urmă este o explicaţie adoptată într-un domeniu în
care teoriile nu sunt accesibile prin ipoteze de cercetare, verificabile.
Johan Galtung (Theory and Methods of Social Research, 1987) indică zece condiţii în
care ipotezele ştiinţifice sunt valide: generalitate, complexitate, specificitate, determinare,
falsificabilitate, testabilitate, predictibilitate, comunicabilitate, reproductibilitate şi utilitate.
Utilizarea cu pretenţii de ştiinţificitate a ipotezelor în disciplinele socioumanului presupune
conformarea, cel puţin principială, la aceste condiţii de validitate. În fapt, ştiinţificitatea
demersului investigativ este direct dependentă de caracteristicile ipotezelor utilizate.
Bibliografie
1. Bachelard, Gaston: Dialectica spiritului ştiinţific modern, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984
2. Bauman, Z.: Hermeneutics and Social Science, Gregg Revivals, Hampshire, 1992
3. Bohm, D.: Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995
4. Capra, Fritjof: Taofizica, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995
5. Carnap, Rudolf: Semnificaţie şi necesitate, Ed. Dacia, Cluj, 1972
6. Cassirer, E., Eseu despre om, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
7. Culianu, I.P.: Experienţe ale extazului, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998
8. DeKetele, J. M., Roegiers, X.: Methodologie du recueil d'informations, De Boeck-
Wesmael, Bruxelles, 1993
9. Einstein,Albert: Cum văd eu lumea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992
10. Flonta, M.: Cognitio , Ed. ALL, Bucureţti, 1994
11. Flonta, Mircea: Perspectivă filosofică şi raţionalitate ştiinţifică, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985
12. Foucault, M.: Arheologia cunoaşterii, Ed. Univers, 1999
13. Galtung, J., Theory and Methods of Social Research, Cambridge, 1987
14. Galtung, J.: Methodology and Development, Christian Ejlers, Copenhagen, 1988
15. Habermas, J.: Cunoaştere şi comunicare, Ed. Politică, Bucureşti, 1983
16. Heisenberg, Werner: Paşi peste graniţe, Ed. Politică, Bucureşti, 1977
17. Hollis, M.: Introducere în filosofia ştiinţelor sociale, Ed. Trei, Bucureşti, 2001
18. Iluţ, P.: Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
19. King, G., Keohane, R., Verba, S.: Fundamentele cercetării sociale, Ed. Polirom,
Bucureşti, 2000
20. Kuhn, Thomas: Structura revoluţiilor ştiinţifice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976
21. Lorenz, K.: Aşa-zisul rău, Humanitas, Bucureşti, 1998
22. Lorenz, K.: Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1996
23. Lupasco, S.: Logica dinamică a contradictoriului, Bucureşti, Editura Politică, 1982
24. Lyotard, J.-F.: Condiţia postmodernă, Ed. Babel, Bucureşti, 1993
25. Marga, A.: Cunoaştere şi sens , Ed. Politică, Bucureşti, 1984
26. Marga, Annrei: Introducere în filosofia contemporană , ED. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988
27. Moles, Abraham, A.: Sociodinamica culturii,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974
28. Nicolescu, B.: Transdisciplinaritatea, Iaşi, Editura Polirom, 1999
29. Pârvu, Ilie: Existenţă şi realitate în ştiinţă şi filosofie, Ed. Politică, Bucureşti, 1977
30. Pârvu, Ilie: Introducere în epistemologie , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1984
31. Pârvu. Ilie: Teoria ştiinţifică , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
32. Pauwels, L., Bergier, J.: Dimineaţa magicienilor, Ed. Nemira, Bucureşti, 1994
33. Popelard, M.D., Vernant, D.: Marile curente în filosofia ştiinţelor, Ed. Institutului
European, Iaşi, 1999
34. Popper, Karl, R.: Logica cercetării, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
35. Quivy, R., Van Campenhondt, L.: Manuel de recherche en sciences sociales, Dunod,
Paris, 1988
36. Rotariu, T., Iluţ P.: Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
37. Russell, Bertrand: Problemele filosofiei, Ed. ALL, Bucureşti, 1995
38. Sayer, A.: Realism and Social Science, Sage Publicatoins, London, 2000
39. Sorea, D.: Epistemologia socioumanului. Caiet de seminar, Brasov, Ed. Universitatii
Transilvania, 2005
40. Studdert-Kennedy G.: Evidence and Explanation in Social Science,
Routledge&Kegan Paul, London, 1975
41. Trigg, R.: Înţelegerea ştiinţei sociale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1996
42. von Wright, G.H.: Explicaţie şi înţelegere, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995
43. von Wright, G.H.: Normă şi acţiune, Ed. Şt. Şi Encicl., Bucureşti, 1982
44. Ward, S.C.: Reconfiguring Truth, Rowman&Littlefield Publishers, Inc., Lanham, 1996
45. Weber, M.: Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
46. Winch, P.: The Idea of a Social Science, Routledge&Kegan Paul, New Zork, 1970
47. ***: Cunoaşterea faptului social, Ed. Politică, Bucureşti, 1972
48. ***: Epistemologia ştiinţelor sociale, Ed. Politică, Bucureşti, 1981
49. ***: Epistemologie. Orientări contemporane,Ed. Politică, Bucureşşti, 1974
50. ***: Perspective filosofice în abordarea fenomenelor sociale, Ed. Academiei RSR,
Bucureşti, 1983
51. ***: Philosophy of the Social Sciences, Random House, New York, 1963
52. ***: Postmodernismul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995
53. a***: Sociology for the Twenty-first Century, University of Chicago, 1999
54. ***: Teoria cunoaşterii ştiinţifice , Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1982
55. ***: Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării, Ed. Politică, Bucureşti, 1988
56. Sorea, D.: Epistemologie generala. Caiet de semniar, Repr. Universitatii Transilvania
din Brasov, 2000
57. Sorea, D.: Epistemologia socioumanului. Caiet de seminar, Edit. Universitatii
Transilvania din Brasov, 2005