Post on 27-Oct-2015
ARTA CINETICA
Pentru a face sculptura să se mişte, artiştii au introdus maşina în artă schimbând-o, formal,
pentru totdeauna. Arta cinetică, optică şi cea procesuală au devenit produse artistice tranzitorii,
desăvârşite prin imersiune şi prin privirea deconstructiv-reasamblată. Denudarea procedeului şi
arta simulacrului sunt sprijinite în analiza imaginii de funcţionarea anatomică a sistemului ocular
şi de reconstituirea din punct de vedere antropologic a felului în care se formează percepţia
vizuală. Sculptura aerată sau spaţializată, sculptura cu mecanismul interior expus la vedere,
sculptura ca structură a luminii sau a ceţii sunt tot atâtea posibilităţi actuale. Ceea ce contează
pentru aceşti artişti este pe de o parte să creeze o natură artificială, iar pe de altă parte să arate
trucul, să deconspire iluzia. Plasându-se între real şi ideal, folosesc o zonă largă de intermediere
între ce e ştiinţific demonstrat şi ce e, artistic vorbind, o punere în scenă. Teatralitatea
experimentului şi a simulării constituie ambientul în care aceste prototipuri pot evolua, se pot
manifesta pentru a puncta o idee sau pentru a dovedi o practică. Natura artificială devine o
analogie a civilizaţiei şi a practicilor culturale, necesară în abordarea problematicii înnăscut/
dobândit. Se desprinde o tematică a creaţiei şi a creatorului unde maşina constituie şansa unui
univers făcut de om: lumea e surprinsă în plin proces de fabricaţie. Principalul argument în
respingerea acestui fel de artă derivată/ deviată din tradiţia sculpturii este acuzaţia de trivialitate,
combătută prin proiectarea unor maşini non-triviale posibile prin cibernetică. Urmărind această
filieră, din anii ’50-’60 până în prezent, scopul artei a alunecat de la estetic înspre epifanic. Odată
cu interactivitatea dată de obiectul cinetic şi cu imersiunea în spaţiul unei instalaţii optice sau
procesuale, dinamica privirii şi introspecţia sunt procesele pe care artistul se aşteaptă să le
declanşeze în publicul receptor. Cinetica, optica şi arta procesuală marchează două posibilităţi de
modele vizuale: de vizualizare (a vedea) şi de vizibilizare (a face vizibil), date de introducerea
mişcării în sculptură.
Fără a pierde din vedere lunga istorie a întrepătrunderilor artă si stiință, apoi artă si tehnologie, .
Consider că bazele fenomenelor actuale au fost puse odată ce masina care a pătruns în
imaginarul artistilor de la începutul secolului al 20-lea, prin componentele sale statice,
reprezentate în pictură si sculptură. De la curiozitate la colaborarea cu inginerii la artistulinginer,
manifestările din artă si tehnologie poartă însemnul unei raportări a artistului la lume, la societate
prin medierea stiintei si a tehnologiei. Artisti precum Duchamp rezonează cu măiestria, dacă
poate fi numită astfel, a obiectelor industriale, produse în serie, reprezentând o îmbinare supremă
a formei cu utilitatea. Ingineria devine estetică prin reaproprierea produselor ei de către artisti,
care preiau formele, recuperează componentele si le înglobează într-un discurs despre executie
si poezie. Cibernetica deschide noi posibilităti, iar interesul artistilor îl reflectă initial pe cel al
ciberneticienilor care construiesc un nou fel de automate în încercarea de a replica inteligenta.
Odată cu progresul tehnologic si cu accesibilizarea lui, artistii se specializează tot mai mult. Ceea
ce obișnuia să constituie o colaborare experimentală între artist și inginer devine tot mai mult un
nou tip de artist – un artist care adaptează nu doar hardware-ul, ci chiar software-ul pentru a crea
lucrări artistice.
Artisti reprezentativi
Braila,Constantin Lucaci
În Rotary Demisphere (fig. 6), Duchamp construiește un instrument
de iluzie optică: folosind un motor electric, face ca o semisferă pictată în alb cu cercuri negre
descentrice să se învârtă. Prin rotație, iluzia e că semisfera se dematerializează și se scufundă
în ea însăși ca într-un vârtej.
Marchel Duchamp
Calder
Construieste asamblaje fragile din sârmă, lemn si foi colorate de metal. Fragilitatea
asamblajelor se datorează în bună măsură unui „echilibru dinamic” în care se află
componentele odată ce sunt antrenate în miscare,