1

STRUCTURĂ, STRATIFICARE ŞI MOBILITATE SOCIALĂ

Paula A. Tufiş

Analiza structurii, stratificării şi mobilităţii sociale este unul din cele mai importante

capitole ale sociologiei. Aceasta întrucât sunt avute în vedere nu numai mecanismele

organizării sau structurării sociale, ci şi modurile de distribuţie a inegalităţilor sau de

mobilitate a persoanelor în spaţiul social. Teoriile şi cercetările sociologice referitoare la

aceste tematici au fost generate de observaţia conform căreia toate societăţile complexe sunt

caracterizate de existenţa inegalităţilor sociale, cu alte cuvinte, sunt societăţi stratificate.

Studiul modului în care indivizii se poziţionează şi se mişcă în ierarhiile sociale ale

societăţilor stratificate şi al modului în care sunt generate inegalităţile sociale constituie aria

analizelor stratificării şi mobilităţii sociale. Pentru a înţelege procesele de stratificare şi

mobilitate socială, este necesară analiza modului de organizare a societăţii, analiză care

constituie obiectul studiilor structurii sociale. Prin urmare, în acest capitol ne vom referi mai

întâi la analiza sociologică a structurii sociale, pentru ca apoi să considerăm stratificarea şi

mobilitatea socială.1

I. STRUCTURĂ SOCIALĂ

Termenul de structură socială se referă la modul în care societatea este organizată,

mod care constituie contextul în care indivizii se poziţionează în spaţiul social, îşi definesc

comportamentele şi interacţionează între ei. Conceptul este unul fundamental în sociologie şi,

de multe ori, definirea şi explicarea lui produc confuzie datorită faptului că se referă la o

realitate colectivă abstractă, care există separat de membrii societăţii şi datorită faptului că, în

general, este explicat prin intermediul elementelor sale de bază: statusuri sociale (poziţii ale

indivizilor în cadrul unui grup, al unei organizaţii sau în cadrul societăţii în general), roluri

sociale (comportamente aşteptate în baza poziţiilor sociale deţinute de indivizi), grupuri

(formate dintr-un număr, de obicei mic, de oameni care interacţionează şi care au o identitate

comună), organizaţii (grupuri mai mari şi cu norme şi reguli de interacţiune cu un grad mai

mare de formalizare) şi instituţii sociale (tipare de comportament, reguli şi valori care servesc

funcţii de bază ale societăţii). Luate separat, cele cinci concepte pot fi uşor de înţeles, însă

modul în care ele intervin în definirea structurii sociale este de multe ori trecut cu vederea.

Prin urmare, înainte de discutarea mai pe larg a acestor elementele de bază ale structurii

sociale, este utilă o schemă a modului în care ele intervin în formarea structurii sociale a unei

societăţi.

Saunders (1991) avansează o astfel de schemă în care aranjează cele cinci elemente

ale structurii sociale într-o relaţie de subordine. Structura socială a unei societăţi este formată

din câteva sfere instituţionale de bază: politica, economia, religia, familia şi educaţia. Fiecare

sferă instituţională poate fi, la rândul său, compusă din mai multe organizaţii şi grupuri. În

cadrul acestor organizaţii şi grupuri, fiecare individ ocupă o anumită poziţie (status social)

care este asociată cu un set de roluri sociale (comportamente aşteptate în baza poziţiei

ocupate). Toate aceste elemente compun structura socială a unei societăţi, iar relaţiile şi

interacţiunile sociale din interiorul şi dintre elementele componente intervin, de asemenea, în

definirea structurii sociale (Blau, 1974).

1 Doresc să le mulţumesc pentru sugestii şi comentarii lui Lazăr Vlăsceanu şi Dumitru Sandu.

2

Instituţiile sociale sunt generate ca răspuns la anumite nevoi de bază ale societăţii şi

se constituie ca tipare de comportament, sisteme de reguli, norme şi valori care servesc

acestor nevoi de bază (Schaefer şi Lamm, 1995). Aşa cum menţionam anterior, politica,

economia, religia, familia şi educaţia constituie sfere instituţionale de bază ale societăţii. Spre

exemplu, politica răspunde nevoilor de organizare şi guvernare ale vieţii sociale, economia

răspunde nevoilor de producere, distribuire şi consum ale bunurilor, religia răspunde nevoilor

de integrare socială şi control social, familia răspunde nevoilor de reproducere biologică şi de

afectivitate, iar educaţia răspunde nevoilor de personal calificat pentru îndeplinirea anumitor

sarcini. Pe lângă cele cinci sfere instituţionale de bază, incluse de către Saunders în schema

structurii sociale, mai pot fi enumerate şi alte sfere instituţionale care servesc unor nevoi de

bază ale societăţii, cum ar fi mass-media sau sistemul de sănătate.

Grupurile sunt constituite din indivizi cu anumite elemente în comun precum

normele de ghidare a comportamentului, valorile, atitudinile sau aşteptările. Pe lângă aceste

similitudini, pentru a constitui un grup în sensul sociologic al termenului, membrii grupului

trebuie să interacţioneze regulat pentru realizarea unor obiective comune. Spre exemplu,

colegii de clasă pot constitui un grup datorită faptului că interacţionează aproape zilnic în

situaţii de învăţare sau joc, pe când o grupare mai largă a tuturor elevilor dintr-o şcoală nu

oferă posibilitatea unui elev de a interacţiona cu toţi ceilalţi elevi decât în situaţii rare.

Astfel de grupări mai largi pot constitui organizaţii, însă mărimea nu este singurul

factor care diferenţiază grupurile de organizaţii. Organizaţiile au o structură formală bine

definită şi relativ inflexibilă, axată pe obiective explicit definite, pe când grupurile au, în

general, structuri informale şi fluide iar obiectivele acestora nu sunt stabilite explicit (Light,

Keller şi Calhoun, 1989).

Status social. În sociologie termenul de status social este folosit pentru a indica

poziţia unui individ în structura de poziţii din cadrul unui grup, a unei organizaţii, sau a

societăţii în general. Dată fiind apartenenţa multiplă simultană a unui individ la grupuri

sociale/grupări mai largi şi organizaţii diverse, o persoană poate deţine mai multe statusuri în

acelaşi moment. Spre exemplu, caracteristicile socio-economice şi demografice (gen, etnie,

rasă, vârstă, religie, ocupaţie, mediu rezidenţial, statut marital, statut parental) indică poziţii

în societate cărora le sunt asociate diverse statusuri sociale. Apartenenţa la un anumit grup

social conferă de asemenea un status social (spre exemplu acela de student într-o

grupă/facultate/într-un an de studiu sau de membru al unei găşti).

De-a lungul vieţii o persoană poate dobândi sau pierde un status social în funcţie de

schimbări cum ar fi, spre exemplu, schimbarea ocupaţiei, schimbarea statutului marital,

migraţia teritorială, migraţia de la un grup social la altul sau înaintarea în vârstă. Însă

schimbarea statusului social nu este posibilă în toate cazurile. Unele tipuri de poziţii sociale

sunt atribuite la naştere şi imposibil sau foarte greu de schimbat. Aceste poziţii conferă un tip

de status social denumit status atribuit sau prescris. Spre exemplu rasa, genul şi vârsta sunt

considerate ca definind statusuri prescrise. Pe lângă faptul că aceste caracteristici delimitează

grupări sociale distincte, ele sunt asociate şi cu norme, culturi şi oportunităţi diferite. Spre

exemplu, în toate societăţile, diferenţierile biologice dintre sexul feminin şi masculin creează

grupări de gen asociate cu comportamente, norme, aşteptări şi oportunităţi diferite (Dreyer şi

Wells, 1966). Însă diferenţele de gen variază de la o societate la alta, în funcţie de contextul

cultural. Diferenţierile pe bază de rasă şi vârstă pot, de asemenea, determina formarea unor

grupări cu oportunităţi şi culturi diferite.

Alte tipuri de poziţii sociale pot fi dobândite (sau pierdute) ca urmare a eforturilor sau

acţiunilor individuale. Aceste tipuri de poziţii sunt descrise ca status dobândit. Deşi acţiunile

individuale sunt legate direct de statusul dobândit, indirect, acest tip de status poate fi

determinat şi de oportunităţile existente în familia de provenienţă, mediul de rezidenţă, sau,

în general, de societatea în care individul trăieşte.

3

Caseta 1 Factori cu influenţe asupra statusului ocupaţional dobândit

Poziţia ocupaţională a unui individ – un exemplu de status dobândit – este un efect

direct al eforturilor personale (al nivelului educaţional atins şi al abilităţilor profesionale

dobândite prin propriile eforturi), dar indirect poate fi influenţată de capitalul uman

(abilităţile şi resursele educaţionale), de resursele materiale, de capitalul social al părinţilor

(termen folosit aici cu sensul ce desemnează relaţiile părinţilor cu prieteni şi cunoştinţe) şi de

capitalul cultural al părinţilor (termen folosit aici cu sensul ce desemnează atitudini,

preferinţe şi comportamente instituţionalizate şi recunoscute la nivelul societăţii ca semne ale

apartenenţei la o clasă socială superioară). De asemenea, mediul rezidenţial sau zona de

rezidenţă pot influenţa calitatea procesului educaţional şi, indirect, poziţia ocupaţională

datorită inegalităţilor existente în dotarea şcolilor şi în calitatea profesorilor. În general, însă,

aceste efecte sunt mult mai scăzute în comparaţie cu efectele statusului socio-economic al

familiei de provenienţă (Coleman, 1966; Peaker, 1971). Structura ocupaţională existentă la

nivelul societăţii în momentul în care indivizii intră pe piaţa muncii poate, de asemenea,

determina, într-o anumită măsură, traiectoriile ocupaţionale ale indivizilor şi statusul

ocupaţional dobândit (Boudon, 1974). Spre exemplu, într-o societate caracterizată de o

structură ocupaţională cu un număr mic de poziţii care necesită educaţie superioară, un

eventual surplus de persoane cu educaţie superioară este forţat să-şi caute locuri de muncă în

poziţii ocupaţionale inferioare comparativ cu nivelul aşteptat pe baza nivelului educaţional.

Roluri sociale. Pentru fiecare status social, există aşteptări la nivelul societăţii cu

privire la comportamentele şi obligaţiile asociate cu deţinerea statusului respectiv, iar aceste

aşteptări şi obligaţii descriu rolurile sociale ale indivizilor. Gradul în care indivizii se

conformează acestor aşteptări şi obligaţii variază de la persoană la persoană şi de la caz la

caz. Prin urmare, rolurile sociale nu sunt o bază pentru predicţia comportamentelor

individuale, ci mai degrabă un tip ideal de comportament aşteptat în baza statusului social

deţinut. Datorită faptului că un individ poate deţine simultan mai multe statusuri sociale,

există şi multiple roluri sociale pe care acest individ este de aşteptat să le îndeplinească.

Caseta 2 Whyte despre structura socială a restaurantelor

Termenul de structură socială poate fi aplicat nu doar la nivel de societate, ci şi la

nivelul grupurilor sau organizaţiilor. Spre exemplu, există studii privind structura socială a

unor grupuri informale – studiul lui Whyte (1941) despre Corner Boys, un grup de tineri

imigranţi italieni de a doua generaţie dintr-un cartier sărac din Boston, sau a unor grupuri din

cadrul unor experimente psihologice – studiul lui Zimbardo (1972) despre efectele

psihologice ale rolurilor simulate de paznic şi prizonier asupra comportamentelor indivizilor.

De asemenea, a fost studiată structura socială a fabricilor (Roy, 1954) sau restaurantelor

(Whyte, 1949).

În cel din urmă studiu menţionat, Whyte descrie structura socială a restaurantului pe

baza interviurilor şi observaţiei participative în douăsprezece restaurante din Chicago plus

câteva interviuri în alte restaurante din afara oraşului. Din punct de vedere al funcţionării,

restaurantul este descris ca o unitate de producţie şi desfacere, o combinaţie din acest punct

de vedere între o fabrică – unitate care serveşte doar scopuri de producţie şi un magazin –

unitate care serveşte doar scopuri de desfacere.

Poziţiile şi relaţiile în structura socială a restaurantului variază în funcţie de mărimea

şi complexitatea organizaţiei. Spre exemplu, într-un restaurant mic, cu o structură simplă,

există trei poziţii: cea a patronului sau managerului, cea a angajatului şi cea de client.

Structura ierarhică este una în care angajaţii sunt subalternii managerului sau ai patronului,

iar atât angajaţii cât şi patronul/managerul se supun cerinţelor clienţilor. Diviziunea muncii

într-o astfel de structură este simplă, patronul şi angajaţii realizând împreună, nediferenţiat şi

4

în funcţie de necesităţi, diferitele sarcini din restaurant: gătirea mâncării, spălarea vaselor şi

servirea clienţilor.

În restaurantele mai mari, mai complexe, cu un volum mai mare de clienţi, se

întâlneşte o diversitate mai mare de poziţii şi o diviziune a muncii mai complexă. Spre

exemplu, apare necesitatea diviziunii muncii între diversele sarcini şi astfel angajaţii sunt

separaţi într-un grup care se ocupă doar de gătirea mâncării, un alt grup care se ocupă doar de

spălarea vaselor, şi un alt grup care se ocupă de servirea mâncării. În plus, alte sarcini cum ar

fi prepararea şi servirea băuturilor pot fi alocate exclusiv barmanilor, iar transferul

alimentelor din depozit în bucătărie şi al mâncării gătite din bucătărie înspre chelneri poate fi

alocat unor grupuri separate de angajaţi. Dat fiind numărul mare de sarcini şi de angajaţi

alocaţi fiecărei sarcini, patronul sau managerul restaurantului poate angaja, de asemenea,

supraveghetori pentru fiecare grup de angajaţi, iar structura restaurantului se poate dezvolta

în continuare prin adăugarea unui al doilea nivel de supraveghetori care mediază relaţia dintre

patron sau manager şi primul nivel de supraveghetori.

Într-o astfel de structură ierarhică, nu doar poziţiile indivizilor în ierarhie ci şi relaţiile

între indivizi sau grupuri de indivizi creează imaginea completă a structurii sociale a

restaurantului. Relaţiile dintre clienţi şi chelneri, supraveghetori şi subalterni, chelneri,

bucătari şi eventual intermediari în relaţia dintre chelneri şi bucătari sunt parte organică din

structura socială a restaurantului şi formează un lanţ prin intermediul căruia comenzile

clienţilor sunt comunicate, produse şi servite. O schimbare într-o relaţie din acest lanţ poate

produce schimbări în modul de operare al altor relaţii din lanţ, iar prezenţa unui conflict sau a

unei comunicări reduse într-un punct la lanţului poate genera o ineficienţă a modului de lucru

pe întregul parcurs al lanţului.

În urma observaţiilor sale asupra structurii şi interacţiunilor din cadrul restaurantelor,

Whyte conclude că structura formală de poziţii nu determină tiparele de interacţiune între

indivizi, însă poate impune anumite limite asupra acestor tipare. Diferite moduri de

interacţiune pot să apară în cadrul aceluiaşi tip de structură iar în cadrul aceleiaşi structuri,

tiparele de interacţiune se pot schimba în timp, în funcţie de contextul interacţiunii (spre

exemplu comportamentele pot fi diferite în orele în care restaurantele sunt aglomerate faţă de

orele în care există mai puţini clienţi în restaurant) şi în funcţie de actorii implicaţi în

interacţiune (spre exemplu, schimbarea persoanei care îndeplineşte funcţia de supraveghetor

al chelnerilor poate determina schimbări în interacţiunea dintre chelneri şi supraveghetor,

pentru că noul supraveghetor se comportă diferit sau are cerinţe diferite faţă de

supraveghetorul anterior).

II. STRATIFICARE SOCIALĂ

1. Perspective asupra stratificării Conceptul de stratificare socială se referă, în sociologie, la modul în care membrii

unei societăţi sunt poziţionaţi în ierarhia socială conform unor resurse cum ar fi averea,

prestigiul sau puterea şi la inegalităţile sociale rezultate ca urmare a distribuţiei inegale a

acestor resurse. Parte integrantă a stratificării sociale, aceste inegalităţi sunt întâlnite în toate

societăţile cu populaţii mai mari şi persistă de-a lungul timpului (Light, Keller şi Calhoun,

1989: 289,295). Poziţionarea indivizilor/grupărilor în ierarhia socială poate fi văzută fie în

termeni de straturi multiple, cu delimitări vagi, fiecare strat fiind format dintr-un amalgam de

statusuri sociale similare, fie în termeni de diviziuni clare între câteva grupări omogene în

interior din punct de vedere al statusului material, oportunităţilor în viaţă, intereselor,

valorilor şi atitudinilor. Prima imagine se subscrie conceptualizărilor stratificării sociale în

termeni de grupări gradate de status sau în termeni de straturi, pe când cea de-a doua denotă

conceptualizări ale stratificării sociale în termeni de clase sociale.

5

Deşi inegalităţile în distribuţia resurselor care determină poziţia socială variază de la o

societate la alta, toate societăţile sunt caracterizate de un grad mai scăzut sau mai ridicat de

inegalitate socială. Observaţia a condus la întrebarea dacă stratificarea socială este o

caracteristică necesară şi utilă funcţionării societăţilor. Răspunsul la această întrebare a

împărţit teoreticienii stratificării sociale în două tabere: tabăra perspectivei funcţionaliste (cei

al căror răspuns la întrebarea de mai sus este pozitiv) şi tabăra perspectivei conflictualiste (cei

al căror răspuns este negativ).

Perspectiva funcţionalistă susţine că stratificarea şi inegalităţile sociale sunt

inevitabile şi necesare. Pentru a înţelege această viziune, ar trebui să ne imaginăm societatea

în ansamblu ca fiind un sistem eficient, care poate acţiona pentru a-şi corecta deficienţele sau

disfuncţiile. Teoria funcţionalistă pune în prim-plan societatea, văzută ca o structură socială

organizată în diverse poziţii (aici termenul de poziţie poate fi echivalat cu ocupaţia). Indivizii

nu intră în discuţie decât ca ocupanţi, fără particularităţi distincte, ai acestor poziţii.

Expunerea clasică a perspectivei funcţionaliste asupra stratificării sociale a fost făcută

de către Davis şi Moore (1945). Conform acestor autori, principalele asumpţii pe care se

bazează perspectiva funcţionalistă sunt: (a) unele poziţii sunt mai importante din punct de

vedere funcţional decât altele într-o societate şi (b) un sistem diferenţiat de recompense este

necesar în orice societate datorită acestui fapt (recompensele sunt mai mari pentru poziţiile

mai importante pentru supravieţuirea societăţii). În plus, pentru unele poziţii, societatea poate

găsi ocupanţi mult mai uşor decât pentru alte poziţii. Acest din urmă lucru se întâmplă fie

pentru că unele poziţii sunt mai plăcute şi cu mai puţine cerinţe şi responsabilităţi pentru

ocupanţi decât altele, fie pentru că unele poziţii necesită mai puţină pregătire şi/sau talent

decât altele. Recompensele materiale (sub formă de venituri şi avere) şi simbolice (sub formă

de prestigiu) sunt mai mari pentru poziţiile mai importante şi pentru poziţiile mai greu de

ocupat.

În această perspectivă, stratificarea socială este un fenomen universal şi necesar,

generat ca efect al nevoii societăţii de a găsi ocupanţi potriviţi pentru poziţiile importante.

Mai mult, stratificarea socială are funcţii pozitive datorită faptului că asigură ocuparea

poziţiilor de către ocupanţii cu talentul şi pregătirea necesară pentru îndeplinirea obligaţiilor

poziţiilor. Această cerinţă este asigurată prin sistemul diferenţiat de recompensare a poziţiilor

care contribuie la motivarea indivizilor de a sacrifica timp şi resurse materiale pentru a

câştiga abilităţile necesare îndeplinirii obligaţiilor asociate cu poziţiile importante sau greu de

ocupat.

În contrast cu această abordare, perspectiva conflictualistă susţine că stratificarea

socială nu este necesară pentru societate şi că, teoretic, ar putea exista (şi funcţiona eficient)

societăţi lipsite de inegalităţi sociale. Spre exemplu, Tumin (1953), un exponent al

perspectivei conflictualiste, a adoptat o astfel de perspectivă. Deşi autorul recunoaşte că,

practic, nu există societăţi de acest gen, el susţine că prezenţa sistemelor de stratificare în

toate societăţile nu este o dovadă a faptului că stratificarea este necesară. Mai mult decât atât,

conform perspectivei sale, sistemele de stratificare nu sunt mecanisme eficiente de ocupare a

poziţiilor din societate şi, în general, nu asigură ocuparea poziţiilor de către indivizii cei mai

potriviţi, datorită faptului că oportunităţile de a ocupa o poziţie sunt influenţate nu doar de

talentul şi pregătirea individului, dar şi de poziţia părinţilor individului (spre exemplu, atunci

când resursele materiale ale părinţilor sunt necesare pentru o pregătire educaţională

specializată şi costisitoare a copilului).

Argumentele perspectivei conflictualiste, în care se susţine ideea că sistemele de

stratificare socială au aspecte disfuncţionale - cum ar fi limitarea posibilităţii de a descoperi şi

pregăti ocupanţi talentaţi în segmentele de populaţie care provin din familii cu resurse

limitate şi posibilitatea membrilor elitelor de a-şi transmite avantajele şi poziţia socială

copiilor lor -, sunt susţinute de cercetările empirice referitoare la mobilitatea socială inter-

generaţională (vezi secţiunea referitoare la mobilitate socială în acest capitol). Atât

6

perspectiva funcţionalistă cât şi perspectiva conflictualistă sunt de acord că sistemul de

motivare a indivizilor de a ocupa diversele poziţii şi de a îndeplini obligaţiile asociate lor prin

recompense materiale şi de prestigiu diferenţiate este principalul factor care generează

stratificarea socială. Teoreticienii perspectivei funcţionaliste susţin că sistemul de motivare

este unul eficient şi funcţional. Perspectiva conflictualistă demonstrează că există consecinţe

negative ale acestui sistem de motivare, însă sistemele alternative de motivare propuse

(Tumin a propus un sistem de recompense bazat pe satisfacţia intrinsecă a muncii) sunt în

mare parte greu de testat iar eficienţa şi funcţionalitatea lor pot fi puse sub semnul întrebării.

Lenski (2001) observa că în sistemele de stratificare socialistă a existat un astfel de sistem

alternativ de motivare a indivizilor însoţit de o egalizare a recompenselor materiale pentru

diferitele poziţii din societate, sistem care a avut efecte negative asupra motivării indivizilor

de a îndeplini obligaţiile asociate poziţiilor.

Perspectiva conflictualistă pune accentul pe disfuncţiile stratificării sociale şi pe

conflictul generat ca urmare a inegalităţilor sociale între diferite segmente ale populaţiei.

Ideile lui Marx cu privire la conflictul dintre clasele sociale se încadrează în această tradiţie,

iar secţiunea următoare include o expunere a ideilor respective în contextul definirii claselor

sociale.

2. Clase şi statusuri sociale Teorii clasice ale stratificării sociale. Clasa socială

Există două mari teorii clasice care dezvoltă conceptul de clase sociale: teoria

marxistă şi teoria weberiană. În lucrările lui Marx (1963, 1970), clasele sunt definite prin

relaţia lor cu mijloacele de producţie. Distincţiile între clase, în această accepţie, sunt

exclusiv bazate pe criterii economice, criteriul principal fiind cine deţine proprietatea şi

controlul asupra mijloacelor principale de producţie economică într-o societate. Marx a fost

interesat, în principal, de stratificarea din societăţile capitaliste ale secolului XIX. Conform

teoriilor sale, modul în care mijloacele de producţie sunt controlate dă naştere unei polarizări,

cu proletariatul (clasa muncitorilor, fără control asupra mijloacelor de producţie) aflat la un

capăt al distribuţiei şi burghezia (clasa capitaliştilor, proprietarii fabricilor şi echipamentelor

de producţie), la celălalt capăt.

Cele două clase sunt prinse într-o relaţie permanentă de exploatare, în care capitaliştii

exploatează proletariatul datorită rolurilor deţinute în sistemul de proprietate şi producţie.

Proletariatul are drept resursă, în schimburile economice, munca pe care o poate depune, însă

neavând control asupra mijloacelor de producţie, este forţat să accepte plata muncii impuse

de către burghezie. Datorită faptului că principala motivaţie economică a burgheziei este

acumularea de profituri, salariile oferite proletariatului sunt sub valoarea muncii depuse. Cele

două clase – proletariatul şi burghezia – se află într-o relaţie de conflict, generată de

competiţia pentru un set limitat de resurse.

Structura societăţilor capitaliste s-a modificat în timp, după perioada în care Marx a

scris despre clase şi, mai mult decât atât, predicţiile marxiste iniţiale cu privire la procesele

care vor acompania dezvoltarea sistemului capitalist (spre exemplu: omogenizarea clasei

muncitoare, transformarea ei într-o clasă revoluţionară şi extinderea acestui proces la toate

societăţile capitaliste) au fost infirmate pe parcursul timpului de realităţile istorice.

Post-marxiştii au încercat să redefinească conceptul de clasă pentru a lua în calcul

schimbările care au avut loc în societăţile capitaliste avansate. Contrar predicţiilor lui Marx,

clasa muncitoare în societăţile capitaliste avansate a tins să devină din ce în ce mai

diferenţiată în funcţie de calificări. Omogenizarea proletariatului a fost, în viziunea lui Marx,

condiţia necesară pentru formarea unei conştiinţe de clasă care ar fi contribuit la o revoluţie a

proletariatului împotriva capitaliştilor şi a sistemului capitalist. Clasa capitaliştilor a fost, de

asemenea, afectată de schimbări, fragmentându-se în două roluri: manageri şi proprietari

(Dahrendorf, 1959). Deşi nu este clar dacă managerii sunt parte a clasei capitaliştilor

împreună cu proprietarii sau sunt mai apropiaţi de clasa de mijloc, apariţia acestei clase a

7

distanţat proprietarii de controlul lor asupra procesului de producţie. Dahrendorf observa, de

asemenea, apariţia unei noi clase – clasa de mijloc, care contrazice schema bipolară de clase

dezvoltată de către Marx. Soluţia adoptată de post-marxişti în acest caz a constat în definirea

claselor în termeni de relaţii de autoritate, în locul definirii prin relaţia cu mijloacele de

producţie (Dahrendorf, 1959; Wright, 1980). Mai târziu,Wright (1984) renunţă la această

definire a claselor în termeni de relaţii de autoritate şi foloseşte ideile lui Roemer despre

exploatare pentru a readuce conceptul respectiv în definirea claselor. Exploatarea este

definită în termeni mai largi, nu doar ca rezultat al diferenţelor în proprietatea asupra

mijloacelor de producţie, ci şi ca rezultat al diferenţierilor în distribuirea bunurilor de preţ.

Conceptul de clasă al lui Weber şi al post-weberienilor modifică viziunea marxistă

astfel încât clasa socială ajunge să deţină prioritate în explicarea şanselor de viaţă. Clasele

sunt definite de puterea pe piaţă, adică de poziţia pe care un individ o ocupă în schimburile pe

piaţă. În această concepţie continuă să existe o dimensiune economică asociată cu conceptul

de clasă, dar accentul este pus mai mult pe consum decât pe producţie. În concepţia

weberiană, o clasă este formată dintr-un grup de indivizi care au în comun un factor

determinant al şanselor lor de viaţă (Weber, 1946). Factorii determinanţi ai şanselor de viaţă

pot fi proprietatea (prezenţa sau absenţa ei generând clase de proprietate avantajate pozitiv

sau negativ) sau abilităţile şi educaţia (gradul în care acestea există generând clase de

achiziţie avantajate pozitiv sau negativ) (Crompton, 1998: 33).

De asemenea, Weber a respins ideea marxistă conform căreia stratificarea socială

poate fi descrisă exclusiv prin stratificarea pe clase sociale. În viziunea weberiană, conceptele

de status şi putere şi distribuţiile inegale ale acestor două resurse într-o societate (pe lângă

distribuţia inegală a averilor şi veniturilor care dau naştere claselor sociale) sunt, de

asemenea, necesare pentru descrierea stratificării sociale. Conceptul de status, pe lângă cel de

clasă, este central în teoria lui Weber despre stratificarea socială, referindu-se la diferenţele

de prestigiu dintre grupuri sociale. În timp ce la Marx diferenţele de status nu sunt altceva

decât diferenţe de clasă, la Weber diferenţele de status variază independent de clase şi se

exprimă prin stiluri individuale de viaţă, adică prin simboluri (ca, spre exemplu:

îmbrăcăminte, locuire, vorbire, ocupaţii etc.) care conferă o anumită distincţie unei persoane

în raport cu altele. Rezultă astfel comunităţi sau straturi de persoane cu identităţi comune de

status sau de prestigiu.

Distribuţia puterii într-o societate generează, după Weber, un alt tip de stratificare

socială, care este independentă de cea bazata pe clasă sau status. Rezultă grupări de persoane,

mai mult sau mai puţin organizate, care au identităţi, scopuri şi interese comune, bazate pe

credinţe religioase, convingeri politice, idealuri naţionale, opţiuni ideologice etc. şi care pot

avea apartenenţe de clasă sau de status diferite. Poziţiile unui individ în cele trei ierarhii sau

stratificări sociale (de clasă, de status şi de putere) nu coincid în mod necesar, iar descrierea

stratificării sociale a unei societăţi trebuie să ia în calcul distribuţia celor trei resurse

(economice, simbolice şi de putere) şi poziţionarea indivizilor în cele trei ierarhii (Schaefer şi

Lamm, 1995: 216).

Caseta 3 Măsuri subiective ale clasei sociale

În cercetările empirice, poziţionarea indivizilor în cadrul claselor sociale poate fi

măsurată fie din punct de vedere subiectiv, fie din punct de vedere obiectiv. Localizarea

subiectivă într-o clasă sau alta este măsurată prin auto-poziţionarea respondenţilor într-o

schemă de clase, de obicei predeterminată, cu câteva categorii mari. Cea mai simplă schemă

conţine trei categorii (clasa de jos, clasa de mijloc şi clasa de sus), însă sunt folosite şi

scheme cu gradaţii mai fine. Spre exemplu, clasa de mijloc poate fi împărţită în două

categorii: partea de sus a clasei de mijloc şi partea de jos a clasei de mijloc; sau poate fi

folosită o scală de auto-poziţionare în clase sociale cu mai mult de trei trepte (de obicei cinci

sau şapte trepte), care permite împărţirea fiecăreia dintre cele trei clase în subclase.

8

În seria Barometrelor de Opinie Publică, câteva dintre cercetări au folosit o schemă de

auto-poziţionare în clase sociale cu cinci categorii. Spre exemplu, în Barometrul de Opinie

Publică din toamna anului 2005 (Fundaţia Soros Romania, 2005) doar 1% dintre respondenţi

considerau că fac parte din clasa de sus, 17% se poziţionau în partea de sus a clasei mijlocii,

26% în partea de jos a clasei mijlocii, 34% în clasa muncitoare şi 22% în clasa de jos (vezi

Figura 1).

9

Figura 1 Distribuţia auto-poziţionării în clase sociale, România, 2005

Sursa datelor: Barometrul de Opinie Publică, Toamna 2005 (Fundaţia Soros Romania, 2005)

Notă: Cifrele reprezintă procente din totalul răspunsurilor valide (N=1.702)

Tot prin intermediul unor măsuri subiective, poate fi descrisă percepţia populaţiei

asupra stratificării sociale în clase, în termeni de mărime a fiecărui strat sau a fiecărei clase

sociale. Aceste măsuri au drept scop identificarea imaginii de ansamblu a stratificării în clase,

existente la nivelul populaţiei unei societăţi. Barometrul de Opinie Publică din primăvara

anului 2003 (Fundaţia Soros Romania, 2003) a folosit astfel de măsuri subiective pentru a

înregistra nu numai percepţia asupra stratificării în clase existente în momentul sondajului, ci

şi percepţia asupra stratificării de dinainte de 1990, aşteptările pentru viitor şi opiniile cu

privire la tipul de stratificare considerat drept ideal de către populaţia României (vezi Tabelul

1).

10

Tabelul 1 Percepţia distribuţiei populaţiei României pe clase, România, 2003

Următoarele figuri reprezintă diferite tipuri de societate. Citiţi vă rog descrierea fiecărui tip, uitaţi-vă la figuri şi decideţi care figură descrie cel mai

bine situaţia din …

O mică elită la vârf, foarte

puţini oameni la mijloc, şi

cea mai mare parte a

oamenilor la bază

O societate ca o piramidă,

cu o elită mică la vârf, mai

mulţi oameni la mijloc şi

cei mai mulţi la bază

O piramidă, cu

excepţia faptului că

puţini oameni sunt

chiar jos

O societate cu cei mai

mulţi oameni la mijloc

O societate cu cei mai

mulţi apropiaţi de vârf

şi doar puţini jos

România de azi -

2003 (N=1951) 64% 26% 4% 4% 1%

13% 21% 22% 40% 5%

32% 21% 14% 21% 12%

2% 5% 7% 38% 48%

România dinainte

de 1990 (N=1898)

România de peste

10 ani (N=1834)

România aşa cum

ar trebui să fie

(N=1920) Adaptat din: Caiet de prezentare – Barometrul de Opinie Publică, Primăvara 2003 (Fundaţia Soros Romania şi The Gallup Organization Romania, 2003).

Sursa datelor: Barometrul de Opinie Publică, Primăvara 2003 (Fundaţia Soros Romania, 2003).

Notă: Cifrele reprezintă procente din totalul răspunsurilor valide (N răspunsuri valide în paranteze).

11

Spre exemplu, conform acestei cercetări, în 2003, 26% dintre români erau de părere

că distribuţia claselor sociale în România are o formă piramidală (cu o elită mică la vârf, mai

mulţi indivizi la mijloc şi cei mai mulţi indivizi la bază) sau o formă modificată a piramidei

cu baza supradimensionată (o mică elită la vârf, puţini indivizi la mijloc şi cea mai mare parte

a indivizilor la bază). Această ultimă imagine a structurii piramidale de clase era adoptată în

2003 de către majoritatea românilor (64%).

Percepţiile populaţiei în 2003 erau împărţite cu privire la stratificarea de dinainte de

1990: 21% erau de părere că aceasta a avut o formă piramidală, 22% erau de părere că forma

era cea a unei piramide cu baza subdimensionată, iar 40% percepeau o structură romboidală.

Procente mai mici optau pentru alte variante percepute de stratificare. Elementele comune ale

celor trei imagini ale stratificării în clase sunt: (a) o clasă de mijloc care include o mare parte

din populaţie şi (b) o elită la care foarte puţini indivizi au acces. Prin urmare, aceste două

caracteristici par a fi prezente în percepţia majoritară asupra stratificării în clase de dinainte

de 1990.

Aşteptările populaţiei cu privire la stratificarea în clase în viitor se orientează spre

structuri caracterizate de elite mici (doar 12% dintre respondenţi preziceau o societate în care

cei mai mulţi sunt apropiaţi de vârful ierarhiei sociale – o piramidă inversată), pe când

imaginea ideală asupra stratificării în clase se centrează pe exact acest tip de stratificare (48%

dintre respondenţi erau de părere că această imagine descrie „România aşa cum ar trebui să

fie”).

Caseta 4 Măsuri obiective ale clasei sociale

Pentru măsurarea poziţionării obiective în clase sociale pot fi utilizate diverse scheme

construite pe baza teoriilor stratificării în clase. Măsurile obiective ale clasei sociale au drept

scop identificarea poziţiilor indivizilor într-o anumită distribuţie a inegalităţilor materiale

(distribuţie definită, de obicei, prin criterii de venit sau avere, dar pot fi folosite şi criterii cum

ar fi ocupaţia şi educaţia). Una dintre schemele comprehensive folosite în cercetările empirice

internaţionale recente este schema EGP (Erikson, Goldthorpe şi Portocarero). Schema este

considerată şi larg acceptată ca fiind standardul în cercetarea comparativă internaţională a

stratificării sociale pentru măsurarea obiectivă a clasei sociale (Ganzeboom şi Treiman,

2003).

Abordarea a fost iniţial dezvoltată într-un articol al celor trei autori din 1979 (Erikson,

Goldthorpe şi Portocarero, 1979) şi reevaluată de către Erikson şi Goldthorpe (1992). În

lucrarea din 1992, Erikson şi Goldthorpe discută raţionamentele teoretice pe baza cărora a

fost construită această schemă şi recunosc atât influenţe marxiste cât şi weberiene asupra

conceptului de clasă măsurat prin schemă. Dat fiind că abordarea este orientată spre

măsurarea empirică a claselor, accentul este pus pe consecinţele apartenenţei la o clasă sau

alta, nu pe cauze, iar criteriul principal care diferenţiază între clase este poziţia în relaţia

angajat – angajator (Erikson şi Goldthorpe, 1992: 37). Autorii diferenţiază între trei mari

clase: angajatori, angajaţi pe cont propriu şi angajaţi, iar aceste clase sunt divizate în subclase

pe baza altor criterii, cum ar fi sectorul în care individul lucrează şi gradul de calificare

necesar ocupaţiei. Schema completă rezultată conţine 11 clase (vezi Figura 2), dar în practica

empirică, pentru a evita clasele cu un număr mic de ocupanţi, se pot folosi scheme reduse cu

şapte sau cinci clase rezultate prin unirea unor clase adiacente.

12

Figura 2 Schema de clase EGP

Sursa: Adaptat din Erikson & Goldthorpe (1992: 36).

Mari

Clasele de bază

Angajatori Angajați pe cont propriu Angajați

Mici

Relații de servicii

(autonomie crescută a

angajatului)

Relații mixte (cu

caracteristici ale

relațiilor de servicii și ale contractului de

angajare)

Contract de angajare

(pe timp scurt, cu

autonomie scăzută a

angajatului)

Ocupații profesionale,

funcționari

administrativi și manageri

Ocupații non-manuale

de rutină

Tehnicieni de rang

scăzut şi supraveghetori

în ocupaţii manuale

Ocupații manuale

Forma de reglementare a relației angajat-angajator

Industrie Agricultură Industrie Agricultură

Nivel înalt

de

specializare

Nivel

scăzut de

specializare

Nivel înalt

de

specializare

Nivel

scăzut de

specializare

Nivel înalt

de

specializare

Nivel

scăzut de

specializare

Industrie Agricultură

I IVa IVc IVb IVc I II IIIa IIIb V VI VIIa VIIb

13

Definirea, explicarea şi măsurarea statusului social

În timp, conceptul de status social a câştigat teren în faţa conceptului de clasă în

cercetarea stratificării sociale. Conceptul weberian de status social pare a fi mai adecvat în

descrierea structurilor complexe ale societăţilor moderne şi se bazează şi pe alte dimensiuni,

în plus faţă de dimensiunea economică. Grupurile de status sunt definite pe baza stilurilor de

viaţă comune, patternurilor de consum şi prestigiului. În timp ce există o dimensiune

economică asociată cu statusul social (datorită faptului că anumite resurse economice sunt

necesare pentru a atinge şi menţine un anumit status social), statusul social este mult mai

puternic relaţionat cu prestigiul şi onoarea. Spre exemplu, Shils (1968) conceptualiza

grupurile de status ca grupuri de indivizi cărora le sunt datorate grade similare de deferenţă

sau de respect.

Durkheim şi post-durkheimiştii au introdus ideea că grupările ocupaţionale ar putea fi

cei mai buni indicatori ai statusului social în societatea modernă. Unii autori (vezi, spre

exemplu: Pahl, 1989; Grusky şi Sorensen, 1998) susţin ideea conform căreia conceptul de

clasă şi-a pierdut puterea explicativă în societatea modernă şi că stratificarea în clase nu mai

este un fenomen real. Conform acestora, aducerea analizei la nivelul ocupaţiilor este un

demers mai util decât analizarea claselor, datorită faptului că ocupaţiile tind să structureze

existenţa modernă într-un grad mai ridicat decât clasele.

Orientarea către utilizarea conceptului de status social în cercetarea structurii şi

stratificării sociale a dat naştere dezbaterii centrate pe avantajele şi dezavantajele folosirii

scalelor de prestigiu ocupaţional în comparaţie cu folosirea indicilor socio-economici ai

ocupaţiilor în măsurarea statusului social. Ambele tipuri de măsuri încearcă să surprindă

ierarhizarea ocupaţiilor în funcţie de prestigiul ocupaţional, însă folosesc strategii diferite.

Scalele de prestigiu ocupaţional sunt construite pe baza opiniilor populaţiei despre

cum se ordonează ocupaţiile în funcţie de prestigiul asociat lor. Prin construcţie, aceste

măsuri surprind ierarhizarea ocupaţiilor în funcţie de prestigiul lor perceput în societate.

Problema scalelor de prestigiu ocupaţional este aceea că sunt un indicator imperfect al

deferenţei acordate unei ocupaţii: ele tind să măsoare dezirabilitatea unor caracteristici ale

ocupaţiilor mai degrabă decât semnificaţia respectivelor caracteristici.

Indicii socio-economici de status ocupaţional sunt construiţi ca medii ponderate ale

nivelului mediu de venit şi de educaţie ale tuturor indivizilor cu aceeaşi ocupaţie într-o

societate. Problema lor este, din nou, aceea a unei măsurări imperfecte a prestigiului

ocupaţiilor. Măsurile de acest tip sunt criticate pentru faptul că măsoară altceva decât

prestigiul ocupaţiilor (statusul socio-economic al unei ocupaţii nu corespunde în mod necesar

nivelului de prestigiu) sau pentru faptul că explicarea varianţei din prestigiul ocupaţional prin

intermediul educaţiei şi venitului este imperfectă (deşi procentul de varianţă neexplicată este

destul de mic, în jur de 10%) sau pentru faptul că efectele educaţiei şi venitului asupra

prestigiului ocupaţional sunt combinate într-un singur indicator (Hodge, 1981).

Cu privire la ultima critică, unii cercetători susţin că o simplă categorizare a

ocupaţiilor, bazată pe nivelul mediu educaţional, poate produce rezultate mai bune decât un

indicator de status ocupaţional bazat pe combinarea nivelului mediu educaţional şi de venit

(Hauser şi Warren, 1997; Sorensen, 2001).

Caseta 5 Scala de prestigiu ocupaţional SIOPS şi indicele socio-economic al ocupaţiilor

ISEI

Schema de clase EGP, discutată anterior, grupează ocupaţiile în categorii nominale

mari, parţial ordonate în ierarhia socială. Spre deosebire de aceasta, scalele de prestigiu

ocupaţional şi indicii socio-economici ai ocupaţiilor sunt variabile construite astfel încât

ordonarea ocupaţiilor să fie ierarhică, iar categoriile ordonate să fie cât mai mici pentru a

reţine în detaliu diferenţele existente între poziţii ocupaţionale diferite. SIOPS - Standard

International Occupational Prestige Scale, dezvoltată de către Treiman (1977a) - şi ISEI -

International Socio-Economic Index, propus de Ganzeboom, De Graaf şi Treiman (1992)

14

sunt cele mai cunoscute şi utilizate scale ierarhice de clasificare a ocupaţiilor în cercetarea

comparativă internaţională. În timp ce construcţia variabilei SIOPS este bazată pe măsurarea

prestigiului ocupaţional, ISEI este un indice socio-economic al ocupaţiilor.

Ambele măsuri folosesc o listă standard detaliată de ocupaţii: ISCO – International

Standard Classification of Occupations (International Labour Organization, 1987), adaptată şi

pentru ocupaţiile din România în varianta COR (Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi

Institutul Naţional de Statistică, 2008). Lista cuprinde aproximativ 500 de ocupaţii, grupate în

10 categorii mari bazate pe nivelul aptitudinilor şi specializărilor asociate cu fiecare ocupaţie.

Datorită faptului că studiile asupra stratificării sociale sunt în general interesate de ierarhiile

de prestigiu sau status socio-economic, lista este mai puţin utilizată ca atare în aceste

cercetări. În schimb, ea poate fi folosită ca bază pentru construirea altor tipuri de ierarhizări

ale ocupaţiilor, cum sunt SIOPS şi ISEI. Recodificările ISCO-SIOPS-ISEI pot fi realizate

folosind tabele şi sintaxe de corespondenţă (Ganzeboom şi Treiman, 2003; 2010).

Tabelul 2 prezintă scorurile ISCO, SIOPS şi ISEI pentru câteva ocupaţii. Scorurile

SIOPS pot varia între 6 şi 78, cu valori mari reprezentând ocupaţii cu prestigiu ridicat, iar

scorurile ISEI pot lua valori între 16 şi 90, cu valori mari reprezentând ocupaţii cu niveluri

medii ridicate de educaţie şi venit. Ierarhizarea ocupaţiilor folosind criteriul prestigiului

ocupaţional perceput în societate nu corespunde în mod necesar ierarhizării care utilizează

criterii de status socio-economic. Spre exemplu, agricultorii calificaţi sunt plasaţi mult mai

jos în ierarhia de status ocupaţional socio-economic în comparaţie cu poziţia pe care o ocupă

în ierarhia de prestigiu ocupaţional. Situaţia este inversată, spre exemplu, în cazul agenţilor

de pompe funebre: poziţia lor in ierarhia de status socio-economic este mai ridicată decât cea

din ierarhia de prestigiu ocupaţional. Pentru cele mai multe ocupaţii, însă, cele două criterii

de ierarhizare indică poziţii similare.

Tabelul 2 Scoruri ocupaţionale pentru câteva ocupaţii – ISCO, SIOPS, ISEI

Ocupaţii ISCO SIOPS ISEI

Directori generali în unităţi economico-sociale mari 1210 70 70

Medici medicină generală 2221 78 88

Profesori universitari în învăţământul superior 2310 78 77

Avocaţi 2421 73 85

Sociologi 2442 67 71

Agenţi imobiliari 3413 49 59

Bibliotecari 4141 36 39

Casieri 4211 34 53

Bucătari 5122 31 30

Agenţi de pompe funebre 5143 34 54

Agricultori calificaţi 6111 40 23

Vânători 6154 6 28

Tâmplari 7422 40 33

Mecanici de locomotivă 8311 43 41

Muncitori necalificaţi în agricultură 9211 23 16 Sursa: Ganzeboom & Treiman (2003)

În 2002, în România, pentru grupele ocupaţionale majore din clasificarea ISCO, cele

două ierarhii coincideau doar la extremele lor, conform datelor IPUMS (Minnesota

Population Center, 2010). Ordonarea celor mai înalte trei poziţii era aceeaşi, atât din punct de

vedere al prestigiului ocupaţional, cât şi din punct de vedere al statusului socio-economic, iar

cea mai scăzută poziţie era ocupată în ambele ierarhii de către muncitorii necalificaţi (vezi

15

Tabelul 3). Categoria ocupaţională cu prestigiul şi statusul socio-economic cel mai ridicat era

aceea a specialiştilor cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice. În interiorul celor două ierarhii,

ordinea marilor categorii ocupaţionale se schimbă însă, în funcţie de criteriul de ierarhizare

folosit. Conform aceloraşi date, la nivel de individ, corelaţia dintre gradul prestigiului

ocupaţional şi statusul socio-economic al ocupaţiei avea o valoare de 0,78, sugerând că

alegerea între cele două opţiuni de măsurare poate influenţa rezultatele analizelor care

relaţionează statusul ocupaţional şi alte variabile. Decizia depinde de scopul analizei, dar are

şi implicaţii teoretice. Indicii ocupaţionali socio-economici au, în general, o putere

explicativă mai mare în modelele care studiază procesele de realizare de status (Featherman

şi Hauser, 1976), pe când scalele de prestigiu ocupaţional sunt recomandate datorită ancorării

lor conceptuale în definirea stratificării ocupaţionale (Hodge, 1981).

Tabelul 3 Scoruri medii ocupaţionale (SIOPS şi ISEI) şi structura populaţiei ocupate

pe grupe majore de ocupaţii, România, 2002

Grupe majore ISCO/ COR

SIOPS

(medii pe

grupe)

ISEI

(medii pe

grupe)

% (din

populaţia

ocupată)

Membri ai corpului legislativ, ai executivului, înalţi

conducători ai administraţiei publice, conducători şi

funcţionari din unităţile economico-sociale şi

politice

54,9 58,5 4,4%

Specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice 63,3 72,0 9,0%

Tehnicieni, maiştri şi asimilaţi 49,9 49,6 10,4%

Funcţionari administrativi 36,3 42,3 5,0%

Lucrători operativi în servicii, comerţ şi asimilaţi 31,5 36,6 8,8%

Agricultori şi lucrători calificaţi în agricultură,

silvicultură şi pescuit 38,8 23,0 25,2%

Meşteşugari şi lucrători calificaţi în meserii de tip

artizanal, de reglare şi întreţinere a maşinilor şi

instalaţiilor

37,2 32,9 19,5%

Operatori la instalaţii şi maşini şi asamblori de maşini,

echipamente şi alte produse 32,3 31,4 9,9%

Muncitori necalificaţi 20,3 21,8 7,2%

Forţele armate --- --- ,5% Sursa datelor: Integrated Public Use Microdata Series, International - Recensământul populaţiei şi locuinţelor,

România 2002, micro-eşantionul de 10% (Minnesota Population Center, 2010)

Note: N(valid) = 777.760.

Conceptul de clase ca grupări discrete a fost înlocuit în timp de perspectiva unei

stratificări sociale continue (în grade sau în straturi sociale bazate pe prestigiu ocupaţional şi

status socio-economic). Totuşi, rămâne întrebarea dacă grupările sociale definite fie sub

formă de clase fie sub formă de straturi, sunt sau nu relevante în societăţile actuale. Aşa cum

menţionam anterior, unii autori (vezi, spre exemplu: Pahl, 1989; Grusky şi Sorensen, 1998)

sunt de părere că astfel de grupări sociale au relevanţă, însă doar dacă le aducem la nivelul

grupurilor ocupaţionale. Un alt punct de vedere este cel al lui Kingston (2000). Autorul

foloseşte conceptul lui Giddens de structurare a claselor drept criteriu de a determina dacă

clasele din societăţile actuale au sau nu o realitate – mai precis, dacă putem să le definim

graniţele şi dacă membrii acestor clase au o conştiinţă de clasă şi atitudini şi valori comune.

Concluzia sa este că societatea americană modernă este caracterizată de un grad mic de

structurare a claselor: există un grad mare de mobilitate, membrii grupurilor schimbându-se

în permanenţă; nu există grupuri culturale discrete sau patternuri de vot distincte, iar oamenii

16

tind să interacţioneze atât în interiorul graniţelor de clasă, cât şi între clase. Autorul susţine că

inexistenţa unor clase structurate poate fi extinsă şi pentru alte societăţi capitaliste avansate

datorită faptului că dimensiunile structurării de clasă pot fi descrise în acelaşi fel pentru

aceste societăţi.

O altă direcţie teoretică susţine că structurarea claselor în societatea modernă este din

ce în ce mai mult bazată pe patternuri de consum şi stiluri de viaţă (Pakulski şi Waters, 1996).

Această tradiţie se bazează pe conceptul de consum ostentativ (Veblen, 1973) şi pe teoria

capitalului cultural (Bourdieu, 1984). Însă, în timp ce grupările culturale distincte avansate

de Bourdieu se pot regăsi în anumite societăţi cum este societatea franceză, dovezile pentru

existenţa grupărilor bazate pe gusturi comune sunt mai greu de găsit în alte societăţi, cum ar

fi societatea americană (Kingston, 2001).

Teoriile post-moderniste avansează ideea identităţilor fragmentate şi a apartenenţelor

multiple ale indivizilor la grupuri şi sfere multiple ale vieţii (Hall, 1989). În aceste condiţii,

conceptul de clasă îşi pierde utilitatea, datorită faptului că indivizii se pot mişca cu uşurinţă

între situaţii sociale diferite.

În concluzie, clasele, în concepţia lor marxistă sau weberiană, par a avea utilitate

redusă în descrierea empirică a societăţilor actuale, însă constituie o bază teoretică pentru

studiul stratificării sociale. Teoriile weberiene şi post-weberiene au avansat conceptele de

status social, onoare şi deferenţă, concepte care stau la baza viziunilor stratificării sociale în

termeni de ierarhii de prestigiu ocupaţional. Scalele de prestigiu ocupaţional şi indicatorii

socio-economici de status ocupaţional sunt în continuare variabile utile în studiul stratificării

sociale, deşi ambele au fost criticate, în principal din motivul că nu pot surprinde perfect

ierarhiile de prestigiu. Imaginea unei ierarhii continue de statusuri, implicată în construcţia

scalelor de prestigiu ocupaţional şi a indicatorilor socio-economici de status, pare a se potrivi

mai bine cu imaginea actuală a societăţilor, pe când conceptul de clasă pare a pierde teren atât

din punct de vedere al aplicativităţii empirice cât şi din punct de vedere al relevanţei pentru

indivizii societăţilor actuale. Ideea relevanţei reduse a claselor sociale ar putea să aibă o

semnificaţie sporită, în special în societăţile în schimbare rapidă de genul celor aflate în

diferite etape de tranziţie.

Fiecare tip de abordare are, însă, o anume utilitate, în funcţie de domeniul de studiu.

În timp ce abordările în termeni de clasă sunt mai potrivite studiilor de tip clasic ale

mobilităţii sociale (datorită necesităţii unui număr redus de grupuri ordonate între care se pot

observa mişcările ascendente sau descendente ale indivizilor), abordările care folosesc

viziunea stratificării în straturi sociale bazate pe prestigiu ocupaţional şi status socio-

economic sunt folosite în prezent, în principal pentru studierea stratificării sociale şi

proceselor de realizare de status, iar conceptualizarea straturilor în termeni de capital cultural

şi de patternuri de consum este folosită în special în studiul diferenţelor educaţionale. Cele

două abordări pot fi, de asemenea, combinate – schema EGP este un exemplu de categorizare

în clase care include şi elemente legate de concepţia stratificării în termeni de straturi bazate

pe grupări ocupaţionale largi.

III. MOBILITATE SOCIALĂ

1. Tipuri de mobilitate socială Sorokin (1959) conceptualizează mobilitatea socială ca orice tranziţie a unui individ

de la o poziţie socială la alta în cadrul spaţiului social. Poziţiile sociale sunt aranjate conform

unei ierarhii în cadrul spaţiului social, iar la fiecare nivel al ierarhiei se pot afla mai multe

poziţii sociale. Conform acestei viziuni, o tranziţie a unui individ se poate produce între

poziţii sociale aflate la acelaşi nivel al ierarhiei sociale (mobilitate orizontală) sau între

poziţii aflate la niveluri diferite ale ierarhiei sociale (mobilitate verticală). Mobilitatea

17

verticală poate fi ascendentă sau descendentă, în funcţie de direcţia tranziţiei în ierarhia

socială.

Mobilitatea socială poate fi studiată nu doar pentru tranziţiile între poziţii care au loc

pe parcursul vieţii unui individ (mobilitate socială intra-generaţională) ci şi pentru

schimbările de status social care se produc între generaţia părinţilor şi generaţia copiilor

(mobilitate socială inter-generaţională). Primul tip de analiză se centrează pe relaţia dintre

poziţia ocupaţională a indivizilor la intrarea pe piaţa muncii şi poziţia ocupaţională la un

moment ulterior sau pe analiza mai detaliată a istoriei schimbărilor de poziţie ocupaţională

care au loc pe parcursul vieţii individului. În al doilea tip de analiză se compară poziţia

socială a unui individ cu cea a familiei sale de origine (Breen, 2004a).

Analizele empirice ale mobilităţii sociale folosesc fie o schemă de clase sociale, fie

scale de prestigiu ocupaţional sau status socio-economic. Majoritatea analizelor clasice ale

mobilităţii sociale au folosit scheme de clase cu un număr mic de categorii şi s-au axat pe

identificarea mobilităţii sociale ascendente sau descendente şi pe compararea patternurilor de

mobilitate socială în diferite societăţi (vezi detalii în secţiunea referitoare la impactul

industrializării asupra regimului de mobilitate socială). Acest tip de demers utilizează în

principal analiza tabelelor de mobilitate socială, în timp ce folosirea scalelor de prestigiu sau

status socio-economic ocupaţional este întâlnită mai des în conjuncţie cu analiza de cale

(path) din modelul de realizare de status (Ganzeboom, Treiman şi Ultee, 1991).

2. Analiza tabelelor de mobilitate Un tabel de mobilitate conţine, pe rânduri, informaţie referitoare la clasa socială

iniţială, care poate fi clasa socială la intrarea pe piaţa muncii, în cazul mobilităţii intra-

generaţionale, sau clasa socială a părinţilor în cazul mobilităţii inter-generaţionale. Pe

coloane se înregistrează clasa finală sau clasa socială în care se afla o persoană pe piaţa

muncii într-un moment ulterior. Categoriile de înregistrare a claselor iniţiale şi finale sunt

identice, rezultând un tabel cu număr egal de rânduri şi coloane. În cazul în care este folosită

o schemă de clase cu categorii ordonate ierarhic, categoriile din tabelul de mobilitate urmează

această ierarhizare, atât pe rânduri cât şi pe coloane (Hout, 1983: 9). Celulele de pe diagonală

conţin, astfel, indivizii caracterizaţi de imobilitate socială. Dacă, în plus, categoriile sunt

aranjate în tabel în ordine ascendentă, celulele de sub diagonală reprezintă categoria celor

mobili descendent, iar celulele de deasupra diagonalei reprezintă categoria celor mobili

ascendent. Folosirea unei scheme de clase nominale (care nu reflectă o ierarhizare anume

între categorii) sau doar parţial ordonate permite doar diferenţieri între categoria celor imobili

şi categoria celor mobili social.

Pe baza acestor informaţii pot fi examinate măsuri descriptive de mobilitate socială

absolută, care surprind gradul de imobilitate, gradul de mobilitate ascendentă şi gradul de

mobilitate descendentă în societate. Aceste măsuri, denumite rate de mobilitate absolută,

oferă o imagine de ansamblu a regimului de mobilitate existent într-o societate la un anumit

moment, însă sunt sensibile la schimbările de mărime a claselor care pot avea loc pe

parcursul timpului. Spre exemplu, expansiunea unei clase ocupaţionale superioare în

conjuncţie cu contractarea unei clase ocupaţionale inferioare determină rate de mobilitate

inter-generaţională absolută mai ridicate în comparaţie cu situaţia în care mărimea clasei ar fi

rămas neschimbată (Breen, 2004b). Această caracteristică a ratelor de mobilitate absolută

ridică anumite probleme, mai ales în cazul cercetărilor axate pe mobilitatea inter-

generaţională (unde distanţa în timp dintre structurile ocupaţionale comparate este mai mare)

şi în cazul cercetărilor care compară mobilitatea socială a unor societăţi diferite cu structuri

ocupaţionale diferite.

Ratele de mobilitate relativă, denumite şi rate de fluiditate socială, corectează această

problemă a ratelor de mobilitate absolută prin mutarea focusului dinspre numărul sau

procentul celor mobili spre şansele relative de mobilitate ale indivizilor din clase de origine

18

diferite (Breen, 2004b: 21). Ratele de mobilitate relativă sunt calculate folosind raportul de

şanse relative (vezi Caseta 7).

Caseta 6 Mobilitate ocupaţională intra-generaţională pentru migranţii români din

Spania – rate de mobilitate absolută

Pentru un migrant de vârstă activă, procesul de migraţie atrage în cele mai multe

cazuri o schimbare a statutului ocupaţional şi a locului de muncă. În piaţa de muncă de la

destinaţie, migranţii îşi pot găsi slujbe cu prestigiu ocupaţional sau recompense socio-

economice mai ridicate în comparaţie cu locul de muncă pe care îl aveau în locul de origine

sau, dimpotrivă, pot suferi pierderi în termeni de prestigiu ocupaţional şi/sau de status socio-

economic. Migranţii aflaţi în prima situaţie fac parte din categoria celor cu mobilitate socială

ascendentă, în timp ce a doua situaţie reprezintă cazurile de mobilitate socială descendentă. O

a treia posibilitate, cea a imobilităţii sociale, se întâlneşte în cazul celor care nu îşi schimbă

categoria ocupaţională în procesul de migraţie. Un tabel de mobilitate socială intra-

generaţională poate fi folosit în această situaţie pentru a calcula procentele din populaţia de

migranţi afectate de una din cele trei situaţii de mobilitate, denumite şi rate de mobilitate

absolută.

Spre exemplu, Tabelul 4 prezintă date înregistrate în 2007 referitoare la mobilitatea

socială intra-generaţională a migranţilor români din Spania. Punctul de referinţă (clasa de

origine) este clasa socială ocupată în România, înainte de plecare, iar clasa de destinaţie este

clasa înregistrată în momentul sondajului în Spania. Clasele sociale sunt reprezentate prin

patru categorii ocupaţionale largi, ordonate ascendent. Distribuţiile marginale ale tabelului

(coloana „Total” şi rândul „Total”) reprezintă distribuţiile de frecvenţe ale eşantionului în

clasele de origine, respectiv în clasele de destinaţie.

Tabelul 4 Frecvenţe – mobilitate ocupaţională intra-generaţională pentru migranţii

români din Spania, 2007

Clasa curentă în Spania (clasa de destinaţie)

Tota

l I. Manuală, nivel

scăzut de

specializare

II. Manuală, nivel

înalt de

specializare

III. Non-manuală,

nivel scăzut de

specializare

IV. Non-manuală,

nivel înalt de

specializare

Cla

sa

în

Rom

ân

ia,

înain

te d

e p

leca

re

(cla

sa d

e ori

gin

e)

I. Manuală, nivel

scăzut de specializare 81 14 5 0 100

II. Manuală, nivel

înalt de specializare 127 233 25 6 391

III. Non-manuală,

nivel scăzut de

specializare 114 59 56 2 231

IV. Non-manuală,

nivel înalt de

specializare 17 9 14 1 41

Total 339 315 100 9 763

Sursa datelor: Encuesta Nacional de Inmigrantes, 2007 (Instituto Nacional de Estadistica, 2007).

Note: Cifrele din tabel reprezintă frecvenţe ponderate pentru ajustarea eşantionului în funcţie de vârstă, sex şi

regiunea de rezidenţă în Spania. Sub-eşantion: migranţi români din Spania, ocupaţi în momentul sondajului,

excluzând ocupaţiile din agricultură. Clasa manuală cu nivel scăzut de specializare conţine muncitori

necalificaţi; clasa manuală cu nivel înalt de specializare conţine muncitori calificaţi, meşteşugari şi mecanici

reparatori; clasa non-manuală cu nivel scăzut de specializare conţine lucrători în servicii şi comerţ,

funcţionari, tehnicieni şi maiştri; clasa non-manuală cu nivel înalt de specializare conţine specialiştii cu

ocupaţii intelectuale, conducători de unităţi, patroni şi întreprinzători.

Celulele de pe diagonală înregistrează numărul de migranţi din eşantion caracterizaţi

de imobilitate socială. Procentul migranţilor imobili din numărul total de cazuri din eşantion

este o rată de imobilitate absolută (371*100/763 = 48,6). Rata mobilităţii descendente este

calculată ca procentul cazurilor de sub diagonala tabelului din totalul eşantionului

19

(340*100/763 = 44,6). Diferenţa până la 100 este rata mobilităţii sociale ascendente (6,8)

(Breen, 2004b: 17-18). Generalizând la nivelul populaţiei de referinţă (migranţi români în

Spania, ocupaţi în sectoare non-agricole), situaţia cel mai des întâlnită este aceea de

imobilitate socială. Aproximativ 49% dintre migranţi îşi menţin în Spania clasa socială pe

care o ocupau în România, înainte de plecare. Procentul migranţilor înscrişi pe o traiectorie

de mobilitate socială descendentă (aproximativ 45%) este mult mai mare decât al celor mobili

ascendent (aproximativ 7%).

Caseta 7 Mobilitate ocupaţională intra-generaţională pentru migranţii români din

Spania – rate de mobilitate relativă

Deşi în cazul mobilităţii intra-generaţionale diferenţele de structură ocupaţională

existente între situaţia iniţială şi situaţia finală nu sunt, de cele mai multe ori, îndeajuns de

mari încât să influenţeze puternic concluziile cu privire la regimul de mobilitate, situaţia este

diferită în cazul mobilităţii migranţilor. Mutarea în altă ţară este echivalentă cu intrarea într-o

piaţă de muncă cu o structură ocupaţională relativ diferită în comparaţie cu cea existentă în

ţara de origine. Prin urmare, în cazul acesta este utilă şi o examinare a ratelor de mobilitate

relativă.

O rată de mobilitate relativă pune în relaţie patru din celulele tabelului de mobilitate,

reprezentând şansa de a ajunge în clasa de destinaţie A, mai degrabă decât în clasa de

destinaţie B pentru indivizii din clasa C, în comparaţie cu indivizii din clasa D (unde pentru

A şi B pot fi substituite oricare două clase şi pentru C şi D pot fi substituite oricare două

clase) (Breen, 2004b: 21). Spre exemplu, în cazul migranţilor români din Spania (vezi Caseta

6), putem fi interesaţi de gradul în care şansele de a ajunge în poziţia minimă (clasa de

destinaţie I) mai degrabă decât în poziţia maximă (clasa de destinaţie IV) diferă pentru cei

care pornesc din poziţia maximă (clasa de origine IV) faţă de cei care pornesc din poziţia

imediat următoare (clasa de origine III). Numeric, acest lucru se exprimă printr-un raport de

şanse:

Raportul de şanse

Numărul celor din clasa I care provin din clasa IVNumărul celor din clasa IV care provin din clasa IV

Numărul celor din clasa I care provin din clasa III

Numărul celor din clasa IV care provin din clasa III

171

1142

0,3

Interpretarea valorii raportului de şansă se face prin comparaţie cu valoarea 1, care

reprezintă situaţia ipotetică de mobilitate perfectă (în care clasa de destinaţie este

independentă de clasa de origine). Valorile apropiate de 1 indică o situaţie apropiată de cea a

mobilităţii perfecte, în timp ce valori foarte diferite de 1 indică existenţa unor dependenţe mai

puternice ale clasei de destinaţie de clasa de origine. Raportul de şanse calculat mai sus

sugerează că, în cazul migranţilor români din cele două clase de origine non-manuale, şansele

de a ajunge în poziţia minimă versus şansele de a ajunge în poziţia maximă sunt dependente

de clasa de origine.

Un raport de şansă poate lua valori de la 0 la +∞, iar valorile subunitare reprezintă

şanse mai scăzute, pe când valorile supra-unitare reprezintă şanse mai crescute (Agresti şi

Finlay, 1997: 269). Valoarea de 0,3, calculată pentru cazul migranţilor, sugerează că cei care

provin din clasa de origine IV au şanse mai scăzute de a fi afectaţi de mobilitate socială

descendentă, în comparaţie cu cei care provin din clasa III.

Un raport de şanse poate fi calculat pentru fiecare din combinaţiile independente de

patru celule dintr-un tabel de mobilitate, iar pentru a avea o imagine mai clară a regimului de

mobilitate relativă sunt folosite modele log-lineare. Aceste modele iau în calcul faptul că

regimul de mobilitate ar putea fi diferit în diverse zone ale tabelului de mobilitate. Un alt

20

avantaj al acestor modele rezidă în flexibilitatea permisă pentru măsurarea claselor (pot fi

folosite scheme de clasă nominale sau doar parţial ordonate).

Un model log-linear analizează setul complet de rapoarte de şansă observate în tabelul

de mobilitate şi compară frecvenţele observate în tabel cu frecvenţele aşteptate în baza unui

anume pattern de mobilitate. Acesta poate varia de la un pattern simplu, în care toate

mişcările între celulele tabelului sunt aleatorii (denumit şi modelul de independenţă sau

modelul mobilităţii perfecte, un model ipotetic), până la patternuri foarte specifice şi

diferenţiate în funcţie de zona tabelului de mobilitate.

Unul dintre cele mai utilizate patternuri în analiza ratelor de mobilitate relativă este

acela al mobilităţii quasi-perfecte. Modelul implică existenţa unor procente mai mari pe

diagonala tabelului de mobilitate, reflectând existenţa unui proces de moştenire a statusului

(indivizii dintr-o anumită clasă de origine au probabilităţi mai mari de a ajunge în aceeaşi

clasă de destinaţie), pe când restul celulelor tabelului sunt guvernate de un regim de

mobilitate perfectă (pentru indivizii care sunt mobili, nu există o asociere între clasa de

origine şi clasa de destinaţie) (Breen, 2004b).

3. Modelul de studiere a realizării de status Modelul realizării de status descrie legăturile dintre origini sociale (educaţie, ocupaţie

şi venituri ale părinţilor) şi destinaţii sociale ale indivizilor (nivelul lor de educaţie, statusul

lor ocupaţional şi venituri). Abordarea conceptualizează traiectoriile de status ale persoanelor

ca progresii în ierarhia socială, pornind de la un set iniţial de resurse de status. Aceste resurse

iniţiale de status nu sunt altceva decât cele implicate de statusul social al părinţilor, în special

educaţia, ocupaţia şi situaţia materială a părinţilor. Literatura de specialitate face referire la

astfel de resurse folosind termenul de origini sociale, reflectând ideea că statusul social al

părinţilor este punctul de plecare în traiectoria unui individ în ierarhia socială. Originile

sociale influenţează carierele educaţionale şi ocupaţionale ale indivizilor, concretizându-se în

nivelurile de educaţie şi poziţiile ocupaţionale dobândite pe parcursul vieţii (Blau, Duncan şi

Tyree, 1978). Statusul ocupaţional este influenţat nu numai de originile sociale ale

individului, ci şi de nivelul educaţional dobândit, dat fiind că accesul la o poziţie

ocupaţională este determinat de pregătirea, cunoştinţele şi abilităţile dobândite pe parcursul

carierei educaţionale. Împreună, originile sociale, nivelul educaţional şi poziţia ocupaţională

influenţează veniturile unui individ.

Între cele patru variabile incluse în modelul realizării de status există şase relaţii sau

efecte directe (vezi Figura 3). O parte din relaţii surprind procese de prescriere a statusului

social (impactul originilor sociale asupra educaţiei, ocupaţiei şi venitului), iar celelalte

surprind procese de dobândire de status (legăturile dintre educaţie şi ocupaţie, educaţie şi

venituri şi ocupaţie şi venituri). Educaţia şi ocupaţia individului sunt variabile intermediare

sau mediatoare în modelul de realizare de status (mediază efectul originilor sociale asupra

veniturilor).

În logica modelului, educaţia are un dublu rol: poate fi văzută atât ca un mecanism de

a dobândi (prin merite proprii) un anumit status ocupaţional şi un anumit venit, dar şi ca un

mecanism de prescriere de status, de transmitere a avantajelor părinţilor către generaţia

copiilor. În mod similar, ocupaţia are un dublu rol în explicarea veniturilor, ca mecanism de

dobândire a veniturilor şi ca mecanism de transmitere a avantajelor parentale. Pe baza

coeficienţilor estimaţi în model se poate examina dacă procesul de realizare de status este

determinat în mai mare măsură de procese de dobândire sau de cele de prescriere de status

(Blau, Duncan şi Tyree, 1978).

21

Figura 3 Modelul de bază al realizării de status

În general, în societăţile moderne industrializate, procesele de prescriere de status au

o pondere mult mai mică decât procesele de dobândire de status. Totuşi, diferite caracteristici

ale organizării sociale, instituţionale, economice şi politice ale societăţilor pot determina un

raport diferit între prescrierea şi dobândirea de status. De asemenea, alţi factori legaţi de

cultura şi istoria unei societăţi pot avea un impact asupra traiectoriilor de realizare de status.

Modelul de realizare de status în societăţile comuniste şi în societăţile capitaliste

Pentru studiile axate pe descrierea modelelor de realizare de status, o întrebare

importantă este aceea dacă societăţile cu similarităţi istorice, culturale, instituţionale,

economice şi politice sunt caracterizate sau nu de un model comun de realizare de status.

Unul dintre subiectele larg dezbătute în literatura de specialitate este legat de existenţa (sau

lipsa) unui model de realizare de status care caracterizează toate societăţile vestice capitaliste,

diferit în mod esenţial de modelul care a existat în societăţile comuniste central şi est-

europene şi de modelul existent în prezent, după căderea comunismului, în aceste societăţi

(Lipset, Bendix şi Zetterberg, 1959; Meyer, Tuma şi Zagorski, 1979; Simkus, 1981; Haller,

Kolosi şi Robert, 1990; Domanski, 1994).

Unele teorii au descris comunismul, capitalismul şi perioada de tranziţie la

postcomunism ca sisteme caracterizate de criterii de stratificare diferite. Conform acestui

punct de vedere, pe când capitalul economic este cel mai important criteriu de stratificare în

sistemele capitaliste, sistemele comuniste sunt stratificate pe baza capitalului politic, iar

pentru tranziţia la postcomunism a fost avansată ipoteza predominanţei capitalului uman ca

principal criteriu de stratificare (Eyal, Szelenyi şi Townsley, 1998).

O serie de studii empirice au evidenţiat anumite particularităţi ale structurilor sociale

din Europa Centrală şi de Est din timpul comunismului în comparaţie cu alte ţări vestice

capitaliste. Spre exemplu, în societăţile comuniste efectul originilor sociale asupra statusului

ocupaţional dobândit era mai slab, efectele educaţiei şi ocupaţiei asupra venitului erau de

asemenea mai scăzute, iar efectul educaţiei asupra statusului ocupaţional dobândit era mai

22

puternic decât în societăţile vestice capitaliste (Meyer, Tuma şi Zagorski, 1979; Simkus,

1981; Slomczynski, 1986).

Aceste particularităţi pot fi explicate de obiectivele, ideologiile şi politicile

societăţilor comuniste. Societăţile comuniste au fost descrise de către Lenski (1978) ca

experimente de de-stratificare. Unul dintre cele mai importante obiective ale acestor societăţi

– creşterea gradului de egalitate – a generat o serie de consecinţe aşteptate, dar şi neaşteptate.

În încercarea de a crea o distribuţie mai egalitară a resurselor, societăţile comuniste au

introdus politici care au vizat egalizarea socială indusă de educaţie, piaţa forţei de muncă,

diferenţele de venit şi transmiterea proprietăţilor mari.

În sfera educaţiei, societăţile comuniste au introdus politici cu scopul de a reduce

inegalitatea prin facilitarea accesului la educaţie a grupurilor neprivilegiate. Reformele

educaţionale de la începutul perioadei comuniste în Europa Centrală şi de Est stipulau cote de

înscriere şcolară pentru copiii ţăranilor şi muncitorilor cu scopul de a ridica nivelul

educaţional al acestora la niveluri comparabile cu cele ale celorlalte grupuri sociale (Mach şi

Peschar, 1990). Accesul gratuit la educaţia superioară şi construirea căminelor erau menite să

faciliteze accesul la educaţia superioară a copiilor cu origini sociale modeste. În acelaşi timp,

a fost urmărită diminuarea oportunităţilor educaţionale ale copiilor proveniţi din familii

privilegiate: originile sociale burgheze puteau constitui un obstacol în calea accesului la

educaţia superioară (Ganzeboom şi Nieuwbeerta, 1999: 340-341).

Intenţia acestor politici a fost reducerea rolului educaţiei în procesul de transmitere a

avantajelor parentale, însă aceste politici au fost mai puţin eficiente decât s-a intenţionat.

Există câteva explicaţii pentru această eficienţă scăzută a politicilor comuniste în domeniul

educaţiei. Una dintre ele pune accentul pe limitările politicilor de stat în influenţarea

comportamentelor oamenilor. În faţa ameninţării reducerii şanselor educaţionale ale copiilor

lor, părinţii au căutat soluţii alternative, făcând apel fie la mită, fie la ascunderea adevăratelor

origini sociale (Szelenyi şi Aschaffenburg, 1993; Ganzeboom şi Nieuwbeerta, 1999).

Există, de asemenea, şi indicaţii conform cărora politicile educaţionale nu au fost

strict urmate, mai ales după încheierea perioadei „ortodoxe” din timpul anilor 1950 a

regimurilor comuniste şi conform cărora nevoia de personal educat şi calificat pentru

dezvoltarea economică rapidă a subminat în timp interesul regimurilor comuniste pentru

aplicarea politicilor de creştere a egalităţii oportunităţilor educaţionale (Hanley şi McKeever,

1997).

Nu în ultimul rând, faptul că societăţile comuniste au reuşit să reducă inegalităţile

economice, dar în acelaşi timp au înlocuit un tip de stratificare bazat pe criterii economice cu

alt tip de stratificare bazat pe criterii politice a contribuit la scăderea eficienţei politicilor din

domeniul educaţiei. Odată cu consolidarea poziţiei noii elite politice, poziţia iniţială de

diminuare a accesului elitelor pre-comuniste la educaţie a fost relaxată, permiţând din nou

transmiterea inter-generaţională a avantajelor pentru acest segment de populaţie. În acelaşi

timp, au fost introduse practici care să avantajeze noile elite comuniste, accentuând şi mai

puternic aspectul menţinerii de status în sistemul educaţional (Hanley şi McKeever, 1997).

Înlăturarea regulilor economiei de comandă după căderea comunismului este

sinonimă cu ridicarea unora dintre aceste constrângeri asupra stratificării sociale. În acest

context, suporterii teoriilor convergenţei avansează ipoteza conform căreia structurile sociale

din fostele societăţi comuniste din Europa Centrală şi de Est vor deveni din ce în ce în mai

asemănătoare cu structurile sociale din ţările vestice capitaliste (vezi, spre exemplu:

Domanski, 1994). Teza recompunerii statusului social avansată de Domanski (1994, 2000)

prezice că procesele care au loc în timpul tranziţiei la postcomunism ar putea aduce

corelaţiile dintre componentele statusului social mai aproape de valorile observate în ţările

vestice capitaliste.

Dovezile empirice pentru existenţa unui pattern specific de realizare de status în

societăţile comuniste sunt însă contradictorii. Chiar dacă anumite particularităţi sunt

23

evidenţiate în analizele empirice, nu este clar dacă acestea derivă din impactul ideologiilor şi

politicilor regimurilor comuniste sau sunt datorate altor factori. Unii autori sugerează că, de

fapt, comunismul „a venit ... ca parte a unui pachet mai extins, incluzând nu doar socialismul

dar şi pierderile din timpul războiului, reconstrucţia şi migraţia de după război, iar efectele

fiecăruia dintre aceşti factori sunt dificil de izolat” (Mach şi Peschar, 1990: 98). Nivelurile

mai scăzute de dezvoltare economică în societăţile central şi est europene la începutul

perioadei comuniste ar putea fi, de asemenea, responsabile pentru diferenţele observate între

stratificarea socială din această regiune şi cea existentă în societăţile vestice capitaliste.

Conform acestei viziuni, este imposibilă atribuirea oricăruia dintre efectele care au apărut în

timpul comunismului exclusiv ideologiilor şi politicilor regimului în sine.

Mai mult decât atât, unii autori cred că este imposibil de susţinut ipoteza existenţei

unui singur tip de stratificare socială chiar şi în societăţile vestice capitaliste. Spre exemplu,

Holtmann şi Strasser (1990) evidenţiază tipuri diferite de structuri de clasă existente în câteva

societăţi vestice luate în considerare (Germania de Vest, Marea Britanie, Suedia, Norvegia,

Finlanda, Statele Unite, Canada, Australia şi Noua Zeelandă). Conform acestor autori,

diferenţele sunt provocate de istorii şi culturi diferite, niveluri diferite de dezvoltare

industrială şi tipuri diferite de stat al bunăstării (Holtmann şi Strasser, 1990: 20).

4. Impactul industrializării asupra regimului de mobilitate socială şi

asupra realizării de status Stratificarea şi mobilitatea socială sunt discutate de multe ori în relaţie cu procesele de

industrializare. Studiile din această tradiţie de cercetare încearcă să răspundă la întrebarea

dacă regimurile de mobilitate şi de dobândire de status, existente de-a lungul timpului într-o

societate sau simultan în mai multe societăţi, pot fi descrise în relaţie cu gradul de

industrializare sau dezvoltare economică. În aceste studii, evoluţia ratelor de mobilitate

prezintă interes deoarece gradul de mobilitate existent într-o societate este considerat drept un

indicator al gradului de deschidere a structurii sociale şi al oportunităţilor socio-economice

existente în societate (Matras, 1980). În mod similar, preponderenţa proceselor de dobândire

de status în detrimentul proceselor de prescriere de status semnalează o societate cu o

structură socială permeabilă şi cu oportunităţi egale pentru îmbunătăţirea condiţiilor socio-

economice ale indivizilor.

Istoria teoriilor care se ocupă de relaţia dintre nivelul de industrializare şi tipul de

stratificare şi mobilitate socială este un exemplu interesant de dezvoltare a unei teorii bazate

pe propunerea unor ipoteze şi testarea lor empirică în valuri succesive. Pornind de la o teorie

iniţială, au fost introduse modificări de-a lungul timpului pentru a ţine cont de incongruenţele

apărute între teorie şi relaţiile observate în realitatea socială. Teoria iniţială postulează o

relaţie directă între nivelul de industrializare al unei societăţi şi tipul de stratificare şi

mobilitate existent în acea societate. În timp, relaţia dintre industrializare şi mobilitate socială

s-a dovedit a fi una mai complexă, iar teoria a fost modificată pentru a include incongruenţele

observate în realitatea socială. În prezent, în urma modificărilor aduse teoriei iniţiale, există

mai multe viziuni asupra relaţiei: în timp ce unele teorii descriu industrializarea ca fiind un

proces cu efecte predictibile pentru stratificarea socială, altele avansează ipoteza conform

căreia industrializarea nu este un predictor relevant al tipurilor de stratificare şi mobilitate

socială (vezi Figura 4).

Una din primele ipoteze avansate cu privire la trendurile ratelor de mobilitate socială

îi aparţine lui Sorokin (1959) şi postulează faptul că nu există o relaţie între industrializare şi

regimul de mobilitate socială. Conform acestui autor, faptul că în procesul de industrializare

au fost eliminate o parte din vechile obstacole în calea mobilităţii (spre exemplu provenienţa

dintr-o familie de rang nobil) nu înseamnă că alte obstacole nu apar în societăţile

industrializate (spre exemplu situaţia materială a familiei de provenienţă sau selecţia

educaţională). Prin urmare, evoluţia în timp a ratelor de mobilitate socială este caracterizată

de fluctuaţii fără trend. Procesul de dispariţie a unor obstacole în calea mobilităţii şi

24

înlocuirea lor cu altele poate da naştere cel mult unor cicluri în care ratele de mobilitate cresc

pentru o perioadă de timp, urmate de o scădere a lor simultan cu instalarea noilor obstacole.

În anii ’60 şi ’70 interesul teoretic s-a axat preponderent pe infirmarea acestei ipoteze

a fluctuaţiilor fără trend. Teoria iniţială în această tradiţie de cercetare este bazată pe ideea că

există o „logică a industrializării” care guvernează dezvoltarea economică şi socială a

societăţilor care încep procesul de industrializare. Această teorie, denumită uneori teoria

„logicii industrializării”, prezice apariţia unui regim de mobilitate comun în toate ţările

caracterizate de un nivel de industrializare similar. Conform acestei teorii, în timp, pe măsură

ce societăţile cu niveluri de industrializare mai scăzute avansează, tipurile de mobilitate

socială din aceste societăţi vor deveni similare cu tipul de mobilitate care caracterizează

societăţile industriale avansate (Treiman, 1970).

25

Figura 4 Sumar: teorii ale efectelor industrializării asupra mobilităţii sociale şi procesului de realizare de status

26

În abordările mai recente, fie este contestată direcţia efectelor industrializării asupra

mobilităţii sociale (spre exemplu teza industrialismului versus teza menţinerii statusului -

Grusky, 1983), fie nivelul de industrializare este considerat a fi un predictor relevant al

tipului de mobilitate socială doar la începutul perioadei de industrializare (Lipset, Bendix şi

Zetterberg, 1959; Featherman, Lancaster Jones şi Hauser, 1975), fie industrializarea este

complet exclusă din lista de predictori relevanţi ai mobilităţii sociale (Grusky şi Hauser,

1984).

Teza industrialismului, la care aderă printre alţii Treiman (1970) şi Blau, Duncan şi

Tyree (1978), leagă dezvoltarea economică de schimbări în structurile ocupaţionale, care la

rândul lor afectează tipul de mobilitate socială. Teza industrialismului se înscrie în familia

teoriilor „logicii industrializării”. Conform acestei teze, procesul de industrializare cauzează

o expansiune în numărul de ocupaţii care necesită un nivel ridicat de calificare educaţională

şi tehnică, ocupaţii care, de asemenea, sunt asociate cu compensaţii materiale mai ridicate. În

acelaşi timp, numărul de ocupaţii de la nivelurile inferioare ale distribuţiei ocupaţionale

scade, pe măsură ce procesul de industrializare avansează. Grusky şi Hauser (1984)

etichetează această teorie drept „teoria liberală” a stratificării sociale şi o caracterizează ca

fiind o perspectivă optimistă a efectelor industrializării asupra mobilităţii sociale.

Teoria formulează ipoteza că dezvoltarea economică duce, în timp, la creşterea ratelor

de mobilitate absolută în societăţile industrializate, iar mobilitatea ascendentă devine mai des

întâlnită decât mobilitatea descendentă. Ca urmare a acestei relaţii, societăţile cu niveluri

similare de dezvoltare economică ar trebui să aibă regimuri similare de mobilitate şi un raport

similar între procesele de atribuire şi cele de dobândire de status. Treiman (1970: 221)

formulează astfel ipotezele tezei industrialismului: „cu cât o societate este mai industrializată,

cu atât este mai mare influenţa directă a educaţiei asupra statusului ocupaţional” şi „cu cât o

societate este mai industrializată, cu atât este mai mică influenţa directă a statusului

ocupaţional al tatălui asupra statusului ocupaţional al fiului”. Cu alte cuvinte, pe măsură ce o

societate devine mai industrializată, procesele prescriptive ar trebui să înceapă să piardă teren

în faţa proceselor de dobândire de status. Mobilitatea inter-generaţională creşte astfel odată

cu industrializarea.

În formularea acestei teze este implicită asumpţia unei evoluţii uniliniare: toate

societăţile care încep procesul de industrializare urmează aceeaşi traiectorie de dezvoltare, iar

poziţia lor pe această traiectorie determină tipul de stratificare şi mobilitate socială. Studiile

empirice care au testat această teză tind să infirme predicţiile teoriei liberale. Prin urmare,

teza a fost modificată pentru a ţine cont de similarităţile observate între regimurile de

mobilitate în societăţi cu niveluri diferite de industrializare.

Lipset, Bendix şi Zetterberg (1959) au introdus ipoteza că regimurile de mobilitate

absolută sunt similare în toate societăţile vestice industrializate. Teoria nu postulează o relaţie

liniară între nivelul de industrializare şi ratele de mobilitate socială, ci existenţa unui efect de

prag: în momentul în care societăţile industrializate ating un anumit punct de dezvoltare

economică, regimurile lor de mobilitate se cristalizează în jurul unui tipar unic. În această

perspectivă, industrializarea are un efect asupra regimului de mobilitate doar la începutul

procesului de industrializare. După atingerea unui anumit prag de dezvoltare economică,

regimul de mobilitate rămâne neschimbat, nemaiputând fi influenţat de posibile creşteri ale

nivelului de dezvoltare economică. Astfel, toate societăţile industrializate care au depăşit

acest prag ar trebui să fie caracterizate de acelaşi regim de mobilitate absolută. Şi în această

formulare a teoriei, ca şi în teza industrialismului, industrializarea determină o înclinare a

balanţei dintre prescriere şi dobândire de status înspre procesele de dobândire de status.

Reconsiderarea de către Featherman, Lancaster Jones şi Hauser ( prin aşa-zisa

„ipoteză FJH”, 1975) a ipotezei formulate în 1959 de către Lipset,Bendix şi Zetterberg

încearcă să incorporeze observaţia că ratele absolute de mobilitate nu sunt de fapt aceleaşi

pentru toate societăţile vestice industrializate. Faptul că în aceste ţări structurile ocupaţionale

27

sunt diferite (straturile ocupaţionale au mărimi şi ponderi diferite în fiecare societate) implică

faptul că este improbabil ca ratele absolute de mobilitate să fie egale. În schimb, ţinând sub

control diferenţele de structură ocupaţională, ratele de mobilitate relativă ar trebui să fie

similare în societăţile industrializate. Această teorie implică faptul că, deşi mărimile

straturilor ocupaţionale diferă de la o societate industrializată la alta, tiparul schimburilor

între straturile ocupaţionale este similar în aceste societăţi.

Grusky şi Hauser (1984) introduc o nouă modificare a „ipotezei FJH”, în urma

observaţiei că ratele de mobilitate relativă din societăţile vestice cu niveluri ridicate de

industrializare sunt similare cu ratele de mobilitate relativă din alte societăţi, cum ar fi cele cu

niveluri mai scăzute de industrializare şi societăţile comuniste. Dată fiind această observaţie,

conform autorilor, similaritatea regimurilor de mobilitate între societăţi nu poate fi o

consecinţă a dezvoltării economice, ci este, mai degrabă, o urmare a modului în care

instituţiile de baza funcţionează în orice societate, a modului în care oamenii percep structura

ocupaţională şi a eforturilor lor de a asigura o ocupaţie dezirabilă pentru copiii lor.

Ultimele două puncte de vedere prezentate (reconsiderarea FJH şi modificarea Grusky

- Hauser) nu mai atribuie creşterea ratelor de mobilitate creşterii nivelului de dezvoltare

economică. Aceste puncte de vedere propun asumpţia că toate societăţile vestice

industrializate (în formularea FJH) sau chiar toate societăţile industrializate, incluzând

societăţile central şi est-europene de dinainte de căderea comunismului (în formularea lui

Grusky şi Hauser) sunt caracterizate de un singur regim de mobilitate, odată ce diferenţele de

structură ocupaţională dintre aceste societăţi sunt scoase din ecuaţie. Cu alte cuvinte,

diferenţele de organizare socio-politică şi economică între societăţile capitaliste şi cele

comuniste nu rezultă în regimuri diferite de mobilitate socială relativă. Un efect iniţial al

industrializării asupra regimului de mobilitate nu este exclus în aceste formulări, însă relaţia

între nivelul de dezvoltare economică şi mobilitate socială este prezentă doar în etapa iniţială

a industrializării.

Acest efect iniţial pozitiv al industrializării asupra ratelor de mobilitate a fost

confirmat empiric, însă evidenţa empirică pentru fenomenul creşterii în timp a ratelor de

mobilitate absolută sau relativă sau pentru fenomenul convergenţei regimurilor de mobilitate

din societăţi diferite este contradictorie (Erikson şi Goldthorpe, 1992). Pe baza analizării unui

set de societăţi europene cu grade de industrializare diferite, atât capitaliste cât şi comuniste,

Erikson şi Goldthorpe (1992) ajung la concluzia că în ceea ce priveşte mobilitatea absolută,

ipoteza fluctuaţiilor fără trend a lui Sorokin este cea mai adecvată, iar în ceea ce priveşte

mobilitatea relativă, reconsiderările FJH şi Grusky-Hauser reflectă cel mai bine realitatea.

În contrast cu teza industrialismului, care prezice o accentuare a proceselor de

dobândire a statusului ocupaţional însoţită de o importanţă mai scăzută a prescrierii statusului

educaţional şi ocupaţional pe măsură ce procesul de industrializare avansează, teza menţinerii

de status avansează o imagine diferită. Conform acestei teze, scăderea importanţei prescrierii

educaţionale (atribuită procesului de industrializare, la fel ca în teza industrialismului) nu

conduce în mod necesar la scăderea importanţei prescrierii ocupaţionale (Grusky, 1983).

Dimpotrivă, relaţia este probabil în sens invers. Egalizarea şanselor educaţionale care

acompaniază procesul de industrializare poate forţa elitele socio-economice să se bazeze mai

mult pe procese prescriptive pentru a diminua posibilitatea mobilităţii descendente a copiilor

lor, din moment ce educaţia îşi pierde din valoarea sa ca mecanism de transmitere a statusului

parental. Mai mult, inabilitatea structurilor ocupaţionale de a se schimba rapid pentru a

acomoda noua distribuţie educaţională ar putea cauza slăbirea legăturilor dintre nivelul de

educaţie şi ocupaţia dobândită şi ar putea forţa angajatorii să se bazeze pe criterii non-

educaţionale în deciziile de angajare (Grusky, 1983).

Unii autori au argumentat că este posibil ca structurile ocupaţionale să fie flexibile şi

să se poată modifica pentru a acomoda influxul crescut de indivizi cu educaţie ridicată. În

paralel, indivizii iau decizia de a-şi continua sau nu educaţia în mod raţional, pe bază de

28

informaţii despre condiţiile existente în piaţa forţei de muncă (Hauser, 1976; Treiman,

1977b). Alţi autori văd structurile ocupaţionale ca fiind determinate de influenţe din afara

procesului de realizare de status, cum ar fi procese legate de dezvoltarea tehnologică

(Boudon, 1974). Alegerea între aceste două puncte de vedere influenţează răspunsul la

întrebarea dacă structura ocupaţională este capabilă să se modifice pentru a ţine pasul cu

modificările din distribuţia educaţională. Primul punct de vedere implică faptul că structurile

ocupaţionale se vor adapta, după un anumit interval de timp, la influxul crescut de persoane

educate şi, în timp, numărul de persoane cu educaţie ridicată va tinde să se plafoneze. Al

doilea punct de vedere vede structurile ocupaţionale ca fiind mai rigide, forţând surplusul de

persoane cu educaţie ridicată să lucreze în ocupaţii sub nivelul ocupaţional la care ar avea în

mod normal acces bazat pe calificările lor.

Întrebarea nu a primit un răspuns definitiv în literatura de specialitate. Dacă structurile

ocupaţionale sunt flexibile, balanţa dintre procesele prescriptive şi procesele de dobândire de

status este caracterizată de o inerţie mai mare. Dacă nu, balanţa se poate înclina fie în

favoarea proceselor de dobândire de status (conform tezei industrialismului), fie în favoarea

proceselor de prescriere de status (conform tezei menţinerii de status).

IV. SUMAR

Deşi fiecare societate poate fi caracterizată de regimuri de stratificare şi mobilitate cu

particularităţi aparte, există elemente comune în stratificarea tuturor societăţilor, generate de

modul în care ele sunt organizate. Unele resurse, cum ar fi averea, prestigiul sau puterea, sunt

definite de către societate ca fiind dezirabile. Alocarea inegală a acestor tipuri de resurse în

societate devine instituţionalizată prin tipare de comportament, reguli şi valori care definesc

unele poziţii din spaţiul social ca fiind mai importante decât altele (Grusky, 2001).

Poziţionarea indivizilor în spaţiul social rezultat şi mişcările lor în acest spaţiu fac obiectul

analizei stratificării şi mobilităţii sociale.

Capitolul de faţă a prezentat elementele de bază ale structurii sociale care creează

contextul proceselor de stratificare şi mobilitate socială: statusul social, rolurile sociale,

grupurile, organizaţiile şi instituţiile. În analizele sociologice există mai multe puncte de

vedere cu privire la modul în care stratificarea este generată şi gradul în care ea poate fi

considerată drept utilă pentru societate. Capitolul a inclus o expunere a două perspective

opuse asupra stratificării sociale: perspectiva funcţionalistă şi cea conflictualistă. În prima

perspectivă, accentul este pus pe funcţiile pozitive ale stratificării, pe când în cea de-a doua,

sunt subliniate disfuncţiile acesteia.

Imaginea de ansamblu a stratificării sociale este, de asemenea, văzută de către

sociologi în moduri diferite. Capitolul a prezentat două viziuni clasice (una în termeni de

clase sociale şi alta în termeni de straturi sociale), care oferă moduri alternative de

conceptualizare şi vizualizare a stratificării sociale. Abordarea în termeni de clase sociale îşi

are originea în perspectiva conflictualistă a stratificării sociale, iar descrierea stratificării în

clase utilizează fie o schemă bipolară, fie scheme nominale mai detaliate, care păstrează, însă,

imaginea unei stratificări în grupuri discrete, cu graniţe relativ bine definite. În general,

demarcarea claselor sociale se realizează în legătură cu situaţia economică în spaţiul pieţei

forţei de muncă (spre exemplu, în teoria marxistă referitoare la clasele sociale) sau în funcţie

de poziţiile pe care indivizii le ocupă în schimburile pe piaţă (spre exemplu, în viziunea

weberiană).

Un alt tip de abordare a stratificării sociale este cea în termeni de straturi sociale sau

grupări gradate de status. Conceptul de status social înlocuieşte conceptul de clasă socială în

acest tip de abordare, rezultând într-o imagine a stratificării sociale în termeni de straturi cu

delimitări vagi. Imaginea este rezultatul ierarhizării indivizilor pe dimensiuni multiple (ca,

spre exemplu: situaţia materială, patternuri de consum, stiluri de viaţă, prestigiu). Deşi cele

29

două abordări pot părea fundamental diferite, ele pot fi combinate, rezultând în imaginea

stratificării în termeni de grupări ocupaţionale largi, caracterizate de niveluri similare de

prestigiu şi de patternuri similare de consum.

Analiza stratificării sociale oferă o imagine a modului în care indivizii sunt poziţionaţi

în spaţiul social. Pentru a completa această imagine, este necesară descrierea modului în care

indivizii se mişcă în acest spaţiu social. Studiul mobilităţii sociale oferă o astfel de descriere.

Capitolul de faţă a prezentat două tipuri de analiză a mobilităţii sociale: analiza tabelelor de

mobilitate şi modelul de realizare de status. Acestea s-au dezvoltat în paralel cu cele două

abordări ale stratificării sociale discutate. Analiza tabelelor de mobilitate utilizează imaginea

stratificării sociale în termeni de clase, pe când modelul de realizare de status reflectă

mişcările indivizilor în cadrul spaţiului social perceput prin prisma stratificării în straturi.

Studiile mobilităţii sociale se pot axa fie pe analizarea regimului de mobilitate într-o

singură societate, fie pe comparaţii între societăţi diferite. În mare parte, teoriile cu privire la

mobilitatea socială s-au dezvoltat în cadrul cercetărilor comparative. Aceste cercetări, axate

fie pe comparaţii între diferite societăţi, fie pe comparaţii ale uneia sau mai multor societăţi

de-a lungul timpului, fac posibilă identificarea factorilor cu influenţe asupra regimul de

mobilitate socială.

În lista factorilor cu posibile efecte asupra mobilităţii sociale, cel care a atras

majoritatea atenţiei, şi, probabil, cele mai multe dezbateri, este gradul de industrializare.

Capitolul a inclus o scurtă prezentare a teoriilor care s-au ocupat de relaţia dintre nivelul de

industrializare şi tipul de mobilitate socială. Literatura şi studiile de specialitate din domeniu

au fost caracterizate de asumpţii şi rezultate contradictorii, iar problematica efectelor

industrializării asupra stratificării şi mobilităţii sociale rămâne un domeniu de interes, cu

întrebări care nu au primit încă răspunsuri definitive. În domeniul analizei tabelelor de

mobilitate, studiile mai recente sugerează că regimurile de mobilitate socială absolută nu sunt

influenţate în mod predictibil de nivelul de industrializare, însă industrializarea poate avea un

efect iniţial asupra regimurilor de mobilitate socială relativă.

În domeniul analizelor comparative bazate pe modelul de realizare de status, accentul

a căzut mai mult pe examinarea efectelor sistemelor de organizare economică şi socio-

politică asupra regimului de mobilitate socială. Şi în acest caz, există o serie de întrebări care

nu au primit un răspuns definitiv. Spre exemplu, este dezbătută existenţa unui singur pattern

de stratificare în fiecare dintre categoriile mari de organizare economică şi socio-politică

(societăţile capitaliste, societăţile comuniste şi societăţile post-comuniste). Capitolul de faţă a

inclus o scurtă discuţie a studiilor care au comparat modele de realizare de status în

societăţile capitaliste şi în societăţile comuniste. Deşi o serie de studii empirice au evidenţiat

existenţa unor diferenţe între cele două tipuri de societăţi cu privire la procesele de realizare

de status, nu este clar care sunt factorii care determină aceste diferenţe. Spre exemplu, pentru

cazul societăţilor comuniste, sunt dificil de izolat efectele datorate ideologiei şi politicilor

regimurilor comuniste de efectele industrializării şi dezvoltării economice.

Enunţuri esenţiale

1. Termenul de structură socială se referă la modul în care societatea este organizată, mod

care constituie contextul în care indivizii se poziţionează în spaţiul social, îşi definesc

comportamentele şi interacţionează între ei.

2. În sociologie termenul de status social este folosit pentru a indica poziţia unui individ în

structura de poziţii din cadrul unui grup, a unei organizaţii, sau a societăţii în general.

3. Unele tipuri de poziţii sociale sunt atribuite la naştere şi imposibil sau foarte greu de

schimbat. Aceste poziţii conferă un tip de status social denumit status atribuit sau

prescris. Alte tipuri de poziţii sociale pot fi dobândite (sau pierdute) ca urmare a

30

eforturilor sau acţiunilor individuale. Aceste tipuri de poziţii sunt descrise ca status

dobândit.

4. Conceptul de stratificare socială se referă, în sociologie, la modul în care membrii unei

societăţi sunt poziţionaţi în ierarhia socială conform unor resurse cum ar fi averea,

prestigiul sau puterea şi la inegalităţile sociale rezultate ca urmare a distribuţiei inegale a

acestor resurse. Aceste inegalităţi sociale care stau la baza stratificării sociale sunt

persistente şi întâlnite în practic toate societăţile complexe.

5. Stratificarea socială poate fi conceptualizată în termeni de straturi multiple, cu delimitări

vagi, fiecare strat fiind format dintr-un amalgam de statusuri sociale similare (stratificare

în straturi sau în grupări gradate de status) sau în termeni de diviziuni clare între câteva

grupări omogene în interior din punct de vedere al statusului material, oportunităţilor în

viaţă, intereselor, valorilor şi atitudinilor (stratificare în clase sociale).

6. În viziunea lui Marx, clasele sociale sunt definite prin relaţia lor cu mijloacele de

producţie. Distincţiile între clase sunt exclusiv bazate pe criterii economice, criteriul

principal fiind cine deţine controlul asupra mijloacelor principale de producţie economică

într-o societate. Principalele două clase în perspectiva marxistă sunt burghezia (clasa

capitaliştilor, proprietarii fabricilor şi echipamentelor de producţie) şi proletariatul (clasa

muncitorilor, fără control asupra mijloacelor de producţie). Relaţiile între cele două clase

sunt de tipul exploatator-exploatat.

7. Clasele în concepţia weberiană sunt definite de puterea pe piaţă (poziţia pe care un

individ o ocupă în schimburile de piaţă). O clasă este formată dintr-un grup de indivizi

care au în comun un factor determinant al şanselor lor de viaţă (cum ar fi proprietatea sau

abilităţile şi educaţia).

8. În aceeaşi concepţie, descrierea stratificării sociale exclusiv prin intermediul

diferenţierilor economice dintre clase este incompletă. Conceptul de grupuri de status

surprinde în plus diferenţierile de prestigiu existente în ierarhiile sociale. Grupurile de

status sunt definite pe baza stilurilor de viaţă comune, patternurilor de consum şi

prestigiului.

9. În cercetarea empirică, diferenţierile de status social pot fi măsurate folosind scale de

prestigiu ocupaţional (care surprind ierarhizarea ocupaţiilor în funcţie de prestigiul lor

perceput în societate) sau indici socio-economici ai ocupaţiilor (care reflectă nivelul

mediu de venit şi de educaţie al tuturor indivizilor cu aceeaşi ocupaţie într-o societate).

10. Mobilitatea socială surprinde mişcările care au loc în interiorul ierarhiei sociale în cadrul

spaţiului social. Se poate vorbi de mobilitate socială orizontală (mişcări între poziţii

sociale aflate la acelaşi nivel al ierarhiei sociale) sau mobilitate verticală (mişcări între

poziţii sociale aflate la niveluri diferite ale ierarhiei sociale). Mobilitatea verticală poate fi

ascendentă sau descendentă, în funcţie de direcţia tranziţiei în ierarhia socială.

11. Analizele empirice ale mobilităţii sociale pot utiliza tabele de mobilitate socială sau

modele ale realizării de status.

12. Pe baza tabelelor de mobilitate socială pot fi calculate rate de mobilitate absolută care

reflectă gradul de mobilitate socială într-o societate fără a ţine cont de eventualele procese

de expansiune şi contractare a claselor sociale şi rate de mobilitate relativă care indică

regimul de mobilitate socială ţinând sub control eventualele schimbări de mărime a

claselor.

13. Modelul realizării de status descrie legăturile dintre origini sociale (educaţie, ocupaţie şi

venituri ale părinţilor) şi destinaţii sociale ale indivizilor (nivelul lor de educaţie, statutul

lor ocupaţional şi venituri). Relaţiile existente în model sunt de două tipuri: relaţii care

surprind procese de prescriere a statusului social (impactul originilor sociale asupra

educaţiei, ocupaţiei şi venitului) şi relaţii care surprind procese de dobândire de status

(legăturile dintre educaţie şi ocupaţie, educaţie şi venituri şi ocupaţie şi venituri).

31

14. În societăţile comuniste, ideologiile şi politicile sociale referitoare la creşterea gradului de

egalitate în societate au avut, teoretic, influenţe asupra parametrilor modelului de

realizare socială, însă o parte din aceste politici au avut o serie de consecinţe neaşteptate

sau o eficienţă scăzută, diminuând efectele scontate.

15. Gradul de industrializare sau dezvoltare economică este de asemenea un posibil factor

care influenţează regimurile de mobilitate socială şi relaţiile din modelul de realizare de

status. Ratele de mobilitate socială absolută nu indică o astfel de relaţie, însă aceste rate

sunt influenţate de structurile ocupaţionale diferite din societăţile comparate. Ratele de

mobilitate socială relativă, care ţin sub control variaţiile de structură ocupaţională indică,

însă, că patternul de mobilitate este acelaşi în toate societăţile industrializate, indiferent

de gradul de dezvoltare economică al societăţii.

16. Similaritatea regimurilor de mobilitate relativă între societăţi este datorată modului în

care instituţiile de bază funcţionează în orice societate, modului în care oamenii percep

structura ocupaţională, şi eforturilor lor de a asigura o ocupaţie dezirabilă pentru copiii

lor.

Întrebări pentru continuarea reflecţiei

1. O persoană deţine simultan mai multe statusuri sociale cărora le sunt asociate roluri

sociale diferite. Cum ar arăta o listă a statusurilor sociale deţinute de dumneavoastră?

Care dintre ele sunt statusuri prescrise, şi care sunt statusuri dobândite? Ce roluri sociale

sunt asociate cu fiecare dintre aceste statusuri?

2. Melvin M. Tumin era de părere că sistemul de recompense bazat pe ideea recompenselor

financiare şi de prestigiu mai mari pentru poziţiile sau ocupaţiile mai „importante” din

punct de vedere funcţional nu este neapărat eficient şi că înlăturarea acestuia ar putea

diminua inegalităţile sociale. Drept alternativă, Tumin a propus ideea unui sistem de

recompense bazat pe satisfacţia intrinsecă a muncii. În acest sistem, resursele materiale

sunt distribuite strict pe baza necesităţilor pentru îndeplinirea obligaţiilor asociate fiecărei

poziţii sociale. Care ar fi avantajele şi dezavantajele acestui sistem? Cum ar putea fi

implementat acest sistem de motivare?

3. Ce distincţii există între abordarea stratificării sociale în termeni de clase sociale şi cea în

termeni de straturi sociale?

4. Cum pot fi explicate diferenţele care apar în ierarhia de prestigiu ocupaţional faţă de

ierarhia de status socio-economic pentru ocupaţii cum ar fi aceea de agricultor calificat

sau de agent de pompe funebre? Care ar fi alte ocupaţii pentru care există astfel de

discrepanţe de ierarhizare?

5. Cum pot fi explicate eventualele diferenţe de dinainte de 1990 dintre modelul de realizare

de status în societăţile comuniste din Europa Centrală şi de Est şi cel din societăţile

vestice capitaliste?

6. Modelul de bază pentru studierea proceselor de realizare de status poate fi extins prin

includerea altor factori care ar putea media (transmite) efectele unor variabile asupra altor

variabile. Spre exemplu, un factor care mediază influenţa originilor sociale asupra

nivelului educaţional este constituit de aspiraţiile pe care părinţii le au cu privire la

nivelul educaţional al copiilor lor. Părinţii cu status social mai ridicat tind să aibă aspiraţii

mai ridicate cu privire la educaţia copiilor lor, care ar putea avea influenţe asupra

nivelului educaţional dobândit. Ce alţi factori ar putea fi folosiţi pentru a explica modul în

care variabilele din modelul de realizare de status sunt relaţionate?

32

BIBLIOGRAFIE Agresti, A. şi Finlay, B. (1997). Statistical methods for the social sciences (Ediţia III). Upper

Saddle River, N.J., London: Prentice Hall.

Blau, P. M. (1974). Presidential Address: Parameters of Social Structure. American

Sociological Review, 39(5), 615-635.

Blau, P. M., Duncan, O. D. şi Tyree, A. (1978). The American Occupational Structure. New

York: Free Press.

Boudon, R. (1974). Education, Opportunity, and Social Inequality: Changing Prospects in

Western Society. New York: Wiley.

Bourdieu, P. (1984). Distinction: A Social Critique of the Judgement of Taste. În D. B.

Grusky (Ed.), Social Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological

Perspective (Ediţia 2001, pp. 499-525). Boulder, CO: Westview Press.

Breen, R. (2004a). The Comparative Study of Social Mobility. În R. Breen (Ed.), Social

Mobility in Europe (pp. 1-16). Oxford; New York: Oxford University Press.

Breen, R. (2004b). Statistical Methods of Mobility Research. În R. Breen (Ed.), Social

Mobility in Europe (pp. 17-35). Oxford; New York: Oxford University Press.

Coleman, J. S. (1966). Equality of Educational Opportunity. Washington: U.S. Dept. of

Health, Education, and Welfare, Office of Education.

Crompton, R. (1998). Class and Stratification: An Introduction to Current Debates (Ediţia

II). Cambridge, UK Polity Press: Malden, MA Blackwell.

Dahrendorf, R. (1959). Class and Class Conflict in Industrial Society. În D. B. Grusky (Ed.),

Social Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia

2001, pp. 105-111). Boulder, CO: Westview Press.

Davis, K. şi Moore, W. E. (1945). Some Principles of Stratification. În D. B. Grusky (Ed.),

Social Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia

2001, pp. 55-63). Boulder, CO: Westview Press.

Domanski, H. (1994). The Recomposition of Social Stratification in Poland. Polish

Sociological Review, 4, 335-357.

Domanski, H. (2000). On the Verge of Convergence: Social Stratification in Eastern Europe.

New York: Central European University Press.

Dreyer, A. S. şi Wells, M. B. (1966). Parental Values, Parental Control, and Creativity in

Young Children. Journal of Marriage and the Family, 28(1), 83-88.

Erikson, R. şi Goldthorpe, J. H. (1992). The Constant Flux: A Study of Class Mobility in

Industrial Societies. Oxford [England], New York: Clarendon Press ; Oxford

University Press.

Erikson, R., Goldthorpe, J. H. şi Portocarero, L. (1979). Intergenerational Class Mobility in

Three Western European Societies. British Journal of Sociology, 30(4), 341 – 415.

Eyal, G., Szelenyi, I. şi Townsley, E. R. (1998). Making Capitalism without Capitalists:

Class Formation and Elite Struggles in Post-Communist Central Europe. London;

New York: Verso.

Featherman, D. L. şi Hauser, R. M. (1976). Prestige or Socioeconomic Scales in the Study of

Occupational Achievement? În D. B. Grusky (Ed.), Social Stratification: Class, Race,

and Gender in Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp. 271-273). Boulder, CO:

Westview Press.

Featherman, D. L., Lancaster Jones, F. şi Hauser, R. M. (1975). Assumptions of Social

Mobility Research in the U.S.: The Case of Occupational Status. Social Science

Research, 4(4), 329-360.

Fundaţia Soros Romania. (2003). Baza de date: Barometrul de opinie publică, Primăvara

2003. URL: http://www.osf.ro/ro/fisier_acord_comunicate.php?document=730.

Accesat la data de: 01.02.2010.

33

Fundaţia Soros Romania. (2005). Baza de date: Barometrul de opinie publică, Toamna 2005.

URL: http://www.soros.ro/ro/fisier_acord_comunicate.php?document=836. Accesat

la data de: 01.02.2010.

Fundaţia Soros Romania şi The Gallup Organization Romania. (2003). Barometrul de opinie

publică - Caiet de prezentare, Primăvara 2003. URL:

http://soros.ro/ro/fisier_acord_comunicate.php?document=856. Accesat la data de:

01.02.2010.

Ganzeboom, H. B. G., De Graaf, P. M. şi Treiman, D. J. (1992). A Standard International

Socio-economic Index of Occupational Status. Social Science Research, 21, 1-56.

Ganzeboom, H. B. G. şi Nieuwbeerta, P. (1999). Access to Education in Six Eastern

European Countries between 1940 and 1985. Results of a Cross-National Survey.

Communist and Post-Communist Studies, 32(4), 339-357.

Ganzeboom, H. B. G. şi Treiman, D. J. (2003). Three Internationally Standardized Measures

for Comparative Research on Occupational Status. În J. H. P. Hoffmeyer-Zlotnik &

C. Wolf (Eds.), Advances in Cross-National Comparison: A European Working Book

for Demographic and Socio-Economic Variables (pp. 159-193). New York: Kluwer

Academic/Plenum Publishers.

Ganzeboom, H. B. G. şi Treiman, D. J. (2010). International Stratification and Mobility File:

Conversion Tools. URL: http://home.fsw.vu.nl/HBG.Ganzeboom/ISMF/. Accesat la

data de: 01.06. 2010.

Ganzeboom, H. B. G., Treiman, D. J. şi Ultee, W. C. (1991). Comparative Intergenerational

Stratification Research: Three Generations and Beyond. Annual Review of Sociology,

17, 277-302.

Grusky, D. B. (1983). Industrialization and the Status Attainment Process: The Thesis of

Industrialism Reconsidered. American Sociological Review, 48(4), 494-506.

Grusky, D. B. (2001). The Past, Present, and Future of Social Inequality. În D. B. Grusky

(Ed.), Social Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological Perspective

(Ediţia 2001, pp. 1-51). Boulder, CO: Westview Press.

Grusky, D. B. şi Hauser, R. M. (1984). Comparative Social Mobility Revisited: Models of

Convergence and Divergence in 16 Countries. American Sociological Review, 49(1),

19-38.

Grusky, D. B. şi Sorensen, J. B. (1998). Can Class Analysis Be Salvaged? American Journal

of Sociology, 103(5), 1187-1234.

Hall, S. (1989). The Meaning of New Times. În D. B. Grusky (Ed.), Social Stratification:

Class, Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp. 859-865).

Boulder, CO: Westview Press.

Haller, M., Kolosi, T. şi Robert, P. (1990). Social Mobility in Austria, Czechoslovakia, and

Hungary. În M. Haller (Ed.), Class Structure in Europe: New Findings from East-

West Comparisons of Social Structure and Mobility (pp. 153-197). Armonk, N.Y.:

M.E. Sharpe.

Hanley, E. şi McKeever, M. (1997). The Persistence of Educational Inequalities in State-

Socialist Hungary: Trajectory-Maintenance versus Counterselection. Sociology of

Education, 70(1), 1-18.

Hauser, R. M. (1976). On Boudon's Model of Social Mobility. The American Journal of

Sociology, 81(4), 911-928.

Hauser, R. M. şi Warren, J. R. (1997). Socioeconomic Indexes for Occupations: A Review,

Update, and Critique. Sociological Methodology, 27, 177-298.

Hodge, R. W. (1981). The Measurement of Occupational Status. În D. B. Grusky (Ed.),

Social Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia

2001, pp. 273-281). Boulder, CO: Westview Press.

34

Holtmann, D. şi Strasser, H. (1990). Comparing Class Structures and Class Consciousness in

Western Societies. În M. Haller (Ed.), Class Structure in Europe: New Findings from

East-West Comparisons of Social Structure and Mobility (pp. 3-23). Armonk, N.Y.:

M.E. Sharpe.

Hout, M. (1983). Mobility tables. Beverly Hills: Sage Publications.

Instituto Nacional de Estadistica. (2007). Encuesta Nacional de Inmigrantes. Furnizorul

datelor: Universidad Complutense Madrid. International Labour Organization. (1987). Resolutions Adopted by the International

Conference of Labour Statisticians: Resolution Concerning the Revision of the

International Standard Classification of Occupations, adopted by the Fourteenth

International Conference of Labour Statisticians., URL:

http://www.ilo.org/wcmsp5/groups/public/---dgreports/---integration/---

stat/documents/normativeinstrument/wcms_087553.pdf. Accesat la data de: 01.06.

2010.

Kingston, P. W. (2000). The Classless Society. Stanford, Calif.: Stanford University Press.

Kingston, P. W. (2001). The Unfulfilled Promise of Cultural Capital Theory. Sociology of

Education, 74, 88-99.

Lenski, G. (1978). Marxist Experiments in Destratification: An Appraisal. Social Forces,

57(2), 364-383.

Lenski, G. (2001). New Light on Old Issues: The Relevance of "Really Existing Socialist

Societies" for Stratification Theory. În D. B. Grusky (Ed.), Social Stratification:

Class, Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp. 77-84).

Boulder, CO: Westview Press.

Light, D., Keller, S. şi Calhoun, C. (1989). Sociology (Ediţia V). New York: Knopf.

Lipset, S. M., Bendix, R. şi Zetterberg, H. L. (1959). Social Mobility in Industrial Society. În

D. B. Grusky (Ed.), Social Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological

Perspective (Ediţia 2001, pp. 309-318). Boulder, CO: Westview Press.

Mach, B. W. şi Peschar, J. L. (1990). On the Changing Role of Education in Social

Reproduction in Different Sociopolitical Systems. A Comparative Analysis between

the Netherlands and Poland. În M. Haller (Ed.), Class Structure in Europe: New

Findings from East-West Comparisons of Social Structure and Mobility (pp. 92-120).

Armonk, N.Y.: M.E. Sharpe.

Marx, K. (1963). Classes in Capitalism and Pre-Capitalism. În D. B. Grusky (Ed.), Social

Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp.

91-101). Boulder, CO: Westview Press.

Marx, K. (1970). Ideology and Class. În D. B. Grusky (Ed.), Social Stratification: Class,

Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp. 101-102). Boulder,

CO: Westview Press.

Matras, J. (1980). Comparative Social Mobility. Annual Review of Sociology, 6, 401-431.

Meyer, J. W., Tuma, N. B. şi Zagorski, K. (1979). Education and Occupational Mobility: A

Comparison of Polish and American Men. American Journal of Sociology, 84, 978-

986.

Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi Institutul Naţional de Statistică. (2008).

Clasificarea Ocupaţiilor din România (Ediţia I). Bucureşti: Best Publishing România.

Minnesota Population Center. (2010). Integrated Public Use Microdata Series, International:

Version 6.0 [Machine-readable database]. Baza de date: Recensământul populaţiei şi

locuinţelor, România 2002 (micro-eşantion 10%). Editor: Minneapolis, University of

Minnesota, URL: https://international.ipums.org/international. Accesat la data de:

6.07.2010. Furnizorul datelor: Institutul Naţional de Statistică, România.

35

Pahl, R. E. (1989). Is the Emperor Naked? Some Questions on the Adequacy of Sociological

Theory in Urban and Regional Research. International Journal of Urban and

Regional Research, 13(4), 709-720.

Pakulski, J. şi Waters, M. (1996). The Reshaping and Dissolution of Social Class in

Advanced Society. Theory and Society, 25(5), 667-691.

Peaker, G. F. (1971). The Plowden Children Four Years Later. Slough: National Foundation

for Educational Research in England and Wales.

Roy, D. (1954). Efficiency and "The Fix": Informal Intergroup Relations in a Piecework

Machine Shop. The American Journal of Sociology, 60(3), 255-266.

Saunders, J. M. (1991). Relating Social Structural Abstractions to Sociological Research.

Teaching Sociology, 19(2), 270-271.

Schaefer, R. T. şi Lamm, R. P. (1995). Sociology (Ediţia V). New York: McGraw-Hill.

Shils, E. (1968). Deference. În D. B. Grusky (Ed.), Social Stratification: Class, Race, and

Gender in Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp. 247-254). Boulder, CO:

Westview Press.

Simkus, A. A. (1981). Comparative Stratification and Mobility. International Journal of

Comparative Sociology, 22(3-4), 213-236.

Slomczynski, K. M. (1986). The Attainment of Occupational Status: A Model with Multiple

Indicator Constructs. În K. M. Slomczynski & T. K. Krauze (Eds.), Social

Stratification in Poland: Eight Empirical Studies (pp. 78-104). Armonk, N.Y.: M.E.

Sharpe.

Sorensen, A. B. (2001). The Basic Concepts of Stratification Research: Class, Status, and

Power. În D. B. Grusky (Ed.), Social Stratification: Class, Race, and Gender in

Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp. 287-300). Boulder, CO: Westview Press.

Sorokin, P. A. (1959). Social and Cultural Mobility. În D. B. Grusky (Ed.), Social

Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp.

303-308). Boulder, CO: Westview Press.

Szelenyi, S. şi Aschaffenburg, K. (1993). Inequalities in Educational Opportunity in

Hungary. În Y. Shavit & H.-P. Blossfeld (Eds.), Persistent Inequality. Changing

Educational Attainment in Thirteen Countries (pp. 251-272). Boulder, San Francisco,

Oxford: Westview Press.

Treiman, D. J. (1970). Industrialization and Social Stratification. În E. O. Laumann (Ed.),

Social Stratification: Research and Theory for the 1970s (pp. 207-234). Indianapolis:

Bobbs-Merrill.

Treiman, D. J. (1977a). Occupational Prestige in Comparative Perspective. New York:

Academic Press.

Treiman, D. J. (1977b). Toward Methods for a Quantitative Comparative Sociology: A Reply

to Burawoy. The American Journal of Sociology, 82(5), 1042-1056.

Tumin, M. M. (1953). Some Principles of Stratification: A Critical Analysis. În D. B. Grusky

(Ed.), Social Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological Perspective

(Ediţia 2001, pp. 65-73). Boulder, CO: Westview Press.

Veblen, T. (1973). The Theory of the Leisure Class. În D. B. Grusky (Ed.), Social

Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp.

491-498). Boulder, CO: Westview Press.

Weber, M. (1946). Class, Status, Party. În D. B. Grusky (Ed.), Social Stratification: Class,

Race, and Gender in Sociological Perspective (Ediţia 2001, pp. 132-142). Boulder,

CO: Westview Press.

Whyte, W. F. (1941). Corner Boys: A Study of Clique Behavior. The American Journal of

Sociology, 46(5), 647-664.

Whyte, W. F. (1949). The Social Structure of the Restaurant. The American Journal of

Sociology, 54(4), 302-310.

36

Wright, E. O. (1980). Varieties of Marxist Conceptions of Class Structure. În D. B. Grusky

(Ed.), Social Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological Perspective

(Ediţia 2001, pp. 112-116). Boulder, CO: Westview Press.

Wright, E. O. (1984). A General Framework for the Analysis of Class Structure. În D. B.

Grusky (Ed.), Social Stratification: Class, Race, and Gender in Sociological

Perspective (Ediţia 2001, pp. 116-128). Boulder, CO: Westview Press.

Zimbardo, P. E. (1993) [1972]. Pathology of Imprisonment. În J. M. Charon (Ed.), The

Meaning of sociology : a reader (Ediţia IV, pp. 72-74). Englewood Cliffs, N.J.:

Prentice Hall.