Post on 04-Aug-2015
Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei al Republicii Moldova
Universitatea Tehnică a Moldovei
Facultatea Inginerie Economiă şi Business
la disciplina Doctrine economice
Elaborat : Studenta gr.MI 114
Conducător :
Dr. Hab.,Prof. Univ. A.Cojuhari
CHIŞINĂU 2011
Cuprins
1. Introducere.....................................................................................3
2. Statul şi comportarea guvernării...................................................4
3. Veniturile şi cheltuielile suveranului sau a statului......................6
4. Concluzie ....................................................................................10
5. Bibliografie..................................................................................11
1.Introducere
2
Adam Smith s-a născut la 5 iunie 1723 în oraşul Kirkaldy, din Comitatul
Fife, Scoţia. Tatăl său, Adam Smith, era controlor la vamă la Edinburgh şi a murit
cu câteva luni înaintea naşterii lui Adam junior. Adam Smith a studiat la
Universitatea Glasgow, între anii 1737 şi 1740 – având printre profesori pe Francis
Hutcheson, apoi la Oxford.
Cea mai importantă lucrare, asupra căreia Smith a lucrat 24 de ani, este „Avuţia
naţiunilor”. Această lucrare nu este un manual de Economie politică, ci mai
degrabă sugerează – legiuitorilor şi oamenilor de stat – măsurile care pot asigura
populaţiei un venit abundent, iar comunităţii resursele suficiente pentru
funcţionarea normală a serviciilor publice.
„Avuţia naţiunilor” este alcătuită din 5 cărţi:
Cartea I. Despre cauzele perfecţionării forţelor productive ale muncii şi despre
ordinea potrivit căreia produsul acesteia este în mod natural distribuit între
diferitele clase sociale (11 capitole, 180 pagini).
Cartea a II-a. Despre natura, acumularea şi întrebuinţările capitalului (5 capitole,
71 pagini).
Cartea a III-a. Despre creşterea în mod diferenţiat a belşugului la diferite naţiuni(4
capitole, 30 pagini).
Cartea a IV-a. Despre sistemele de Economie politică (9 capitole, 187 pagini).
Cartea a V-a. Despre venitul suveranului sau al statului (3 capitole, 196 pagini).
În continuare vom vorbi de conţinutul ultimii cărţi şi anume despre conceptul lui
Adam Smith cu privire la cheltuielile suveranului.
2.Statul şi comportarea guvernării
3
Statul îşi asuma responsabilităţi, cu scopul de a sprijini atât din punct de vedere
financiar, cât şi material activităţile economico-sociale de importanţă majoră
pentru cetăţenii unei naţiuni. Astfel, dacă prima datorie a statului era de a proteja
societatea de violenţa şi invazia altor state independente, iar cea de-a doua era de a
proteja, pe cât posibil, fiecare membru al societăţii de nedreptăţi sau opresiuni din
partea altor membri ai aceleiaşi societăţi, sau de a stabili administraţia exactă a
justiţiei, atunci „cea de-a treia şi ultima datorie a suveranului era aceea de a înălţa
şi menţine acele instituţii şi lucrări publice, care deşi sunt foarte avantajoase unei
mari societăţi, sunt, totuşi, de aşa natură, încât profitul generat nu ar putea acoperi
nicicând cheltuielile unui individ sau ale unui grup mic de indivizi şi care nu pot fi
deci înălţate sau prestate de un singur individ sau grup restrâns de indivizi.”
Se observă, deci, că toate activităţile şi organizaţiile care puteau aduce beneficii
unei colectivităţi, dar se aflau in incapacitatea de a servi acestui scop, erau
susţinute de stat.
Cea mai bună contribuţie a statului la crearea avuţiei unei naţiuni se reduce la a-i
lăsa pe indivizi liberi pentru a descoperi singuri cea mai bună întrebuinţare a
muncii sau capitalului lor. Intervenţia statului în afacerile private duce adesea la
consecinţe negative, aşa că trebuie minimalizată. Statul administrează într-o
manieră destul de risipitoare banii colectaţi din impozite, iar cei care colectează
impozitele sunt plătiţi din fondurile publice, deci nu sunt direct interesaţi de
administrarea sumelor colectate. Tot particularii sunt obligaţi în cele din urmă să
acopere datoria publică prin plata unor noi impozite.
Statul nu poate controla falimentul, noroc că numărul celor nechibzuiţi nu este prea
mare, „în comparaţie cu totalitatea persoanelor angajate în comerţ”, iar
„majoritatea oamenilor iau toate precauţiunile pentru a –l [falimentul] evita”.
Statul încurajează numărul indivizilor a căror muncă este neproductivă, „oamenii
de acest fel, neproducând nimic singuri, sunt toţi întreţinuţi din produsul muncii
altora”. Iar „naţiunile mari nu sărăcesc niciodată prin risipa şi greşita comportare a
particularilor, totuşi sărăcesc uneori, prin risipa sau reaua comportare a
guvernării”.
4
Pornind de la ideile „Avuţiei Naţiunilor” putem evidenţia faptul că statul:
- trebuie să garanteze proprietatea privată. „...Posesia unei proprietăţi, de o
oarecare valoare şi de o anumită întindere, cere neapărat existenţa unei autorităţi de
stat. Acolo unde nu există proprietate, sau cel puţin o proprietate care să
depăşească valoarea a două sau trei zile de muncă, nu este necesară o astfel de
autoritate”.
- nu trebuie să acorde privilegii economice şi trebuie, în numele laissez-faire-ului,
să lase „fiecare individ, atâta timp cât nu încalcă legile justiţiei,.......liber să-şi
urmărească propriul interes aşa cum ştie el cel mai bine”.
- trebuie să asigure libertatea comerţului, intern şi internaţional, care poate
promova automat eficienţa şi creşterea economică, trebuie să descurajeze
monopolul care dăunează atât comerţului interior, cât şi celui exterior.
Din nefericire statul intervine pentru a servi intereselor unor anumite grupări, ca de
exemplu comercianţii şi manufacturierii, care obţin cele mai mari avantaje din
monopolul pieţii interne, stimulat de guvern prin taxe vamale ridicate la import,
sau prohibirea prin legi permanente, de exemplu, a importului de cereale şi vite,
ceea ce înseamnă “a statua ca populaţia şi activitatea ţării să nu fie niciodată mai
mari decât le poate întreţine producţia brută a solului”.
În ceea ce priveşte comerţul de grâne, doar libertatea nelimitată a acestui tip de
comerţ poate evita mizeriile foametei, însă foarte puţine ţări au adoptat în
întregime acest sistem liberal, libertatea comerţului de grâne e aproape pretutindeni
îngrădită.
3.Veniturile şi cheltuielile guvernului
5
Potrivit lui A. Smith, venitul naţional este acea parte cu care sporeşte anual avuţia
unei ţări, el fiind creat în toate ramurile producţiei sociale de către muncitorii
salariaţi, dar în acelaşi timp el se împarte între cele trei clase sociale specifice
economiei de piaţă, muncitori, capitalişti, proprietari funciari.
A. Smith recomandă impozitarea veniturilor, nu a capitalului.
A. Smith propune o reducere importantă de impozit direct şi o atenuare sensibilă a
caracterului opresiv pentru că bogaţii sunt cei care economisesc şi investesc mai
mult. Referitor la acest lucru A. Smith scria: “Omul bogat nu consumă mai multă
hrană decât vecinul său care e sărac”, iar “impozitul este considerat dezonorant
pentru cel supus la plata lui, pentru că îl situează nu numai sub rangul unui nobil,
dar chiar sub acela al unui târgoveţ”.
A. Smith sugerează introducerea unui sistem unde toţi membrii societăţii ar trebui
să plătească taxe şi impozite, iar profiturile mari să aibă o rată mai mare de
impozitare; supuşii fiecărui stat trebuie să contribuie prin impozit la susţinerea
statului, impozitele plătite de individ trebuie să fie sigure şi nu arbitrare, fiecare
impozit trebuie perceput şi plătit atunci când şi în felul în care se presupune a fi
cel mai convenabil pentru contribuabil, fiecare impozit trebuie să ia cât mai puţin
din veniturile populaţiei.
Economistul scoţian este de părere că suveranii şi miniştrii „sunt totdeauna şi fără
excepţie cei mai mari risipitori ai societăţii.....dacă risipa lor nu reuşeşte să ruineze
statul, cu siguranţă că aceea a supuşilor lor nu îl va ruina niciodată”. Guvernanţii
împing poporul în războaie costisitoare, intervin în economie prin impozite greu de
suportat, prin aplicarea unor taxe vamale ridicate la import, sau prohibirea prin legi
permanente, de exemplu, a importului de cereale şi vite, a mărfurilor de lux. Statul
pentru a putea apăra societatea, administra justiţia, întreţine lucrări şi instituţii
publice are nevoie de venituri, venituri care au ca sursă generală impozitele. Dacă
statul aplică un impozit împovărător pe salarii, acestea scad, scade nivelul de trai,
scade capacitatea de a produce. Dacă impozitul pe profit este prea mare, scade
posibilitatea acumulării de capital, scade gradul de ocupare a forţei de muncă, iar
impozitul pe rentă trebuie să fie direct proporţional cu renta netă. „...Lipsa de
6
economii în timp de pace impunea nevoia de a contracta împrumuturi în timp de
război......creşterea enormă a datoriilor, care apasă în prezent asupra tuturor marilor
naţiuni ale Europei şi care probabil va ruina pe toate până în cele din urmă, a avut
un curs destul de uniform”. Dintr-o asemenea situaţie se putea ieşi, scrie A. Smith,
fie prin creşterea avuţiei naţionale, şi odată cu ea a impozitelor care să sporească
veniturile statului şi să achite datoria publică, fie prin reducerea cheltuielilor
statului.
Stabilind sursele şi principiile impozitării, Adam Smith îşi propunea să detecteze şi
„care sunt diferitele metode după care întreaga societate poate fi pusă să contribuie
la plata cheltuielilor, impuse ca o datorie întregii societăţi, şi care sunt principalele
avantaje şi neajunsuri ale fiecăreia din aceste metode”.
Metodele impozitării directe pe veniturile celor trei factori – pământ, muncă şi
capital – şi indirecte – fiscale şi nefiscale.
Adam Smith dezvăluie „motivele sau cauzele care au făcut ca mai toate guvernele
moderne să greveze o parte din acest venit sau să contracteze datorii; şi care au fost
efectele acestor datorii asupra avuţiei reale, adică asupra producţiei anuale a
pământului şi a muncii societăţii”.
Cum creşterea veniturilor prin creşterea presiunii fiscale era practic imposibilă,
singura soluţie degajată de Adam Smith, de altfel liberală, o constituia reducerea
cheltuielilor, concomitent cu îmbunătăţirea modului de încasare şi a modului de
cheltuire a veniturilor publice.
Aceste patru principii au dominat – timp de generaţii – studiul fiscalităţii, deşi
interpretarea lor a fost, uneori, foarte diferită de cea oferită de Adam Smith.
Dinamica gândirii lui Adam Smith cu privire la diviziunea muncii poate fi
reprezentată prin următoarea schemă:
7
Vorbind de avantajele diviziunii muncii, Adam Smith nu uita să releve şi unele
consecinţe negative ale acesteia asupra muncitorilor. „O dată cu dezvoltarea
diviziunii muncii, ocupaţia celor ce trăiesc din muncă, adică marea masă a
populaţiei ajunge a se limita la câteva operaţii foarte simple; adesea numai la una
sau două. Ştim însă că, la majoritatea oamenilor, judecata se formează neapărat şi
datorită ocupaţiilor lor obişnuite. Omul care îşi petrece toată viaţa executând
câteva simple operaţii, ale căror efecte sunt poate aceleaşi întotdeauna, sau aproape
aceleaşi, nu are prilejul să-şi exercite inteligenţa sau să se străduiască să descopere
mijloace pentru înlăturarea unor dificultăţi ce nu i se ivesc niciodată. De aceea, el
în mod natural pierde obişnuinţa de a face asemenea eforturi şi, în general, devine
o fiinţă pe cât de stupidă, pe atât de ignorantă”.
Concluzia pe care o trage Smith din observaţia de mai sus este pilduitoare. Deşi
liberal convins, clasicul englez solicită cu energie intervenţia statului pentru a
asigura populaţiei un anumit nivel de instrucţie. De altfel, el a dedicat 38 pagini,
din cele 675 ale Avuţiei naţiunilor, problemelor de educaţie a „tineretului” şi a
„persoanelor de toate vârstele”. El atrage atenţia că „diformitatea şi infirmitatea
mintală” este asemenea „bolilor respingătoare şi contagioase”, deoarece
„alterează, cu timpul, însăşi puterea de percepere a păturilor inferioare ale
populaţiei”, iar poporul nu mai serveşte „întru nimic la apărarea societăţii”.
8
Extinderea pieţei
Diviziunea muncii
Productivitatea muncii
Creşterea bogăţiei
Dimensiunile Capitalulu
Dimpotrivă, cu cât sunt mai instruiţi, oamenii sunt „mai puţin expuşi la amăgirile
create de exaltare şi de superstiţii, care adeseori pricinuiesc cele mai grozave
tulburări la popoarele inculte”. „Statul poate impune aproape întregii mase a
populaţiei necesitatea de a-şi însuşi instrucţiunea elementară, obligând pe fiecare
cetăţean să se supună unui examen sau unor probe privitoare la aceste cunoştinţe,
înainte de a obţine admiterea într-o organizaţie profesională sau înainte de a fi
autorizat să înceapă o meserie fie la sat, fie la oraş”. Deci, statul era chemat să
asigure întregii populaţii o pregătire generală minimă şi obligatorie, ca şi celor ce
doreau să practice anumite activităţi sociale. Pentru această pregătire minimă şi
obligatorie, salariul învăţătorilor urma „să fie numai parţial plătit de stat”, restul se
acoperea prin „taxe foarte modeste”, accesibile şi unui „simplu muncitor”, altfel
educatorul „s-ar deprinde iute să-şi neglijeze îndatoririle”.
Pentru anumite categorii de cetăţeni – care aspiră la poziţii „onorabile” – Adam
Smith susţine necesitatea educaţiei permanente. În scopul realizării ei, „primul
dintre mijloace e studiul ştiinţei şi al filosofiei, pe care statul le-ar putea răspândi
foarte mult printre toţi oamenii din clase sociale şi de averi mijlocii; sau ceva mai
mari decât mijlocii; nu prin acordare de salarii profesorilor pentru a-i face
neglijenţi şi inactivi, ci prin instituirea unui fel de examen,
cuprinzând chiar şi ştiinţele mai înalte şi mai grele, la care să fie supus oricine
înainte de a i se permite exercitarea unei profesiuni libere sau înainte de a fi primit
să candideze pentru orice funcţie onorabilă, fie onorifică, fie lucrativă”.
Totodată, educaţia reprezintă şi un mijloc important prin care populaţia poate fi
ferită de „amăgirile create de exaltare şi superstiţii”, iar ţara va fi ferită de
„împărţirea în secte religioase”.
4.Concluzie
9
Cheltuielile pentru apărarea publica şi pentru a susţine rangul şefului statului se fac
în avantajul societăţii.
Cheltuielile de adminstare a justiţiei pot fi făcute prin contribuţii speciale – taxe
plătite tribunalilor. Cheltuielile locale sau provinciale trebuie plătite din veniturile
locale sau provinciale. Persoanele care calătoresc şi transportă marfă suportă
cheltuielile pentru intreţinerea drumurilor bune şi de comunicaţii. Cheltuielile
pentru instituţiile de învăţămînt public şi de instrucţie religioasă sunt acoperite de
persoanele care profita de aceast învăţămînt/instrucţie sau de voluntari.
Se poate de spus că practic toate cheltuielile se fac prin contribuţia generală a
întregii societăţi sau prin cea a persoanelor implicate în aceste cheltuieli.
În această parte a cartii autorul a dezvoltat cele patru principii fundamentale ale
fiscalităţii, conform cărora impozitele trebuie prelevate cu:
- egalitate (în funcţie de capacitatea de plată a cetăţenilor);
- certitudine (evitând arbitrarul);
- comoditate (în privinţa modalităţilor şi perioadelor de plată);
- economie (adică reduse la minimul compatibil cu nevoile statului).
Deci A. Smith a stabilit clar funcţii ale statului, care pot fi îndeplinite fără a atenta
la libertatea individuală, fără a altera cadrul liberei concurenţe şi în profund
respect pentru sistemul libertăţii naturale.
Se poate de spus ca practic toate cheltuielile se fac prin contribuţia generală a
întregii societăţi sau prin cea a persoanelor implicate în aceste cheltuieli.
Una dintre ideile lui A.Smith, de mare actualitate şi astăzi este aceea prin care
analizează consecinţele aplicării unui impozit împovărător asupra fiecărei forme de
venit: dacă statul aplică un impozit mare pe salarii, acestea scad, scade nivelul de
trai, scade capacitatea de a produce. Dacă impozitul pe profit este prea mare, scade
posibilitatea acumulării de capital, scade gradul de ocupare al forţei de muncă, iar
impozitul pe rentă trebuie să fie direct proporţional cu renta netă.
Atunci când cheltuielile statului depăşesc venitul, se recurge la datoria publică.
Bibliografie
10
1. Adam Smith, “Avuţia naţiunilor”, Vol.II, Chişinău, 1992.
2. Andrei Cojuhari, “Doctrine economice modern şi contemporane”, Chişinău,
2001.
3. Gheorghe Popescu, „Evoluţia gîndirii economice”, Ediţia a III-a, Cluj-
Napoca, 2004.
4. Dumitru Moldovanu, “Doctrine economice”, Chişinău, 2003.
11