1
STRUCTURĂ, STRATIFICARE ŞI MOBILITATE SOCIALĂ
Paula A. Tufiş
Analiza structurii, stratificării şi mobilităţii sociale este unul din cele mai importante
capitole ale sociologiei. Aceasta întrucât sunt avute în vedere nu numai mecanismele
organizării sau structurării sociale, ci şi modurile de distribuţie a inegalităţilor sau de
mobilitate a persoanelor în spaţiul social. Teoriile şi cercetările sociologice referitoare la
aceste tematici au fost generate de observaţia conform căreia toate societăţile complexe sunt
caracterizate de existenţa inegalităţilor sociale, cu alte cuvinte, sunt societăţi stratificate.
Studiul modului în care indivizii se poziţionează şi se mişcă în ierarhiile sociale ale
societăţilor stratificate şi al modului în care sunt generate inegalităţile sociale constituie aria
analizelor stratificării şi mobilităţii sociale. Pentru a înţelege procesele de stratificare şi
mobilitate socială, este necesară analiza modului de organizare a societăţii, analiză care
constituie obiectul studiilor structurii sociale. Prin urmare, în acest capitol ne vom referi mai
întâi la analiza sociologică a structurii sociale, pentru ca apoi să considerăm stratificarea şi
mobilitatea socială.1
I. STRUCTURĂ SOCIALĂ
Termenul de structură socială se referă la modul în care societatea este organizată,
mod care constituie contextul în care indivizii se poziţionează în spaţiul social, îşi definesc
comportamentele şi interacţionează între ei. Conceptul este unul fundamental în sociologie şi,
de multe ori, definirea şi explicarea lui produc confuzie datorită faptului că se referă la o
realitate colectivă abstractă, care există separat de membrii societăţii şi datorită faptului că, în
general, este explicat prin intermediul elementelor sale de bază: statusuri sociale (poziţii ale
indivizilor în cadrul unui grup, al unei organizaţii sau în cadrul societăţii în general), roluri
sociale (comportamente aşteptate în baza poziţiilor sociale deţinute de indivizi), grupuri
(formate dintr-un număr, de obicei mic, de oameni care interacţionează şi care au o identitate
comună), organizaţii (grupuri mai mari şi cu norme şi reguli de interacţiune cu un grad mai
mare de formalizare) şi instituţii sociale (tipare de comportament, reguli şi valori care servesc
funcţii de bază ale societăţii). Luate separat, cele cinci concepte pot fi uşor de înţeles, însă
modul în care ele intervin în definirea structurii sociale este de multe ori trecut cu vederea.
Prin urmare, înainte de discutarea mai pe larg a acestor elementele de bază ale structurii
sociale, este utilă o schemă a modului în care ele intervin în formarea structurii sociale a unei
societăţi.
Saunders (1991) avansează o astfel de schemă în care aranjează cele cinci elemente
ale structurii sociale într-o relaţie de subordine. Structura socială a unei societăţi este formată
din câteva sfere instituţionale de bază: politica, economia, religia, familia şi educaţia. Fiecare
sferă instituţională poate fi, la rândul său, compusă din mai multe organizaţii şi grupuri. În
cadrul acestor organizaţii şi grupuri, fiecare individ ocupă o anumită poziţie (status social)
care este asociată cu un set de roluri sociale (comportamente aşteptate în baza poziţiei
ocupate). Toate aceste elemente compun structura socială a unei societăţi, iar relaţiile şi
interacţiunile sociale din interiorul şi dintre elementele componente intervin, de asemenea, în
definirea structurii sociale (Blau, 1974).
1 Doresc să le mulţumesc pentru sugestii şi comentarii lui Lazăr Vlăsceanu şi Dumitru Sandu.
2
Instituţiile sociale sunt generate ca răspuns la anumite nevoi de bază ale societăţii şi
se constituie ca tipare de comportament, sisteme de reguli, norme şi valori care servesc
acestor nevoi de bază (Schaefer şi Lamm, 1995). Aşa cum menţionam anterior, politica,
economia, religia, familia şi educaţia constituie sfere instituţionale de bază ale societăţii. Spre
exemplu, politica răspunde nevoilor de organizare şi guvernare ale vieţii sociale, economia
răspunde nevoilor de producere, distribuire şi consum ale bunurilor, religia răspunde nevoilor
de integrare socială şi control social, familia răspunde nevoilor de reproducere biologică şi de
afectivitate, iar educaţia răspunde nevoilor de personal calificat pentru îndeplinirea anumitor
sarcini. Pe lângă cele cinci sfere instituţionale de bază, incluse de către Saunders în schema
structurii sociale, mai pot fi enumerate şi alte sfere instituţionale care servesc unor nevoi de
bază ale societăţii, cum ar fi mass-media sau sistemul de sănătate.
Grupurile sunt constituite din indivizi cu anumite elemente în comun precum
normele de ghidare a comportamentului, valorile, atitudinile sau aşteptările. Pe lângă aceste
similitudini, pentru a constitui un grup în sensul sociologic al termenului, membrii grupului
trebuie să interacţioneze regulat pentru realizarea unor obiective comune. Spre exemplu,
colegii de clasă pot constitui un grup datorită faptului că interacţionează aproape zilnic în
situaţii de învăţare sau joc, pe când o grupare mai largă a tuturor elevilor dintr-o şcoală nu
oferă posibilitatea unui elev de a interacţiona cu toţi ceilalţi elevi decât în situaţii rare.
Astfel de grupări mai largi pot constitui organizaţii, însă mărimea nu este singurul
factor care diferenţiază grupurile de organizaţii. Organizaţiile au o structură formală bine
definită şi relativ inflexibilă, axată pe obiective explicit definite, pe când grupurile au, în
general, structuri informale şi fluide iar obiectivele acestora nu sunt stabilite explicit (Light,
Keller şi Calhoun, 1989).
Status social. În sociologie termenul de status social este folosit pentru a indica
poziţia unui individ în structura de poziţii din cadrul unui grup, a unei organizaţii, sau a
societăţii în general. Dată fiind apartenenţa multiplă simultană a unui individ la grupuri
sociale/grupări mai largi şi organizaţii diverse, o persoană poate deţine mai multe statusuri în
acelaşi moment. Spre exemplu, caracteristicile socio-economice şi demografice (gen, etnie,
rasă, vârstă, religie, ocupaţie, mediu rezidenţial, statut marital, statut parental) indică poziţii
în societate cărora le sunt asociate diverse statusuri sociale. Apartenenţa la un anumit grup
social conferă de asemenea un status social (spre exemplu acela de student într-o
grupă/facultate/într-un an de studiu sau de membru al unei găşti).
De-a lungul vieţii o persoană poate dobândi sau pierde un status social în funcţie de
schimbări cum ar fi, spre exemplu, schimbarea ocupaţiei, schimbarea statutului marital,
migraţia teritorială, migraţia de la un grup social la altul sau înaintarea în vârstă. Însă
schimbarea statusului social nu este posibilă în toate cazurile. Unele tipuri de poziţii sociale
sunt atribuite la naştere şi imposibil sau foarte greu de schimbat. Aceste poziţii conferă un tip
de status social denumit status atribuit sau prescris. Spre exemplu rasa, genul şi vârsta sunt
considerate ca definind statusuri prescrise. Pe lângă faptul că aceste caracteristici delimitează
grupări sociale distincte, ele sunt asociate şi cu norme, culturi şi oportunităţi diferite. Spre
exemplu, în toate societăţile, diferenţierile biologice dintre sexul feminin şi masculin creează
grupări de gen asociate cu comportamente, norme, aşteptări şi oportunităţi diferite (Dreyer şi
Wells, 1966). Însă diferenţele de gen variază de la o societate la alta, în funcţie de contextul
cultural. Diferenţierile pe bază de rasă şi vârstă pot, de asemenea, determina formarea unor
grupări cu oportunităţi şi culturi diferite.
Alte tipuri de poziţii sociale pot fi dobândite (sau pierdute) ca urmare a eforturilor sau
acţiunilor individuale. Aceste tipuri de poziţii sunt descrise ca status dobândit. Deşi acţiunile
individuale sunt legate direct de statusul dobândit, indirect, acest tip de status poate fi
determinat şi de oportunităţile existente în familia de provenienţă, mediul de rezidenţă, sau,
în general, de societatea în care individul trăieşte.
3
Caseta 1 Factori cu influenţe asupra statusului ocupaţional dobândit
Poziţia ocupaţională a unui individ – un exemplu de status dobândit – este un efect
direct al eforturilor personale (al nivelului educaţional atins şi al abilităţilor profesionale
dobândite prin propriile eforturi), dar indirect poate fi influenţată de capitalul uman
(abilităţile şi resursele educaţionale), de resursele materiale, de capitalul social al părinţilor
(termen folosit aici cu sensul ce desemnează relaţiile părinţilor cu prieteni şi cunoştinţe) şi de
capitalul cultural al părinţilor (termen folosit aici cu sensul ce desemnează atitudini,
preferinţe şi comportamente instituţionalizate şi recunoscute la nivelul societăţii ca semne ale
apartenenţei la o clasă socială superioară). De asemenea, mediul rezidenţial sau zona de
rezidenţă pot influenţa calitatea procesului educaţional şi, indirect, poziţia ocupaţională
datorită inegalităţilor existente în dotarea şcolilor şi în calitatea profesorilor. În general, însă,
aceste efecte sunt mult mai scăzute în comparaţie cu efectele statusului socio-economic al
familiei de provenienţă (Coleman, 1966; Peaker, 1971). Structura ocupaţională existentă la
nivelul societăţii în momentul în care indivizii intră pe piaţa muncii poate, de asemenea,
determina, într-o anumită măsură, traiectoriile ocupaţionale ale indivizilor şi statusul
ocupaţional dobândit (Boudon, 1974). Spre exemplu, într-o societate caracterizată de o
structură ocupaţională cu un număr mic de poziţii care necesită educaţie superioară, un
eventual surplus de persoane cu educaţie superioară este forţat să-şi caute locuri de muncă în
poziţii ocupaţionale inferioare comparativ cu nivelul aşteptat pe baza nivelului educaţional.
Roluri sociale. Pentru fiecare status social, există aşteptări la nivelul societăţii cu
privire la comportamentele şi obligaţiile asociate cu deţinerea statusului respectiv, iar aceste
aşteptări şi obligaţii descriu rolurile sociale ale indivizilor. Gradul în care indivizii se
conformează acestor aşteptări şi obligaţii variază de la persoană la persoană şi de la caz la
caz. Prin urmare, rolurile sociale nu sunt o bază pentru predicţia comportamentelor
individuale, ci mai degrabă un tip ideal de comportament aşteptat în baza statusului social
deţinut. Datorită faptului că un individ poate deţine simultan mai multe statusuri sociale,
există şi multiple roluri sociale pe care acest individ este de aşteptat să le îndeplinească.
Caseta 2 Whyte despre structura socială a restaurantelor
Termenul de structură socială poate fi aplicat nu doar la nivel de societate, ci şi la
nivelul grupurilor sau organizaţiilor. Spre exemplu, există studii privind structura socială a
unor grupuri informale – studiul lui Whyte (1941) despre Corner Boys, un grup de tineri
imigranţi italieni de a doua generaţie dintr-un cartier sărac din Boston, sau a unor grupuri din
cadrul unor experimente psihologice – studiul lui Zimbardo (1972) despre efectele
psihologice ale rolurilor simulate de paznic şi prizonier asupra comportamentelor indivizilor.
De asemenea, a fost studiată structura socială a fabricilor (Roy, 1954) sau restaurantelor
(Whyte, 1949).
În cel din urmă studiu menţionat, Whyte descrie structura socială a restaurantului pe
baza interviurilor şi observaţiei participative în douăsprezece restaurante din Chicago plus
câteva interviuri în alte restaurante din afara oraşului. Din punct de vedere al funcţionării,
restaurantul este descris ca o unitate de producţie şi desfacere, o combinaţie din acest punct
de vedere între o fabrică – unitate care serveşte doar scopuri de producţie şi un magazin –
unitate care serveşte doar scopuri de desfacere.
Poziţiile şi relaţiile în structura socială a restaurantului variază în funcţie de mărimea
şi complexitatea organizaţiei. Spre exemplu, într-un restaurant mic, cu o structură simplă,
există trei poziţii: cea a patronului sau managerului, cea a angajatului şi cea de client.
Structura ierarhică este una în care angajaţii sunt subalternii managerului sau ai patronului,
iar atât angajaţii cât şi patronul/managerul se supun cerinţelor clienţilor. Diviziunea muncii
într-o astfel de structură este simplă, patronul şi angajaţii realizând împreună, nediferenţiat şi
4
în funcţie de necesităţi, diferitele sarcini din restaurant: gătirea mâncării, spălarea vaselor şi
servirea clienţilor.
În restaurantele mai mari, mai complexe, cu un volum mai mare de clienţi, se
întâlneşte o diversitate mai mare de poziţii şi o diviziune a muncii mai complexă. Spre
exemplu, apare necesitatea diviziunii muncii între diversele sarcini şi astfel angajaţii sunt
separaţi într-un grup care se ocupă doar de gătirea mâncării, un alt grup care se ocupă doar de
spălarea vaselor, şi un alt grup care se ocupă de servirea mâncării. În plus, alte sarcini cum ar
fi prepararea şi servirea băuturilor pot fi alocate exclusiv barmanilor, iar transferul
alimentelor din depozit în bucătărie şi al mâncării gătite din bucătărie înspre chelneri poate fi
alocat unor grupuri separate de angajaţi. Dat fiind numărul mare de sarcini şi de angajaţi
alocaţi fiecărei sarcini, patronul sau managerul restaurantului poate angaja, de asemenea,
supraveghetori pentru fiecare grup de angajaţi, iar structura restaurantului se poate dezvolta
în continuare prin adăugarea unui al doilea nivel de supraveghetori care mediază relaţia dintre
patron sau manager şi primul nivel de supraveghetori.
Într-o astfel de structură ierarhică, nu doar poziţiile indivizilor în ierarhie ci şi relaţiile
între indivizi sau grupuri de indivizi creează imaginea completă a structurii sociale a
restaurantului. Relaţiile dintre clienţi şi chelneri, supraveghetori şi subalterni, chelneri,
bucătari şi eventual intermediari în relaţia dintre chelneri şi bucătari sunt parte organică din
structura socială a restaurantului şi formează un lanţ prin intermediul căruia comenzile
clienţilor sunt comunicate, produse şi servite. O schimbare într-o relaţie din acest lanţ poate
produce schimbări în modul de operare al altor relaţii din lanţ, iar prezenţa unui conflict sau a
unei comunicări reduse într-un punct la lanţului poate genera o ineficienţă a modului de lucru
pe întregul parcurs al lanţului.
În urma observaţiilor sale asupra structurii şi interacţiunilor din cadrul restaurantelor,
Whyte conclude că structura formală de poziţii nu determină tiparele de interacţiune între
indivizi, însă poate impune anumite limite asupra acestor tipare. Diferite moduri de
interacţiune pot să apară în cadrul aceluiaşi tip de structură iar în cadrul aceleiaşi structuri,
tiparele de interacţiune se pot schimba în timp, în funcţie de contextul interacţiunii (spre
exemplu comportamentele pot fi diferite în orele în care restaurantele sunt aglomerate faţă de
orele în care există mai puţini clienţi în restaurant) şi în funcţie de actorii implicaţi în
interacţiune (spre exemplu, schimbarea persoanei care îndeplineşte funcţia de supraveghetor
al chelnerilor poate determina schimbări în interacţiunea dintre chelneri şi supraveghetor,
pentru că noul supraveghetor se comportă diferit sau are cerinţe diferite faţă de
supraveghetorul anterior).
II. STRATIFICARE SOCIALĂ
1. Perspective asupra stratificării Conceptul de stratificare socială se referă, în sociologie, la modul în care membrii
unei societăţi sunt poziţionaţi în ierarhia socială conform unor resurse cum ar fi averea,
prestigiul sau puterea şi la inegalităţile sociale rezultate ca urmare a distribuţiei inegale a
acestor resurse. Parte integrantă a stratificării sociale, aceste inegalităţi sunt întâlnite în toate
societăţile cu populaţii mai mari şi persistă de-a lungul timpului (Light, Keller şi Calhoun,
1989: 289,295). Poziţionarea indivizilor/grupărilor în ierarhia socială poate fi văzută fie în
termeni de straturi multiple, cu delimitări vagi, fiecare strat fiind format dintr-un amalgam de
statusuri sociale similare, fie în termeni de diviziuni clare între câteva grupări omogene în
interior din punct de vedere al statusului material, oportunităţilor în viaţă, intereselor,
valorilor şi atitudinilor. Prima imagine se subscrie conceptualizărilor stratificării sociale în
termeni de grupări gradate de status sau în termeni de straturi, pe când cea de-a doua denotă
conceptualizări ale stratificării sociale în termeni de clase sociale.
5
Deşi inegalităţile în distribuţia resurselor care determină poziţia socială variază de la o
societate la alta, toate societăţile sunt caracterizate de un grad mai scăzut sau mai ridicat de
inegalitate socială. Observaţia a condus la întrebarea dacă stratificarea socială este o
caracteristică necesară şi utilă funcţionării societăţilor. Răspunsul la această întrebare a
împărţit teoreticienii stratificării sociale în două tabere: tabăra perspectivei funcţionaliste (cei
al căror răspuns la întrebarea de mai sus este pozitiv) şi tabăra perspectivei conflictualiste (cei
al căror răspuns este negativ).
Perspectiva funcţionalistă susţine că stratificarea şi inegalităţile sociale sunt
inevitabile şi necesare. Pentru a înţelege această viziune, ar trebui să ne imaginăm societatea
în ansamblu ca fiind un sistem eficient, care poate acţiona pentru a-şi corecta deficienţele sau
disfuncţiile. Teoria funcţionalistă pune în prim-plan societatea, văzută ca o structură socială
organizată în diverse poziţii (aici termenul de poziţie poate fi echivalat cu ocupaţia). Indivizii
nu intră în discuţie decât ca ocupanţi, fără particularităţi distincte, ai acestor poziţii.
Expunerea clasică a perspectivei funcţionaliste asupra stratificării sociale a fost făcută
de către Davis şi Moore (1945). Conform acestor autori, principalele asumpţii pe care se
bazează perspectiva funcţionalistă sunt: (a) unele poziţii sunt mai importante din punct de
vedere funcţional decât altele într-o societate şi (b) un sistem diferenţiat de recompense este
necesar în orice societate datorită acestui fapt (recompensele sunt mai mari pentru poziţiile
mai importante pentru supravieţuirea societăţii). În plus, pentru unele poziţii, societatea poate
găsi ocupanţi mult mai uşor decât pentru alte poziţii. Acest din urmă lucru se întâmplă fie
pentru că unele poziţii sunt mai plăcute şi cu mai puţine cerinţe şi responsabilităţi pentru
ocupanţi decât altele, fie pentru că unele poziţii necesită mai puţină pregătire şi/sau talent
decât altele. Recompensele materiale (sub formă de venituri şi avere) şi simbolice (sub formă
de prestigiu) sunt mai mari pentru poziţiile mai importante şi pentru poziţiile mai greu de
ocupat.
În această perspectivă, stratificarea socială este un fenomen universal şi necesar,
generat ca efect al nevoii societăţii de a găsi ocupanţi potriviţi pentru poziţiile importante.
Mai mult, stratificarea socială are funcţii pozitive datorită faptului că asigură ocuparea
poziţiilor de către ocupanţii cu talentul şi pregătirea necesară pentru îndeplinirea obligaţiilor
poziţiilor. Această cerinţă este asigurată prin sistemul diferenţiat de recompensare a poziţiilor
care contribuie la motivarea indivizilor de a sacrifica timp şi resurse materiale pentru a
câştiga abilităţile necesare îndeplinirii obligaţiilor asociate cu poziţiile importante sau greu de
ocupat.
În contrast cu această abordare, perspectiva conflictualistă susţine că stratificarea
socială nu este necesară pentru societate şi că, teoretic, ar putea exista (şi funcţiona eficient)
societăţi lipsite de inegalităţi sociale. Spre exemplu, Tumin (1953), un exponent al
perspectivei conflictualiste, a adoptat o astfel de perspectivă. Deşi autorul recunoaşte că,
practic, nu există societăţi de acest gen, el susţine că prezenţa sistemelor de stratificare în
toate societăţile nu este o dovadă a faptului că stratificarea este necesară. Mai mult decât atât,
conform perspectivei sale, sistemele de stratificare nu sunt mecanisme eficiente de ocupare a
poziţiilor din societate şi, în general, nu asigură ocuparea poziţiilor de către indivizii cei mai
potriviţi, datorită faptului că oportunităţile de a ocupa o poziţie sunt influenţate nu doar de
talentul şi pregătirea individului, dar şi de poziţia părinţilor individului (spre exemplu, atunci
când resursele materiale ale părinţilor sunt necesare pentru o pregătire educaţională
specializată şi costisitoare a copilului).
Argumentele perspectivei conflictualiste, în care se susţine ideea că sistemele de
stratificare socială au aspecte disfuncţionale - cum ar fi limitarea posibilităţii de a descoperi şi
pregăti ocupanţi talentaţi în segmentele de populaţie care provin din familii cu resurse
limitate şi posibilitatea membrilor elitelor de a-şi transmite avantajele şi poziţia socială
copiilor lor -, sunt susţinute de cercetările empirice referitoare la mobilitatea socială inter-
generaţională (vezi secţiunea referitoare la mobilitate socială în acest capitol). Atât
6
perspectiva funcţionalistă cât şi perspectiva conflictualistă sunt de acord că sistemul de
motivare a indivizilor de a ocupa diversele poziţii şi de a îndeplini obligaţiile asociate lor prin
recompense materiale şi de prestigiu diferenţiate este principalul factor care generează
stratificarea socială. Teoreticienii perspectivei funcţionaliste susţin că sistemul de motivare
este unul eficient şi funcţional. Perspectiva conflictualistă demonstrează că există consecinţe
negative ale acestui sistem de motivare, însă sistemele alternative de motivare propuse
(Tumin a propus un sistem de recompense bazat pe satisfacţia intrinsecă a muncii) sunt în
mare parte greu de testat iar eficienţa şi funcţionalitatea lor pot fi puse sub semnul întrebării.
Lenski (2001) observa că în sistemele de stratificare socialistă a existat un astfel de sistem
alternativ de motivare a indivizilor însoţit de o egalizare a recompenselor materiale pentru
diferitele poziţii din societate, sistem care a avut efecte negative asupra motivării indivizilor
de a îndeplini obligaţiile asociate poziţiilor.
Perspectiva conflictualistă pune accentul pe disfuncţiile stratificării sociale şi pe
conflictul generat ca urmare a inegalităţilor sociale între diferite segmente ale populaţiei.
Ideile lui Marx cu privire la conflictul dintre clasele sociale se încadrează în această tradiţie,
iar secţiunea următoare include o expunere a ideilor respective în contextul definirii claselor
sociale.
2. Clase şi statusuri sociale Teorii clasice ale stratificării sociale. Clasa socială
Există două mari teorii clasice care dezvoltă conceptul de clase sociale: teoria
marxistă şi teoria weberiană. În lucrările lui Marx (1963, 1970), clasele sunt definite prin
relaţia lor cu mijloacele de producţie. Distincţiile între clase, în această accepţie, sunt
exclusiv bazate pe criterii economice, criteriul principal fiind cine deţine proprietatea şi
controlul asupra mijloacelor principale de producţie economică într-o societate. Marx a fost
interesat, în principal, de stratificarea din societăţile capitaliste ale secolului XIX. Conform
teoriilor sale, modul în care mijloacele de producţie sunt controlate dă naştere unei polarizări,
cu proletariatul (clasa muncitorilor, fără control asupra mijloacelor de producţie) aflat la un
capăt al distribuţiei şi burghezia (clasa capitaliştilor, proprietarii fabricilor şi echipamentelor
de producţie), la celălalt capăt.
Cele două clase sunt prinse într-o relaţie permanentă de exploatare, în care capitaliştii
exploatează proletariatul datorită rolurilor deţinute în sistemul de proprietate şi producţie.
Proletariatul are drept resursă, în schimburile economice, munca pe care o poate depune, însă
neavând control asupra mijloacelor de producţie, este forţat să accepte plata muncii impuse
de către burghezie. Datorită faptului că principala motivaţie economică a burgheziei este
acumularea de profituri, salariile oferite proletariatului sunt sub valoarea muncii depuse. Cele
două clase – proletariatul şi burghezia – se află într-o relaţie de conflict, generată de
competiţia pentru un set limitat de resurse.
Structura societăţilor capitaliste s-a modificat în timp, după perioada în care Marx a
scris despre clase şi, mai mult decât atât, predicţiile marxiste iniţiale cu privire la procesele
care vor acompania dezvoltarea sistemului capitalist (spre exemplu: omogenizarea clasei
muncitoare, transformarea ei într-o clasă revoluţionară şi extinderea acestui proces la toate
societăţile capitaliste) au fost infirmate pe parcursul timpului de realităţile istorice.
Post-marxiştii au încercat să redefinească conceptul de clasă pentru a lua în calcul
schimbările care au avut loc în societăţile capitaliste avansate. Contrar predicţiilor lui Marx,
clasa muncitoare în societăţile capitaliste avansate a tins să devină din ce în ce mai
diferenţiată în funcţie de calificări. Omogenizarea proletariatului a fost, în viziunea lui Marx,
condiţia necesară pentru formarea unei conştiinţe de clasă care ar fi contribuit la o revoluţie a
proletariatului împotriva capitaliştilor şi a sistemului capitalist. Clasa capitaliştilor a fost, de
asemenea, afectată de schimbări, fragmentându-se în două roluri: manageri şi proprietari
(Dahrendorf, 1959). Deşi nu este clar dacă managerii sunt parte a clasei capitaliştilor
împreună cu proprietarii sau sunt mai apropiaţi de clasa de mijloc, apariţia acestei clase a
7
distanţat proprietarii de controlul lor asupra procesului de producţie. Dahrendorf observa, de
asemenea, apariţia unei noi clase – clasa de mijloc, care contrazice schema bipolară de clase
dezvoltată de către Marx. Soluţia adoptată de post-marxişti în acest caz a constat în definirea
claselor în termeni de relaţii de autoritate, în locul definirii prin relaţia cu mijloacele de
producţie (Dahrendorf, 1959; Wright, 1980). Mai târziu,Wright (1984) renunţă la această
definire a claselor în termeni de relaţii de autoritate şi foloseşte ideile lui Roemer despre
exploatare pentru a readuce conceptul respectiv în definirea claselor. Exploatarea este
definită în termeni mai largi, nu doar ca rezultat al diferenţelor în proprietatea asupra
mijloacelor de producţie, ci şi ca rezultat al diferenţierilor în distribuirea bunurilor de preţ.
Conceptul de clasă al lui Weber şi al post-weberienilor modifică viziunea marxistă
astfel încât clasa socială ajunge să deţină prioritate în explicarea şanselor de viaţă. Clasele
sunt definite de puterea pe piaţă, adică de poziţia pe care un individ o ocupă în schimburile pe
piaţă. În această concepţie continuă să existe o dimensiune economică asociată cu conceptul
de clasă, dar accentul este pus mai mult pe consum decât pe producţie. În concepţia
weberiană, o clasă este formată dintr-un grup de indivizi care au în comun un factor
determinant al şanselor lor de viaţă (Weber, 1946). Factorii determinanţi ai şanselor de viaţă
pot fi proprietatea (prezenţa sau absenţa ei generând clase de proprietate avantajate pozitiv
sau negativ) sau abilităţile şi educaţia (gradul în care acestea există generând clase de
achiziţie avantajate pozitiv sau negativ) (Crompton, 1998: 33).
De asemenea, Weber a respins ideea marxistă conform căreia stratificarea socială
poate fi descrisă exclusiv prin stratificarea pe clase sociale. În viziunea weberiană, conceptele
de status şi putere şi distribuţiile inegale ale acestor două resurse într-o societate (pe lângă
distribuţia inegală a averilor şi veniturilor care dau naştere claselor sociale) sunt, de
asemenea, necesare pentru descrierea stratificării sociale. Conceptul de status, pe lângă cel de
clasă, este central în teoria lui Weber despre stratificarea socială, referindu-se la diferenţele
de prestigiu dintre grupuri sociale. În timp ce la Marx diferenţele de status nu sunt altceva
decât diferenţe de clasă, la Weber diferenţele de status variază independent de clase şi se
exprimă prin stiluri individuale de viaţă, adică prin simboluri (ca, spre exemplu:
îmbrăcăminte, locuire, vorbire, ocupaţii etc.) care conferă o anumită distincţie unei persoane
în raport cu altele. Rezultă astfel comunităţi sau straturi de persoane cu identităţi comune de
status sau de prestigiu.
Distribuţia puterii într-o societate generează, după Weber, un alt tip de stratificare
socială, care este independentă de cea bazata pe clasă sau status. Rezultă grupări de persoane,
mai mult sau mai puţin organizate, care au identităţi, scopuri şi interese comune, bazate pe
credinţe religioase, convingeri politice, idealuri naţionale, opţiuni ideologice etc. şi care pot
avea apartenenţe de clasă sau de status diferite. Poziţiile unui individ în cele trei ierarhii sau
stratificări sociale (de clasă, de status şi de putere) nu coincid în mod necesar, iar descrierea
stratificării sociale a unei societăţi trebuie să ia în calcul distribuţia celor trei resurse
(economice, simbolice şi de putere) şi poziţionarea indivizilor în cele trei ierarhii (Schaefer şi
Lamm, 1995: 216).
Caseta 3 Măsuri subiective ale clasei sociale
În cercetările empirice, poziţionarea indivizilor în cadrul claselor sociale poate fi
măsurată fie din punct de vedere subiectiv, fie din punct de vedere obiectiv. Localizarea
subiectivă într-o clasă sau alta este măsurată prin auto-poziţionarea respondenţilor într-o
schemă de clase, de obicei predeterminată, cu câteva categorii mari. Cea mai simplă schemă
conţine trei categorii (clasa de jos, clasa de mijloc şi clasa de sus), însă sunt folosite şi
scheme cu gradaţii mai fine. Spre exemplu, clasa de mijloc poate fi împărţită în două
categorii: partea de sus a clasei de mijloc şi partea de jos a clasei de mijloc; sau poate fi
folosită o scală de auto-poziţionare în clase sociale cu mai mult de trei trepte (de obicei cinci
sau şapte trepte), care permite împărţirea fiecăreia dintre cele trei clase în subclase.
8
În seria Barometrelor de Opinie Publică, câteva dintre cercetări au folosit o schemă de
auto-poziţionare în clase sociale cu cinci categorii. Spre exemplu, în Barometrul de Opinie
Publică din toamna anului 2005 (Fundaţia Soros Romania, 2005) doar 1% dintre respondenţi
considerau că fac parte din clasa de sus, 17% se poziţionau în partea de sus a clasei mijlocii,
26% în partea de jos a clasei mijlocii, 34% în clasa muncitoare şi 22% în clasa de jos (vezi
Figura 1).
9
Figura 1 Distribuţia auto-poziţionării în clase sociale, România, 2005
Sursa datelor: Barometrul de Opinie Publică, Toamna 2005 (Fundaţia Soros Romania, 2005)
Notă: Cifrele reprezintă procente din totalul răspunsurilor valide (N=1.702)
Tot prin intermediul unor măsuri subiective, poate fi descrisă percepţia populaţiei
asupra stratificării sociale în clase, în termeni de mărime a fiecărui strat sau a fiecărei clase
sociale. Aceste măsuri au drept scop identificarea imaginii de ansamblu a stratificării în clase,
existente la nivelul populaţiei unei societăţi. Barometrul de Opinie Publică din primăvara
anului 2003 (Fundaţia Soros Romania, 2003) a folosit astfel de măsuri subiective pentru a
înregistra nu numai percepţia asupra stratificării în clase existente în momentul sondajului, ci
şi percepţia asupra stratificării de dinainte de 1990, aşteptările pentru viitor şi opiniile cu
privire la tipul de stratificare considerat drept ideal de către populaţia României (vezi Tabelul
1).
10
Tabelul 1 Percepţia distribuţiei populaţiei României pe clase, România, 2003
Următoarele figuri reprezintă diferite tipuri de societate. Citiţi vă rog descrierea fiecărui tip, uitaţi-vă la figuri şi decideţi care figură descrie cel mai
bine situaţia din …
O mică elită la vârf, foarte
puţini oameni la mijloc, şi
cea mai mare parte a
oamenilor la bază
O societate ca o piramidă,
cu o elită mică la vârf, mai
mulţi oameni la mijloc şi
cei mai mulţi la bază
O piramidă, cu
excepţia faptului că
puţini oameni sunt
chiar jos
O societate cu cei mai
mulţi oameni la mijloc
O societate cu cei mai
mulţi apropiaţi de vârf
şi doar puţini jos
România de azi -
2003 (N=1951) 64% 26% 4% 4% 1%
13% 21% 22% 40% 5%
32% 21% 14% 21% 12%
2% 5% 7% 38% 48%
România dinainte
de 1990 (N=1898)
România de peste
10 ani (N=1834)
România aşa cum
ar trebui să fie
(N=1920) Adaptat din: Caiet de prezentare – Barometrul de Opinie Publică, Primăvara 2003 (Fundaţia Soros Romania şi The Gallup Organization Romania, 2003).
Sursa datelor: Barometrul de Opinie Publică, Primăvara 2003 (Fundaţia Soros Romania, 2003).
Notă: Cifrele reprezintă procente din totalul răspunsurilor valide (N răspunsuri valide în paranteze).
11
Spre exemplu, conform acestei cercetări, în 2003, 26% dintre români erau de părere
că distribuţia claselor sociale în România are o formă piramidală (cu o elită mică la vârf, mai
mulţi indivizi la mijloc şi cei mai mulţi indivizi la bază) sau o formă modificată a piramidei
cu baza supradimensionată (o mică elită la vârf, puţini indivizi la mijloc şi cea mai mare parte
a indivizilor la bază). Această ultimă imagine a structurii piramidale de clase era adoptată în
2003 de către majoritatea românilor (64%).
Percepţiile populaţiei în 2003 erau împărţite cu privire la stratificarea de dinainte de
1990: 21% erau de părere că aceasta a avut o formă piramidală, 22% erau de părere că forma
era cea a unei piramide cu baza subdimensionată, iar 40% percepeau o structură romboidală.
Procente mai mici optau pentru alte variante percepute de stratificare. Elementele comune ale
celor trei imagini ale stratificării în clase sunt: (a) o clasă de mijloc care include o mare parte
din populaţie şi (b) o elită la care foarte puţini indivizi au acces. Prin urmare, aceste două
caracteristici par a fi prezente în percepţia majoritară asupra stratificării în clase de dinainte
de 1990.
Aşteptările populaţiei cu privire la stratificarea în clase în viitor se orientează spre
structuri caracterizate de elite mici (doar 12% dintre respondenţi preziceau o societate în care
cei mai mulţi sunt apropiaţi de vârful ierarhiei sociale – o piramidă inversată), pe când
imaginea ideală asupra stratificării în clase se centrează pe exact acest tip de stratificare (48%
dintre respondenţi erau de părere că această imagine descrie „România aşa cum ar trebui să
fie”).
Caseta 4 Măsuri obiective ale clasei sociale
Pentru măsurarea poziţionării obiective în clase sociale pot fi utilizate diverse scheme
construite pe baza teoriilor stratificării în clase. Măsurile obiective ale clasei sociale au drept
scop identificarea poziţiilor indivizilor într-o anumită distribuţie a inegalităţilor materiale
(distribuţie definită, de obicei, prin criterii de venit sau avere, dar pot fi folosite şi criterii cum
ar fi ocupaţia şi educaţia). Una dintre schemele comprehensive folosite în cercetările empirice
internaţionale recente este schema EGP (Erikson, Goldthorpe şi Portocarero). Schema este
considerată şi larg acceptată ca fiind standardul în cercetarea comparativă internaţională a
stratificării sociale pentru măsurarea obiectivă a clasei sociale (Ganzeboom şi Treiman,
2003).
Abordarea a fost iniţial dezvoltată într-un articol al celor trei autori din 1979 (Erikson,
Goldthorpe şi Portocarero, 1979) şi reevaluată de către Erikson şi Goldthorpe (1992). În
lucrarea din 1992, Erikson şi Goldthorpe discută raţionamentele teoretice pe baza cărora a
fost construită această schemă şi recunosc atât influenţe marxiste cât şi weberiene asupra
conceptului de clasă măsurat prin schemă. Dat fiind că abordarea este orientată spre
măsurarea empirică a claselor, accentul este pus pe consecinţele apartenenţei la o clasă sau
alta, nu pe cauze, iar criteriul principal care diferenţiază între clase este poziţia în relaţia
angajat – angajator (Erikson şi Goldthorpe, 1992: 37). Autorii diferenţiază între trei mari
clase: angajatori, angajaţi pe cont propriu şi angajaţi, iar aceste clase sunt divizate în subclase
pe baza altor criterii, cum ar fi sectorul în care individul lucrează şi gradul de calificare
necesar ocupaţiei. Schema completă rezultată conţine 11 clase (vezi Figura 2), dar în practica
empirică, pentru a evita clasele cu un număr mic de ocupanţi, se pot folosi scheme reduse cu
şapte sau cinci clase rezultate prin unirea unor clase adiacente.
12
Figura 2 Schema de clase EGP
Sursa: Adaptat din Erikson & Goldthorpe (1992: 36).
Mari
Clasele de bază
Angajatori Angajați pe cont propriu Angajați
Mici
Relații de servicii
(autonomie crescută a
angajatului)
Relații mixte (cu
caracteristici ale
relațiilor de servicii și ale contractului de
angajare)
Contract de angajare
(pe timp scurt, cu
autonomie scăzută a
angajatului)
Ocupații profesionale,
funcționari
administrativi și manageri
Ocupații non-manuale
de rutină
Tehnicieni de rang
scăzut şi supraveghetori
în ocupaţii manuale
Ocupații manuale
Forma de reglementare a relației angajat-angajator
Industrie Agricultură Industrie Agricultură
Nivel înalt
de
specializare
Nivel
scăzut de
specializare
Nivel înalt
de
specializare
Nivel
scăzut de
specializare
Nivel înalt
de
specializare
Nivel
scăzut de
specializare
Industrie Agricultură
I IVa IVc IVb IVc I II IIIa IIIb V VI VIIa VIIb
13
Definirea, explicarea şi măsurarea statusului social
În timp, conceptul de status social a câştigat teren în faţa conceptului de clasă în
cercetarea stratificării sociale. Conceptul weberian de status social pare a fi mai adecvat în
descrierea structurilor complexe ale societăţilor moderne şi se bazează şi pe alte dimensiuni,
în plus faţă de dimensiunea economică. Grupurile de status sunt definite pe baza stilurilor de
viaţă comune, patternurilor de consum şi prestigiului. În timp ce există o dimensiune
economică asociată cu statusul social (datorită faptului că anumite resurse economice sunt
necesare pentru a atinge şi menţine un anumit status social), statusul social este mult mai
puternic relaţionat cu prestigiul şi onoarea. Spre exemplu, Shils (1968) conceptualiza
grupurile de status ca grupuri de indivizi cărora le sunt datorate grade similare de deferenţă
sau de respect.
Durkheim şi post-durkheimiştii au introdus ideea că grupările ocupaţionale ar putea fi
cei mai buni indicatori ai statusului social în societatea modernă. Unii autori (vezi, spre
exemplu: Pahl, 1989; Grusky şi Sorensen, 1998) susţin ideea conform căreia conceptul de
clasă şi-a pierdut puterea explicativă în societatea modernă şi că stratificarea în clase nu mai
este un fenomen real. Conform acestora, aducerea analizei la nivelul ocupaţiilor este un
demers mai util decât analizarea claselor, datorită faptului că ocupaţiile tind să structureze
existenţa modernă într-un grad mai ridicat decât clasele.
Orientarea către utilizarea conceptului de status social în cercetarea structurii şi
stratificării sociale a dat naştere dezbaterii centrate pe avantajele şi dezavantajele folosirii
scalelor de prestigiu ocupaţional în comparaţie cu folosirea indicilor socio-economici ai
ocupaţiilor în măsurarea statusului social. Ambele tipuri de măsuri încearcă să surprindă
ierarhizarea ocupaţiilor în funcţie de prestigiul ocupaţional, însă folosesc strategii diferite.
Scalele de prestigiu ocupaţional sunt construite pe baza opiniilor populaţiei despre
cum se ordonează ocupaţiile în funcţie de prestigiul asociat lor. Prin construcţie, aceste
măsuri surprind ierarhizarea ocupaţiilor în funcţie de prestigiul lor perceput în societate.
Problema scalelor de prestigiu ocupaţional este aceea că sunt un indicator imperfect al
deferenţei acordate unei ocupaţii: ele tind să măsoare dezirabilitatea unor caracteristici ale
ocupaţiilor mai degrabă decât semnificaţia respectivelor caracteristici.
Indicii socio-economici de status ocupaţional sunt construiţi ca medii ponderate ale
nivelului mediu de venit şi de educaţie ale tuturor indivizilor cu aceeaşi ocupaţie într-o
societate. Problema lor este, din nou, aceea a unei măsurări imperfecte a prestigiului
ocupaţiilor. Măsurile de acest tip sunt criticate pentru faptul că măsoară altceva decât
prestigiul ocupaţiilor (statusul socio-economic al unei ocupaţii nu corespunde în mod necesar
nivelului de prestigiu) sau pentru faptul că explicarea varianţei din prestigiul ocupaţional prin
intermediul educaţiei şi venitului este imperfectă (deşi procentul de varianţă neexplicată este
destul de mic, în jur de 10%) sau pentru faptul că efectele educaţiei şi venitului asupra
prestigiului ocupaţional sunt combinate într-un singur indicator (Hodge, 1981).
Cu privire la ultima critică, unii cercetători susţin că o simplă categorizare a
ocupaţiilor, bazată pe nivelul mediu educaţional, poate produce rezultate mai bune decât un
indicator de status ocupaţional bazat pe combinarea nivelului mediu educaţional şi de venit
(Hauser şi Warren, 1997; Sorensen, 2001).
Caseta 5 Scala de prestigiu ocupaţional SIOPS şi indicele socio-economic al ocupaţiilor
ISEI
Schema de clase EGP, discutată anterior, grupează ocupaţiile în categorii nominale
mari, parţial ordonate în ierarhia socială. Spre deosebire de aceasta, scalele de prestigiu
ocupaţional şi indicii socio-economici ai ocupaţiilor sunt variabile construite astfel încât
ordonarea ocupaţiilor să fie ierarhică, iar categoriile ordonate să fie cât mai mici pentru a
reţine în detaliu diferenţele existente între poziţii ocupaţionale diferite. SIOPS - Standard
International Occupational Prestige Scale, dezvoltată de către Treiman (1977a) - şi ISEI -
International Socio-Economic Index, propus de Ganzeboom, De Graaf şi Treiman (1992)
14
sunt cele mai cunoscute şi utilizate scale ierarhice de clasificare a ocupaţiilor în cercetarea
comparativă internaţională. În timp ce construcţia variabilei SIOPS este bazată pe măsurarea
prestigiului ocupaţional, ISEI este un indice socio-economic al ocupaţiilor.
Ambele măsuri folosesc o listă standard detaliată de ocupaţii: ISCO – International
Standard Classification of Occupations (International Labour Organization, 1987), adaptată şi
pentru ocupaţiile din România în varianta COR (Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi
Institutul Naţional de Statistică, 2008). Lista cuprinde aproximativ 500 de ocupaţii, grupate în
10 categorii mari bazate pe nivelul aptitudinilor şi specializărilor asociate cu fiecare ocupaţie.
Datorită faptului că studiile asupra stratificării sociale sunt în general interesate de ierarhiile
de prestigiu sau status socio-economic, lista este mai puţin utilizată ca atare în aceste
cercetări. În schimb, ea poate fi folosită ca bază pentru construirea altor tipuri de ierarhizări
ale ocupaţiilor, cum sunt SIOPS şi ISEI. Recodificările ISCO-SIOPS-ISEI pot fi realizate
folosind tabele şi sintaxe de corespondenţă (Ganzeboom şi Treiman, 2003; 2010).
Tabelul 2 prezintă scorurile ISCO, SIOPS şi ISEI pentru câteva ocupaţii. Scorurile
SIOPS pot varia între 6 şi 78, cu valori mari reprezentând ocupaţii cu prestigiu ridicat, iar
scorurile ISEI pot lua valori între 16 şi 90, cu valori mari reprezentând ocupaţii cu niveluri
medii ridicate de educaţie şi venit. Ierarhizarea ocupaţiilor folosind criteriul prestigiului
ocupaţional perceput în societate nu corespunde în mod necesar ierarhizării care utilizează
criterii de status socio-economic. Spre exemplu, agricultorii calificaţi sunt plasaţi mult mai
jos în ierarhia de status ocupaţional socio-economic în comparaţie cu poziţia pe care o ocupă
în ierarhia de prestigiu ocupaţional. Situaţia este inversată, spre exemplu, în cazul agenţilor
de pompe funebre: poziţia lor in ierarhia de status socio-economic este mai ridicată decât cea
din ierarhia de prestigiu ocupaţional. Pentru cele mai multe ocupaţii, însă, cele două criterii
de ierarhizare indică poziţii similare.
Tabelul 2 Scoruri ocupaţionale pentru câteva ocupaţii – ISCO, SIOPS, ISEI
Ocupaţii ISCO SIOPS ISEI
Directori generali în unităţi economico-sociale mari 1210 70 70
Medici medicină generală 2221 78 88
Profesori universitari în învăţământul superior 2310 78 77
Avocaţi 2421 73 85
Sociologi 2442 67 71
Agenţi imobiliari 3413 49 59
Bibliotecari 4141 36 39
Casieri 4211 34 53
Bucătari 5122 31 30
Agenţi de pompe funebre 5143 34 54
Agricultori calificaţi 6111 40 23
Vânători 6154 6 28
Tâmplari 7422 40 33
Mecanici de locomotivă 8311 43 41
Muncitori necalificaţi în agricultură 9211 23 16 Sursa: Ganzeboom & Treiman (2003)
În 2002, în România, pentru grupele ocupaţionale majore din clasificarea ISCO, cele
două ierarhii coincideau doar la extremele lor, conform datelor IPUMS (Minnesota
Population Center, 2010). Ordonarea celor mai înalte trei poziţii era aceeaşi, atât din punct de
vedere al prestigiului ocupaţional, cât şi din punct de vedere al statusului socio-economic, iar
cea mai scăzută poziţie era ocupată în ambele ierarhii de către muncitorii necalificaţi (vezi
15
Tabelul 3). Categoria ocupaţională cu prestigiul şi statusul socio-economic cel mai ridicat era
aceea a specialiştilor cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice. În interiorul celor două ierarhii,
ordinea marilor categorii ocupaţionale se schimbă însă, în funcţie de criteriul de ierarhizare
folosit. Conform aceloraşi date, la nivel de individ, corelaţia dintre gradul prestigiului
ocupaţional şi statusul socio-economic al ocupaţiei avea o valoare de 0,78, sugerând că
alegerea între cele două opţiuni de măsurare poate influenţa rezultatele analizelor care
relaţionează statusul ocupaţional şi alte variabile. Decizia depinde de scopul analizei, dar are
şi implicaţii teoretice. Indicii ocupaţionali socio-economici au, în general, o putere
explicativă mai mare în modelele care studiază procesele de realizare de status (Featherman
şi Hauser, 1976), pe când scalele de prestigiu ocupaţional sunt recomandate datorită ancorării
lor conceptuale în definirea stratificării ocupaţionale (Hodge, 1981).
Tabelul 3 Scoruri medii ocupaţionale (SIOPS şi ISEI) şi structura populaţiei ocupate
pe grupe majore de ocupaţii, România, 2002
Grupe majore ISCO/ COR
SIOPS
(medii pe
grupe)
ISEI
(medii pe
grupe)
% (din
populaţia
ocupată)
Membri ai corpului legislativ, ai executivului, înalţi
conducători ai administraţiei publice, conducători şi
funcţionari din unităţile economico-sociale şi
politice
54,9 58,5 4,4%
Specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice 63,3 72,0 9,0%
Tehnicieni, maiştri şi asimilaţi 49,9 49,6 10,4%
Funcţionari administrativi 36,3 42,3 5,0%
Lucrători operativi în servicii, comerţ şi asimilaţi 31,5 36,6 8,8%
Agricultori şi lucrători calificaţi în agricultură,
silvicultură şi pescuit 38,8 23,0 25,2%
Meşteşugari şi lucrători calificaţi în meserii de tip
artizanal, de reglare şi întreţinere a maşinilor şi
instalaţiilor
37,2 32,9 19,5%
Operatori la instalaţii şi maşini şi asamblori de maşini,
echipamente şi alte produse 32,3 31,4 9,9%
Muncitori necalificaţi 20,3 21,8 7,2%
Forţele armate --- --- ,5% Sursa datelor: Integrated Public Use Microdata Series, International - Recensământul populaţiei şi locuinţelor,
România 2002, micro-eşantionul de 10% (Minnesota Population Center, 2010)
Note: N(valid) = 777.760.
Conceptul de clase ca grupări discrete a fost înlocuit în timp de perspectiva unei
stratificări sociale continue (în grade sau în straturi sociale bazate pe prestigiu ocupaţional şi
status socio-economic). Totuşi, rămâne întrebarea dacă grupările sociale definite fie sub
formă de clase fie sub formă de straturi, sunt sau nu relevante în societăţile actuale. Aşa cum
menţionam anterior, unii autori (vezi, spre exemplu: Pahl, 1989; Grusky şi Sorensen, 1998)
sunt de părere că astfel de grupări sociale au relevanţă, însă doar dacă le aducem la nivelul
grupurilor ocupaţionale. Un alt punct de vedere este cel al lui Kingston (2000). Autorul
foloseşte conceptul lui Giddens de structurare a claselor drept criteriu de a determina dacă
clasele din societăţile actuale au sau nu o realitate – mai precis, dacă putem să le definim
graniţele şi dacă membrii acestor clase au o conştiinţă de clasă şi atitudini şi valori comune.
Concluzia sa este că societatea americană modernă este caracterizată de un grad mic de
structurare a claselor: există un grad mare de mobilitate, membrii grupurilor schimbându-se
în permanenţă; nu există grupuri culturale discrete sau patternuri de vot distincte, iar oamenii
16
tind să interacţioneze atât în interiorul graniţelor de clasă, cât şi între clase. Autorul susţine că
inexistenţa unor clase structurate poate fi extinsă şi pentru alte societăţi capitaliste avansate
datorită faptului că dimensiunile structurării de clasă pot fi descrise în acelaşi fel pentru
aceste societăţi.
O altă direcţie teoretică susţine că structurarea claselor în societatea modernă este din
ce în ce mai mult bazată pe patternuri de consum şi stiluri de viaţă (Pakulski şi Waters, 1996).
Această tradiţie se bazează pe conceptul de consum ostentativ (Veblen, 1973) şi pe teoria
capitalului cultural (Bourdieu, 1984). Însă, în timp ce grupările culturale distincte avansate
de Bourdieu se pot regăsi în anumite societăţi cum este societatea franceză, dovezile pentru
existenţa grupărilor bazate pe gusturi comune sunt mai greu de găsit în alte societăţi, cum ar
fi societatea americană (Kingston, 2001).
Teoriile post-moderniste avansează ideea identităţilor fragmentate şi a apartenenţelor
multiple ale indivizilor la grupuri şi sfere multiple ale vieţii (Hall, 1989). În aceste condiţii,
conceptul de clasă îşi pierde utilitatea, datorită faptului că indivizii se pot mişca cu uşurinţă
între situaţii sociale diferite.
În concluzie, clasele, în concepţia lor marxistă sau weberiană, par a avea utilitate
redusă în descrierea empirică a societăţilor actuale, însă constituie o bază teoretică pentru
studiul stratificării sociale. Teoriile weberiene şi post-weberiene au avansat conceptele de
status social, onoare şi deferenţă, concepte care stau la baza viziunilor stratificării sociale în
termeni de ierarhii de prestigiu ocupaţional. Scalele de prestigiu ocupaţional şi indicatorii
socio-economici de status ocupaţional sunt în continuare variabile utile în studiul stratificării
sociale, deşi ambele au fost criticate, în principal din motivul că nu pot surprinde perfect
ierarhiile de prestigiu. Imaginea unei ierarhii continue de statusuri, implicată în construcţia
scalelor de prestigiu ocupaţional şi a indicatorilor socio-economici de status, pare a se potrivi
mai bine cu imaginea actuală a societăţilor, pe când conceptul de clasă pare a pierde teren atât
din punct de vedere al aplicativităţii empirice cât şi din punct de vedere al relevanţei pentru
indivizii societăţilor actuale. Ideea relevanţei reduse a claselor sociale ar putea să aibă o
semnificaţie sporită, în special în societăţile în schimbare rapidă de genul celor aflate în
diferite etape de tranziţie.
Fiecare tip de abordare are, însă, o anume utilitate, în funcţie de domeniul de studiu.
În timp ce abordările în termeni de clasă sunt mai potrivite studiilor de tip clasic ale
mobilităţii sociale (datorită necesităţii unui număr redus de grupuri ordonate între care se pot
observa mişcările ascendente sau descendente ale indivizilor), abordările care folosesc
viziunea stratificării în straturi sociale bazate pe prestigiu ocupaţional şi status socio-
economic sunt folosite în prezent, în principal pentru studierea stratificării sociale şi
proceselor de realizare de status, iar conceptualizarea straturilor în termeni de capital cultural
şi de patternuri de consum este folosită în special în studiul diferenţelor educaţionale. Cele
două abordări pot fi, de asemenea, combinate – schema EGP este un exemplu de categorizare
în clase care include şi elemente legate de concepţia stratificării în termeni de straturi bazate
pe grupări ocupaţionale largi.
III. MOBILITATE SOCIALĂ
1. Tipuri de mobilitate socială Sorokin (1959) conceptualizează mobilitatea socială ca orice tranziţie a unui individ
de la o poziţie socială la alta în cadrul spaţiului social. Poziţiile sociale sunt aranjate conform
unei ierarhii în cadrul spaţiului social, iar la fiecare nivel al ierarhiei se pot afla mai multe
poziţii sociale. Conform acestei viziuni, o tranziţie a unui individ se poate produce între
poziţii sociale aflate la acelaşi nivel al ierarhiei sociale (mobilitate orizontală) sau între
poziţii aflate la niveluri diferite ale ierarhiei sociale (mobilitate verticală). Mobilitatea
17
verticală poate fi ascendentă sau descendentă, în funcţie de direcţia tranziţiei în ierarhia
socială.
Mobilitatea socială poate fi studiată nu doar pentru tranziţiile între poziţii care au loc
pe parcursul vieţii unui individ (mobilitate socială intra-generaţională) ci şi pentru
schimbările de status social care se produc între generaţia părinţilor şi generaţia copiilor
(mobilitate socială inter-generaţională). Primul tip de analiză se centrează pe relaţia dintre
poziţia ocupaţională a indivizilor la intrarea pe piaţa muncii şi poziţia ocupaţională la un
moment ulterior sau pe analiza mai detaliată a istoriei schimbărilor de poziţie ocupaţională
care au loc pe parcursul vieţii individului. În al doilea tip de analiză se compară poziţia
socială a unui individ cu cea a familiei sale de origine (Breen, 2004a).
Analizele empirice ale mobilităţii sociale folosesc fie o schemă de clase sociale, fie
scale de prestigiu ocupaţional sau status socio-economic. Majoritatea analizelor clasice ale
mobilităţii sociale au folosit scheme de clase cu un număr mic de categorii şi s-au axat pe
identificarea mobilităţii sociale ascendente sau descendente şi pe compararea patternurilor de
mobilitate socială în diferite societăţi (vezi detalii în secţiunea referitoare la impactul
industrializării asupra regimului de mobilitate socială). Acest tip de demers utilizează în
principal analiza tabelelor de mobilitate socială, în timp ce folosirea scalelor de prestigiu sau
status socio-economic ocupaţional este întâlnită mai des în conjuncţie cu analiza de cale
(path) din modelul de realizare de status (Ganzeboom, Treiman şi Ultee, 1991).
2. Analiza tabelelor de mobilitate Un tabel de mobilitate conţine, pe rânduri, informaţie referitoare la clasa socială
iniţială, care poate fi clasa socială la intrarea pe piaţa muncii, în cazul mobilităţii intra-
generaţionale, sau clasa socială a părinţilor în cazul mobilităţii inter-generaţionale. Pe
coloane se înregistrează clasa finală sau clasa socială în care se afla o persoană pe piaţa
muncii într-un moment ulterior. Categoriile de înregistrare a claselor iniţiale şi finale sunt
identice, rezultând un tabel cu număr egal de rânduri şi coloane. În cazul în care este folosită
o schemă de clase cu categorii ordonate ierarhic, categoriile din tabelul de mobilitate urmează
această ierarhizare, atât pe rânduri cât şi pe coloane (Hout, 1983: 9). Celulele de pe diagonală
conţin, astfel, indivizii caracterizaţi de imobilitate socială. Dacă, în plus, categoriile sunt
aranjate în tabel în ordine ascendentă, celulele de sub diagonală reprezintă categoria celor
mobili descendent, iar celulele de deasupra diagonalei reprezintă categoria celor mobili
ascendent. Folosirea unei scheme de clase nominale (care nu reflectă o ierarhizare anume
între categorii) sau doar parţial ordonate permite doar diferenţieri între categoria celor imobili
şi categoria celor mobili social.
Pe baza acestor informaţii pot fi examinate măsuri descriptive de mobilitate socială
absolută, care surprind gradul de imobilitate, gradul de mobilitate ascendentă şi gradul de
mobilitate descendentă în societate. Aceste măsuri, denumite rate de mobilitate absolută,
oferă o imagine de ansamblu a regimului de mobilitate existent într-o societate la un anumit
moment, însă sunt sensibile la schimbările de mărime a claselor care pot avea loc pe
parcursul timpului. Spre exemplu, expansiunea unei clase ocupaţionale superioare în
conjuncţie cu contractarea unei clase ocupaţionale inferioare determină rate de mobilitate
inter-generaţională absolută mai ridicate în comparaţie cu situaţia în care mărimea clasei ar fi
rămas neschimbată (Breen, 2004b). Această caracteristică a ratelor de mobilitate absolută
ridică anumite probleme, mai ales în cazul cercetărilor axate pe mobilitatea inter-
generaţională (unde distanţa în timp dintre structurile ocupaţionale comparate este mai mare)
şi în cazul cercetărilor care compară mobilitatea socială a unor societăţi diferite cu structuri
ocupaţionale diferite.
Ratele de mobilitate relativă, denumite şi rate de fluiditate socială, corectează această
problemă a ratelor de mobilitate absolută prin mutarea focusului dinspre numărul sau
procentul celor mobili spre şansele relative de mobilitate ale indivizilor din clase de origine
18
diferite (Breen, 2004b: 21). Ratele de mobilitate relativă sunt calculate folosind raportul de
şanse relative (vezi Caseta 7).
Caseta 6 Mobilitate ocupaţională intra-generaţională pentru migranţii români din
Spania – rate de mobilitate absolută
Pentru un migrant de vârstă activă, procesul de migraţie atrage în cele mai multe
cazuri o schimbare a statutului ocupaţional şi a locului de muncă. În piaţa de muncă de la
destinaţie, migranţii îşi pot găsi slujbe cu prestigiu ocupaţional sau recompense socio-
economice mai ridicate în comparaţie cu locul de muncă pe care îl aveau în locul de origine
sau, dimpotrivă, pot suferi pierderi în termeni de prestigiu ocupaţional şi/sau de status socio-
economic. Migranţii aflaţi în prima situaţie fac parte din categoria celor cu mobilitate socială
ascendentă, în timp ce a doua situaţie reprezintă cazurile de mobilitate socială descendentă. O
a treia posibilitate, cea a imobilităţii sociale, se întâlneşte în cazul celor care nu îşi schimbă
categoria ocupaţională în procesul de migraţie. Un tabel de mobilitate socială intra-
generaţională poate fi folosit în această situaţie pentru a calcula procentele din populaţia de
migranţi afectate de una din cele trei situaţii de mobilitate, denumite şi rate de mobilitate
absolută.
Spre exemplu, Tabelul 4 prezintă date înregistrate în 2007 referitoare la mobilitatea
socială intra-generaţională a migranţilor români din Spania. Punctul de referinţă (clasa de
origine) este clasa socială ocupată în România, înainte de plecare, iar clasa de destinaţie este
clasa înregistrată în momentul sondajului în Spania. Clasele sociale sunt reprezentate prin
patru categorii ocupaţionale largi, ordonate ascendent. Distribuţiile marginale ale tabelului
(coloana „Total” şi rândul „Total”) reprezintă distribuţiile de frecvenţe ale eşantionului în
clasele de origine, respectiv în clasele de destinaţie.
Tabelul 4 Frecvenţe – mobilitate ocupaţională intra-generaţională pentru migranţii
români din Spania, 2007
Clasa curentă în Spania (clasa de destinaţie)
Tota
l I. Manuală, nivel
scăzut de
specializare
II. Manuală, nivel
înalt de
specializare
III. Non-manuală,
nivel scăzut de
specializare
IV. Non-manuală,
nivel înalt de
specializare
Cla
sa
în
Rom
ân
ia,
înain
te d
e p
leca
re
(cla
sa d
e ori
gin
e)
I. Manuală, nivel
scăzut de specializare 81 14 5 0 100
II. Manuală, nivel
înalt de specializare 127 233 25 6 391
III. Non-manuală,
nivel scăzut de
specializare 114 59 56 2 231
IV. Non-manuală,
nivel înalt de
specializare 17 9 14 1 41
Total 339 315 100 9 763
Sursa datelor: Encuesta Nacional de Inmigrantes, 2007 (Instituto Nacional de Estadistica, 2007).
Note: Cifrele din tabel reprezintă frecvenţe ponderate pentru ajustarea eşantionului în funcţie de vârstă, sex şi
regiunea de rezidenţă în Spania. Sub-eşantion: migranţi români din Spania, ocupaţi în momentul sondajului,
excluzând ocupaţiile din agricultură. Clasa manuală cu nivel scăzut de specializare conţine muncitori
necalificaţi; clasa manuală cu nivel înalt de specializare conţine muncitori calificaţi, meşteşugari şi mecanici
reparatori; clasa non-manuală cu nivel scăzut de specializare conţine lucrători în servicii şi comerţ,
funcţionari, tehnicieni şi maiştri; clasa non-manuală cu nivel înalt de specializare conţine specialiştii cu
ocupaţii intelectuale, conducători de unităţi, patroni şi întreprinzători.
Celulele de pe diagonală înregistrează numărul de migranţi din eşantion caracterizaţi
de imobilitate socială. Procentul migranţilor imobili din numărul total de cazuri din eşantion
este o rată de imobilitate absolută (371*100/763 = 48,6). Rata mobilităţii descendente este
calculată ca procentul cazurilor de sub diagonala tabelului din totalul eşantionului
19
(340*100/763 = 44,6). Diferenţa până la 100 este rata mobilităţii sociale ascendente (6,8)
(Breen, 2004b: 17-18). Generalizând la nivelul populaţiei de referinţă (migranţi români în
Spania, ocupaţi în sectoare non-agricole), situaţia cel mai des întâlnită este aceea de
imobilitate socială. Aproximativ 49% dintre migranţi îşi menţin în Spania clasa socială pe
care o ocupau în România, înainte de plecare. Procentul migranţilor înscrişi pe o traiectorie
de mobilitate socială descendentă (aproximativ 45%) este mult mai mare decât al celor mobili
ascendent (aproximativ 7%).
Caseta 7 Mobilitate ocupaţională intra-generaţională pentru migranţii români din
Spania – rate de mobilitate relativă
Deşi în cazul mobilităţii intra-generaţionale diferenţele de structură ocupaţională
existente între situaţia iniţială şi situaţia finală nu sunt, de cele mai multe ori, îndeajuns de
mari încât să influenţeze puternic concluziile cu privire la regimul de mobilitate, situaţia este
diferită în cazul mobilităţii migranţilor. Mutarea în altă ţară este echivalentă cu intrarea într-o
piaţă de muncă cu o structură ocupaţională relativ diferită în comparaţie cu cea existentă în
ţara de origine. Prin urmare, în cazul acesta este utilă şi o examinare a ratelor de mobilitate
relativă.
O rată de mobilitate relativă pune în relaţie patru din celulele tabelului de mobilitate,
reprezentând şansa de a ajunge în clasa de destinaţie A, mai degrabă decât în clasa de
destinaţie B pentru indivizii din clasa C, în comparaţie cu indivizii din clasa D (unde pentru
A şi B pot fi substituite oricare două clase şi pentru C şi D pot fi substituite oricare două
clase) (Breen, 2004b: 21). Spre exemplu, în cazul migranţilor români din Spania (vezi Caseta
6), putem fi interesaţi de gradul în care şansele de a ajunge în poziţia minimă (clasa de
destinaţie I) mai degrabă decât în poziţia maximă (clasa de destinaţie IV) diferă pentru cei
care pornesc din poziţia maximă (clasa de origine IV) faţă de cei care pornesc din poziţia
imediat următoare (clasa de origine III). Numeric, acest lucru se exprimă printr-un raport de
şanse:
Raportul de şanse
Numărul celor din clasa I care provin din clasa IVNumărul celor din clasa IV care provin din clasa IV
Numărul celor din clasa I care provin din clasa III
Numărul celor din clasa IV care provin din clasa III
171
1142
0,3
Interpretarea valorii raportului de şansă se face prin comparaţie cu valoarea 1, care
reprezintă situaţia ipotetică de mobilitate perfectă (în care clasa de destinaţie este
independentă de clasa de origine). Valorile apropiate de 1 indică o situaţie apropiată de cea a
mobilităţii perfecte, în timp ce valori foarte diferite de 1 indică existenţa unor dependenţe mai
puternice ale clasei de destinaţie de clasa de origine. Raportul de şanse calculat mai sus
sugerează că, în cazul migranţilor români din cele două clase de origine non-manuale, şansele
de a ajunge în poziţia minimă versus şansele de a ajunge în poziţia maximă sunt dependente
de clasa de origine.
Un raport de şansă poate lua valori de la 0 la +∞, iar valorile subunitare reprezintă
şanse mai scăzute, pe când valorile supra-unitare reprezintă şanse mai crescute (Agresti şi
Finlay, 1997: 269). Valoarea de 0,3, calculată pentru cazul migranţilor, sugerează că cei care
provin din clasa de origine IV au şanse mai scăzute de a fi afectaţi de mobilitate socială
descendentă, în comparaţie cu cei care provin din clasa III.
Un raport de şanse poate fi calculat pentru fiecare din combinaţiile independente de
patru celule dintr-un tabel de mobilitate, iar pentru a avea o imagine mai clară a regimului de
mobilitate relativă sunt folosite modele log-lineare. Aceste modele iau în calcul faptul că
regimul de mobilitate ar putea fi diferit în diverse zone ale tabelului de mobilitate. Un alt
20
avantaj al acestor modele rezidă în flexibilitatea permisă pentru măsurarea claselor (pot fi
folosite scheme de clasă nominale sau doar parţial ordonate).
Un model log-linear analizează setul complet de rapoarte de şansă observate în tabelul
de mobilitate şi compară frecvenţele observate în tabel cu frecvenţele aşteptate în baza unui
anume pattern de mobilitate. Acesta poate varia de la un pattern simplu, în care toate
mişcările între celulele tabelului sunt aleatorii (denumit şi modelul de independenţă sau
modelul mobilităţii perfecte, un model ipotetic), până la patternuri foarte specifice şi
diferenţiate în funcţie de zona tabelului de mobilitate.
Unul dintre cele mai utilizate patternuri în analiza ratelor de mobilitate relativă este
acela al mobilităţii quasi-perfecte. Modelul implică existenţa unor procente mai mari pe
diagonala tabelului de mobilitate, reflectând existenţa unui proces de moştenire a statusului
(indivizii dintr-o anumită clasă de origine au probabilităţi mai mari de a ajunge în aceeaşi
clasă de destinaţie), pe când restul celulelor tabelului sunt guvernate de un regim de
mobilitate perfectă (pentru indivizii care sunt mobili, nu există o asociere între clasa de
origine şi clasa de destinaţie) (Breen, 2004b).
3. Modelul de studiere a realizării de status Modelul realizării de status descrie legăturile dintre origini sociale (educaţie, ocupaţie
şi venituri ale părinţilor) şi destinaţii sociale ale indivizilor (nivelul lor de educaţie, statusul
lor ocupaţional şi venituri). Abordarea conceptualizează traiectoriile de status ale persoanelor
ca progresii în ierarhia socială, pornind de la un set iniţial de resurse de status. Aceste resurse
iniţiale de status nu sunt altceva decât cele implicate de statusul social al părinţilor, în special
educaţia, ocupaţia şi situaţia materială a părinţilor. Literatura de specialitate face referire la
astfel de resurse folosind termenul de origini sociale, reflectând ideea că statusul social al
părinţilor este punctul de plecare în traiectoria unui individ în ierarhia socială. Originile
sociale influenţează carierele educaţionale şi ocupaţionale ale indivizilor, concretizându-se în
nivelurile de educaţie şi poziţiile ocupaţionale dobândite pe parcursul vieţii (Blau, Duncan şi
Tyree, 1978). Statusul ocupaţional este influenţat nu numai de originile sociale ale
individului, ci şi de nivelul educaţional dobândit, dat fiind că accesul la o poziţie
ocupaţională este determinat de pregătirea, cunoştinţele şi abilităţile dobândite pe parcursul
carierei educaţionale. Împreună, originile sociale, nivelul educaţional şi poziţia ocupaţională
influenţează veniturile unui individ.
Între cele patru variabile incluse în modelul realizării de status există şase relaţii sau
efecte directe (vezi Figura 3). O parte din relaţii surprind procese de prescriere a statusului
social (impactul originilor sociale asupra educaţiei, ocupaţiei şi venitului), iar celelalte
surprind procese de dobândire de status (legăturile dintre educaţie şi ocupaţie, educaţie şi
venituri şi ocupaţie şi venituri). Educaţia şi ocupaţia individului sunt variabile intermediare
sau mediatoare în modelul de realizare de status (mediază efectul originilor sociale asupra
veniturilor).
În logica modelului, educaţia are un dublu rol: poate fi văzută atât ca un mecanism de
a dobândi (prin merite proprii) un anumit status ocupaţional şi un anumit venit, dar şi ca un
mecanism de prescriere de status, de transmitere a avantajelor părinţilor către generaţia
copiilor. În mod similar, ocupaţia are un dublu rol în explicarea veniturilor, ca mecanism de
dobândire a veniturilor şi ca mecanism de transmitere a avantajelor parentale. Pe baza
coeficienţilor estimaţi în model se poate examina dacă procesul de realizare de status este
determinat în mai mare măsură de procese de dobândire sau de cele de prescriere de status
(Blau, Duncan şi Tyree, 1978).
21
Figura 3 Modelul de bază al realizării de status
În general, în societăţile moderne industrializate, procesele de prescriere de status au
o pondere mult mai mică decât procesele de dobândire de status. Totuşi, diferite caracteristici
ale organizării sociale, instituţionale, economice şi politice ale societăţilor pot determina un
raport diferit între prescrierea şi dobândirea de status. De asemenea, alţi factori legaţi de
cultura şi istoria unei societăţi pot avea un impact asupra traiectoriilor de realizare de status.
Modelul de realizare de status în societăţile comuniste şi în societăţile capitaliste
Pentru studiile axate pe descrierea modelelor de realizare de status, o întrebare
importantă este aceea dacă societăţile cu similarităţi istorice, culturale, instituţionale,
economice şi politice sunt caracterizate sau nu de un model comun de realizare de status.
Unul dintre subiectele larg dezbătute în literatura de specialitate este legat de existenţa (sau
lipsa) unui model de realizare de status care caracterizează toate societăţile vestice capitaliste,
diferit în mod esenţial de modelul care a existat în societăţile comuniste central şi est-
europene şi de modelul existent în prezent, după căderea comunismului, în aceste societăţi
(Lipset, Bendix şi Zetterberg, 1959; Meyer, Tuma şi Zagorski, 1979; Simkus, 1981; Haller,
Kolosi şi Robert, 1990; Domanski, 1994).
Unele teorii au descris comunismul, capitalismul şi perioada de tranziţie la
postcomunism ca sisteme caracterizate de criterii de stratificare diferite. Conform acestui
punct de vedere, pe când capitalul economic este cel mai important criteriu de stratificare în
sistemele capitaliste, sistemele comuniste sunt stratificate pe baza capitalului politic, iar
pentru tranziţia la postcomunism a fost avansată ipoteza predominanţei capitalului uman ca
principal criteriu de stratificare (Eyal, Szelenyi şi Townsley, 1998).
O serie de studii empirice au evidenţiat anumite particularităţi ale structurilor sociale
din Europa Centrală şi de Est din timpul comunismului în comparaţie cu alte ţări vestice
capitaliste. Spre exemplu, în societăţile comuniste efectul originilor sociale asupra statusului
ocupaţional dobândit era mai slab, efectele educaţiei şi ocupaţiei asupra venitului erau de
asemenea mai scăzute, iar efectul educaţiei asupra statusului ocupaţional dobândit era mai
22
puternic decât în societăţile vestice capitaliste (Meyer, Tuma şi Zagorski, 1979; Simkus,
1981; Slomczynski, 1986).
Aceste particularităţi pot fi explicate de obiectivele, ideologiile şi politicile
societăţilor comuniste. Societăţile comuniste au fost descrise de către Lenski (1978) ca
experimente de de-stratificare. Unul dintre cele mai importante obiective ale acestor societăţi
– creşterea gradului de egalitate – a generat o serie de consecinţe aşteptate, dar şi neaşteptate.
În încercarea de a crea o distribuţie mai egalitară a resurselor, societăţile comuniste au
introdus politici care au vizat egalizarea socială indusă de educaţie, piaţa forţei de muncă,
diferenţele de venit şi transmiterea proprietăţilor mari.
În sfera educaţiei, societăţile comuniste au introdus politici cu scopul de a reduce
inegalitatea prin facilitarea accesului la educaţie a grupurilor neprivilegiate. Reformele
educaţionale de la începutul perioadei comuniste în Europa Centrală şi de Est stipulau cote de
înscriere şcolară pentru copiii ţăranilor şi muncitorilor cu scopul de a ridica nivelul
educaţional al acestora la niveluri comparabile cu cele ale celorlalte grupuri sociale (Mach şi
Peschar, 1990). Accesul gratuit la educaţia superioară şi construirea căminelor erau menite să
faciliteze accesul la educaţia superioară a copiilor cu origini sociale modeste. În acelaşi timp,
a fost urmărită diminuarea oportunităţilor educaţionale ale copiilor proveniţi din familii
privilegiate: originile sociale burgheze puteau constitui un obstacol în calea accesului la
educaţia superioară (Ganzeboom şi Nieuwbeerta, 1999: 340-341).
Intenţia acestor politici a fost reducerea rolului educaţiei în procesul de transmitere a
avantajelor parentale, însă aceste politici au fost mai puţin eficiente decât s-a intenţionat.
Există câteva explicaţii pentru această eficienţă scăzută a politicilor comuniste în domeniul
educaţiei. Una dintre ele pune accentul pe limitările politicilor de stat în influenţarea
comportamentelor oamenilor. În faţa ameninţării reducerii şanselor educaţionale ale copiilor
lor, părinţii au căutat soluţii alternative, făcând apel fie la mită, fie la ascunderea adevăratelor
origini sociale (Szelenyi şi Aschaffenburg, 1993; Ganzeboom şi Nieuwbeerta, 1999).
Există, de asemenea, şi indicaţii conform cărora politicile educaţionale nu au fost
strict urmate, mai ales după încheierea perioadei „ortodoxe” din timpul anilor 1950 a
regimurilor comuniste şi conform cărora nevoia de personal educat şi calificat pentru
dezvoltarea economică rapidă a subminat în timp interesul regimurilor comuniste pentru
aplicarea politicilor de creştere a egalităţii oportunităţilor educaţionale (Hanley şi McKeever,
1997).
Nu în ultimul rând, faptul că societăţile comuniste au reuşit să reducă inegalităţile
economice, dar în acelaşi timp au înlocuit un tip de stratificare bazat pe criterii economice cu
alt tip de stratificare bazat pe criterii politice a contribuit la scăderea eficienţei politicilor din
domeniul educaţiei. Odată cu consolidarea poziţiei noii elite politice, poziţia iniţială de
diminuare a accesului elitelor pre-comuniste la educaţie a fost relaxată, permiţând din nou
transmiterea inter-generaţională a avantajelor pentru acest segment de populaţie. În acelaşi
timp, au fost introduse practici care să avantajeze noile elite comuniste, accentuând şi mai
puternic aspectul menţinerii de status în sistemul educaţional (Hanley şi McKeever, 1997).
Înlăturarea regulilor economiei de comandă după căderea comunismului este
sinonimă cu ridicarea unora dintre aceste constrângeri asupra stratificării sociale. În acest
context, suporterii teoriilor convergenţei avansează ipoteza conform căreia structurile sociale
din fostele societăţi comuniste din Europa Centrală şi de Est vor deveni din ce în ce în mai
asemănătoare cu structurile sociale din ţările vestice capitaliste (vezi, spre exemplu:
Domanski, 1994). Teza recompunerii statusului social avansată de Domanski (1994, 2000)
prezice că procesele care au loc în timpul tranziţiei la postcomunism ar putea aduce
corelaţiile dintre componentele statusului social mai aproape de valorile observate în ţările
vestice capitaliste.
Dovezile empirice pentru existenţa unui pattern specific de realizare de status în
societăţile comuniste sunt însă contradictorii. Chiar dacă anumite particularităţi sunt
23
evidenţiate în analizele empirice, nu este clar dacă acestea derivă din impactul ideologiilor şi
politicilor regimurilor comuniste sau sunt datorate altor factori. Unii autori sugerează că, de
fapt, comunismul „a venit ... ca parte a unui pachet mai extins, incluzând nu doar socialismul
dar şi pierderile din timpul războiului, reconstrucţia şi migraţia de după război, iar efectele
fiecăruia dintre aceşti factori sunt dificil de izolat” (Mach şi Peschar, 1990: 98). Nivelurile
mai scăzute de dezvoltare economică în societăţile central şi est europene la începutul
perioadei comuniste ar putea fi, de asemenea, responsabile pentru diferenţele observate între
stratificarea socială din această regiune şi cea existentă în societăţile vestice capitaliste.
Conform acestei viziuni, este imposibilă atribuirea oricăruia dintre efectele care au apărut în
timpul comunismului exclusiv ideologiilor şi politicilor regimului în sine.
Mai mult decât atât, unii autori cred că este imposibil de susţinut ipoteza existenţei
unui singur tip de stratificare socială chiar şi în societăţile vestice capitaliste. Spre exemplu,
Holtmann şi Strasser (1990) evidenţiază tipuri diferite de structuri de clasă existente în câteva
societăţi vestice luate în considerare (Germania de Vest, Marea Britanie, Suedia, Norvegia,
Finlanda, Statele Unite, Canada, Australia şi Noua Zeelandă). Conform acestor autori,
diferenţele sunt provocate de istorii şi culturi diferite, niveluri diferite de dezvoltare
industrială şi tipuri diferite de stat al bunăstării (Holtmann şi Strasser, 1990: 20).
4. Impactul industrializării asupra regimului de mobilitate socială şi
asupra realizării de status Stratificarea şi mobilitatea socială sunt discutate de multe ori în relaţie cu procesele de
industrializare. Studiile din această tradiţie de cercetare încearcă să răspundă la întrebarea
dacă regimurile de mobilitate şi de dobândire de status, existente de-a lungul timpului într-o
societate sau simultan în mai multe societăţi, pot fi descrise în relaţie cu gradul de
industrializare sau dezvoltare economică. În aceste studii, evoluţia ratelor de mobilitate
prezintă interes deoarece gradul de mobilitate existent într-o societate este considerat drept un
indicator al gradului de deschidere a structurii sociale şi al oportunităţilor socio-economice
existente în societate (Matras, 1980). În mod similar, preponderenţa proceselor de dobândire
de status în detrimentul proceselor de prescriere de status semnalează o societate cu o
structură socială permeabilă şi cu oportunităţi egale pentru îmbunătăţirea condiţiilor socio-
economice ale indivizilor.
Istoria teoriilor care se ocupă de relaţia dintre nivelul de industrializare şi tipul de
stratificare şi mobilitate socială este un exemplu interesant de dezvoltare a unei teorii bazate
pe propunerea unor ipoteze şi testarea lor empirică în valuri succesive. Pornind de la o teorie
iniţială, au fost introduse modificări de-a lungul timpului pentru a ţine cont de incongruenţele
apărute între teorie şi relaţiile observate în realitatea socială. Teoria iniţială postulează o
relaţie directă între nivelul de industrializare al unei societăţi şi tipul de stratificare şi
mobilitate existent în acea societate. În timp, relaţia dintre industrializare şi mobilitate socială
s-a dovedit a fi una mai complexă, iar teoria a fost modificată pentru a include incongruenţele
observate în realitatea socială. În prezent, în urma modificărilor aduse teoriei iniţiale, există
mai multe viziuni asupra relaţiei: în timp ce unele teorii descriu industrializarea ca fiind un
proces cu efecte predictibile pentru stratificarea socială, altele avansează ipoteza conform
căreia industrializarea nu este un predictor relevant al tipurilor de stratificare şi mobilitate
socială (vezi Figura 4).
Una din primele ipoteze avansate cu privire la trendurile ratelor de mobilitate socială
îi aparţine lui Sorokin (1959) şi postulează faptul că nu există o relaţie între industrializare şi
regimul de mobilitate socială. Conform acestui autor, faptul că în procesul de industrializare
au fost eliminate o parte din vechile obstacole în calea mobilităţii (spre exemplu provenienţa
dintr-o familie de rang nobil) nu înseamnă că alte obstacole nu apar în societăţile
industrializate (spre exemplu situaţia materială a familiei de provenienţă sau selecţia
educaţională). Prin urmare, evoluţia în timp a ratelor de mobilitate socială este caracterizată
de fluctuaţii fără trend. Procesul de dispariţie a unor obstacole în calea mobilităţii şi
24
înlocuirea lor cu altele poate da naştere cel mult unor cicluri în care ratele de mobilitate cresc
pentru o perioadă de timp, urmate de o scădere a lor simultan cu instalarea noilor obstacole.
În anii ’60 şi ’70 interesul teoretic s-a axat preponderent pe infirmarea acestei ipoteze
a fluctuaţiilor fără trend. Teoria iniţială în această tradiţie de cercetare este bazată pe ideea că
există o „logică a industrializării” care guvernează dezvoltarea economică şi socială a
societăţilor care încep procesul de industrializare. Această teorie, denumită uneori teoria
„logicii industrializării”, prezice apariţia unui regim de mobilitate comun în toate ţările
caracterizate de un nivel de industrializare similar. Conform acestei teorii, în timp, pe măsură
ce societăţile cu niveluri de industrializare mai scăzute avansează, tipurile de mobilitate
socială din aceste societăţi vor deveni similare cu tipul de mobilitate care caracterizează
societăţile industriale avansate (Treiman, 1970).
25
Figura 4 Sumar: teorii ale efectelor industrializării asupra mobilităţii sociale şi procesului de realizare de status
26
În abordările mai recente, fie este contestată direcţia efectelor industrializării asupra
mobilităţii sociale (spre exemplu teza industrialismului versus teza menţinerii statusului -
Grusky, 1983), fie nivelul de industrializare este considerat a fi un predictor relevant al
tipului de mobilitate socială doar la începutul perioadei de industrializare (Lipset, Bendix şi
Zetterberg, 1959; Featherman, Lancaster Jones şi Hauser, 1975), fie industrializarea este
complet exclusă din lista de predictori relevanţi ai mobilităţii sociale (Grusky şi Hauser,
1984).
Teza industrialismului, la care aderă printre alţii Treiman (1970) şi Blau, Duncan şi
Tyree (1978), leagă dezvoltarea economică de schimbări în structurile ocupaţionale, care la
rândul lor afectează tipul de mobilitate socială. Teza industrialismului se înscrie în familia
teoriilor „logicii industrializării”. Conform acestei teze, procesul de industrializare cauzează
o expansiune în numărul de ocupaţii care necesită un nivel ridicat de calificare educaţională
şi tehnică, ocupaţii care, de asemenea, sunt asociate cu compensaţii materiale mai ridicate. În
acelaşi timp, numărul de ocupaţii de la nivelurile inferioare ale distribuţiei ocupaţionale
scade, pe măsură ce procesul de industrializare avansează. Grusky şi Hauser (1984)
etichetează această teorie drept „teoria liberală” a stratificării sociale şi o caracterizează ca
fiind o perspectivă optimistă a efectelor industrializării asupra mobilităţii sociale.
Teoria formulează ipoteza că dezvoltarea economică duce, în timp, la creşterea ratelor
de mobilitate absolută în societăţile industrializate, iar mobilitatea ascendentă devine mai des
întâlnită decât mobilitatea descendentă. Ca urmare a acestei relaţii, societăţile cu niveluri
similare de dezvoltare economică ar trebui să aibă regimuri similare de mobilitate şi un raport
similar între procesele de atribuire şi cele de dobândire de status. Treiman (1970: 221)
formulează astfel ipotezele tezei industrialismului: „cu cât o societate este mai industrializată,
cu atât este mai mare influenţa directă a educaţiei asupra statusului ocupaţional” şi „cu cât o
societate este mai industrializată, cu atât este mai mică influenţa directă a statusului
ocupaţional al tatălui asupra statusului ocupaţional al fiului”. Cu alte cuvinte, pe măsură ce o
societate devine mai industrializată, procesele prescriptive ar trebui să înceapă să piardă teren
în faţa proceselor de dobândire de status. Mobilitatea inter-generaţională creşte astfel odată
cu industrializarea.
În formularea acestei teze este implicită asumpţia unei evoluţii uniliniare: toate
societăţile care încep procesul de industrializare urmează aceeaşi traiectorie de dezvoltare, iar
poziţia lor pe această traiectorie determină tipul de stratificare şi mobilitate socială. Studiile
empirice care au testat această teză tind să infirme predicţiile teoriei liberale. Prin urmare,
teza a fost modificată pentru a ţine cont de similarităţile observate între regimurile de
mobilitate în societăţi cu niveluri diferite de industrializare.
Lipset, Bendix şi Zetterberg (1959) au introdus ipoteza că regimurile de mobilitate
absolută sunt similare în toate societăţile vestice industrializate. Teoria nu postulează o relaţie
liniară între nivelul de industrializare şi ratele de mobilitate socială, ci existenţa unui efect de
prag: în momentul în care societăţile industrializate ating un anumit punct de dezvoltare
economică, regimurile lor de mobilitate se cristalizează în jurul unui tipar unic. În această
perspectivă, industrializarea are un efect asupra regimului de mobilitate doar la începutul
procesului de industrializare. După atingerea unui anumit prag de dezvoltare economică,
regimul de mobilitate rămâne neschimbat, nemaiputând fi influenţat de posibile creşteri ale
nivelului de dezvoltare economică. Astfel, toate societăţile industrializate care au depăşit
acest prag ar trebui să fie caracterizate de acelaşi regim de mobilitate absolută. Şi în această
formulare a teoriei, ca şi în teza industrialismului, industrializarea determină o înclinare a
balanţei dintre prescriere şi dobândire de status înspre procesele de dobândire de status.
Reconsiderarea de către Featherman, Lancaster Jones şi Hauser ( prin aşa-zisa
„ipoteză FJH”, 1975) a ipotezei formulate în 1959 de către Lipset,Bendix şi Zetterberg
încearcă să incorporeze observaţia că ratele absolute de mobilitate nu sunt de fapt aceleaşi
pentru toate societăţile vestice industrializate. Faptul că în aceste ţări structurile ocupaţionale
27
sunt diferite (straturile ocupaţionale au mărimi şi ponderi diferite în fiecare societate) implică
faptul că este improbabil ca ratele absolute de mobilitate să fie egale. În schimb, ţinând sub
control diferenţele de structură ocupaţională, ratele de mobilitate relativă ar trebui să fie
similare în societăţile industrializate. Această teorie implică faptul că, deşi mărimile
straturilor ocupaţionale diferă de la o societate industrializată la alta, tiparul schimburilor
între straturile ocupaţionale este similar în aceste societăţi.
Grusky şi Hauser (1984) introduc o nouă modificare a „ipotezei FJH”, în urma
observaţiei că ratele de mobilitate relativă din societăţile vestice cu niveluri ridicate de
industrializare sunt similare cu ratele de mobilitate relativă din alte societăţi, cum ar fi cele cu
niveluri mai scăzute de industrializare şi societăţile comuniste. Dată fiind această observaţie,
conform autorilor, similaritatea regimurilor de mobilitate între societăţi nu poate fi o
consecinţă a dezvoltării economice, ci este, mai degrabă, o urmare a modului în care
instituţiile de baza funcţionează în orice societate, a modului în care oamenii percep structura
ocupaţională şi a eforturilor lor de a asigura o ocupaţie dezirabilă pentru copiii lor.
Ultimele două puncte de vedere prezentate (reconsiderarea FJH şi modificarea Grusky
- Hauser) nu mai atribuie creşterea ratelor de mobilitate creşterii nivelului de dezvoltare
economică. Aceste puncte de vedere propun asumpţia că toate societăţile vestice
industrializate (în formularea FJH) sau chiar toate societăţile industrializate, incluzând
societăţile central şi est-europene de dinainte de căderea comunismului (în formularea lui
Grusky şi Hauser) sunt caracterizate de un singur regim de mobilitate, odată ce diferenţele de
structură ocupaţională dintre aceste societăţi sunt scoase din ecuaţie. Cu alte cuvinte,
diferenţele de organizare socio-politică şi economică între societăţile capitaliste şi cele
comuniste nu rezultă în regimuri diferite de mobilitate socială relativă. Un efect iniţial al
industrializării asupra regimului de mobilitate nu este exclus în aceste formulări, însă relaţia
între nivelul de dezvoltare economică şi mobilitate socială este prezentă doar în etapa iniţială
a industrializării.
Acest efect iniţial pozitiv al industrializării asupra ratelor de mobilitate a fost
confirmat empiric, însă evidenţa empirică pentru fenomenul creşterii în timp a ratelor de
mobilitate absolută sau relativă sau pentru fenomenul convergenţei regimurilor de mobilitate
din societăţi diferite este contradictorie (Erikson şi Goldthorpe, 1992). Pe baza analizării unui
set de societăţi europene cu grade de industrializare diferite, atât capitaliste cât şi comuniste,
Erikson şi Goldthorpe (1992) ajung la concluzia că în ceea ce priveşte mobilitatea absolută,
ipoteza fluctuaţiilor fără trend a lui Sorokin este cea mai adecvată, iar în ceea ce priveşte
mobilitatea relativă, reconsiderările FJH şi Grusky-Hauser reflectă cel mai bine realitatea.
În contrast cu teza industrialismului, care prezice o accentuare a proceselor de
dobândire a statusului ocupaţional însoţită de o importanţă mai scăzută a prescrierii statusului
educaţional şi ocupaţional pe măsură ce procesul de industrializare avansează, teza menţinerii
de status avansează o imagine diferită. Conform acestei teze, scăderea importanţei prescrierii
educaţionale (atribuită procesului de industrializare, la fel ca în teza industrialismului) nu
conduce în mod necesar la scăderea importanţei prescrierii ocupaţionale (Grusky, 1983).
Dimpotrivă, relaţia este probabil în sens invers. Egalizarea şanselor educaţionale care
acompaniază procesul de industrializare poate forţa elitele socio-economice să se bazeze mai
mult pe procese prescriptive pentru a diminua posibilitatea mobilităţii descendente a copiilor
lor, din moment ce educaţia îşi pierde din valoarea sa ca mecanism de transmitere a statusului
parental. Mai mult, inabilitatea structurilor ocupaţionale de a se schimba rapid pentru a
acomoda noua distribuţie educaţională ar putea cauza slăbirea legăturilor dintre nivelul de
educaţie şi ocupaţia dobândită şi ar putea forţa angajatorii să se bazeze pe criterii non-
educaţionale în deciziile de angajare (Grusky, 1983).
Unii autori au argumentat că este posibil ca structurile ocupaţionale să fie flexibile şi
să se poată modifica pentru a acomoda influxul crescut de indivizi cu educaţie ridicată. În
paralel, indivizii iau decizia de a-şi continua sau nu educaţia în mod raţional, pe bază de
28
informaţii despre condiţiile existente în piaţa forţei de muncă (Hauser, 1976; Treiman,
1977b). Alţi autori văd structurile ocupaţionale ca fiind determinate de influenţe din afara
procesului de realizare de status, cum ar fi procese legate de dezvoltarea tehnologică
(Boudon, 1974). Alegerea între aceste două puncte de vedere influenţează răspunsul la
întrebarea dacă structura ocupaţională este capabilă să se modifice pentru a ţine pasul cu
modificările din distribuţia educaţională. Primul punct de vedere implică faptul că structurile
ocupaţionale se vor adapta, după un anumit interval de timp, la influxul crescut de persoane
educate şi, în timp, numărul de persoane cu educaţie ridicată va tinde să se plafoneze. Al
doilea punct de vedere vede structurile ocupaţionale ca fiind mai rigide, forţând surplusul de
persoane cu educaţie ridicată să lucreze în ocupaţii sub nivelul ocupaţional la care ar avea în
mod normal acces bazat pe calificările lor.
Întrebarea nu a primit un răspuns definitiv în literatura de specialitate. Dacă structurile
ocupaţionale sunt flexibile, balanţa dintre procesele prescriptive şi procesele de dobândire de
status este caracterizată de o inerţie mai mare. Dacă nu, balanţa se poate înclina fie în
favoarea proceselor de dobândire de status (conform tezei industrialismului), fie în favoarea
proceselor de prescriere de status (conform tezei menţinerii de status).
IV. SUMAR
Deşi fiecare societate poate fi caracterizată de regimuri de stratificare şi mobilitate cu
particularităţi aparte, există elemente comune în stratificarea tuturor societăţilor, generate de
modul în care ele sunt organizate. Unele resurse, cum ar fi averea, prestigiul sau puterea, sunt
definite de către societate ca fiind dezirabile. Alocarea inegală a acestor tipuri de resurse în
societate devine instituţionalizată prin tipare de comportament, reguli şi valori care definesc
unele poziţii din spaţiul social ca fiind mai importante decât altele (Grusky, 2001).
Poziţionarea indivizilor în spaţiul social rezultat şi mişcările lor în acest spaţiu fac obiectul
analizei stratificării şi mobilităţii sociale.
Capitolul de faţă a prezentat elementele de bază ale structurii sociale care creează
contextul proceselor de stratificare şi mobilitate socială: statusul social, rolurile sociale,
grupurile, organizaţiile şi instituţiile. În analizele sociologice există mai multe puncte de
vedere cu privire la modul în care stratificarea este generată şi gradul în care ea poate fi
considerată drept utilă pentru societate. Capitolul a inclus o expunere a două perspective
opuse asupra stratificării sociale: perspectiva funcţionalistă şi cea conflictualistă. În prima
perspectivă, accentul este pus pe funcţiile pozitive ale stratificării, pe când în cea de-a doua,
sunt subliniate disfuncţiile acesteia.
Imaginea de ansamblu a stratificării sociale este, de asemenea, văzută de către
sociologi în moduri diferite. Capitolul a prezentat două viziuni clasice (una în termeni de
clase sociale şi alta în termeni de straturi sociale), care oferă moduri alternative de
conceptualizare şi vizualizare a stratificării sociale. Abordarea în termeni de clase sociale îşi
are originea în perspectiva conflictualistă a stratificării sociale, iar descrierea stratificării în
clase utilizează fie o schemă bipolară, fie scheme nominale mai detaliate, care păstrează, însă,
imaginea unei stratificări în grupuri discrete, cu graniţe relativ bine definite. În general,
demarcarea claselor sociale se realizează în legătură cu situaţia economică în spaţiul pieţei
forţei de muncă (spre exemplu, în teoria marxistă referitoare la clasele sociale) sau în funcţie
de poziţiile pe care indivizii le ocupă în schimburile pe piaţă (spre exemplu, în viziunea
weberiană).
Un alt tip de abordare a stratificării sociale este cea în termeni de straturi sociale sau
grupări gradate de status. Conceptul de status social înlocuieşte conceptul de clasă socială în
acest tip de abordare, rezultând într-o imagine a stratificării sociale în termeni de straturi cu
delimitări vagi. Imaginea este rezultatul ierarhizării indivizilor pe dimensiuni multiple (ca,
spre exemplu: situaţia materială, patternuri de consum, stiluri de viaţă, prestigiu). Deşi cele
29
două abordări pot părea fundamental diferite, ele pot fi combinate, rezultând în imaginea
stratificării în termeni de grupări ocupaţionale largi, caracterizate de niveluri similare de
prestigiu şi de patternuri similare de consum.
Analiza stratificării sociale oferă o imagine a modului în care indivizii sunt poziţionaţi
în spaţiul social. Pentru a completa această imagine, este necesară descrierea modului în care
indivizii se mişcă în acest spaţiu social. Studiul mobilităţii sociale oferă o astfel de descriere.
Capitolul de faţă a prezentat două tipuri de analiză a mobilităţii sociale: analiza tabelelor de
mobilitate şi modelul de realizare de status. Acestea s-au dezvoltat în paralel cu cele două
abordări ale stratificării sociale discutate. Analiza tabelelor de mobilitate utilizează imaginea
stratificării sociale în termeni de clase, pe când modelul de realizare de status reflectă
mişcările indivizilor în cadrul spaţiului social perceput prin prisma stratificării în straturi.
Studiile mobilităţii sociale se pot axa fie pe analizarea regimului de mobilitate într-o
singură societate, fie pe comparaţii între societăţi diferite. În mare parte, teoriile cu privire la
mobilitatea socială s-au dezvoltat în cadrul cercetărilor comparative. Aceste cercetări, axate
fie pe comparaţii între diferite societăţi, fie pe comparaţii ale uneia sau mai multor societăţi
de-a lungul timpului, fac posibilă identificarea factorilor cu influenţe asupra regimul de
mobilitate socială.
În lista factorilor cu posibile efecte asupra mobilităţii sociale, cel care a atras
majoritatea atenţiei, şi, probabil, cele mai multe dezbateri, este gradul de industrializare.
Capitolul a inclus o scurtă prezentare a teoriilor care s-au ocupat de relaţia dintre nivelul de
industrializare şi tipul de mobilitate socială. Literatura şi studiile de specialitate din domeniu
au fost caracterizate de asumpţii şi rezultate contradictorii, iar problematica efectelor
industrializării asupra stratificării şi mobilităţii sociale rămâne un domeniu de interes, cu
întrebări care nu au primit încă răspunsuri definitive. În domeniul analizei tabelelor de
mobilitate, studiile mai recente sugerează că regimurile de mobilitate socială absolută nu sunt
influenţate în mod predictibil de nivelul de industrializare, însă industrializarea poate avea un
efect iniţial asupra regimurilor de mobilitate socială relativă.
În domeniul analizelor comparative bazate pe modelul de realizare de status, accentul
a căzut mai mult pe examinarea efectelor sistemelor de organizare economică şi socio-
politică asupra regimului de mobilitate socială. Şi în acest caz, există o serie de întrebări care
nu au primit un răspuns definitiv. Spre exemplu, este dezbătută existenţa unui singur pattern
de stratificare în fiecare dintre categoriile mari de organizare economică şi socio-politică
(societăţile capitaliste, societăţile comuniste şi societăţile post-comuniste). Capitolul de faţă a
inclus o scurtă discuţie a studiilor care au comparat modele de realizare de status în
societăţile capitaliste şi în societăţile comuniste. Deşi o serie de studii empirice au evidenţiat
existenţa unor diferenţe între cele două tipuri de societăţi cu privire la procesele de realizare
de status, nu este clar care sunt factorii care determină aceste diferenţe. Spre exemplu, pentru
cazul societăţilor comuniste, sunt dificil de izolat efectele datorate ideologiei şi politicilor
regimurilor comuniste de efectele industrializării şi dezvoltării economice.
Enunţuri esenţiale
1. Termenul de structură socială se referă la modul în care societatea este organizată, mod
care constituie contextul în care indivizii se poziţionează în spaţiul social, îşi definesc
comportamentele şi interacţionează între ei.
2. În sociologie termenul de status social este folosit pentru a indica poziţia unui individ în
structura de poziţii din cadrul unui grup, a unei organizaţii, sau a societăţii în general.
3. Unele tipuri de poziţii sociale sunt atribuite la naştere şi imposibil sau foarte greu de
schimbat. Aceste poziţii conferă un tip de status social denumit status atribuit sau
prescris. Alte tipuri de poziţii sociale pot fi dobândite (sau pierdute) ca urmare a
30
eforturilor sau acţiunilor individuale. Aceste tipuri de poziţii sunt descrise ca status
dobândit.
4. Conceptul de stratificare socială se referă, în sociologie, la modul în care membrii unei
societăţi sunt poziţionaţi în ierarhia socială conform unor resurse cum ar fi averea,
prestigiul sau puterea şi la inegalităţile sociale rezultate ca urmare a distribuţiei inegale a
acestor resurse. Aceste inegalităţi sociale care stau la baza stratificării sociale sunt
persistente şi întâlnite în practic toate societăţile complexe.
5. Stratificarea socială poate fi conceptualizată în termeni de straturi multiple, cu delimitări
vagi, fiecare strat fiind format dintr-un amalgam de statusuri sociale similare (stratificare
în straturi sau în grupări gradate de status) sau în termeni de diviziuni clare între câteva
grupări omogene în interior din punct de vedere al statusului material, oportunităţilor în
viaţă, intereselor, valorilor şi atitudinilor (stratificare în clase sociale).
6. În viziunea lui Marx, clasele sociale sunt definite prin relaţia lor cu mijloacele de
producţie. Distincţiile între clase sunt exclusiv bazate pe criterii economice, criteriul
principal fiind cine deţine controlul asupra mijloacelor principale de producţie economică
într-o societate. Principalele două clase în perspectiva marxistă sunt burghezia (clasa
capitaliştilor, proprietarii fabricilor şi echipamentelor de producţie) şi proletariatul (clasa
muncitorilor, fără control asupra mijloacelor de producţie). Relaţiile între cele două clase
sunt de tipul exploatator-exploatat.
7. Clasele în concepţia weberiană sunt definite de puterea pe piaţă (poziţia pe care un
individ o ocupă în schimburile de piaţă). O clasă este formată dintr-un grup de indivizi
care au în comun un factor determinant al şanselor lor de viaţă (cum ar fi proprietatea sau
abilităţile şi educaţia).
8. În aceeaşi concepţie, descrierea stratificării sociale exclusiv prin intermediul
diferenţierilor economice dintre clase este incompletă. Conceptul de grupuri de status
surprinde în plus diferenţierile de prestigiu existente în ierarhiile sociale. Grupurile de
status sunt definite pe baza stilurilor de viaţă comune, patternurilor de consum şi
prestigiului.
9. În cercetarea empirică, diferenţierile de status social pot fi măsurate folosind scale de
prestigiu ocupaţional (care surprind ierarhizarea ocupaţiilor în funcţie de prestigiul lor
perceput în societate) sau indici socio-economici ai ocupaţiilor (care reflectă nivelul
mediu de venit şi de educaţie al tuturor indivizilor cu aceeaşi ocupaţie într-o societate).
10. Mobilitatea socială surprinde mişcările care au loc în interiorul ierarhiei sociale în cadrul
spaţiului social. Se poate vorbi de mobilitate socială orizontală (mişcări între poziţii
sociale aflate la acelaşi nivel al ierarhiei sociale) sau mobilitate verticală (mişcări între
poziţii sociale aflate la niveluri diferite ale ierarhiei sociale). Mobilitatea verticală poate fi
ascendentă sau descendentă, în funcţie de direcţia tranziţiei în ierarhia socială.
11. Analizele empirice ale mobilităţii sociale pot utiliza tabele de mobilitate socială sau
modele ale realizării de status.
12. Pe baza tabelelor de mobilitate socială pot fi calculate rate de mobilitate absolută care
reflectă gradul de mobilitate socială într-o societate fără a ţine cont de eventualele procese
de expansiune şi contractare a claselor sociale şi rate de mobilitate relativă care indică
regimul de mobilitate socială ţinând sub control eventualele schimbări de mărime a
claselor.
13. Modelul realizării de status descrie legăturile dintre origini sociale (educaţie, ocupaţie şi
venituri ale părinţilor) şi destinaţii sociale ale indivizilor (nivelul lor de educaţie, statutul
lor ocupaţional şi venituri). Relaţiile existente în model sunt de două tipuri: relaţii care
surprind procese de prescriere a statusului social (impactul originilor sociale asupra
educaţiei, ocupaţiei şi venitului) şi relaţii care surprind procese de dobândire de status
(legăturile dintre educaţie şi ocupaţie, educaţie şi venituri şi ocupaţie şi venituri).
31
14. În societăţile comuniste, ideologiile şi politicile sociale referitoare la creşterea gradului de
egalitate în societate au avut, teoretic, influenţe asupra parametrilor modelului de
realizare socială, însă o parte din aceste politici au avut o serie de consecinţe neaşteptate
sau o eficienţă scăzută, diminuând efectele scontate.
15. Gradul de industrializare sau dezvoltare economică este de asemenea un posibil factor
care influenţează regimurile de mobilitate socială şi relaţiile din modelul de realizare de
status. Ratele de mobilitate socială absolută nu indică o astfel de relaţie, însă aceste rate
sunt influenţate de structurile ocupaţionale diferite din societăţile comparate. Ratele de
mobilitate socială relativă, care ţin sub control variaţiile de structură ocupaţională indică,
însă, că patternul de mobilitate este acelaşi în toate societăţile industrializate, indiferent
de gradul de dezvoltare economică al societăţii.
16. Similaritatea regimurilor de mobilitate relativă între societăţi este datorată modului în
care instituţiile de bază funcţionează în orice societate, modului în care oamenii percep
structura ocupaţională, şi eforturilor lor de a asigura o ocupaţie dezirabilă pentru copiii
lor.
Întrebări pentru continuarea reflecţiei
1. O persoană deţine simultan mai multe statusuri sociale cărora le sunt asociate roluri
sociale diferite. Cum ar arăta o listă a statusurilor sociale deţinute de dumneavoastră?
Care dintre ele sunt statusuri prescrise, şi care sunt statusuri dobândite? Ce roluri sociale
sunt asociate cu fiecare dintre aceste statusuri?
2. Melvin M. Tumin era de părere că sistemul de recompense bazat pe ideea recompenselor
financiare şi de prestigiu mai mari pentru poziţiile sau ocupaţiile mai „importante” din
punct de vedere funcţional nu este neapărat eficient şi că înlăturarea acestuia ar putea
diminua inegalităţile sociale. Drept alternativă, Tumin a propus ideea unui sistem de
recompense bazat pe satisfacţia intrinsecă a muncii. În acest sistem, resursele materiale
sunt distribuite strict pe baza necesităţilor pentru îndeplinirea obligaţiilor asociate fiecărei
poziţii sociale. Care ar fi avantajele şi dezavantajele acestui sistem? Cum ar putea fi
implementat acest sistem de motivare?
3. Ce distincţii există între abordarea stratificării sociale în termeni de clase sociale şi cea în
termeni de straturi sociale?
4. Cum pot fi explicate diferenţele care apar în ierarhia de prestigiu ocupaţional faţă de
ierarhia de status socio-economic pentru ocupaţii cum ar fi aceea de agricultor calificat
sau de agent de pompe funebre? Care ar fi alte ocupaţii pentru care există astfel de
discrepanţe de ierarhizare?
5. Cum pot fi explicate eventualele diferenţe de dinainte de 1990 dintre modelul de realizare
de status în societăţile comuniste din Europa Centrală şi de Est şi cel din societăţile
vestice capitaliste?
6. Modelul de bază pentru studierea proceselor de realizare de status poate fi extins prin
includerea altor factori care ar putea media (transmite) efectele unor variabile asupra altor
variabile. Spre exemplu, un factor care mediază influenţa originilor sociale asupra
nivelului educaţional este constituit de aspiraţiile pe care părinţii le au cu privire la
nivelul educaţional al copiilor lor. Părinţii cu status social mai ridicat tind să aibă aspiraţii
mai ridicate cu privire la educaţia copiilor lor, care ar putea avea influenţe asupra
nivelului educaţional dobândit. Ce alţi factori ar putea fi folosiţi pentru a explica modul în
care variabilele din modelul de realizare de status sunt relaţionate?
32
BIBLIOGRAFIE Agresti, A. şi Finlay, B. (1997). Statistical methods for the social sciences (Ediţia III). Upper
Saddle River, N.J., London: Prentice Hall.
Blau, P. M. (1974). Presidential Address: Parameters of Social Structure. American
Sociological Review, 39(5), 615-635.
Blau, P. M., Duncan, O. D. şi Tyree, A. (1978). The American Occupational Structure. New
York: Free Press.
Boudon, R. (1974). Education, Opportunity, and Social Inequality: Changing Prospects in
Western Society. New York: Wiley.
Bourdieu, P. (1984). Distinction: A Social Critique of the Judgement of Taste. În D. B.
Grusky (Ed.), Social Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological
Perspective (Ediţia 2001, pp. 499-525). Boulder, CO: Westview Press.
Breen, R. (2004a). The Comparative Study of Social Mobility. În R. Breen (Ed.), Social
Mobility in Europe (pp. 1-16). Oxford; New York: Oxford University Press.
Breen, R. (2004b). Statistical Methods of Mobility Research. În R. Breen (Ed.), Social
Mobility in Europe (pp. 17-35). Oxford; New York: Oxford University Press.
Coleman, J. S. (1966). Equality of Educational Opportunity. Washington: U.S. Dept. of
Health, Education, and Welfare, Office of Education.
Crompton, R. (1998). Class and Stratification: An Introduction to Current Debates (Ediţia
II). Cambridge, UK Polity Press: Malden, MA Blackwell.
Dahrendorf, R. (1959). Class and Class Conflict in Industrial Society. În D. B. Grusky (Ed.),
Social Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia
2001, pp. 105-111). Boulder, CO: Westview Press.
Davis, K. şi Moore, W. E. (1945). Some Principles of Stratification. În D. B. Grusky (Ed.),
Social Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia
2001, pp. 55-63). Boulder, CO: Westview Press.
Domanski, H. (1994). The Recomposition of Social Stratification in Poland. Polish
Sociological Review, 4, 335-357.
Domanski, H. (2000). On the Verge of Convergence: Social Stratification in Eastern Europe.
New York: Central European University Press.
Dreyer, A. S. şi Wells, M. B. (1966). Parental Values, Parental Control, and Creativity in
Young Children. Journal of Marriage and the Family, 28(1), 83-88.
Erikson, R. şi Goldthorpe, J. H. (1992). The Constant Flux: A Study of Class Mobility in
Industrial Societies. Oxford [England], New York: Clarendon Press ; Oxford
University Press.
Erikson, R., Goldthorpe, J. H. şi Portocarero, L. (1979). Intergenerational Class Mobility in
Three Western European Societies. British Journal of Sociology, 30(4), 341 – 415.
Eyal, G., Szelenyi, I. şi Townsley, E. R. (1998). Making Capitalism without Capitalists:
Class Formation and Elite Struggles in Post-Communist Central Europe. London;
New York: Verso.
Featherman, D. L. şi Hauser, R. M. (1976). Prestige or Socioeconomic Scales in the Study of
Occupational Achievement? În D. B. Grusky (Ed.), Social Stratification: Class, Race,
and Gender in Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp. 271-273). Boulder, CO:
Westview Press.
Featherman, D. L., Lancaster Jones, F. şi Hauser, R. M. (1975). Assumptions of Social
Mobility Research in the U.S.: The Case of Occupational Status. Social Science
Research, 4(4), 329-360.
Fundaţia Soros Romania. (2003). Baza de date: Barometrul de opinie publică, Primăvara
2003. URL: http://www.osf.ro/ro/fisier_acord_comunicate.php?document=730.
Accesat la data de: 01.02.2010.
33
Fundaţia Soros Romania. (2005). Baza de date: Barometrul de opinie publică, Toamna 2005.
URL: http://www.soros.ro/ro/fisier_acord_comunicate.php?document=836. Accesat
la data de: 01.02.2010.
Fundaţia Soros Romania şi The Gallup Organization Romania. (2003). Barometrul de opinie
publică - Caiet de prezentare, Primăvara 2003. URL:
http://soros.ro/ro/fisier_acord_comunicate.php?document=856. Accesat la data de:
01.02.2010.
Ganzeboom, H. B. G., De Graaf, P. M. şi Treiman, D. J. (1992). A Standard International
Socio-economic Index of Occupational Status. Social Science Research, 21, 1-56.
Ganzeboom, H. B. G. şi Nieuwbeerta, P. (1999). Access to Education in Six Eastern
European Countries between 1940 and 1985. Results of a Cross-National Survey.
Communist and Post-Communist Studies, 32(4), 339-357.
Ganzeboom, H. B. G. şi Treiman, D. J. (2003). Three Internationally Standardized Measures
for Comparative Research on Occupational Status. În J. H. P. Hoffmeyer-Zlotnik &
C. Wolf (Eds.), Advances in Cross-National Comparison: A European Working Book
for Demographic and Socio-Economic Variables (pp. 159-193). New York: Kluwer
Academic/Plenum Publishers.
Ganzeboom, H. B. G. şi Treiman, D. J. (2010). International Stratification and Mobility File:
Conversion Tools. URL: http://home.fsw.vu.nl/HBG.Ganzeboom/ISMF/. Accesat la
data de: 01.06. 2010.
Ganzeboom, H. B. G., Treiman, D. J. şi Ultee, W. C. (1991). Comparative Intergenerational
Stratification Research: Three Generations and Beyond. Annual Review of Sociology,
17, 277-302.
Grusky, D. B. (1983). Industrialization and the Status Attainment Process: The Thesis of
Industrialism Reconsidered. American Sociological Review, 48(4), 494-506.
Grusky, D. B. (2001). The Past, Present, and Future of Social Inequality. În D. B. Grusky
(Ed.), Social Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological Perspective
(Ediţia 2001, pp. 1-51). Boulder, CO: Westview Press.
Grusky, D. B. şi Hauser, R. M. (1984). Comparative Social Mobility Revisited: Models of
Convergence and Divergence in 16 Countries. American Sociological Review, 49(1),
19-38.
Grusky, D. B. şi Sorensen, J. B. (1998). Can Class Analysis Be Salvaged? American Journal
of Sociology, 103(5), 1187-1234.
Hall, S. (1989). The Meaning of New Times. În D. B. Grusky (Ed.), Social Stratification:
Class, Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp. 859-865).
Boulder, CO: Westview Press.
Haller, M., Kolosi, T. şi Robert, P. (1990). Social Mobility in Austria, Czechoslovakia, and
Hungary. În M. Haller (Ed.), Class Structure in Europe: New Findings from East-
West Comparisons of Social Structure and Mobility (pp. 153-197). Armonk, N.Y.:
M.E. Sharpe.
Hanley, E. şi McKeever, M. (1997). The Persistence of Educational Inequalities in State-
Socialist Hungary: Trajectory-Maintenance versus Counterselection. Sociology of
Education, 70(1), 1-18.
Hauser, R. M. (1976). On Boudon's Model of Social Mobility. The American Journal of
Sociology, 81(4), 911-928.
Hauser, R. M. şi Warren, J. R. (1997). Socioeconomic Indexes for Occupations: A Review,
Update, and Critique. Sociological Methodology, 27, 177-298.
Hodge, R. W. (1981). The Measurement of Occupational Status. În D. B. Grusky (Ed.),
Social Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia
2001, pp. 273-281). Boulder, CO: Westview Press.
34
Holtmann, D. şi Strasser, H. (1990). Comparing Class Structures and Class Consciousness in
Western Societies. În M. Haller (Ed.), Class Structure in Europe: New Findings from
East-West Comparisons of Social Structure and Mobility (pp. 3-23). Armonk, N.Y.:
M.E. Sharpe.
Hout, M. (1983). Mobility tables. Beverly Hills: Sage Publications.
Instituto Nacional de Estadistica. (2007). Encuesta Nacional de Inmigrantes. Furnizorul
datelor: Universidad Complutense Madrid. International Labour Organization. (1987). Resolutions Adopted by the International
Conference of Labour Statisticians: Resolution Concerning the Revision of the
International Standard Classification of Occupations, adopted by the Fourteenth
International Conference of Labour Statisticians., URL:
http://www.ilo.org/wcmsp5/groups/public/---dgreports/---integration/---
stat/documents/normativeinstrument/wcms_087553.pdf. Accesat la data de: 01.06.
2010.
Kingston, P. W. (2000). The Classless Society. Stanford, Calif.: Stanford University Press.
Kingston, P. W. (2001). The Unfulfilled Promise of Cultural Capital Theory. Sociology of
Education, 74, 88-99.
Lenski, G. (1978). Marxist Experiments in Destratification: An Appraisal. Social Forces,
57(2), 364-383.
Lenski, G. (2001). New Light on Old Issues: The Relevance of "Really Existing Socialist
Societies" for Stratification Theory. În D. B. Grusky (Ed.), Social Stratification:
Class, Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp. 77-84).
Boulder, CO: Westview Press.
Light, D., Keller, S. şi Calhoun, C. (1989). Sociology (Ediţia V). New York: Knopf.
Lipset, S. M., Bendix, R. şi Zetterberg, H. L. (1959). Social Mobility in Industrial Society. În
D. B. Grusky (Ed.), Social Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological
Perspective (Ediţia 2001, pp. 309-318). Boulder, CO: Westview Press.
Mach, B. W. şi Peschar, J. L. (1990). On the Changing Role of Education in Social
Reproduction in Different Sociopolitical Systems. A Comparative Analysis between
the Netherlands and Poland. În M. Haller (Ed.), Class Structure in Europe: New
Findings from East-West Comparisons of Social Structure and Mobility (pp. 92-120).
Armonk, N.Y.: M.E. Sharpe.
Marx, K. (1963). Classes in Capitalism and Pre-Capitalism. În D. B. Grusky (Ed.), Social
Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp.
91-101). Boulder, CO: Westview Press.
Marx, K. (1970). Ideology and Class. În D. B. Grusky (Ed.), Social Stratification: Class,
Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp. 101-102). Boulder,
CO: Westview Press.
Matras, J. (1980). Comparative Social Mobility. Annual Review of Sociology, 6, 401-431.
Meyer, J. W., Tuma, N. B. şi Zagorski, K. (1979). Education and Occupational Mobility: A
Comparison of Polish and American Men. American Journal of Sociology, 84, 978-
986.
Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi Institutul Naţional de Statistică. (2008).
Clasificarea Ocupaţiilor din România (Ediţia I). Bucureşti: Best Publishing România.
Minnesota Population Center. (2010). Integrated Public Use Microdata Series, International:
Version 6.0 [Machine-readable database]. Baza de date: Recensământul populaţiei şi
locuinţelor, România 2002 (micro-eşantion 10%). Editor: Minneapolis, University of
Minnesota, URL: https://international.ipums.org/international. Accesat la data de:
6.07.2010. Furnizorul datelor: Institutul Naţional de Statistică, România.
35
Pahl, R. E. (1989). Is the Emperor Naked? Some Questions on the Adequacy of Sociological
Theory in Urban and Regional Research. International Journal of Urban and
Regional Research, 13(4), 709-720.
Pakulski, J. şi Waters, M. (1996). The Reshaping and Dissolution of Social Class in
Advanced Society. Theory and Society, 25(5), 667-691.
Peaker, G. F. (1971). The Plowden Children Four Years Later. Slough: National Foundation
for Educational Research in England and Wales.
Roy, D. (1954). Efficiency and "The Fix": Informal Intergroup Relations in a Piecework
Machine Shop. The American Journal of Sociology, 60(3), 255-266.
Saunders, J. M. (1991). Relating Social Structural Abstractions to Sociological Research.
Teaching Sociology, 19(2), 270-271.
Schaefer, R. T. şi Lamm, R. P. (1995). Sociology (Ediţia V). New York: McGraw-Hill.
Shils, E. (1968). Deference. În D. B. Grusky (Ed.), Social Stratification: Class, Race, and
Gender in Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp. 247-254). Boulder, CO:
Westview Press.
Simkus, A. A. (1981). Comparative Stratification and Mobility. International Journal of
Comparative Sociology, 22(3-4), 213-236.
Slomczynski, K. M. (1986). The Attainment of Occupational Status: A Model with Multiple
Indicator Constructs. În K. M. Slomczynski & T. K. Krauze (Eds.), Social
Stratification in Poland: Eight Empirical Studies (pp. 78-104). Armonk, N.Y.: M.E.
Sharpe.
Sorensen, A. B. (2001). The Basic Concepts of Stratification Research: Class, Status, and
Power. În D. B. Grusky (Ed.), Social Stratification: Class, Race, and Gender in
Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp. 287-300). Boulder, CO: Westview Press.
Sorokin, P. A. (1959). Social and Cultural Mobility. În D. B. Grusky (Ed.), Social
Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp.
303-308). Boulder, CO: Westview Press.
Szelenyi, S. şi Aschaffenburg, K. (1993). Inequalities in Educational Opportunity in
Hungary. În Y. Shavit & H.-P. Blossfeld (Eds.), Persistent Inequality. Changing
Educational Attainment in Thirteen Countries (pp. 251-272). Boulder, San Francisco,
Oxford: Westview Press.
Treiman, D. J. (1970). Industrialization and Social Stratification. În E. O. Laumann (Ed.),
Social Stratification: Research and Theory for the 1970s (pp. 207-234). Indianapolis:
Bobbs-Merrill.
Treiman, D. J. (1977a). Occupational Prestige in Comparative Perspective. New York:
Academic Press.
Treiman, D. J. (1977b). Toward Methods for a Quantitative Comparative Sociology: A Reply
to Burawoy. The American Journal of Sociology, 82(5), 1042-1056.
Tumin, M. M. (1953). Some Principles of Stratification: A Critical Analysis. În D. B. Grusky
(Ed.), Social Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological Perspective
(Ediţia 2001, pp. 65-73). Boulder, CO: Westview Press.
Veblen, T. (1973). The Theory of the Leisure Class. În D. B. Grusky (Ed.), Social
Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp.
491-498). Boulder, CO: Westview Press.
Weber, M. (1946). Class, Status, Party. În D. B. Grusky (Ed.), Social Stratification: Class,
Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp. 132-142). Boulder,
CO: Westview Press.
Whyte, W. F. (1941). Corner Boys: A Study of Clique Behavior. The American Journal of
Sociology, 46(5), 647-664.
Whyte, W. F. (1949). The Social Structure of the Restaurant. The American Journal of
Sociology, 54(4), 302-310.
36
Wright, E. O. (1980). Varieties of Marxist Conceptions of Class Structure. În D. B. Grusky
(Ed.), Social Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological Perspective
(Ediţia 2001, pp. 112-116). Boulder, CO: Westview Press.
Wright, E. O. (1984). A General Framework for the Analysis of Class Structure. În D. B.
Grusky (Ed.), Social Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological
Perspective (Ediţia 2001, pp. 116-128). Boulder, CO: Westview Press.
Zimbardo, P. E. (1993) [1972]. Pathology of Imprisonment. În J. M. Charon (Ed.), The
Meaning of sociology : a reader (Ediţia IV, pp. 72-74). Englewood Cliffs, N.J.:
Prentice Hall.
Top Related