Actele de vorbireîn concepția Danielei Rovența-Frumușani

I. Teoria actelor de limbaj

Pragmatica sau studiul limbajului în context investighează

relațiile dintre semne și utilizatorii lor, evoluția acestor relații, ca și

normele care trebuie respectate pentru manipularea corectă a

acestui „comportament intențional guvernat de reguli convenționale”

(John Searle, 1972:56) care este limbajul.

Spre deosebire de semantică, ce studiază corelațiile dintre

forme și semnificații ca parte a sistemului limbii, pragmatica este

focalizată asupra proceselor de generare a semnificațiilor în context.

Ea oferă cheia funcționării limbajului în context prin principiile

strategiilor conversaționale (principiul cooperării, al politeții) șiaspecte de bază ale organizării pragmatice a discursului (acte de

limbaj, deixis, structuri interacționale etc. – cf. și L.Ionescu-

Ruxăndoiu, 1999:34).

Orientarea prgamatică acoperă în lingvistică un vast spațiu

problematic:

1. pragmatica enunțiativă (sau lingvistica enunțării generată de

lucrările lui Emile Benveniste, axată pe caracteristicile dispozitivului

enunțiativ: relația enunțător/enunțiatar/situație de comunicare);

2. pragmatica ilocuționară sau teoria actelor de vorbire de

sorginte anglo-saxonă („speech-acts theory – John Austin, John

Searle) care studiază tipologia actelor ilocuționare și efectele lor

asupra interlocutorului;

3. pragmatica conversațională centrată pe studiul unui caz

particular de interacțiune comunicativă – conversația.

II. Noțiunea de act de limbaj

Orice act de limbaj comportă:

o dimensiune locuționară (care este cea a formării frazelor în conformitate cu regulile gramaticii);

o dimensiune ilocuționară, legată de „forța” sau valoarea actului: cerere, ordin, rugăminte, promisiune, sfat, avertisment etc.;

o dimensiune prelocuționară legată de influența exercitată asupra auditoriului (spre deosebire de actele ilocuționare instituționalizate, efectele perlocuționare nu sunt convenționalizate: o promisiune poate să bucure, să mâhnească, să lase indiferent auditoriul).

Caracteristicile actului de limbaj (cf. D. R. Frumușani):

Actul de limbaj este:

o acțiune și vizează transformarea realității; acțiunile realizate prin intermediul limbajului sunt de genul: ordin, amenințare, sfat, cerere, etc. care antrenează schimbări în starea lumii (de exemplu: „Închide te rog, geamul!” va fi urmat în cazul unui act reușit de modificarea respectivă în starea lumii);

un act intențional, a cărui interpretare adecvată este condiționată de recunoașterea de către interlocutor a intenției de comunicare. (de exemplu: ”Un câine mare e în spatele tău” – pentru interpretarea corectă a enunțului, interlocutorul trebuie să cunoască intenția emițătorului, dacă este vorba de o informare despre prezențaacelui câine sau avertisment privind un pericol iminent.

un act convențional a cărui reușită este condiționată de

îndeplinirea anumitor „condiții de succes” legate de persoanele

și de circumstanțele utilizării actului, de intenția persoanelor

implicate și de efectul asociat enunțării. (de exemplu: un act de

deschidere a ședinței de tipul „Declar ședința deschisă”

pronunțat de pompierul de serviciu va fi „nul și neavenit”, la fel

ca decretarea mobilizării generale, dacă nu este pronunțat de

șeful statului).

actul de limbaj este determinat contextual. Numai contextul ne

va permite să decidem dacă enunțul: „Voi veni mâine” trebuie

interpretat ca o promisiune, informație sau amenințare.

Spre deosebire de tradiția lingvistică structuralistă, dominată de funcția informativă, reprezentativă a limbajului, abordarea pragmatică insistă asupra funcției comunicative, acționale a limbajului.

III. Enunțuri performative și enunțuri constatative. J. Austin

Enunțul performativ ( J. Austin, 1962 How to do things with words) se deosebește de enunțul constatativ (descriptiv) prin:

1. imposibilitatea de a fi evaluat în termeni adevărat/fals, ci prin opoziția „felicity/infelicity” (succesul sau insuccesul actului).

2. faptul că ține de acțiune și nu de vorbire („Botez acest vapor cu numele de Queen Mary” înseamnă chiar actul de a da nume vaporului, asociat unor ritualuri gestuale și înscris într-un anume context).

Exemplu: a). Woody este un personaj de desene animate.

b). Ședința este deschisă.

Primul enunț este o simplă descriere (aserțiune), în timp ce al

doilea nu descrie o stare de lucruri, ci contribuie tocmai la realizarea

acțiunii de a deschide ședința.

Enunțarea celui de al doilea act presupune anumite condiții de

reușită (și nu de adevăr), dintre care cea mai importantă fiind cea a

autorității (nu oricine este îndreptățit să pronunțe această frază – cu

efect bineînțeles).

Austin distinge între performativele primare sau implicite

(„Ședința este deschisă”) și performativele explicite („Declar ședința

deschisă”) care indică explicit sensul performativ al enunțului.

Ca urmare a caracterului „virtual performativ”, în cazul anumitor

verbe, distincția dintre performativ și constatativ poate fi fragilă.

De exemplu verbe precum „a declara”, „a promite”, „a ordona”

sunt performative doar la persoana întâi a indicativului prezent și devind pur constatative în celelalte situații:

„Declar ședința deschisă”. (performativ)

„Petre declară ședința deschisă”. (descriptiv)

De asemenea, asistăm la o deperformatizare a enunțului prin

adăugarea unui element modificator (J. Moescheler, 1985:27).

De exemplu:

„Îți ordon să taci”. (performativ)

„Îți ordon adesea să taci”. (descriptiv)

„Ședința este deschisă”. (performativ)

„Ședința este deschisă în cea mai mare confuzie”. (descriptiv)

Austin include atât constatativele cât și performativele în

categoria actelor ilocuționare (aserțiunea sau constatativul fiind un

act ilocuționar alături de promisiune, amenințare, ordin, botez etc.).

În concepția lui Austin, actele de limbaj sunt:

- expozitive (a afirma, a nega, a explica);

- exercitive (a ordona, a comanda);

- promisive (a promite, a jura);

- comportative (a mulțumi, a se scuza);

- verdictive sau judiciare (a achita, a condamna).

IV. Structura actului ilocuționar. J. Searle.

Un act de limbaj se compune dintr-un conținut propozițional (p)

și o forță ilocuționară (F): F(p)

În ceea ce privește forma lingvistică a actelor de limbaj, trebuie

precizat că nu există o corespondență biunivocă între forma

enunțului și forța ilocuționară. Același enunț pronunțat în contexte

diferite poate fi purtătorul unor valori ilocuționare diferite.

De exemplu celebrul „Vos papiers” pronunțat de un agent de

poliție reprezintă ordinul de a prezenta actele de control, în timp ce

același enunț pronunțat de un student într-un amfiteatru înseamnă

atenționarea profesorului distrat care și-a uitat notele de curs pe

catedră etc.

Realizarea cu succes a actului ilocuționar depinde în cea mai

mare măsură de anumite condiții de reușită (Austin), de satisfacere

(Searle) a actului ilocuționar.

J. Searle distinge patru condiții:

1. condiția de conținut propozițional indicând natura

conținutului actului. Aceasta poate fi o simplă propoziție (în cazul

aserțiunii), o acțiune viitoare a locutorului (cazul promisiunii) sau a

interlocutorului (sfatul, cererea).

2. condiția sau condițiile preliminare definind știința sau

credința locutorului în privința intereselor, intențiilor interlocutorului,

ca și natura raporturilor între interlocutori. De exemplu ordinul

implică o relație de superioritate ierarhică în beneficiul locutorului,

ca și convingerea acestuia că interlocutorul este capabil să realizeze

acțiunea cerută.

3. condiția de sinceritate indicând starea psihologică a

locutorului. Aserțiunea implică credința în realitatea stării descrise,

promisiunea, intenția de a efectua actul proiectat, ordinul, dorința de

a vedea realizată starea vizată.

4. condiția esențială specificând tipul de obligație contractată

de locutor sau interlocutor prin enunțarea actului respectiv.

IV. Tipologia actelor ilocuționare

Clasificarea actelor de limbaj conform lui J. Searle ( punct de

reper condițiile reușită a actelor de limbaj):

- scopul locuționar corespunde condiției esențiale;

- direcția de ajustare cuvânt-lume; în cazul ordinului,

promisiunii, lumea se supune cuvintelor, în timp ce în cazul

aserțiunii cuvântul se supune lumii;

- starea psihologică corespunde condiției de sinceritate;

- conținutul propozițional corespunde condiției de conținut

propozițional.

Categorii de acte de limbaj:

1. Reprezentative sau asertive (aserțiune, informarea)

- scop ilocuționar – descrierea unei stări de lucruri;

- direcția de ajustare lume – cuvânt;

- stare psihologică – credința;

- conținutul propozițional – o propoziție.

Exemplu: „Gramatica modernă este dificilă”.

2. Directive (ordinul, cererea, întrebarea)

- scop ilocuționar – realizarea unei acțiuni viitoare de către

interlocutor;

- direcție de ajustare: cuvânt – lume;

- stare psihologică: dorința locutorului;

- conținutul propozițional: acțiune viitoare a interlocutorului.

Exemplu: „Du-te la pâine”.

3. Promisive (ofertă, promisiune)

- scop ilocuționar: obligația locutorului de a realiza o acțiune

viitoare;

- direcția de ajustare: cuvânt – lume;

- stare psihologică: intenția locutorului;

- conținut propozițional: o acțiune viitoare a locutorului.

Exemplu: „Voi fi la 5 la întâlnire”.

4. Expresive (felicitare, scuză, mulțumire, plângere)

- scop ilocuționar: exprimarea unei stări psihologice:

plăcere/neplăcere, acceptare/respingere.

- stare psihologică: variabilă în funcție de act;

- conținut propozițional: o acțiune sau proprietate a

locutorului sau interlocutorului.

Exemplu: „Sunt tare fericit să te revăd”.

5. Declarative (declarare, botez, condamnare) – actele

performative în sensul cel mai puternic

- scop ilocuționar: actualizarea conținutului actului;

- direcție de ajustare: cuvânt – lume;

- conținut propozițional: o propoziție.

Exemplu: „Ședința este deschisă deschisă”.

VI. Strategia indirecției

Natura mecanismului inferențial sau parcursul de la valoarea

literală a enunțului la cea derivată sau implicită a fost explicată de

trei categorii de teorii:

1. maximele conversaționale ale lui Grice (1975)

2. actele de limbaj derivate sau indirecte ( Searle, 1982)

3. derivarea ilocuționară

Punctul de vedere al lui Paul Grice este filosofic și este inspirat

din tradiția raționalistă a filosofiei analitice. În concepția sa,

raționalitatea funciară a comportamentului conversațional este

rezultatul a două ipoteze:

a). participanții la o conversație respectă un principiu general

de cooperare care presupune contribuția fiecărui participant la con-

-versație în conformitate cu așteptările celorlalți, cu stadiul, scopul

și direcția tranzacției conversaționale;

b). fiecare contribuție la conversație trebuie să respecte

următoarele maxime sau reguli (cf lui P. Grice):

- maxima cantității: intervenția să conțină atâta conversație

câtă este necesar, nici mai mult (redundanță), nici mai puțin

(ermetism);

- maxima calității: contribuția să fie veridică;

- maxima relației: contribuția să fie pertinentă;

- maxima manierei: contribuția să fie clară, non ambiguă,

ordonată.

Teoria actelor de limbaj indirecte (John Searle) utilizează

aceleași principii explicative ca și teoria lui Grice, accentuând

raporturile dintre condițiile de succes ale actului și actele indirecte.

În cazul actelor indirecte, locutorul comunică interlocutorului

mai mult decât exprimă literal, bazându-se pe un fundal de

cunoștințe comune: informații lingvistice și non-lingvistice, precum și pe capacitatea inferențială a auditoriului.

Teoria actelor de limbaj s-a dezvolat pe baza recuzării de către

Austin a iluziei descriptiviste, teza conform căreia limbajul descrie

realitatea; Austin și Searle dimpotrivă consideră că funcția esențială

a limbajului este de a acționa asupra lumii mai mult decât de a o

descrie.

Pragmatica actelor de limbaj a insistat asupra aspectului

convențional și codificat al limbajului în virtutea principiului searlian

al exprimabilității.

Sperber și Wilson optează pentru o reducere considerabilă a

tipurilor de acte de limbaj la teri clase, reperabile sintactic sau

lexical:

- actul de „a spune că” corespunzând grosso modo aserțiunilor,

promisiunilor sau predicțiilor;

- actul de „a spune să” corespunzând ordinului, sfatului etc.;

- actul „a întreba” corespunzând interogativelor și, mai general,

cererilor de informație.

Această clasificare nu ia în considerație actele instituționale

(condamnarea, botezul, căsătoria, deschiderea unei ședințe);

Sperber și Wilson estimează că fundamentele acestor acte nu

sunt nici reguli lingvistice, nici reguli cognitive, ci țin de un cadru mai

larg sociologic, dar că și aceste acte instituționale pot intra în prima

mare clasă a actelor „a spune că”.