Arhitectura inginerilor

Page 1

În secolul XIX, industria furniza două material ideale pentru noile construcţii: fierul şi sticlă.

Construcţia din fier făcuse progrese spectaculoase odată cu dezvoltarea rapidă a metalurgiei, în

special în Anglia. La mijlocul secolului, această dezvoltare căpătase un ritm rapid şi proporţii

uriaşe. Oţelul şi profilele laminate intrau în uzul curent (1862), iar aliajele de oţel şi crom, precum

şi nichelajul (1870) îmbunătăţeau calitatea construcţiilor metalice.

Fierul apare tuturor ca materialul viitorului. Acesta reprezintă un progres faţă de greoaia zidărie de

piatră, faţă de bolţile de cărămidă, faţă de grinzile de lemn cu deschideri limitate folosite la

şarpante, faţă de cantităţile enorme de material ce se cereau folosite pentru a obţine rezultate

minore.

Uşor, rezistent, maleabil, facil de prelucrat în fabric în elemente standardizate, facil de montat pe

şantier, fierul ajunge să acopere spaţii tot mai mari cu minimum de material.

Într-un secol se ajunge la construcţii cu dimensiuni uriaşe. Dacă în 1779 primul pod de fier,

construit la Severn, nu depăşea 31 m, principiul podului suspendat duce la rezultate spectaculoase,

astfel Stephenson crează peste strâmtoarea Menai un pod de 142 m, iar Brunel, peste râul Avon

(1836) unul cu deschiderea de 214 m.

De la poduri, fierul trece la şarpante. Victor Louis realizase din fier, încă în 1786, acoperişul

Teatrului de varietăţi din Paris. În 1811, parizienii puteau să admire “Halle du ble”, reconstruită cu

nervure de fier de arhitectul Belanger.

În Galerie d’Orleans realizata la 1831 în cadrul lui Palais Royal, Pierre Fontaine crea, deasupra

unui cadru arhitectural clasic, o mare boltă cilindrică executată din fier şi sticlă prin care lumina

pătrundea în voie, dând privitorilor senzaţia de spaţiu deschis, dar ferit de intemperii.

Limitată la acoperiş în Galerie D’Orleans, această eliberare a spaţiului arhitectural avea să fie

totală la Crystal Palace din Londra, construcţie devenită foarte repede celebră. Construcţie uriaşă-

acoperea o suprafaţă de 72000 m2-, ridicată în câteva luni pentru a adăposti Expoziţia universal de

la Londra din 1851, Crystal Palace închidea un volum uriaş cu elemente din fier atât de subţiri

încât, practice, senzaţia de închidere era anulată, iar spaţiul exterior sic el interior se contopeau în

lumină.

Arhitectura inginerilor

Page 2

Autorul ei, Joseph Paxton avusese idea

simplă de a standardiza elementele de

constructive în funcţie de dimensiunile

plăcilor de sticlă furnizate de industrie.

Cu un număr mic de elemente, cu

mijloace modeste (cea mai mare

deschidere era doar de 22 m) el ridică

un fel de seră uriaşă, care produce o

impresie uluitoare. Un contemporan,

citat de Giedion, scria: “Putem observa

o reţea fină de linii, fără să dispunem de

un mijloc cu ajutorul căruia să putem aprecia distant de ochi până la ele şi adevăratele lor

dimensiuni. Pereţii laterali sunt prea îndepărtaţi pentru a fi îmbrăţişaţi dintr-o singură privire...

Ochiul străbate o perspectivă fără sfârşit, care se pierde la orizont. Grinzile de fier se succed la

interval mari, apoi se adună tot mai des, până când sunt întrerupte de o fâşie orbitoare de lumină

transeptul - care se dizolvă într-un fundal îndepărtat, unde fiecare element natural se pierde în

atmosfera. Spectacolul, incomparabil, e demn de Tara Zânelor. Este visul unei nopţi de vară, văzut

în lumina clară a miezului de zi”.

În sfârşit, fierul repurta victoria deplină şi dădea măsura integral a posibilităţilor sale cu prilejul

Expoziţiei universale de la Paris din 1889.

Un arhitect şi un inginer, Ferdinand Dutert şi

Contamin, ridică o constructive neobişnuită prin

dimensiunile şi concepţia ei îndrăzneaţă: Galerie des

machines. Cu cei 420m lungime, 45 m înălţime şi

115 m deschidere, fabricată din mai multe secţiuni

mici nituite împreună, era cea mai mare constructive

de fier ridicată vreodată, iar arcele cu trei articulaţii,

care se subţiau la partea inferioară, păreau că sfidează

legile de echilibru cu care ochiul de obişnuise de

milenii.

În acelaşi timp, Gustave Eiffel ridică turnul care avea să fie mult timp cea mai înaltă constructive

din lume, ca un omagiu adus tehnicii, calcului şi îndrăznelii oamenilor de voinţă şi acţiune care

erau inginerii secolului al XIX-lea.

Gustave-Alexandre Eiffel s-a născut în 1832, la Dijon. La 18 ani şi-a luat licenţa în chimie, dar nu

a exercitat niciodată această profesie: a devenit un constructor atent la noile tehnologii şi a

colaborat cu multe firme din domeniu. În 1867 a creat La Maison Eiffel, societate de construcţii cu

care a deschis numeroase şantiere în întreaga lume, din Mexic în Mozambic (la Maputo mai există

Arhitectura inginerilor

Page 3

încă gară şi insolită casă a guvernatorului carea nu a fost locuită niciodată din cauza căldurii

tropicale, temperatura devenind insuportabilă în interiorul clădirii executate în întregime din fier).

Eiffel nu s-a limitat însă la executarea unor lucrări cu ajutorul tehnicilor tradiţionale, ci s-a folosit

de ocazie pentru a pune în aplicare soluţii tehnice noi şi originale, menite să îmbogăţească atât

static, cât şi estetică.

Ideea se născuse în 1884, Gustave Eiffel încredinţând proiectul lui Nougier şi Koechlin, ingineri

care lucrau la firma sa. Realizarea podurilor de fier

îi obligase pe ingineri să studieze problema

construirii pilonilor metalici. Cu alte cuvinte,

viitorul turn s-a născut ca un experiment pentru

testarea rezistenţei şi flexibilităţii materialului

necesar pentru a construi un pilon gigant.

Dificultăţile întâmpinate au fost numeroase, printre

care şi efectul acţiunii vântului. Soluţia acestei

ultime probleme a fost cea care a determinat profilul

turnului parizian: o motivaţie tehnică şi nu estetică,

chiar dacă, după spusele autorului sau, curbele,

determinate de baza calculelor, ar fi conferit ‘’ o

mai profundă impresie de forţă şi frumuseţe.

Alegerea este importantă şi reflectă acea revoluţie a

metodelor de constructive pe care arhitecţii aveau să

o preia în curând de la ingineri. Valoarea

revoluţionară a Turnului Eiffel decurge şi din acest

fapt pe care nimeni nu a reuşit să-l surprindă pe

parcursul construirii sale. Până şi scriitori precum

Maupassant şi Zola l-au criticat. Mulţi ingineri i-au prezis prăbuşirea. Proprietarii de imobile din

zonă au cerut despăgubiri firmei Eiffel pentru imposibilitatea de a închiria edificiile din apropiere.

Lucrările au început în ianuarie 1887 şi s-au încheiat pe 15 aprilie 1889, uimindu-I pe toţi.

Marile expoziţii internaţional jucau un rol însemnat în dezvoltarea industrial. Confruntarea noilor

maşini şi instalaţii, a invenţiilor de tot felul şi a tehnologiilor celor mai avansate pe plan permiteau

alegerea celor mai bune dintre ele şi aplicarea rapidă în practică a descoperirilor ştiinţifice şi

tehnice; dorinţa şi concurenţa lărgeau necontenit gândirea tehnică.

Expoziţiile-care de la mijlocul secolului se succedeau cu mare frecvenţă puneau constructorilor

problem noi: spaţii mari de acoperit, suprafeţe imense de luminat, construcţii uşoare, montaj rapid,

rezistenţă la foc.

Arhitectura inginerilor

Page 4

Inginerii epocii erau mult superiori arhitecţilor eclectici. Ei nu aveau pretenţia să facă artă, ci să

rezolve perfect problem utilitare ridicate de o societate în plină industrializare. Ei le rezolvau rapid

şi fără acele adaosuri fals “estetice” care făceau din arhitectură o artă moartă.

Tocmai această lipsă de “artă” – arta înţeleasă în accepţiunea academica - făcea ca uimitoarele lor

construcţii să aibă graţia şi elegant firească a structurilor natural, ascultând doar de rigoarea

formulelor matematice.

Arhitecţii nu vedeau în fier decât un material care putea fi folosit pentru a mări deschiderile,

pentru a întări rezistenţa construcţiilor, pentru a înlocui lemnul, dar nicidecum pentru a crea o

arhitectură. Labrouste folosise fierul în mod strălucit, dar arhitectura sa funcţională era învăluită

încă în forme clasice, Crystal Palace, această mare seră, nici nu avea propriu-zis arhitectură, iar

Galerie des machines, o capodoperă a artei inginereşti, fusese considerate ca o constructive

utilitară reusită - şi atât.

Industria era una, gustul estetic alta. Acest gust impunea industriei să producă în serie coloane din

fonta decorate cu capiteluri din cele mai diverse stiluri. Nu industria dicta această modă, ci estetica

conservatoare a unei societăţi parvenite.

Arhitecţii, sclavi ai sistemului de dogme clasice, trăind într-un univers de forme istorice, nu ştiau

să deducă din noile tehnici şi material forme noi. Noile structuri nu trezeau la viaţa un stil nou. Şi

asta nu pentru că n-ar fi existat voinţă şi chiar argumente teoretice ale unor arhitecţi proeminenţi în

favoarea creării unui stil nou, ale fierului. Astfel, Viollet-le-Duc, adept convins al noilor tehnici şi

material, afirmă în 1863: “Posedăm azi resurse imense furnizate de industrie şi transporturi

lesnicioase, în loc să ne servim de aceste mijloace pentru a crea forme proprii timpului şi

civilizaţiei noastre, ne silim să ascundem aceste material sub o arhitectură împrumutată din alte

timpuri... Avem în mână un material preţios de constructive: fierul, fie turnat, fie forjat... Astăzi nu

mai este posibil să nu ţinem seama de acest element energetic pe care industria ni-l furnizează

ieftin şi in cantităţi necunoscute până acum. Trebuie să ne gândim să punem mijloacele noastre de

constructive în concordant cu acest nou material... Este însă limpede că, folosind acest material,

este necesar să-I dăm formele care-I convin; ar fi ridicol, de exemplu, să figurăm din fontă coloane

cu diametrul celor din piatră.

Inginerii noştri, în marile lor lucrări de poduri, au păşit cu hotărâre pe un drum nou, dar arhitecţii

nu fac decât să aplice cu timiditate noile mijloace la forme vechi. În mijlocul unei societăţi în care

totul se transformă cu o rapiditate prodigioasă, ei singuri-preoţi ai unor dogme sacre-neagă

mişcarea prin operele lor.”

Dar majoritatea arhitecţilor împărtăşeau părerea opusă, exprimată clar de Garnier: “Nu voi înceta

să repet că deşi folosirea fierului este aproape nelimitată în ceea ce priveşte construcţia raţională,

Arhitectura inginerilor

Page 5

el îşi are limitele sale în ceea ce priveşte latura arhitecturală... şi în ceea ce priveşte crearea unui

stil; este o iluzie să crezi că arta îl urmează”.

Pentru Garnier, ca şi pentru majoritatea arhitecţilor timpului, arhitectura însemna în primul rând

zidul de piatră şi goluri, bine proporţionate, tăiate în el. O spune la fel de limpede într-un articol

intitulat Pietrele: “Piatra constituie punctual de plecare natural şi raţional al artei de a construi;

proprietăţile pietrei constituie baza arhitecturii”.

Atât de puternică era această concepţie, încât numai un deceniu după Expoziţia din 1889, care

consacrase victoria fierului în marile construcţii acesta avea să fie abandonat de arhitectură.

Expoziţia din 1900 era realizată din ipsos şi paiantă, cu o frenezie decorative de cel mai prost gust.

Încet, încet o prăpastie se săpase între gândirea arhitecturală şic ea tehnică, între aspectul estetic şi

structura construcţiei.

În faţă noilor constructivi, lumea arhitecturală era divizată în două curente de idei: un curent,

majoritar, care consideră realizările inginereşti ca simple construcţii utilitare în afara arhitecturii;

un curent, minoritar, care îşi spunea raţionalist şi care voia să-l lege din nou pe arhitect de

constructor, care caută pentru necesităţile contemporane rezolvări contemporane şi care începuse

să ridice problemele fundamentale ale viitoarei revoluţii arhitecturale: relaţia dintre funcţiune şi

formă, dintre tehnică şi arhitectură, dintre material şi structură, dintre structură şi stil.

Arhitectura inginerilor

Page 6

Bibliografie

Melicson Marcel, Arhitectura modernă –Oameni şi idei; Curente şi tendinţe, Edit. Ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti. 1975

Pryce Will, Arhitectura lumii. Capodopere, Edit. Vellant, Bucureşti, 2009

Arhitectura. O istorie vizuală, Edit. Litera internaţional, Bucureşti, 2009