Post on 16-Jan-2016
description
CURS 2
CE ESTE UNIUNEA EUROPEANĂ
1. Scurtă privire asupra Europei2. Ce este Uniunea Europeană?3. Despre integrarea europeană.4. Adâncirea integrării şi extinderea Uniunii.5. Procesul politico-juridic în Uniunea Europeană.6. Uniunea Europeană: putere mondială sau “gigant provincial”?
1. Scurtă privire asupra Europei
Continentul European are la bază – potrivit legendei – povestea de iubire dintre tânăra şi
frumoasa prinţesă feniciană Europa şi Zeus care era divinitatea supremă a grecilor. Se spune că,
într-o zi, pe când fecioara se juca pe plaja mediteranei, Zeus a zărit-o şi s-a îndrăgostit de ea.
Pentru a o cuceri, acesta s-a transformat într-un taur alb şi blând, amestecându-se printre animalele
aflate prin preajmă. Impresionată de blândeţea taurului, prinţesa a început să-l mângâie şi s-a aşezat
pe spatele lui. Profitând de naivitatea fetei, Zeus a răpit-o şi a purtat-o pe spatele lui până în insula
Creta, unde şi-a dezvăluit identitatea. Împreună au avut trei fii: Minos, Sarpedon şi Radamante.
Apoi, Zeus a căsătorit-o cu regele Cretei, Europa devenind astfel prima regină a Cretei.
Etimologic, Europa are mai multe accepţiuni, dar cea mai răspândită este cea potrivit căreia
cuvântul „Europa” provine din cuvintele greceşti „eury” – lerg şi „ops” – viziune, privire.
Aşadar, numele de Europa” a fost creat de grecişi nu desemna, la început, decât partea de
Sud-Est a continentului vecină cu Asia. Apoi, numele a fost extins ţărilor din Nordul Mediteranei,
celor vecine Oceanului Atlantic şi, în sfârşit, celor din Centru şi Est pe măsură ce acestea intrau în
contact cu civilizaţia mediteraneană.
E un termen geografic, care nu implica ideea unei comunităţi între locuitorii săi. Abia
în epoca modernă, când popoarele Europei au fost comparate cu cele de pe alte continente, le-a fost
recunoscut europenilor un fond comun de sentimente şi obiceiuri, care le-a conferit conştiinţa unei
comunităţi europene.
Europa este continentul cel mai mic: 10 mil. km2 . Este separată de Asia de im istm
larg de 4300 km, este separată de Africa de Marea Mediterană. De America o separă
Oceanul Atlantic.
Relief accidentat în Sud (Alpii, Pirineii, Apeninii), Centru (CArpaţii) şi Peninsula
Scandinavă: câmpii în Vest, Centru şi Est.
Popoarele Europei au cunoscut toate perioadele pre-istorice (paleoliticul, neoliticul şi
epoca bronzului - ca construcţiile sale megalitice din Micene şi epoca fierului) şi istorice (după
apariţia scrisului): antică, feudală, modernă şi contemporană.
Documentele scrise unde apar numele popoarelor sunt opera grecilor şi romanilor şi
se raportează cu deosebire la războaiele acestora.
Numele de greci le-a fost dat elenilor de către romani.
Europa geografică este un continent care, potrivit expresiei fostului preşedinte al Franţei,
generalul de Gaulle, se întinde de la Atlantic la Urali. Din punct de vedere politic, ea cuprinde cele
46 de state membre ale Consiliului Europei. Aşadar, Europa nu se reduce la Uniunea Europeană,
chiar şi atunci când aceasta va cuprinde 29, 30 sau mai multe ţări.
Până în urmă cu câţiva ani se aprecia că, în sensul cel mai larg, Europa este o civilizaţie
unitară, derivată dintr-o tradiţie iudeo-creştină împărtăşită. Acum, o asemenea evaluare este
depăşită, urmare a încorporării şi a dimensiunii musulmane. Turcia, Albania şi Bosnia-Herţegovina
(parţial) sunt ţări musulmane şi care, în plus, şi-au exprimat voinţa de integrare în Uniunea
Europeană.
O definiţie occidentală a Europei a fost asociată cu Roma şi moştenirea sa istorică –
catolicismul. Dar, tradiţia creştină a Europei a înglobat de asemenea Bizanţul şi tradiţia sa
ortodoxă. De aceea, pe bună dreptate, fostul Papă, Ioan Paul al II-lea, vorbea despre catolicism şi
ortodoxism ca despre doi lobi ai aceluiaşi plămân – creştinismul. Aşadar, civilizaţia europeană
este mai mult decât Europa lui Carol cel Mare, adică Europa Occidentală.
După dispariţia sau prăbuşirea marilor civilizaţii orientale şi nord-africană-chineză,
mesopotamiană, asiro-babiloniană sau egipteană – Europa a devenit leagănul noilor civilizaţii:
greco-romană, bizantină, germanică. Din Europa au pornit marile descoperiri geografice şi tot
aici au avut loc primele revoluţii burgheze, precedate de Iluminism şi Renaştere. Aici s-au creat
primele state naţionale centralizate. Într-o lucrare apărută, în 1998, întitulată “The wealth and
poverty of Nations”, David Landes spune că “în ultima mie de ani, Europa a constituit
motorul dezvoltării şi al modernizării”. La rândul său, omul politic american Zbigniew
Brzezinski, fost consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Carter, în cartea sa
“Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice”, publicată în 1997,
afirma că “în ultimii 500 de ani, Europa a fost centrul de putere a lumii. Pe căi diferite, în perioade
2
diferite, popoarele Eurasiei – dar mai ales acelea de la extremitatea ei vest-europeană – au pus
stăpânire şi au dominat celelalte regiuni ale lumii”.
Atunci când vorbim de Europa, nu putem omite faptul că ea a cunoscut şi perioade negre:
inchiziţia şi războaiele religioase, cele două conflagraţii mondiale, precum şi fascismul şi
comunismul.
Sfârşitul celui de-al II-lea război mondial a însemnat pentru Europa nu numai zdrobirea
fascismului german, care urmărea instaurarea dominaţiei mondiale, ci şi separarea
continentului în cele două blocuri militar-politice şi economice opuse. De o parte, în Răsărit,
Tratatul de la Varşovia şi CAER-ul; de altă parte, în Vest, NATO şi Piaţa Comună. Această
separare a avut consecinţe catastrofale pentru ţările din Centrul şi Estul Europei înglobate în sfera
de influenţă sovietică, atât din punct de vedere politic, cât şi economic şi social-cultural. Aceasta a
însemnat instaurarea, în aceste ţări, a comunismului totalitar, înapoiere economică şi un nivel de
trai extreme de modest. Aşadar “Cortina de Fier” şi ridicarea Zidului Berlinului exprimau
separaţia totală între două sisteme social-politice rezultate în urma războiului. Nimeni nu ne-a
întrebat de care parte a “cortinei” am dori să ne poziţionăm. Totul a fost hotărât la Conferinţa de la
Ialta (februarie 1945) între Stalin, Churchill şi Roosevelt, precum şi la Moscova între Stalin şi
Churchill. Atunci s-a hotărât şi soarta României.
Ocupată de armata sovietică, în ciuda faptului că a întors armele împotriva Germaniei hitleriste
prin insurecţia militară de la 23 august 1944, România s-a aflat timp de 45 de ani de partea
răsăriteană a “Cortinei de Fier ”. Dominaţia Uniunii Sovietice asupra României a încetat pe etape:
I. În 1957, odată cu retragerea Armatei Roşii de pe teritoriul României;
II. În 1964, când a fost adoptată cunoscuta “Declaraţie din aprilie”, prin care PCR îşi
manifesta independenţa faţă de PCUS, iar România a trecut la revalorizarea unei
moşteniri cultural-istorice cu tentă patriotică, naţională.
III. După Revoluţia din Decembrie 1989, când ţara s-a orientat spre valorile democratice
occidentale şi structurile acesteia, respective, NATO şi Uniunea Europeană.
Rolul şi destinul Europei nu pot fi privite izolat de restul lumii şi mai ales de competiţia în
care se află cu Statele Unite: în plan economic, politic, cultural şi geo-strategic. Pentru Europa,
Statele Unite au fost, în secolul XX, sprijin în două războaie mondiale şi protector în perioada
“războiului rece”. Acum, Statele Unite au devenit pentru Europa partener şi competitor pe arena
mondială.
3
Europa nu poate face abstracţie de afirmaţia fostului secretar al Departamentului de Stat al
Americii, Henry Kissinger, care spunea că “în zorii noului mileniu, Statele Unite se bucură de o
pre-eminenţă cu care nu ar fi în măsură să rivalizeze nici cele mai mari imperii din trecut. Fie că
este vorba de armament sau dinamism economic, de ştiinţă sau tehnologie, de învăţământ superior
sau cultură populară, America exercită un ascendent fără precedent asupra ansamblului planetei”.
Aşadar, şi asupra Europei.
La sfârşitul secolului trecut, potrivit spuselor lui H. Kissinger, America a jucat un rol pe care
Europa n-a fost în măsură să-l egaleze:
A fost sursă şi garant al evoluţiilor democratice, erijându-se în judecător important în
problematica apărării drepturilor omului, desfăşurarea alegerilor şi funcţionarea statului
de drept;
A jucat un rol esenţial în “îndiguirea comunismului” şi accelerarea proceselor care au
condus, la sfârşitul anilor ’80, la prăbuşirea regimurilor totalitare în Europa Centrală şi
de Est, odată cu înscrierea lor în tranziţia spre democraţie şi economia de piaţă;
A dominat sistemul financiar internaţional, dispunând de cel mai important rezervor de
capital, precum şi de o piaţă atrăgătoare pentru investiţii şi exporturi străine;
Cultura americană şi-a impus norme în materie de gusturi şi preferinţe lumii întregi, fie
că este vorba de filme, muzică, dans sau INTERNET;
A arbitrat conflicte în mai multe puncte fierbinţi ale globului: Europa (Cipru, Bosnia-
Herţegovina, Kosovo), în Asia, Africa şi Orientul Apropiat, permanentizându-şi
prezenţa militară în puncte strategice ale planetei.
După transformările social-politice din Europa Centrală şi de Est, ambiţiile Europei s-au
schimbat. Ea doreşte să joace şi un rol politic, pe măsura forţei sale economice.
La confluenţa dintre secolele 20 şi 21, însăşi harta geografică a Europei a suferit şi
suferă modificări esenţiale. Şeful Departamentului de studii ruseşti şi euro-asiatice de la Centrul
de Studii Strategice şi Internaţionale din Washington, D.C. afirma în anii 90 că “dacă, la sfârşitul
secolului harta Europei va mai fi cea de azi, cred că aceasta se va întâmpla doar printr-o minune”.
Iar între problemele care vor afecta configuraţia Europei, acesta menţiona între altele:
- Grupurile etnice, care se străduiesc să-şi câştige independenţa sau chiar autonomia;
- Segmentele prospere (regiunile) ale statelor existente care încearcă să se debaraseze
de zonele cele mai sărace;
- State mai mari care îşi extind sfera de influenţă asupra unora dintre vecinii săi.
4
În anii ’90 am asistat la:
- Dezmembrarea Cehoslovaciei şi apariţia a două state noi: Republica Cehă şi
Slovacia.
- Dezmembrarea R.S.F. Iugoslavia în 5 state: R.F. Iugoslavia, Macedonia, Bosnia-
Herţegovina, Croaţia şi Slovenia. Ulterior, R.F. Iuglsoavia a devenit Uniunea
Serbia-Muntenegru pentru ca, urmare referendumului din 2006, Muntenegru să
devină el însuşi stat independent. Aşadar, dintr-un stat multinaţional, pe parcursul a
15 ani, s-au format 6 state naţionale.
- Autodizolvarea Uniunii Sovietice şi dobândirea independenţei de către fostele
republici sovietice.
Experţii în probleme europene sânt de părere că „nimeni nu ştie ce va urma”. Totuşi, se
avansează unele presupuneri, care trebuie luate ca atare:
- Apariţia unor noi state exotice, cum ar fi Republica Italiei de Nord, Confederaţia
Luxemburgului şi Belgiei de Est, Republica Populară Semi-Autonomia Bască,
Regatul Scoţiei şi Noua Dalmaţie.
- O nouă schimbare a graniţelor în cadrul fostei Uniuni Sovietice, care ar antrena
reîncorporarea Republicii Belarus în Rusia, o dezmembrare a Ucrainei şi Unirea R.
Moldova cu Ucraina. Deja Crimeea – parte importantă a Ucrainei, în urma unui
cadru făcut de N.S. Hruşciov, dar cu populaţie majoritară rusofonă – s-a constituit
într-o regiune autonomă.
- Ascensiunea „naţiunilor economice”, în cadrul cărora influenţa economică a ţărilor
dictează acţiuni politice şi sociale în ţări cu economii mai slabe. Germania, care are
ascendent asupra Sloveniei, Croaţiei şi regiunii Moravia, inclusă în Republica Cehă.
În egală măsură, pătrunderea capitalului austriac în regiune, inclusiv în România –
urmare a unor privatizări agresive – conduc la ideea reconstituirii fostului Imperiu
austro-ungar.
- O serie de legături etnice peste frontierele politice, cum ar fi cazul Transilvaniei
Serbiei şi Slovaciei. Publicistul Gerald Celente de la „The Trends Journal” prezice
că „harta Europei va arăta în mare măsură ca cea din jurul anului 1913. Vom asista
la divizări continue”.
Din acest punct de vedere Belgia este un bun exemplu despre care unii afirmă că s-ar putea
să nu mai existe în forma sa actuală, în prima parte a acestui secol:
5
- Belgia este puternic afectată de tendinţele centrifuge ale sectoarelor valon şi
flamand, primul orientându-se spre Franţa, iar al doilea spre Olanda. Există şi un
sector de origine germană, care se orientează spre Germania.
- Bruxell-ul ar rămâne un important oraş-stat, precum în Evul Mediu.
Acelaşi publicist vede posibilă transformarea Italiei în trei ţări, a Germaniei în şase sau
şapte, a Spaniei în două. „Vom asista la existenţa unei Europe foarte destabilizate, cu ţări foarte
xenofobe şi la formarea unei alianţe de naţiuni musulmane care va semăna cu existenţa Aliaţilor şu
Puterilor Centrale, în timpul primului război mondial. Europa nu va fi, nicidecum, un loc unde să
vrei să trăieşti”. Este, desigur, o viziune pesimistă, care nu ţine seama de rolul stabilizator al
Uniunii Europene şi al NATO pe continentul european.
Directorul Departamentului de cartografie de la National Geografic afirmă că
supraveghează cu mare atenţie, dar şi cu dificultate, 19 zone din Europa unde există probabilitatea
unor schimbări.
Să vedem, acum, harta politică a Europei de azi:
27 de ţări sunt membre ale Uniunii Europene: Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru,
Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia,
Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, R. Cehă,
România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia şi Ungaria;
Turcia şi Croaţia au început negocierile de aderare în 2005. Dintre acestea,
Croaţia are şanse să adere spre orizontul anilor 2009-2010. În ceea ce priveşte
Turcia, negocierile vor dura circa 10-15 ani, din cauza unor probleme politice
serioase..
Aderarea Croaţiei, care dispune de o economie de piaţă funcţională, a fost întârziată –
potrivit oficialilor europeni – de lipsa de progrese în colaborarea cu Tribunalul Penal Internaţional
pentru fosta Iugoslavie. După capturarea în Insulele Canare a generalului croat Ante Gotovina, cu
sprijinul autorităţilor croate, drumul Croaţiei spre UE a fost deschis.
La rândul său, Turcia nu se bucură de o susţinere unanimă în privinţa aderării, fapt pentru
care orizontul de timp pentru aderare este ceva mai îndepărtat.
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM) este al treilea stat fost-
iugoslav, după Slovenia şi Croaţia, care se apropie de Uniunea Europeană. La
Consiliul European din decembrie 2005, de la Bruxelles, Macedonia a obţinut
statutul de ţară candidată la aderare, dar nu a început încă negocierile de aderare.
6
Albania, Serbia şi Bosnia-Herţegovina sunt membre ale Consiliului Europei şi
sunt pe cale să semneze un Acord de Stabilizare şi Asociere cu Uniunea Europeană
– prima treaptă în drumul spre aderare. Aderarea acestora este însă legată de
capacitatea de absorbţie a Uniunii Europene.
În anul 2004, Uniunea Europeană a iniţiat aşa-numita “politică europeană de vecinătate”,
care prevede o colaborare strânsă cu Republica Moldova, Georgia şi Ucraina, dar nu şi
includerea pe ordinea de zi a problemei aderării acestora. În ciuda faptului că toate cele trei ţări şi-
au exprimat opţiunea pentru aderare, reacţia Uniunii a fost, deocamdată, rezervată. Programul
Uniunii Europene prevede crearea, în jurul său, a unei zone paşnice, economic dezvoltate, pe baza
unor valori comune şi preîntâmpinarea apariţiei unor noi linii de demarcaţie în Europa.
Două ţări europene, Islanda şi Norvegia, sunt încă membre ale Asociaţiei Europene
a Liberului Schimb (AELS) şi ale Spaţiului Economic European; Norvegia a refuzat
de două ori, în 1972 şi 1994, aderarea la UE, prin referendum naţional şi exclude o
nouă candidatură până în 2009;
Elveţia, care are unul din cele mai ridicate niveluri de trai din Europa, a refuzat şi ea
să adere la Uniunea Europeană, dar este membră a Consiliului Europei;
Rusia are un Acord de Parteneriat cu Uniunea Europeană şi este greu de spus dacă
va adera cândva la U.E. Unii lideri europeni sunt de părere că acest lucru nu se va
întâmpla niciodată. Rusia dispune de uriaşe resurse naturale, este membru
permanent al Consiliului de Securitate şi doreşte să se afle pe picior de egalitate cu
Uniunea şi nu în subordinea acesteia. Totuşi, în cursul anului 2005, preşedintele
Vladimir Putin a afirmat că aşteaptă o eventuală invitaţie din partea Uniunii pentru a
se pronunţa;
Azerbaidjanul şi Armenia sunt membre ale Consiliului Europei, dar au slabe
perspective pentru aderarea la Uniune;
Muntenegru, care s-a desprins din Uniunea Serbia-Muntenegru, urmează să solicite
statutul de membru al Consiliului Europei şi să semneze un Acord de Stabilizare şi
Asociere cu Uniunea Europeană;
Belarus este singura ţară europeană căreia i s-a refuzat, din cauza situaţiei politice
interne, statutul de membru al Consiliului Europei.
7
2. Ce este Uniunea Europeană ?
Uniunea Europeană (U.E.) reprezintă – prin organizare şi obiective – cea mai
complexă structură politică şi economico-monetară, existentă pe continentul European.
Dintre toate structurile europene (UE, NATO, UEO, Consiliul Europei, OSCE), Uniunea
Europeană reprezintă organismul cheie.
Uniunea şi-a început activitatea sub această denumire la 1 noiembrie 1993, urmare
intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht (semnat în 1992).
Uniunea reuneşte la ora actuală: 20 republici şi 7 monarhii constituţionale (Belgia,
Danemarca, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Spania şi Suedia) – toate democraţii.
Uniunea Europeană numără aproximativ 500 milioane, reprezentând aşadar o importantă
piaţă, care-şi propune să joace şi un rol politic de seamă pe plan internaţional.
Uniunea reprezintă primul partener comercial în schimburile internaţionale.
Preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Durao Barosso, afirma recent că
Uniunea Europeană nu este la fel ca orice altă organizaţie internaţională veche şi nici nu este un
superstat. Uniunea ar putea deveni „un imperiu non-imperial”, o „construcţie specială
unică în istoria omenirii”, construită pe baza participării voluntare şi nu pe cuceriri
armate.
Cele 27 state membre au decis să coopereze deplin şi să-şi pună în comun suveranităţile,
fără ca membrii săi să-şi piardă identităţile naţionale.
Câteva considerente:
În martie 2007, la împlinirea a 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma, prin
care luau fiinţă Comunitatea Economică Europeană şi EURATOM-ul – preşedintele
Comisiei Europene afirma că Europa a fost o forţă pozitivă, un exemplu de
libertate şi solidaritate.
Se poate aprecia că, în scurta istorie a Europei după cel de-al doilea război mondial,
Uniunea Europeană constituie o “poveste de succes”. Simplul fapt că nici o ţară
care, din 1957 şi până în prezent a aderat la acest proiect, nu a cerut să iasă din
Uniune – în ciuda constrângerilor impuse de normele şi standardele comunitare – este
semnificativ, dovedind perenitatea acestei construcţii.
8
Dacă ar fi să luăm doar situaţia Irlandei, Greciei, Spaniei şi Portugaliei care, în momentul
aderării aveau o medie a PIB/locuitor de aproximativ 50% din media la nivel comunitar, putem
lesne constata saltul economic uriaş pe care aceste ţări l-au realizat după aderarea lor la Uniune.
O asemenea perspectivă este încurajatoare pentru ţările din Europa Centrală şi de Est, care
au aderat, în 2004 şi 2007, la Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană a fost, înainte de toate, un proiect politic şi, apoi, unul economic.
Proiectul politic a urmărit:
a) menţinerea păcii, stabilităţii şi securităţii pe continent, în condiţiile promovării
unor valori democratice comune. Pentru ţări care cunoscuseră ororile a două
războaie mondiale, un asemenea obiectiv avea o importanţă vitală;
b) lărgirea spaţiului de securitate, acordându-se sprijin transformărilor democratice
în ţările din Europa Răsăriteană şi tranziţiei acestora spre economia de piaţă prin
împingerea spre est a graniţelor externe ale Uniunii;
c) obţinerea unei relative independenţe politice faţă de Statele Unite, urmare
creşterii forţei sale economice şi comerciale;
Componenta economică a acestui proiect a vizat crearea cadrului necesar – prin Piaţa
Internă, Uniunea Economică şi Monetară, Politica Agricolă Comună – pentru realizarea unei
creşteri susţinute, care să asigure ridicarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, coeziunea economică
şi socială ca factor esenţial al stabilităţii interne a ţărilor membre.
Întreaga evoluţie a Uniunii Europene a fost marcată de ciocnirea dintre două
viziuni, dintre două modele ale construcţiei europene.
a) Un prim exemplu este ciocnirea dintre modelul social şi cel liberal. Această ciocnire
a tensionat relaţiile dintre guvernele ţărilor membre, dar şi pe cele dintre principalele instituţii
europene: Comisie, Consiliu şi Parlament. Franţa şi Germania, de exemplu, sunt susţinătoare
fervente ale modelului Europei sociale, în timp ce Olanda, Marea Britanie, Austria, Italia şi Irlanda
favorizează modelul liberal. Este semnificativ că fostul prim-ministru conservator Margaret
Thatcher a refuzat să semneze, în 1989, Carta Socială, până la venirea la putere, în Marea Britanie,
a Partidului Laburist, condus de Tony Blair.
b) O viziune diferită a existat şi în legătură cu evoluţia Uniunii: Franţa şi Germania
favorizează o organizare mai integraţionistă, de tip federalist, în timp ce Marea Britanie
înclină mai degrabă spre o integrare suplă, “á la carte”, care să aibă ca rezultat o zonă
lărgită de comerţ liber.
9
De fapt, această poziţie a Marii Britanii a fost vizibilă încă de la înfiinţarea CEE, când
a preferat o zonă de comerţ liber, întruchipată de AELS, pe care a şi iniţiat-o.
Uniunea Europeană oferă oportunităţi, creează cadrul necesar pentru
prosperitatea economică a cetăţenilor, dar nu este o „societate de binefacere”.
Fiecare ţară trebuie să-şi asigure condiţiile pentru dezvoltarea economică, creşterea
productivităţii şi modernizarea economică pentru ca, pe această bază să se
înregistreze şi o creştere a nivelului de trai al populaţiei. De aceea se şi menţin
decalaje semnificative între nivelul de dezvoltare economico-socială a ţărilor
membre.
Un recent raport al Comisiei Europene asupra Protecţiei şi Incluziunii Sociale, pentru
perioada 2004 – 2006 arată că unu din şase europeni trăieşte în sărăcie.
- În Cehia şi Suedia, doar 9 – 10% din populaţie sunt săraci;
- În schimb, în Lituania şi Polonia, populaţia săracilor depăşeşte 20%.
Raportul mai relevă că unul din zece europeni este şomer, cea mai înaltă rată a
şomajului – în Cipru.
10% dintre europeni trăiesc în familii formate doar din şomeri.
Femeile spaniole şi bărbaţii suedezi sunt cei mai longevivi.
Femeile române au cele mai mici speranţe de viaţă
Unii analişti economici sunt de părere că, în ultimii ani, fenomenele de divergenţă
din Uniune le-au dominat pe cele de convergenţă, aducând ca exemple:
introducerea monedei unice; spaţiul Schengen; politica comună în materie de
educaţie, cercetare şi dezvoltare tehnologică; ratificarea Tratatului
Constituţional; deschiderea pieţei serviciilor, care să facă faţă provocărilor
globalizării, etc.
Este cert că Uniunea Europeană a confirmat viabilitatea sa din punct de vedere
economic şi politic. Ţările membre au obţinut, în timp, un înalt grad de dezvoltare
şi prosperitate. Cu toate acestea, obiectivul stabilit prin Agenda Lisabona privind
ridicarea competitivităţii şi ocuparea forţei de muncă încă nu a fost îndeplinit.
Ritmul de creştere economică este scăzut sau chiar stagnează în ţări fondatoare ale
Uniunii, precum: Franţa, Germania şi Italia.
10
Asistăm la o îndepărtare de Uniunea Europeană a cetăţeanului de rând, o
slăbire a interesului opiniei publice faţă de construcţia europeană, odată cu
diminuarea încrederii în instituţiile europene.
Un asemenea fenomen ar putea avea drept cauze principale:
a) Birocraţia sufocantă de la Bruxelles, în care cetăţeanul vede o armată de
funcţionari bine plătită, care cheltuieşte fonduri substanţiale din bugetul Uniunii, în
loc ca acestea să fie destinate unor proiecte de dezvoltare, educaţie şi cercetare.
b) Volumul imens de documente (directive, reglementări, rezoluţii) emise de
instituţiile comunitare, elaborate de experţi pentru experţi, în al căror hăţiş cetăţeanul
obişnuit, inclusiv oamenii de afaceri, se descurcă tot mai greu. Nu întâmplător, noul
preşedinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Baroso, şi-a propus – cu prilejul
investirii din 2004 – reducerea drastică a numărului de asemenea documente, care
afectează funcţionarea eficientă a Uniunii şi o îndepărtează de cetăţean.
c) Caracterul neinteligibil pentru cetăţean al conţinutului tratatelor Uniunii. De
altfel, s-a apreciat că aprobarea de către francezi a Tratatului de la Maastricht din
1992 doar cu 51% din voturile exprimate într-un referendum naţional s-a datorat
caracterului greoi şi prea stufos al acestui document fundamental pentru Uniunea
Europeană. Într-o asemenea logică s-a înscris preocuparea pentru elaborarea unui
Tratat Constituţional, care să reunească într-o formă concisă şi inteligibilă pentru
cetăţean a prevederilor de bază ale tuturor Tratatelor anterioare, care au asigurat
funcţionarea Uniunii.
d) O anumită “prăpastie” care s-ar fi creat, în timp – urmare, îndeosebi, unei lipse
de comunicare – între liderii politici ai Uniunii Europene şi cetăţeni. Un
asemenea argument a fost avansat îndeosebi după respingerea Tratatului
Constituţional în cadrul referendum-urilor din 2005 în Franţa şi Olanda. Pe seama
acestor lideri, cetăţenii pun atât recesiunea din ţările dezvoltate ale Uniunii, cât şi o
evoluţie prea accelerată a procesului de lărgire, care le-ar afecta “acquis-ul social” de
care cetăţenii UE au beneficiat în ultimele decenii.
Din păcate, liderii vest-europeni nu au explicat cetăţenilor din propria ţară că
bunăstarea lor economică şi socială se datorează, în bună măsură, deschiderii pieţelor în Europa
Centrală şi de Est. Este foarte probabil că, dacă nu ar fi avut aceste pieţe, Uniunea Europeană s-ar
fi confruntat cu o gravă criză economică şi implicit cu o scădere a nivelului de trai al populaţiei.
11
Mai mult decât atât, o parte a opiniei publice europene acuză lipsa unor lideri
vizionari – aşa cum au fost, cândva, Charles de Gaulle, Francois Mitterand, Konrad Adenauer şi
Helmut Kohl – în măsură să facă faţă marilor provocări la care este supusă, azi, construcţia
europeană, în condiţiile globalizării. Cetăţenii europeni se întreabă “Quo vadis Europa”? şi aşteaptă
de la liderii Uniunii răspunsuri convingătoare şi responsabile. Aceste răspunsuri ar trebui să
reflecte o convergenţă între opţiunile strategilor Uniunii şi cetăţeni şi să se refere atât la
ameliorarea funcţionării instituţiilor şi mecanismelor comunitare, cât şi la măsuri adecvate în
scopul creării unei Europe mai puternice şi democratice, apropiate de cetăţeni şi de problemele
acestora.
e) Uniunea Europeană este o structură birocratică, greoaie şi care face eforturi serioase
să devină mai eficientă. În plus, Comisia, care propune actele normative ale Uniunii, este supusă
unei puternice presiuni din partea a cca. 15.000 lobyşti, care-şi desfăşoară activitatea la Bruxelles,
reprezentând diverse grupuri de interese. Ceea ce li se reproşează oficialilor Comisiei este că, prea
adesea, aceştia îşi apleacă urechea la interesele patronilor, ale industriaşilor şi oamenilor de afaceri
şi mai puţin la interesul public.
Uniunea se confruntă, în plan politic, ca două mari perioade: ultra naţionalismul în
vechile state membre şi populismul în Europa Centrală şi de Est. Ultranaţionalismul
este hrănit de incapacitatea guvernelor democratice de a găsi soluţii concrete
problemelor reale ale cetăţenilor, precum şomajul, dificultăţile sistemului sanitar şi
al asistenţei sociale, criza educaţiei, corupţia elitelor, îmbătrânirea populaţiei şi
fluxul de imigranţi, creşterea criminalităţii şi a sentimentului de insecuritate.
În Europa Centrală şi de Est câştigă teren populismul şi naţionalismul. Revista americană
de politică externă „Foreign Affairs” aprecia că în ţări, precum Polonia, Slovenia, Lituania şi R.
Cehă – recent intrate în Uniunea Europeană – partidele reformatoare, favorabile economiei de piaţă
pierd teren. Situaţia este valabilă şi pentru România, unde populismul capătă o influenţă tot mai
mare.
3. Despre integrarea europeană
Aderarea la Uniunea Europeană nu înseamnă automat şi integrarea în Uniune. Integrarea
este un proces mult mai complex şi de durată
Integrarea europeană îmbracă două aspecte: economic şi politic.
12
a) Integrarea economică înseamnă, în esenţă, eliminarea barierelor dintre economiile
statelor, urmărind reducerea sau eliminarea rolului public de frontiere economice al graniţelor
teritoriale cu vecinii europeni, membri ai Uniunii.
Importanţa integrării economice este reprezentată de creşterea competiţiei între agenţii
economici din ţările membre, care conduce la preţuri mai scăzute pentru bunuri şi servicii
similare, la diversificarea ofertei şi la îmbunătăţirea calităţii produselor.
b) Integrarea economică este, în condiţiile statelor naţionale, şi o integrare politică.
Integrarea europeană a îmbinat, de la început, procesele economice cu cele politice.
Războiul rece dintre lumea Occidentală şi cea Răsăriteană, ameninţarea comunismului şi
obiectivul menţinerii păcii pe continent, ca şi dorinţa unei anumite independenţe faţă de Statele
Unite n-au fost străine de primii paşi pe calea integrării economice. De altfel, chiar tentativele
de dinaintea Tratatului de la Roma (1957)au avut la bază raţiuni politice: înfiinţarea, în 1951, a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a urmărit, în principal, împiedicarea
unui nou război între Franţa şi Germania, adică asigurarea securităţii continentului. În acelaşi
timp, în anii 1952 şi 1953 au fost prezentate Parlamentului francez propuneri de creare a unei
Comunităţi Europene de Apărare şi a unei Uniuni Politice Europene, care însă n-au fost
acceptate. În faţa acestui eşec, s-a considerat că mai întâi se poate realiza integrarea economică,
pentru ca mai apoi să se revină la dimensiunea sa politică. Integrarea politică a fost iniţiată prin
Actul Unic European, a continuat prin Tratatul de la Maastricht şi urmează să fie desăvârşită
prin Tratatul Constituţional al Uniunii.
Integrarea economică europeană s-a bazat pe două elemente: supranaţionalitatea şi
punerea în comun a suveranităţii.
Astfel, Tratatele CECO şi CEE, precum şi cele trei revizuiri care le-au urmau (Maastricht,
Amsterdam şi Nisa) atribuie anumite competenţe exclusive la nivel comunitar. Această
abordare afectează suveranitatea naţională, dar nu presupune o “pierdere” a
suveranităţii. Prin “punere în comun”, suveranitatea este exercitată în comun, într-o serie
de domenii convenite de membrii Uniunii. Această hotărâre elimină o barieră politică
importantă pe calea integrării economice, dar poate conduce şi la neînţelegeri atunci când:
- În politica internă a unui stat apar sensibilităţi faţă de costurile de ajustare ale
integrării;
- Anumite ţări nu doresc să accepte în întregime consecinţele reglementare sau
politice ale integrării pe care s-au angajat să le pună în aplicare.
13
Supranaţionalitatea este legată de punerea în comun a suveranităţii. Comisia Europeană şi
Curtea de Justiţie a C.E. sunt învestite cu puteri supranaţionale. De exemplu, Comisia Europeană:
- are drept unic de iniţiativă în promovarea legislaţiei Comunităţii Europene,
ceea ce înseamnă că, chiar dacă Consiliul de Miniştri dispune, acesta nu poate
propune proiecte legislative;
- are competenţe de monitorizare, în calitate de “garant al Tratatului” în privinţa
punerii în aplicare şi ca ramură executivă la nivelul Comunităţii Europene
pentru anumite politici, precum concurenţa.
Un alt aspect important al supranaţionalităţii este posibilitatea de a pierde la vot în Consiliul
de Miniştri, prin majoritate simplă sau calificată.
4. Adâncirea integrării şi extinderea Uniunii
Uniunea Europeană a cunoscut, de-a lungul existenţei sale, două procese esenţiale:
a) adâncirea/aprofundarea integrării, manifestată prin liberalizare economică,
reglementări şi politici comune precum lărgirea domeniilor de aplicare a
competenţelor comunitare;
b) extinderea/lărgirea, concretizată în creşterea numărului de membri.
Din motive economice şi politice, aceste procese n-au funcţionat fără dificultăţi, ceea ce
înseamnă că Uniunea a cunoscut o evoluţie istorică complexă.
În ceea ce priveşte adâncirea integrării, aceasta s-a realizat cu prilejul revizuirii
Tratatului de la Roma (semnat în 1957), care a pus bazele Comunităţii Economice Europene
(CEE) şi a Agenţiei Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Revizuirea s-a realizat prin:
Actul Unic European (Single Act), semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987, prin
care s-a renunţat la principiul unanimităţii în adoptarea deciziilor şi care bloca procesul
de integrare;
Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht (în 1992 şi intrat în
vigoare în 1993);
Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997 şi intrat în vigoare în 1999);
Tratatul de la Nisa (semnat în 2001 şi intrat în vigoare în 2003), care a reformat
instituţiile Uniunii Europene şi procesul de luare a deciziilor.
Adâncirea/aprofundarea integrării s-a concretizat îndeosebi prin:
14
- Crearea Pieţei Interne Unice;
- Realizarea Uniunii Economice şi Monetare, care a permis trecerea la Euro şi
care acoperă 13 ţări (mai puţin Suedia, Danemarca şi Marea Britanie, precum
şi cele 11 ţări care au aderat în mai 2004 şi ianuarie 2007). Din 2007, la zona
EURO a aderat şi Slovenia, Cipru şi Malta vor adera în 2008.
- Adoptarea politicii comune în domeniul pescuitului, după câteva decenii de la
instituirea Politicii Agricole Comune;
- Aprobarea, în 1989, a Cartei Sociale cu privire la drepturile sociale elementare
în ţările membre;
- Adoptarea Acordului şi a Convenţiei Schengen, la care au aderat 13 state şi
care permite libera circulaţie a persoanelor.
Extinderea Uniunii a avut loc în cinci etape:
în 1973, când Marea Britanie a părăsit AELS şi a aderat la CEE (după
două tentative eşuate în 1963 şi 1967), împreună cu Danemarca (ale
căror exporturi agricole depindeau de piaţa britanică) şi Irlanda (care
avea o zonă de liber schimb cu Marea Britanie);
în 1981, când a aderat Grecia, pentru a consolida democraţia după
dictatura coloneilor;
în 1986, au aderat Spania şi Portugalia;
În octombrie 1990, unificarea germană a însemnat o semi-extindere, a
U.E:, realizată “prin uşa din spate”, deoarece un fost stat (RDG) a intrat în
Uniune ca parte a Germaniei reunificate;
în ianuarie 1995, au aderat Austria, Finlanda şi Suedia. Norvegia,
care semnase Tratatul de Aderare împreună cu cele 3 ţări, l-a respins
pentru a doua oară în urma unui referendum;
în mai 2004, au aderat alte zece state: Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, R. Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
La 1 ianuarie 2007, au aderat – în cadrul celei de a 5-a lărgiri –
România şi Bulgaria.
Uniunea îşi atinge scopurile prin intermediul:
15
- politicilor comune, în domeniul agriculturii – PAC, al Uniunii Economice şi
Monetare, pescuitului, transporturilor, mediului înconjurător, comerţului
exterior, competiţiei, dezvoltării regionale, energiei, uniunii vamale;
- programelor comune, în cercetare-dezvoltare, telecomunicaţii, coordonarea
programelor naţionale de dezvoltare ale statelor membre în scopul asigurării
coeziunii economice şi sociale, a politicilor sociale.
Cum se explică succesul Uniunii Europene şi capacitatea sa de a atrage noi şi noi
membri?
- Creşterea economică susţinută, care reprezintă şi sursa prosperităţii cetăţenilor
săi. Uniunea a depăşit cu succes perioade de criză, a trecut peste obstacole,
păstrându-şi identitatea şi forţa de atracţie;
- Existenţa unei pieţe unice, care a favorizat competitivitatea, dezvoltarea şi
înnoirea tehnologică, libera iniţiativă;
- Un proces democratic de luare a deciziilor, caracterizat prin negociere şi atunci
când este posibil – prin consens;
- Respectarea Tratatelor şi a legislaţiei adoptată în comun şi transpusă
obligatoriu în legislaţia naţională; prevalenţa legii în relaţiile dintre membrii
Uniunii şi instituţiile acesteia; creşterea rolului UE în planul vieţii politice
mondiale, odată cu cel economic şi cel comercial, ceea ce face din Uniune un
actor de seamă al viitoarei lumi multipolare.
5. Procesul politico-juridic în Uniunea Europeană
Uniunea Europeană este o comunitate de drept, ceea ce înseamnă că legitimitatea şi
funcţionarea sa sunt garantate de respectul pe care fiecare din statele sale membre îl acordă
dreptului şi justiţiei reprezentative. Concepută ca mijloc de a face imposibil recursul la război, la
folosirea forţei pentru rezolvarea conflictelor dintre ele, UE nu se putea deschide decât spre ţările
dotate cu structuri constituţionale şi de practici guvernamentale conforme modelului democratic
occidental.
Acelaşi consens legalist explică faptul că instituţiile comunitare pot exercita puteri coercitive
fără a dispune de mijloace poliţieneşti. Şi aceasta pentru că statele membre pun la dispoziţia
16
dreptului european aparatele lor judiciare şi administrative. Statele se conformează logicii
suveranităţii delegate.
Dacă o anume ţară ar refuza să se conformeze unei norme comunitare deja adoptate sau ar
viola în mod deliberat o decizie a justiţiei luată în aplicare dreptului comunitar, aceasta s-ar situa
“de facto” în afara Uniunii.
Trebuie reţinut faptul că există deosebiri între „Dreptul european” şi „Dreptul comunitar”.
În timp ce „Dreptul european” este cel creat de sau în interiorul Consiliului Europei,
„Dreptul Comunitar” este cel creat de Comunităţile Europene, care le guvernează stabilirea şi
funcţionarea.
Dreptul comunitar constituie, azi, un corp de reguli, care se înserează în ramurile cele mai
diverse ale Dreptului naţional.
Există:
- Dreptul comunitar special, specific unor anumite domenii: comercial, social,
agricol, financiar şi fiscal, transporturi, brevete, etc.;
- Dreptul comunitar general, care regrupează regulile comune, general-valabile
indiferent de ramurile dreptului comunitar special. Acesta are o dominantă
instituţională şi se referă la:
structura instituţională a Comunităţilor;
sursele Dreptului comunitar;
contenciosul şi raporturile dintre Dreptul naţional şi Dreptul comunitar
Care sunt sursele dreptului comunitar?
A. În primul rând, textele constitutive, adică tratatele semnate de statele membre şi supuse
ratificării parlamentare, în conformitate cu procedurile constituţionale menţionate.
Între acestea sunt Tratatele de la Roma, Maastricht, Amsterdam şi Nisa, Actul Unic
European, precum şi Tratatele de aderare la UE.
B. În al doilea rând, dreptul derivat creat de instituţiile comunitare care au legitimitatea
de a elabora norme juridice.
În cadrul acestora menţionăm:
Reglementarea, care are o importanţă generală, este obligatorie în toate elementele sale şi
este direct aplicabilă în orice stat membru. Contrar denumirii, “reglementarea” este de
natură legislativă. Este adoptată de Consiliu sau, uneori, de Comisie în aplicare unei
dispoziţii dintr-un tratat;
17
Directiva este o lege-cadru care are menirea de a armoniza legislaţia naţională într-un
anumit domeniu. Este însoţită, de regulă, de un termen în care trebuie pusă în aplicare;
Decizia este obligatore, în toate elementele sale, pentru destinatarul pe care îl desemnează;
Recomandările, Avizele şi Rezoluţiile nu au valoare de constrângere, dar exprimă o
anumită voinţă politică a instituţiei.
C. În al treilea rând, jurisprudenţa Curţii de Justiţie, care interpretează dreptul European şi
propriul său rol prin referire la obiectivele fundamentale ale tratatelor.
Curtea a elaborate câteva principii:
- “imediatitatea” dreptului comunitar, ceea ce înseamnă că aplicarea unei
norme comunitare nu poate fi întârziată de legislatorul naţional;
- “aplicarea directă” prin care orice particular se poate prevala în faţa unui
judecător naţional de o directivă comunitară;
- “prevalenţa” dreptului comunitar asupra dreptului naţional.
6. Uniunea Europeană: putere mondială sau “gigant provincial”?
S-a spus adesea că Europa este un gigant economic, dar un pitic politic. Ori, obiectivul PESC –
lansat prin Tratatul de la Maastricht – este de a permite UE să joace pe scena internaţională un rol
echivalent cu cel economic. Uniunea este conştientă că, în condiţiile globalizării, ea trebuie să se
consolideze pentru a rezista presiunilor concurenţiale şi a juca un rol activ pe scena vieţii politice
internaţionale. Ea poate deveni un actor global (global player).
Trei pot fi considerate marile realizări, de până acum, ale Uniunii Europene, şi în general,
ale integrării europene:
a. A asigurat o pace durabilă între membrii săi după secole de conflicte armate.
În ciuda unor conflicte etnico-religioase pe care unele ţări membre ale UE le mai
cunosc (Marea Britanie, Spania, Franţa, Belgia), acestea sunt ţări stabile. În plus,
colaborarea dintre Franţa şi Germania a reprezentat îşi încă mai reprezintă
motorul construcţiei europene;
b. A realizat o prosperitate, un nivel de trai şi civilizaţie pentru cetăţenii săi
invidiat de toate celelalte ţări europene (cu excepţia Norvegiei şi Elveţiei),
precum şi de alte ţări vecine continentului nostru.
18
Cum, altfel, s-ar putea explica presiunea imigraţionistă dinspre Est şi Sud asupra ţărilor
membre ale UE?
c. A asigurat conservarea identităţii naţionale a statelor membre. Diversitatea
culturală a membrilor săi reprezintă o mare bogăţie în multiculturalitatea
viitoarei Europe unite. Şi-au pierdut,oare, identitatea naţională ţări ca Franţa,
Grecia, Italia sau Spania? Desigur că nu întâmplător, la una din reuniunile
Consiliului European al UE de la Edinburgh – Marea Britanie, a fost adoptat un
document special referitor la identitatea culturală naţională a membrilor săi.
Uniunea Europeană a asigurat, aşadar, pentru membrii săi pacea, stabilitatea şi prosperitatea
timp de jumătate de secol. În aceste condiţii, euroscepticii ar trebui să înţeleagă că soluţia
problemelor cu care se confruntă continentul rezidă într-o Uniune puternică şi lărgită. Şi şomajul şi
criza economică şi crima organizată şi crizele internaţionale pot fi rezolvate în cadrul Uniunii şi nu
de fiecare ţară separat sau într-un grup restrâns
O problemă de mare actualitate este cea a realizării unei politici comune în domeniile
securităţii şi apărării – obiectiv greu de atins pentru că vine în contradicţie cu:
- conceptul de suveranitate a statelor – obiectiv al oricărei politici externe;
- cu divergenţele de analiză ale fiecărui stat membru, fiecare ţară având geografia şi
interesele sale proprii în domeniul apărării;
- cu alianţele militare pre-existente.
Din cele 25 ţări membre ale UE, patru sunt tradiţional neutre: Austria, Finlanda, Irlanda şi
Suedia. Alte 19 sunt membre ale NATO, care este o alianţă militară. Două, respective Cipru şi
Malta nu fac parte din NATO, fără să se declare neutre. Rezultă aşadar că, interesele de securitate
ale celor 25 nu se armonizează. Tocmai această lipsă de coincidenţă instituţională între UE şi
NATO are consecinţe asupra gradului de autonomie a apărării europene.
După Summit-ul franco-britanic de la Saint-Malo din decembrie 1998, britanicii (cei mai
fideli apărători ai NATO şi SUA) au acceptat să confere Uniunii Europene competenţa în materie
de apărare. Între paşii întreprinşi în acestă direcţie se pot menţiona:
d. Decizia cuprinsă în Tratatul de la Amsterdam privind integrarea UEO în UE;
e. Numirea, în iunie 1999, a unui înalt reprezentant al Uniunii Europene pentru
PESC (spaniolul Javier Solana), care trebuie să urmărească promovarea unei
politici comune de apărare;
19
f. Au fost create organe politico-militare: Comitetul Militar European, Comitetul
Politic şi de Securitate;
g. Este prevăzută înfiinţarea unui Stat Major Militar, care să organizeze o Forţă de
Reacţie Rapidă prin transformarea EUROCORP (unitate militară formată din
germani, francezi, belgieni şi luxemburghezi, cu baza la Strasbourg) într-o forţă
de 60.000 soldaţi care va permite UE să reacţioneze autonom la crizele situate în
vecinătatea ei imediată.
În contextul intervenţiei americane în Irak, Franţa şi Germania şi-au intensificat eforturile
pentru promovarea unei politici de securitate şi apărare comună, la nivelul UE.
Problema este complexă deoarece înseamnă o redefinire a relaţiei cu NATO şi a rolului
SUA în Europa. Europenii doresc o politică de apărare independentă, în timp ce americanii nu
concep ca aceasta să fie ruptă de NATO.
20