SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
CAPITOLUL I : CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
1.1 Conceptul de Sistem Monetar Internaţional
Încercãrile de creare a unui sistem monetar internaţional, precum şi înfiinţarea
acestuia sunt strâns legate de evoluţia relaţiilor dintre ţãrile lumii, a comerţului,
mişcãrilor de capital, investiţiilor şi a procesului de dezvoltare economicã. Toate
acestea sunt determinate de nevoia, pe plan internaţional, a unor reglementãri în
mãsurã sã dirijeze tranzacţiile dintre state şi sã impunã o ordine care sã fie
respectatã de toţi participanţii în vederea evitãrii dezechilibrelor şi crizelor financiare.
Sistemul monetar internaţional cuprinde norme şi principii stabilite şi aprobate
de statele membre în vederea cooperãrii monetare internaţionale, precum şi
mecanismele de finanţare a schimburilor economice internaţionale.1
Sistemul monetar internaţional poate fi definit ca un ansamblu de reguli,
instrumente, organisme şi pieţe referitoare la crearea, valorificarea şi circulaţia
monedelor internaţionale, necesitând existenţa unor organisme instituţonale stabilite
de statele membre în scopul dezvoltãrii schimburilor economice internaţionale şi al
promovãrii cooperãrii monetare internaţionale.
Crearea unui sistem monetar internaţional trebuie privită ca expresie a
interdependenţei economice dintre state, şi nu ca o modalitate de a subordona
sistemele monetare naţionale. Odată creat, un sistem monetar internaţional, inclusiv
organismul menit să asigure cooperarea şi să sprijine aplicarea principiilor, trebuie
adaptat cerinţelor de orice fel care intervin în relaţiile economice, sociale şi politice
dintre statele membre ale sistemului.
1 Gheorghe Voinea – Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pg. 22
1
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Rolul sistemului monetar internaţional decurge din funcţiile2 sale principale:
asigurarea schimbului şi circulaţiei monedelor;
furnizarea de lichiditãţi monetare internaţionale necesare derulãrii tranzacţiilor
internaţionale;
înlãturarea dezechilibrelor temporare între cantitãţile de devize intrate şi ieşite
dintr-o ţarã;
ajustarea balanţelor de plãţi externe în condiţiile înregistrãrii unor dezechilibre
între încasãrile şi plãţile în valutã.
1.2 Încercãri de creare a
Sistemului Monetar Internaţional
Pânã la sfârşitul celui de-al doilea Rãzboi Mondial, relaţiile monetare dintre
state se derulau pe baze bilaterale, fãrã sã existe reglementãri sau norme de
conduitã monetarã adoptate de majoritatea ţãrilor.
În a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, majoritatea statelor dezvoltate se
confruntau cu dificultãţi de ordin monetar, ca urmare a funcţionãrii neadecvate a
bimetalismului sau a monometalismului argint. Pentru a stopa aceste dezechilibre
unele state au înfiinţat uniuni monetare care reprezintã încercãri de creare a unui
sistem monetar internaţional. Cele mai cunoscute uniuni monetar sunt Uniunea
Latinã şi Uniunea Monetarã Germanã.
Uniunea Latinã a fost semnatã la 23 decembrie 1865 de cãtre Franţa, Belgia,
Italia şi Elveţia ( ulterior a aderat şi Grecia în 1868). Scopul acestei uniuni era
protejarea etalonului monetar bimetalist (aur şi argint), care reprezenta elementul
comun al ţãrilor semnatare ale convenţiei. Cu acest prilej se recunoaşte o unitate
2 Angela Boariu, Dan Chirleşan, Vasile Cocriş, Valeriu Dornescu, Ovidiu Stoica, Vasile Turliuc – “Monedã şi credit”, Ed. Universitãţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007, pg.56
2
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
monetarã comunã: francul, care era împãrţit în 100 centime. Un numãr de ţãri au
emis monede similare celor din Uniunea Latinã, fãrã a adera însa la ea. Aceste ţãri
au adoptat numai o parte din prevederile convenţiei, pãstrând raportul valoric de
1/15,5 dintre aur şi argint. Printre ţãrile menţionate se numarã: Austro-Ungaria,
România, Serbia, Bulgaria, Spania, Venezuela, Columbia, Peru. Uniunea Monetarã
Latinã a contribuit la consolidarea pentru o perioadã scurtã de timp a poziţiilor
bimetalismului. Din septembrie 1873 s-a limitat baterea monedelor din argint şi,
practic, s-a trecut la
etalonul monometalist aur.
Uniunea Monetarã Germanã a fost create pe baza convenţiei din 24 ianuarie
1857, încheiatã între Prusia şi Austria, ulterior aderând şi alte state participante la
Uniunea Vamalã Germanã, şi prevedea menţinerea monometalismului argint şi
generalizarea sistemului zecimal, stabilirea paritãţilor metalice pentru fiecare ţarã,
reglementãri privind emisiunea şi circulaţia monedelor între ţãrile membre, precum şi
a monedelor comerciale utilizate în relaţiile de plãţi cu ţãrile din afara uniunii.
Aceastã convenţie a expirat în anul 1878.
O altã încercare de aliniere a sistemelor monetare internaţionale a
reprezentat-o Conferinţa Monetarã de la Geneva, care a avut loc în perioada
10 aprilie-19 mai 1922 şi la care au participat 33 de state. Aceastã conferinţã a
urmãrit limitarea utilizãrii aurului prin pãstrarea disponibilitãţilor în valute în conturile
de la bãncile din strãinãtate. În acest scop, s-a propus adoptarea etalonui aur-devize
în cadrul sistemelor monetare naţionale şi folosirea unui sistem de cliring3
internaţional. În cadrul acestei convenţii adoptarea unui etalon era considerate o
problemã de politicã internã, astfel cã nici o ţarã a cãrei monedã era folositã ca
valutã de rezervã nu era angajatã în relaţiile cu alte ţãri, decât în mãsura în care
aceasta îi servea propriile interese. Etalonul aur-devize a fost adoptat, în forme
asemãnãtoare de cãtre toate ţãrile europene ceea ce a însemnat un pas important în
direcţia uniformizãrii mecanismelor monetare.
3 Sistem de platã prin compensare, fãrã numerar.
3
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Criza economicã din 1929-1933, perioadã în care s-au depreciate monedele
din 24 de ţãri, a dus pe plan monetar la crearea blocurilor monetare. La baza
organizãrii blocurilor monetare se aflã o monedã pivot şi mai multe monede satelit,
astfel urmãrindu-se menţinerea paritãţilor dintre monedele ţãrilor membre şi
înlãturarea restricţiilor comerciale şi valutare existente între statele membre.
Caracteristicile principale ale unui bloc monetar sunt :
stabilirea unui raport de valoare între moneda cheie şi moneda satelit;
convertibilitatea totalã dintre cele douã categorii de monede;
pãstrarea şi administrarea rezervelor monetare de cãtre banca emitentã a
monedei cheie;
reglementarea relaţiilor monetare ale statelor membre în raport cu statele din
afara blocului.
În funcţie de moneda care a îndeplinit rolul de monedã cheie au existat: blocul
lirei sterline, blocul francului francez şi blocul dolarului american4.
Blocul lirei sterline a funcţionat în perioada 1931-1939 urmãrind stabilitatea
cursurilor de schimb ale monedelor componente şi îndepãrtarea barierelor tarifare.
Blocul francului francez a funcţionat pânã în anul 1945, moneda francezã
având aceeaşi putere circulatorie atât în Franţa cât şi în ţãrile membre.
Blocul dolarului american a fost creat în 1933 şi a avut la bazã dolarul
American ( în calitate de monedã pivot ) şi monedele ţãrilor sud-americane( monede
satelit).
Blocul aurului a fost creat prin convenţia din luna iulie 1933, la Conferinţa
monetarã şi economicã de la Londra, unde Franţa, Belgia, Olanda, Italia, Elveţia şi
Polonia, care aveau la baza sistemelor lor monetare etalonul aur, s-au angajat sã
menţinã paritãţile existente. Din aceasta poziţie a avut de câştigat Franţa care, cu
toate dificultãţile pe care le întâmpina a reuşit sã menţinã paritatea monedei sale,
monedã care era supraevaluatã. Din cauza intensificarii speculaţiilor monetare, Italia
iese din blocul aurului în 1935, iar Polonia în 1936.
Un important pas în direcţia cooperãrii monetare a fost fãcut prin Acordul
monetar tripartit, încheiat între SUA, Anglia şi Franţa. Prin acest acord, semnat la
4 Basno Caesar, Darnac Nicolae, Floricel Constantin – Monedã, credit, bãnci, Ed. Didacricã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1994
4
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
25 septembrie 1936, guvernele Statelor Unite şi Angliei apreciau reajustarea
francului francez, promiţând evitarea greutãţilor în calea ajustãrii şi împiedicarea
unor deprecieri competitive. La apelul celor douã guverne, în noiembrie 1936, au
aderat la acord Belgia, Olanda şi Elveţia.
În concluzie putem afirma cã funcţionarea uniunilor şi blocurilor monetare nu
au reuşit sã instaureze reguli la nivel internaţional în ce priveşte relaţiile monetare,
ele urmãrind, în principal, promovarea şi apãrarea intereselor unui grup restrâns de
state. De asemenea nici unul dintre acordurile monetare internaţionale încheiate
pânã la începutul celui de-al doilea Rãboi Mondial nu a dus la formarea sistemului
monetar internaţional.
5
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Capitolul II : EVOLUŢIA SISTEMULUI MONETAR
INTERNAŢIONAL
2.1 Momentul Bretton-Woods
Dupã anul 1944, marile puteri economice au tras concluzii din derularea
evenimentelor care au lasat în urmã grave urmãri : criza din anul 1929 provocase
multiple reacţii vamale şi monetare care au degenerate rapid în conflicte economice.
Înainte de finalizarea rãzboiului, Marea Britanie şi SUA au pregãtit planurile
reconstrucţiei sistemului monetar internaţional, care au fost expuse în cadrul
Conferinţei monetare a Naţiunilor Unite de la Breeton-Woods, o micã localitate
din statul New Hampshire.
La Conferinţa Monetarã şi Financiarã Internaţionalã din iulie 1944 au
participat 45 de puteri, printre care şi URSS în calitate de observator. Delegaţia
englezã a fost condusã de celebrul economist J.M. Keynes, cea a SUA de cãtre H.D
White, subsecretar al Trezoreriei SUA iar cea a Franţei de cãtre Pierre Mendes.
În dezbaterile care au avut loc între 1-22 iulie 1944 au predominat proiectele a
douã delegaţii :Proiectul preliminar de schiţã a unei propuneri pentru un fond
internaţional de stabilizare a Naţiunilor Unite şi Asociate întocmit de cãtre Harry
Dexter White şi Propuneri pentru o Uniune de clearing internaţinal al lui John
Maynard Keynes.
Planul White exprima preocuparea principalã a Statelor Unite de a restaura
libertatea tranzactiilor şi plãţilor internaţionale, fiind prevãzutã instituirea Fondului de
stabilizare, al cãriu capital era format prin subscrierile ţãrilor membre( 30% aur iar
restul în monedã naţionalã ).Moneda etalon, numitã unitas ce stãtea la baza
sistemului monetar internaţional era echivalentã cu o cantitate de aur aferentã sumei
de 10 dolari americani.
Planul Keynes exprima preocuparea de reconstrucţie a economiilor
occidentale, bazatã pe promovarea creşterii economice şi ocuparea deplinã a forţei
de muncã. Acest plan prevedea crearea unei monede internaţionale de cont numitã
6
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
bancor şi a unui sistem de compensaţie, numit Uniunea Internaţionalã de Clearing,
care sã asigure finanţarea dezechilibrelor balanţelor de plãţi prin acordarea de
credite în bancor de cãtre ţãrile excedentare.
Din confruntarea mecanismelor propuse de cele douã planuri prezentare, s-
au preluat în declaraţia comunã numai acele mecanisme care corespundeau ideilor
de bazã ale SUA. Cele douã proiecte au avut şi puncte comune în ce priveşte
adoptarea unui regim de cursuri fixe şi crearea unui organism internaţional însãrcinat
cu acordarea de împrumuturi ţãrilor cu dezechilibre tranzitorii ale balanţelor de plãţi
externe.
2.2 Noul Sistem Monetar Internaţional
Sistemul Monetar Internaţional din 1944 constituie o expresie a ideii de
cooperare internaţionalã în domeniu monetar, o afirmare a concepţiei potrivit cãreia
o monedã naţionalã poate sã îndeplineascã funcţii internaţionale şi sã aibã rolul de
monedã pivot în cadrul sistemului monetar. La baza sistemului a fost aşezat etalonul
aur-devize.
S-a renunţat astfel la propunerile lui Keynes şi White - bancor şi unitas - însã
mecanismele monetare ulterioare au fost favorabile punerii în circulaţie a altei
monede internaţionale, Drepturile Speciale de Tragere. Aurul rãmânea etalon
universal al valorii, dar monedele convertibile în aur puteau fi utilizate alãturi de aur
ca instrumente de rezervã, servind în principal la reglarea soldurilor balanţelor de
plãţi externe.
Toate monedele care puteau fi convertite în aur la cursul legal, erau monede
de rezervã, chiar dacã era permisã convertibilitatea doar în afara graniţelor ţãrii
(numitã convertibilitate externã ) la preţul de 35$ uncia. Nici una din prevederile
statutului de la Breeton-Woods nu acorda dolarului un rol privilegiat, numai cã acest
statut a rezultat din poziţia dominantã a SUA şi din locul pe care îl deţinea dolarul în
rezervele altor ţãri ( în 1965 dolarul reprezenta 62.5% din totalitatea monedelor de
rezervã deţiunute de bãncile centrale).
7
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Pentru promovarea cooperãrii internaţionale în domeniu monetar şi financiar,
prin acordurile încheiate la Breeton-Woods, au fost înfiinţate douã instituţii
interguvernamentale :
Fondul Monetar Internaţional a fost creat pentru a supraveghea respectarea
normelor de conduitã monetarã şi sã gestioneze rezervele monetare din care sã
acorde credite în scopul acoperirii unor deficite din balanţele de plãţi externe ale
ţãrilor membre;
Banca Internaţionalã pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare cu atribuţii în
domeniul dezvoltãrii economice.
Acordul semnat în 1944 la Bretton Woods nu stabileşte o delimitare precisã
între noţiunea de sistem monetar internaţional şi cea de organizaţie creatã sã
serveascã sistemul, Fondul Monetar International. Întrucât nu s-a întocmit nici un
document distinct de prezentare a sistemului, principiile sale se regãsesc în Acordul
de creare a Fondului Monetar Internaţional, considerându-se ca acesta reprezintã
statutul organismului nou creat.
Principiile pe care s-a bazat Sistemul Monetar Internaţional, al cãrui organism
a fost Fondul Monetar Internaţional, sunt urmãtoarele:
cooperarea monetarã internaţionalã a fost considerat factorul determinant al FMI,
organismul care asigura consultanţã şi colaborare în problemele monetare
internţionale. Prin intermediul FMI se urmãrea sã se ajungã la armonizarea
politicilor monetare cu obiectivele unei cooperãri internaţionale, in folosul tuturor
ţãrilor membre. Preocuparea principalã era reprezentatã de stabilitatea cursului
de schimb, multilateralizarea plãţilor şi eliminarea restricţiilor valutare ;
creşterea echilibratã a comerţului internaţional care contribuie la promovarea şi
menţinerea unor nivele ridicate de forţã de muncã şi venit real şi la promovarea
dezvoltãrii resurselor productive ale tuturor membrilor ca obiective primare de
politicã economicã.;
dezvoltarea economicã a tuturor membrilor punându-le la dispoziţie resursele
Fondului prin mecanisme adecvate de protecţie, oferindu-le astfel oportunitatea
de a corecta ajustãrile defectuase din balanţa lor de plãţi fãrã a apela la mãsuri
distructive pentru prosperitatea naţionalã şi internaţionalã;
8
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
stabilitatea cursului de schimb ale monedelor naţionale faţã de paritatea oficialã
putea varia în jurul unei marje de 1% , ţãrile emitente având obligaţia sã
supravegheze strict aceastã evoluţie;
multilateralizarea plãtilor internaţionale ce privesc tranzacţiile curente între
membri şi eliminarea restricţiilor impuse în schimburile strãine, ce impiedicã
creşterea comerţului mondial.
convertibilitatea monetarã 5 reprezintã înlãturarea tuturor restricţiilor la plãţile
privind tranzacţiile curente. Funcţionarea convertibilitãţii a vizat douã aspecte:
o convertibilitatea dolarului ( singura monedã convertibilã în aur), în calitatea
sa de etalon, monedã de rezervã şi de platã. Autoritãţile monetare
americane converteau în orice moment, la cererea bãncilor centrale,
deţinerile lor de dolari, la preţul oficial de 35$ uncia ;
o convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţãri membre ale FMI.
lichiditatea : autoritãţile monetare ale ţãrilor membre FMI aveau obligaţia de a-şi
constitui rezerve monetare, corespunzãtoare nevoilor generate de
convertibilitatea sumelor solicitate şi de intervenţiile pe piaţã ale autoritãţilor
monetare, în scopul menţinerii stabilitãţii cursului de schimb. În rezervele
monetare alãturi de aur şi titluri emise pe pieţele financiare monetare naţionale
era introdusã şi valuta;
echilibrarea balanţei de plãţi se realize printr-o stabilizare economicã internã
bazatã pe dezvoltarea producţiei, menitã sã ducã la creşterea exporturilor, la o
mai mare satisfacere a cererii interne şi, deci la o reducere a importurilor,
frânându-se tendinţele inflaţioniste.
2.3 Abandonarea progresivã a principiilor de la
Bretton-Woods
În perioada postbelicã, sistemul moentar internaţional de la Bretton-Woods a
contribuit la dezvoltarea economiei mondiale îndeplinindu-şi cu success obiectivele
5 Vasile Turliuc – “Monedã şi credit”, Ed. Universitãţii “Alexandru Ioan – Cuza”, Iaşi, 2008
9
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
stabilite în iulie 1944. Însã odatã cu criza resimţitã puternic de cãtre autoritãţile
monetare americane în ce priveşte deficitul enorm al balanţei de plãţi, şi a sumelor
mari de dolari deţinute de bãncile centrale şi comerciale din diferite ţãri care
depãşeau valoarea stocului de aur deţiunte de SUA au dus la prãbuşirea sistemului
monetar internaţional.
Încrederea în dolari, datoritã convertibilitãţii acestuia, a antrenat ca un
important volum de dolari sã fie deţinut de rezidenţi, strãini sau americani, sumele
respective fiind denumite eurodolari. Aceşti eurodolari au constituit cea mai mare
parte a deficitelor cumulate de balanţele de plãţi ale SUA, care pânã în anul 1958 au
avut niveluri moderate şi erau acoperite prin încasãrile metalice ale SUA. Începând
cu anul 1958, deficitele s-au majorat iar întreprinderile americane au investit în
stãinãtate, în anii ’60 eurodolarii fiind acoperiţi numai de rezervele de aur deţinute de
SUA. Astfel cele mai importante dificultãţi în funcţionarea sistemului monetar
internaţional au avut loc în perioada 1959-1963.
Sursa : Vasile Turliuc “Monedã şi credit” Ed. Universitãţii “Alexandru Ioan – Cuza”, Iaşi, 2008, p.125
În anul 1961 deficitul balanţei de plãţi înregistrat de Marea Britanie a fãcut ca
cererea de aur de pe piaţa londonezã sã creascã ceea ce a dus la regruparea a opt
bãnci centrale ( Marea Britanie, SUA, Canada, RFG, Franţa, Italia, Belgia, Ţãrile de
10
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Jos) pentru a alimenta piaţa cu aur şi pentru menţinerea cursului monedelor
naţionale.
Astfel s-a constituit Pool-ul de Aur (Cartelul Aurului) care a avut ca obiectiv
supravegherea pieţei aurului presupunând intervenţia pe aceste pieţe prin vânzãri de
aur în condiţiile în care preţul aurului depãşea nivelul oficial de 35 $ uncia. Slãbirea
contiunã a dolarului faţã de aur a determinat dizolvarea Cartelului Aurului, iar piaţa
aurului a fost dizolvatã în douã:
1. Piaţa oficialã a aurului rezervatã intervenţiilor bãncilor centrale la preţul official de
35$ uncial;
2. Piaţa liberã a aurului , pe care operau particularii la preţul format liber pe piaţã,
prin confruntarea cererii cu oferta.
În anul 1969, odatã cu crearea Drepturilor Speciale de Tragere, SUA
dobândeşte dreptul de a rãscumpãra o parte din eurodolarii deţinuţi de alte bãnci
centrale, restabilindu-se astfel încrederea în moneda americanã.
Drepturile Speciale de Tragere reprezintã prima monedã internaţionalã creatã
de guverne. DST funcţioneazã ca o monedã de cont a Fondului Monetar
Internaţional, fiind o monedã convenţionalã ce are la bazã principiul “coşului valutar”.
Monedele ce intrã în componenţa DST-ului sunt : dolarul american, yenul japonez,
lira sterlinã şi moneda europeanã euro.
Valoarea unui DST se calculeazã în dolari americani şi presupune trei etape :
1.determinarea ponderii fiecãrei monede în cadrul coşului valutar în funcţie de
volumul exporturilor de bunuri şi servicii al ţãrilor respective;
2. stabilirea sumei fixe din fiecare monedã a coşului, pe baza ponderii monedei în
coş;
3. determinarea valorii zilnice a DST prin însumarea echivalentelor în dolari ale
sumelor fixe aferente monedelor din coş, pe baza cursului de schimb zilnic.
Drepturile Speciale de Tragere reprezintã drepturi care se adaugã drepturilor
de tragere normale prevãzute prin Acordurile de la Bretton-Woods. Crearea
acestora a fost decisã de cãtre Fondul Monetar Internaţional fiind repartizate ţãrilor
membre, proporţional cu cota de participare. Fiind exprimate în dolari, dar
neconvertibile în aur, Drepturile Speciale de Tragere erau admise, alãturi de aur şi
devize strãine, în rezervele oficiale ale diferitelor ţãri.
11
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Din 1981 , nu s-au mai fãcut alocãri de DST, principalele ţãri membre ale
Fondului Monetar Internaţional considerând cã nu erau îndeplinite condiţiile
prevãzute în articolul XVIII din Statutul FMI în ce priveşte noile alocãri.
În 1971 balanţa comercialã a SUA este deficitarã pentru prima datã dupã anul
1896. Prãbuşirea cursului dolarului şi creşterea angajamentelor autoritãţilor
monetare americane faţã de bãncile centrale strãine de a converti în aur sumele
deţinute în dolari americani au detrminat administraţia Nixton ca la 15 august sã fie
suspendatã convertibilitatea în aur a dolarului, eliminându-se astfel primul dintre
principiile de funcţionare ale sistemului de la Bretton-Woods. Prin aceastã decizie
SUA a declanşat o anarhie monetarã şi un rãzboi comercial la nivel mondial. Pieţele
valutare s-au închis, redeschiderea lor fiind condiţionatã de mãsurile adoptate cu
scopul limitãrii creşterii cursului faţã de dolar.
În urma Acordului de la Washington, în decembrie 1971 s-a decis lãrgirea
marjelor de fluctuaţie faţã de dolarul american la 2.25% . Timp de 2 ani moneda
americanã înregistreazã douã deprecieri, prima datã preţul oficial al aurului crescând
de la 35 la 38 $ uncia, iar doi ani mai târziu preţul unciei de aur atinge pragul de
42.22 dolari uncia. Aceste devalorizãri ale dolarului au îngreunat situaţia bãncilor
centrale de a menţine cursurile de schimb în limitele prevãzute.
În martie 1973 s-a fãcut trecerea de la cursurile valutare fixe la cele flotante,
renunţându-se astfel la un alt principiu de funcţionare al sistemului monetar de la
Bretton-Woods.
Rezervele monetare excedentare înregistrate în anumite ţãri şi repartizarea
necorespunzãtoare a acestora la nivel mondial ( majoritatea ţãrilor s-au confruntat cu
o lipsã profundã de lichiditãţi) a reprezentat o altã cauzã a slãbirii sistemului monetar
de la Bretton-Woods.
Agravarea deficitului balanţei de plãţi externe a SUA şi excedentele balanţelor
altor state, asociate cu o crizã energeticã şi de materii prime din anii 1973-1974 au
dus la imposibilitatea supravegherii echilibrului balanţelor de plãţi. Astfel funcţionarea
echilibratã a sistemului nu mai poate fi îndeplinitã ajungându-se la abandonarea
principiilor de bazã ale sistemului monetar internaţional creat la 22 iulie 1944.
12
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Figura nr 2 : Modul de funcţionare a sistemului de la Bretton-Woods
Perioada anilor ’80 s-a caracterizat pritr-una din cele mai mari crize ale
dolarului. Situaţia a fost susţinutã şi de tensiunile pe piaţa petrolului, întrucãt ţãrile
membre ale Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC)6 cãutau
compensarea creşterii preţurilor prin deprecierea dolarului, moneda de facturare a
ţãrilor producãtoare.
Perioada 1980-1985 a fost marcatã de restricţii în planul lichiditãţii
internaţionale, de creşteri ale cursului dolarului, iar dupã anul 1985 de o stabilizare a
sistemului monetar. În contextul creşterii poziţiei dolarului, s-a manifestat şi criza
mexicanã din 1982, când Mexicul, puternic îndatorat nu putea face faţã rambursãrii
împrumutului şi ratelor aferente, datoritã scãderii dramatice a veniturilor petroliere.
Perioada 1985-1995 poate fi plasatã sub semnul refluxului dolarului, datoritã
creşterii deficitului bugetar american ( în 1986 SUA a devenit cea mai îndatoratã ţarã
din lume ) şi datoritã deficitului balanţei comerciale cu Japonia şi Europa.
Ca urmare a celor doi factori enumeraţi, în anul 1987 s-a declanşat crahul
bursier care a ilustrat încã o datã slãbiciunea unui sistem monetar internaţional
supus riscurilor financiare legate de procesul de globalizare financiarã.
Din acest punct de vedere, crahul bursier din octombrie 1987 a marcat trecere
de la un sistem monetar internaţional cãtre un sistem financiar internaţional, în
6 Este o organizaţie internaţională, cu sediul în Viena, care are rolul de a garanta ţãrilor membre stabilizarea preţurilor de pe pieţele acţiunilor petroliere internaţionale.
Deficit exterior american
Emisiune de dolari
Tendinţa de apreciere a altor monede
Cumpãrarea de $ şi vânzarea de monede naţionale
Majorarea diferenţei între cantitatea de $ deţinuţi în strãinãtate şi rezerva de aur a SUA
Deţinerea de $ suplimentari în afara SUA
Stabilizarea valorii externe a monedelor, risc inflaţionist ca urmare a cantitãţii sporite de monedã
13
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
cadrul cãruia principalii factori determinanţi pe piaţa schimburilor sunt, în special, de
ordin financiar.
2.4 Sistemul Monetar Internaţional actual
Abandonarea în lanţ a principiilor de funcţionare au dus în final la prãbuşirea
sistemului creat la Bretton-Woods. Pe fondul acestor realitãţi au început lucrãrile de
reformã a sistemului în cadrul cãrora s-a reafirmat necesitatea realizãrii, în
continuare, a cooperãrii monetare prin adaptarea principiilor sale de funcţionare la
noile condiţii existente pe plan internaţional. Rezultatele s-au concretizat în
introducerea de elemente noi în funcţionarea sistemului şi în modificãrile aduse
statutului FMI.
În 1972, Consiliul Guvernatorilor a hotãrât crearea Comitetului celor 20 în
cadrul Fondului Monetar Internaţional care avea misiunea de a analiza evoluţia
sistemului valutar de la Bretton-Woods şi sã prezinte un plan de reformã a sistemului
valutar care prevedea :
accentuarea supravegherii politicilor valutare ale ţãrilor membre;
elaborarea unor proceduri mai elastice şi eficiente de ajustare a balanţelor de
plãţi;
continuarea procesului de înlãturare a restricţiilor asupra plãţilor şi
transferurilor internaţionale;
creşterea rolului Drepturilor Speciale de Tragere.
Mecanismele monetare statuate la Bretton-Woods funcţioneazã astãzi într-o
formã mult schimbatã. Monedele naţionale continuã sã deţinã locul principal în
cadrul sistemului monetar internaţional, dar teoria şi practica monetarã au condus la
naşterea şi funcţionarea unor monede internaţionale (DST, ECU, EUR) care au
schimbat conţinutul etalonului monetar şi mecanismele de funcţionare a cursurilor de
schimb.
Sistemul monetar internaţional actual utilizeazã, în prezent, un etalon naţional
şi unul propriu, în ambele cazuri el fiind rezultatul activitãţii economice din una sau
14
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
mai multe economii naţionale. Deci,locul etalonului aur-devize a fost preluat de
etalonul putere de cumpãrare7, compararea între state devenind o operaţiune mult
mai complexã neavând o unitate de mãsurã ( ca în cazul valorilor paritare). Corelat
cu tehnica cursurilor flotante, introdusã în 1973, etalonul putere de cumpãrare
reflectã mai bine capacitatea realã a economiei, însã nu mai prezintã stabilitate aşa
cum era specific vechiului sistem.
Urmãrirea statisticã a preţurilor din ţãrile care se comparã în cadrul
mecanismului cursurilor de schimb pe grupe de mãrfuri şi servicii similare se face
prin indici de preţuri în urma cãrora rezultã un curs oficial în relaţiile unei economii cu
piaţa internaţionalã. Poziţia internaţionalã a etalonului putere de cumpãrare
constituie principala preocupare a FMI, dar şi a economiei emitente a monedei cu
circulaţie pe piaţa externã.
Sistemul monetar internaţional contemporan, este guvernat de regimul flotãrii
dirijate a monedelor şi prezintã trei caracteristici de bazã :
caracterul multipolar ce constã în faptul cã s-au impus mai multe monede
naţionale ( dolar, euro, yen) ce corespund celor trei zone monetare ale lumii;
bancarizarea sistemului monetar internaţional ce se concretizeazã în rolul
primordial deţinut de bãncile private în cadrul acestuia;
determinarea cursurilor de schimb în mare mãsurã de mişcãrile de capital.
În ce priveşte convertibilitatea se menţine accepţiunea datã de Fondul
Monetar Internaţional în 1944, înţelegând prin aceasta desfiinţarea restricţiilor
monetare în domeniul plãţilor şi transferurilor de fonduri legate de tranzacţiile
curente. De asemenea a fost creatã o grupã de cinci monede liber utilizabile şi a
fost lãrgit numãrul monedelor posibil de utilizat de cãtre FMI în operaţiunile sale,
cu condiţia ca balanţa de plãţi şi rezervele internaţionale ale ţãrilor emitente sã fie
suficient de puternice.
Apreciem cã un nou sistem monetar va putea fi constituit într-o succesiune de
etape cu ajutorul unor mãsuri tranzitorii, şi anume :
o o mai mare stabilitate a cursurilor de schimb;
o impunerea unei discipline mai severe în politica economicã şi monetarã dusã
de ţãrile membre ale Fondului Monetar Internaţional;
7 PPC este o metodă folosită pentru a calcula o rată de schimb alternativă între monedele a două ţări. Aceastã ratã este folositã pentru compararea nivelului de trai din ţări diferite.
15
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
o asigurarea unor lichiditãţi corespunzãtoare cantitativ şi calitativ pentru
redresarea economiilor confruntate cu dificultãţi.
Unele propuneri de realizare a ordinii monetare cautã sã îmbunãtãţeascã
operaţiuni legate de cursurile de schimb fluctuante datoritã independenţei
monetare pe care o oferã fiecãrei ţãri, în timp ce altele pledeazã pentru
reîntoarcerea la mecanismul cursurilor fixe deoarece favorizeazã dezvoltarea
comerţului şi a investiţiilor internaţionale.
Trebuie sã ţinem cont de faptul cã dezvoltarea unui nou sistem de
reglementãri monetare internaţionale implicã modificã profunde privind
organizarea pieţei monetare şi oferta de active internaţionale de rezervã,
diminuarea practicilor intervenţioniste ale bãncilor centrale. Adoptarea noilor
reglementãri monetare internaţionale, poate fi cu atât mai incertã dacã se ţine
cont de analiza cost-beneficii atunci când se elaboreazã politica economicã şi
monetarã asupra capacitãţii lor de a-şi atinge obiectivele naţionale propuse.
16
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
CAPITOLUL III : FONDULUI MONETAR INTERNAŢIONAL.
ABORDĂRI TEORETICE
Fondul Monetar Internaţional reprezintã o instituţie cooperativã creatã în urma
Conferinţei Naţiunilor Unite de la Bretton Woods (SUA), având sediul în capitala
Statelor Unite, Washington.
Statutul F.M.I. a fost adoptat la 22 iulie 1944 de către cele 45 de state
participante la Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională de la Bretton Woods,
şi a intrat în vigoare la 27 decembrie 1945, Fondul Monetar Internaţional începându-
şi activitatea la 1 martie 1947. Acest satatut prevede că Fondul dispune de deplină
personalitate juridică, fiind un sistem de organe de conducere, cu buget propriu şi cu
un mecanism procedural de decizie şi de interpretare a propriului statut.
Rolul Fondului Monetar Internaţional este de a promova cooperarea monetarã
internaţionalã, stabilitatea valutarã şi acorduri valutare sistematice, pentru a stimula
creşterea economicã şi niveluri înalte de folosire a forţei de muncã şi pentru a
acorda asistenţã financiarã temporarã ţãrilor membre, în condiţii adecvate, pentru
a contribui la ajustarea balanţei de plãţi.
Necesitatea infiinţãrii unei instituţii financiar-monetare internaţionale a
constituit-o gravele dezechilibre înregistrate de majoritatea ţãrilor lumii, în urma celui
de-al doilea Rãzboi Mondial, instabilitatea cursurilor de schimb, deteriorarea
schimburilor comerciale. Ulterior, apariţia şi perpetuarea crizelor financiare a fãcut
necesarã instaurarea unei idei de ordin monetar care sã reglementeze şi sã limiteze
fluctuaţia cursurilor de schimb, paritatea monedelor, reducerea deficitului balanţei de
plãţi, liberalizarea pieţelor financiare şi a contului de capital.
F.M.I. se plasează efectiv în centrul Sistemului Monetar Internaţional fiind
interesat nu numai de problemele fiecărei ţări, ci şi de funcţionarea sistemului.
17
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Ţările care aderă la FMI îşi asumă o serie de obligaţii cu titlu general:
furnizarea de date economice şi financiare necesare derulării operaţiunilor
F.M.I.;
eliminarea restricţiilor asupra efectuării de plăţi şi transferuri pentru
tranzacţii internaţionale curente;
eliminarea practicilor monetare discriminatorii şi a celor multiple;
convertibilitatea, la cerere, a sumelor în monedă proprie deţinute de alte
state.
Statutul Fondului Monetar Internaţional împarte membrii în două categorii şi
anume: membrii de origine şi alţi membri8. Membrii de origine ai Fondului Monetar
Internaţional sunt ţările participante la Conferinţa de la Bretton Woods din anul 1944
care au dobândit această calitate înainte de 31 decembrie 1945.9
Evoluţia numărului ţărilor membre ale FMI de la 39 în 1946 la 185 în anul
2008 ilustrează creşterea înregistrată începând din 1960 şi după anul 1990 datorită
ţărilor cu economie centralizată care au realizat reforme structurale în direcţia
aşezării economiei pe principiile pieţei şi au solicitat să devină ţări membre ale FMI.
Sursa : Gheorghe Voinea – “Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale”, Ed. Sedcom
Libris, Iaşi, 2004, p.245
8 Articles of Agreement, International Monetary Fund, Washington D.C., art. II, 1985, p. 3.
9 Ţãrile care nu sunt membre FMI : Andorra, Nauru,Malta, Sahara de Vest, Cuba, Coreea de Nord, Liechtenstein, Vatican, Kosovo, Taiwan.
18
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Resursele Fondului Monetar Internaţional provin din cotele – părţi ale
statelor membre şi din împrumuturile contractate de F.M.I. Locul cel mai important îl
ocupă cotele părţi, care sunt susceptibile de modificări periodice.
Cota reprezintă participarea financiară a ţării membre la Fond, şi de ea
depinde puterea de vot a fiecărei ţări, accesul la facilităţile creditelor F.M.I. (dreptul
de a trage asupra Fondului), precum şi partea alocărilor de D.S.T. pentru fiecare
membru.
Iniţial, mărimea cotei fiecărui membru, exprimată în dolari, a fost stabilită
astfel încât să reflecte dimensiunea economică a ţării respective în cadrul economiei
mondiale, luându-se în considerare factorii economici importanţi:
2% din venitul naţional brut;
5% din rezervele de aur şi dolari SUA;
10% din media importului;
10% din variaţia maximă a exportului;
suma elementelor de mai sus, majorată cu procentul exportului mediu faţă de
venitul naţional.
Potrivit statutului iniţial, cota se varsă în aur şi în monedă naţională, astfel:
• partea vărsată în aur10 (tranşă rezervă), reprezintã partea cea mai mică dintre 25%
din cotă şi 10% din rezervele oficiale nete în aur şi dolari. Ea poate fi vărsată la
alegere în Drepturi Speciale de Tragere sau valute acceptate de Fond.
• partea vărsată în monedă naţională reprezenta diferenţa până la completarea cotei,
în general 75%. În ceea ce priveşte partea de 75% din cotă, sumele în monedă
naţională cu care disponibilităţile Fondului depăşesc acest nivel, reflectă datoria ţării
membre faţă de Fond, iar sumele cu care disponibilităţile sunt inferioare acestui nivel
reflectă datoria Fondului faţă de ţara membră. Vărsămintele în monedă naţională se
efectuează în conturile deschise pe numele fondului la băncile centrale ale ţărilor
membre.
10 Pânã în anul 1979 tranşa rezervã s-a numit „tranşa aur”
19
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Figura nr. 4 : Situaţia ţãrii în cadrul Fondului Monetar Internaţional
De mărimea cotelor – părţi depinde puterea de vot a membrilor F.M.I fapt ce
reiese şi din tabelul de mai jos. Astfel, numărul de voturi atribuit unui stat este
proporţional cu capitalul subscris de acesta la Fond. Totuşi, indiferent de cota
subscrisă, fiecare membru dispune de 250 de voturi, la care se adaugă câte un vot
suplimentar pentru fiecare parte din cota sa echivalentă cu 100.000 de D.S.T.
Tabel nr. 1 : Puterea de vot ale ţãrilor membre FMI
Ţara membrã Cota de participare (%) Puterea de vot (% din
total)
SUA 17.14 16.83
Japonia 6.14 6.04
Germania 6.00 5.90
Franţa 4.95 4.87
Marea Britanie 4.95 4.87
Italia 3.26 3.21
Arabia Sauditã 3.22 3.17
China 3.73 3.67
Canada 2.94 2.89
Sursa : Gheorghe Voinea – Instituţii financiar-bancare internaţionale, Iaşi, 2008
Fondul Monetar Internaţional se preocupă atât de problemele echilibrului
valutar al ţărilor membre cât şi de administrarea sistemului monetar internaţional.
20
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Totodatã sprijină realizarea echilibrului valutar în ţările membre şi funcţionarea
sistemului monetar internaţional.
Pornind de la obiectivul Fondului Monetar Internaţional privind susţinerea
expansiunii şi a creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi promovarea
dezvoltării economice, fiecare ţară membră este chemată să implementeze politicile
economice şi financiare care vizează creşterea economică, stabilitatea preţurilor şi
înlăturarea factorilor care perturbă echilibrul financiar şi valutar.
Supravegherea politicilor financiar – valutare internaţionale
F.M.I. îşi exercită funcţia de supraveghere a politicilor promovate de către
membrii săi, în concordanţă cu obligaţiile acestora prevăzute în statut.
Supravegherea politicilor financiar – valutare internaţionale a constituit scopul iniţial
al Fondului.
În conţinutul acestei funcţii este evidenţiată obligaţia membrilor de a colabora
cu Fondul şi cu ceilalţi membri pe probleme financiar valutare şi de politică
macroeconomică. Astfel, Fondul exercita o supraveghere a politicilor cursurilor
valutare practicate de membri şi adoptă principii specifice pentru orientarea tuturor
membrilor cu privire la aceste politici.
Asistenţa tehnică a Fondului Monetar Internaţional
Asistenţa tehnică acordată de F.M.I. statelor membre reprezintă o parte
importantă a activităţilor acestuia. Asistenţa este oferită în domenii variate, cum sunt:
politicile fiscale, monetare, balanţa de plăţi, sistemul bancar etc. Diversificarea
asistenţei financiare în ultima perioadă este tot mai accentuată şi se concretizează
în:
trimitere gratuită de specialişti în domeniile de expertiză ale F.M.I.;
consultanţă privind politicile economice şi financiare;
elaborarea şi implementarea politicilor valutare şi fiscale;
crearea de instituţii (de exemplu, dezvoltarea băncilor centrale şi a
trezoreriilor);
revizuirea sau chiar elaborarea legislaţiei în domenii specifice;
colectarea şi prelucrarea datelor statistice;
21
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
training pentru perfecţionarea funcţionarilor publici.
Asistenţa tehnicã reprezintã aproximativ o cincime din bugetul operational al
FMI. Finanţarea asistenţei tehnice se face atât din resurse interne cât şi externe,
cele din urmã reprezentând fonduri din partea donatorilor bilaterali şi multilaterali.
Asistenţa financiară a Fondului Monetar Internaţional
Asistenţa financiară acordată de către F.M.I. are drept beneficiare statele
membre care se confruntă cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi. Această
asistenţă constă în acordarea dreptului de a cumpăra cu moneda naţională o
monedă străină, cu obligaţia de răscumpărare a monedei naţionale într-un anumit
interval de timp, la un preţ mai mare, diferenţa de preţ constituind costul operaţiunii.
Ţările membre ale Fondului Monetar Internaţional au următoarele drepturi:
• de a efectua tranzacţii şi operaţii cu Fondul Monetar Internaţional (tranzacţiile se
referă la schimburi de active monetare, iar operaţiile reflectă utilizările sau încasările
de active monetare);
• de a cumpăra sume în valute liber utilizabile sau în DST în schimbul unor sume
echivalente în monedă naţională în vederea echilibrării balanţei de plăţi;
• de a participa la adoptarea deciziilor în cadrul FMI;
• poate să primească alocaţii de Drepturi Speciale de Tragere;
• de a adera la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
Conform statutului FMI aranjamentul Stand-by exprimă „o decizie a FMI
prin care o ţară membră are dreptul să cumpere o sumă într-o valută din contul de
resurse generale până la un nivel specificat în programul aprobat şi în cadrul unei
perioade determinate”.
F.M.I. are ca principală funcţie creditarea temporară a deficitelor balanţelor
de plăţi pe termen scurt, prin mijloace de restrângere a cererii interne (consumul
populaţiei, investiţiile agenţilor economici, cheltuielile statului), cunoscută sub
denumirea de politică de austeritate.
22
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Tabel nr. 2 : Limitele accesului ţărilor membre la aranjamentele Stand-by şi
la facilităţile speciale
Sursa : Gheorghe Voinea – “Instituţii financiar-bancare internaţionale”, Iaşi, 2008
Cumpărarea de monedă străină de către o ţară membră, echivalentă cu
primirea unui împrumut, poartă denumirea de tragere. Sistemul specific F.M.I. de
acordare a creditelor este Sistemul tragerilor. Tragerile se efectuează în tranşa
rezervei şi în alte patru tranşe de credit.
1. tranşa rezervã reprezintă o parte a rezervelor proprii ale ţării respective. Utilizarea
resurselor F.M.I. în limita tranşei de rezervă nu constituie o utilizare a creditelor
Fondului. Aceasta reprezintă o linie automată de credit, pe care F.M.I. o deschide
unei ţări pentru acoperirea unor nevoi ale balanţei, în limitele cotei – părţi ale
acesteia.
2. tranşele ordinare de credit sunt patru la numãr, fiecare în proporţie de 25% din
cota de participare a ţării membre. Tranşele ordinare de credit, împreună cu tranşa
rezervei nu pot să depăşească 200% din cota parte a ţării respective.
Prima tranşă se acordă pe baza cererii prezentate de către ţara respectivă.
Pentru acordarea următoarelor tranşe, ţara care solicită ajutorul financiar trebuie să
adopte un program politic elaborat în colaborare cu F.M.I.
Pentru tranşele de credit ordinare, FMI percepe un comision care se situează
sub nivelul dobânzii practicate pe piaţă. Rambursarea creditului se face într-un
23
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
termen de cel mult cinci ani de la data la care a fost efectuată cumpărarea. Creditele
din această categorie suntcunoscute sub numele de:
o aranjamentul de credit stand-by 11 are o durată de 12 – 18 luni, tragerile fiind
eşalonate trimestrial, iar eliberarea lor este condiţionată de îndeplinirea
criteriilor de performanţă şi efectuarea periodică a unei revizuiri a programului.
Rambursarea se face după expirarea unei perioade de graţie de 3 şi ¼ ani,
într-un termen care să nu depăşească 5 ani de la cumpărare. Pentru a
beneficia de aceastã finanţare, o ţarã trebuie sã îndeplineascã criterii de
performanţã referitoare la : nivelul minim al rezervelor, cuantumul şi scadenţa
datoriilor pe termen mediu şi scurt, plafoane pentru credit şi neaplicarea de
restricţii asupra plãţilor şi transferurilor curente.
o facilitatea extinsă a Fondului 12 (Extended Fund Facility) sprijină programele pe
perioade de 3 – 4 ani, în special pentru ţările în curs de dezvoltare. Are ca
scop depăşirea dificultăţilor balanţelor de plăţi, care au la bază probleme
macroeconomice şi structurale ale producţiei, comerţului sau preţurilor. Limita
cumulative pentru aceastã finanţare este de 300 %.
Avantajele ţărilor care contractează împrumuturi la F.M.I. sunt semnificative:
nivelul dobânzii percepute de F.M.I.;
faptul că acordarea unui împrumut de către Fond este considerată de către
piaţa financiară internaţională ca o confirmare a bonităţii ţării respective, ceea
ce echivalează cu atragerea de noi împrumuturi de pe această piaţă.
Pe lângă aceste avantaje, trebuie evidenţiat că programele de ajustare ale
F.M.I. au propriile lor costuri. Din acest motiv programele convenite cu Fondul sunt
adesea criticate, mai ales atunci când au efecte negative asupra populaţiei sărace.
11 A fost introdus în 1952.12 Instituit în anul 1974.
24
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
CAPITOLUL IV : RELAŢIILE ROMÂNIEI CU FMI
România a devenit membră13 cu drepturi depline a acestui organism
internaţional prin semnarea Acordului de la Bretton Woods şi prin vărsarea cotei de
participare, la 15 decembrie 1972. Aderarea României a lărgit sfera cooperării
monetare şi financiare cu celelalte state membre ale F.M.I., România fiind al 125-lea
stat membru al F.M.I.
Prin aderarea la Fondul Monetar Internaţional, ţara noastră a dobândit
următoarele drepturi:
a) obţinerea de credite în monedele altor ţări membre sau în D.S.T., din resursele
generale ale Fondului, în schimbul unei sume în monedă naţională, în condiţii mult
mai avantajoase decât cele ale pieţei. Pentru obţinerea acestor credite a fost
necesar să se respecte o serie de condiţii impuse de către F.M.I. ţărilor membre.
b) obţinerea de alocări de D.S.T. în cazul unor noi emisiuni de DST. Deoarece F.M.I.
a întrerupt emisiunile de D.S.T. Conform deciziei F.M.I. ţara noastră a primit alocări
începând din 1979.
România este membră14 a Fondului Monetar Internaţional având în prezent o
cotă de participare de 1.030,2 milioane DST sau 0,48% din cota totală. România
deţine 10 552 voturi, reprezentând 0,49% din total.
Ministerul Finanţelor reprezintã România în cadrul Fondului Monetar
înternaţional prin Secretarul de Stat din Ministerul Finanţelor Publice cu
responsabilităţi în domeniu, Varujan Vosganian. Acesta paricipã direct la realizarea
politicii financiar – valutare a ţãrii, la încheierea şi garantarea acordurilor financiar –
monetare externe.
13 Fondul Monetar Internaţional are o reprezentanţã în Romania din 1991 condusã în prezent de dl. Albert Jaeger.14 În cadrul FMI, România face parte din grupa de ţări (constituenţa) care include: Olanda, Ucraina, Israel, Cipru, Moldova, Georgia, Armenia, Bulgaria, Bosnia Herţegovina, Croaţia, Macedonia. Grupa de ţări este reprezentată în Consiliul executiv al FMI de un director executiv olandez , Jeroen Kremers.
25
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Rolul principal în organizarea şi desfãşurarea activitãţii financiar – monetare
internaţionale îi revine Guvernatorului Bãncii Naţionale a României, Mugur
Isãrescu15. În primul rand B.N.R. reglementeazã regimul valutar şi piaţa valutarã în
ţarã, prin poziţia sa de bancã centralã şi prin atribuţiile de supraveghere a întregii
activitãţi bancare. Prin aceste atribuţii se precizeazã modalitãţile de lucru cu moneda
strãinã, regimul schimbului valutar, formarea şi utilizarea rezervelor valutare.
În al doilea rand, B.N.R. participã la încheierea şi realizarea acordurilor
financiar-monetare internaţionale, garanteazã fluxurile valutare şi financiare
internaţionale.
Asistenţa tehnicã oferitã de cãtre FMI României sprijinã dezvoltarea
resurselor productive şi, în acelaşi timp, acordã sprijinul necesar creşterii economice.
FMI a urmãrit de-a lungul timpului, prin programele implementate, ca
România sã-şi consolideze capacitãţile umane şi instituţionale, şi sã
formuleze politici macroeconomice, structurale şi fiscale corespunzatoare.
Domeniile în care Fondul Monetar Internaţional a oferit României asistenţã
tehnicã sunt numeroase, dintre care putem aminti despre : administrarea fiscalã şi
vamalã, politici fiscale, managementul cheltuielilor bugetare, politici monetare şi
organizarea bãncii centrale, supraveghere bancarã, ţintirea inflaţiei, statisticã şi
practici procedurale şi institutionale pentru prevenirea spãlãrii banilor.
România a acceptat obligaţiile16 prevăzute în Articolul VIII al Statutului FMI, la
25 martie 1998. Prin aceasta, România se angajează să nu recurgă la introducerea
de restricţii cu privire la efectuarea plăţilor şi transferurilor pentru tranzacţii
internaţionale curente şi să nu participe la aranjamente valutare discriminatorii sau
practici valutare multiple, fără aprobarea/consultarea FMI.
În cadrul politicilor de evaluare a gradului de adoptare a standardelor
internaţionale în domeniile relevante pentru activitatea FMI, România a participat la:
Programul Băncii Mondiale şi al Fondului Monetar Internaţional de evaluare a
sectorului financiar (Financial Sector Assessment Program - FSAP17). În
acest context, experţii celor douã instituţii au realizat raportul Financial
Sector Stability Assessment - FSSA , raport ce identifică principalele
15 Din septembrie 1990 este guvernatorul Bancii Nationale a Romaniei,cu o pauzã de un an fãcutã la 16 decembrie 1999, cand a devenit prim-ministru al Romaniei.16 Comunicat FMI: "Romania Accepts Article VIII Obligations"17 http://www.imf.org/external/np/fsap/fsap.asp
26
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
vulnerabilităţi ale sectorului financiar românesc şi oferă un set de
recomandări pentru corectarea acestora.
ROSC - Data Module18 peprezintã raportul privind respectarea standardelor
şi codurilor, prin care experţii Fondului Monetar Internaţional realizează o
evaluare a practicilor româneşti privind diseminarea datelor vizavi de
Standardul Special de Diseminare a Datelor19 - SDDS .
Fondul Monetar Internaţional asigurã instruire profesionalã în România prin
intermediul cursurilor şi seminariilor organizate la sediul sãu central şi prin
sponsorizarea Joint Vienna Institute20. Aceste programe sunt concepute astfel
încât sã fie la nivelul cerinţelor în creştere ale ţãrilor membre.
În acest scop, programul de bazã include cursuri elementare, medii şi
avansate despre programare şi politici financiare şi management macroeconomic,
statistica balanţei de plãţi, operaţiuni monetare şi valutare, conturi naţionale şi
statistici guvernamentale etc.
Obiectivul de bazã al acestor programe este instruirea profesionalã a
oficialilor din ţãrile membre ale Fondului. Instruirea are scopul de a creşte nivelul
calitativ al elaborãrii politicii economice în ţãrile membre şi de a îmbunãtãţi
înţelegerea reciprocã a unor chestiuni, de cãtre oficialii ţãrilor membre şi personalul
FMI.
Pânã acum, prin programele sale, Institutul FMI a contribuit la instruirea
profesionalã a unui numãr de peste 65 de persoane oficiale din România în
domeniile: programare şi politicã financiarã, tehnici de analizã şi programare
financiarã, politici de sector extern, finanţe publice, operaţii valutare şi monetare,
statisticã.
De-a lungul timpului peste 120 de oficiali români au participat la cursuri şi
seminarii organizate la Joint Vienna Institute în domeniul analizei şi politicii
macroeconomice, cheltuielilor publice, politicii şi operaţiunilor de schimb valutar,
politicii şi reformei fiscale, managementului politicii fiscale şi statisticii.
18 http://www.imf.md/rosc.html19 România a aderat la acest sistem în mai 200520 A fost înfiinţat în 1992 de cãtre şase organizaţii internaţionale împreunã cu autoritãţile austriece, pentru desfãşurarea activitãţilor aceştia contribuind pânã în present cu peste 7,6 milioade de Euro.
27
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Fondul Monetar Internaţional a acordat României atât credite curente în
tranşe, cât şi de credite Stand-by şi de finanţarea compensatorie în câteva domenii
incluzând politica monetară şi organizarea băncii centrale, supravegherea bancară şi
statisticã.
Începând cu anul 1972, relaţia dintre Guvernul român şi FMI s-a concretizat în
semnarea a zece acorduri stand-by, ca suport financiar al programelor economice
ale României, primul fiind semnat la trei ani dupã ce România a devenit membrã a
Fondului Monetar Internaţional.
Primul acord Stand-By al României cu Fondul Monetar Internaţional a fost
aprobat pe 3 octombrie 1975 şi a fost finalizat cu succes pe 2 octombrie 1976 ,
desfãşurându-se pe o duratã de 12 luni în care Romania a primit atunci 95 milioane
de Drepturi Speciale al Tragere.
Al doilea acord , finalizat cu succes în 12 luni, a fost aprobat pe 9 septembrie
1977 şi a fost încheiat pe 8 septembrie 1978 , ţara noastrã primind atunci 64 ,1
milioane Drepturi Speciale de Tragere.
Al treilea acord , în valoare de 1.102 ,5 milioane DST , a fost încheiat pe 15
iunie 1981 , însa acesta a fost reziliat dupã 30 de luni de la semnarea acordului, pe
14 ianuarie 1984 , dupã ce România a reuşit sã tragã de la FMI 817 ,5 milioane
DST.
Dupã o pauzã de aproape zece ani , pe 11 aprilie 1991 , a fost aprobat primul
acord de dupã Revoluţie, în valoare de 380 ,5 milioane DST , însã şi acesta a fost
reziliat pe 10 aprilie 1992 , dupã ce FMI a acordat 318 ,1 milioane DST.
Cel de-al cincilea acord a fost încheiat un an mai târziu , pe 29 mai 1992 ,
pentru suma de 314 milioane DST. Acordul a fost reziliat la 28 martie 1993 , dupã ce
România primise de la Fondul Monetar Internaţional 261 ,7 milioane Drepturi
Speciale de Tragere.
Pe 11 mai 1994 , guvernul de atunci a încheiat un nou acord în valoare de
320 ,5 milioane DST. Acordul a fost reziliat pe 22 aprilie 1997 ( datã la care a fost
aprobat un nou acord stand-by cu FMI ). Din suma totalã , la acel moment au fost
trase 94 ,3 milioane Drepturi Speciale de Tragere.
28
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Urmãtorul acord prevedea o sumã aprobatã de 301 ,5 milioane DST , însã şi
acesta a eşuat pe 21 mai 1998 , România reuşind sã atragã atunci 120 ,6 milioane
DST.
În 1999, autoritãţile din România şi-au reînnoit eforturile de a corecta gravele
dezechilibre economice şi slãbiciunile structurale persistente. În august 1999
Consiliul Director al FMI a închiat un acord stand-by cu România în valoare de 400
milioane DST (aproximativ 535 milioane USD sau 39% din cota), pentru a sprijini
programul de reformã şi stabilizare economicã al Guvernului României. Împrumutul a
fost pus la dispoziţie în patru tranşe. Aranjamentul stand-by a expirat la sfârşitul lunii
februarie cu numai douã tranşe disponibilizate în cadrul aranjamentului, însumând
140 milioane DST (cca. 187 milioane USD).
Acordul stand-by a fost aprobat la data de 31 octombrie 2001, pe o perioada
de 18 luni, în sumã totalã de 300 milioane DST (aproximativ 431 milioane USD). La
data de 25 aprilie 2003, acordul a fost prelungit pânã în data de 15 octombrie 2003.
Ultimul acord Stand-By al României cu Fondul Monetar Internaţional, din
perioada iulie 2004 – iulie 2006, a încetat motivul fiind acela cã autoritãţile române
nu au reuşit sã ajungã la o concluzie comunã în timpul negocierilor purtate cu
reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional asupra situaţiei economice21 a
României. Acordul era de tip stand-by preventiv şi dădea posibilitatea României să
împrumute bani de la FMI doar în situaţii excepţionale.
21 Sursa : www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2005/10/051031_fmi.shtml
29
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
CAPITOLUL V : ASISTENŢA FONDULUI MONETAR
INTERNAŢIONAL ÎN ROMÂNIA
5. 1 Starea economiei româneşti pânã la 1898
Deşi România s-a manifestat, dupã 1970, ca o ţarã dizidentã faţã de Rusia şi
faţã de CAER22 ea a fost singura ţarã din sistemul socialist mondial care a preluat
modelul economic de dezvoltare sovietic23.
Modelul economic de dezvoltare românesc în timpul comunismului a fost un
model bazat pe energia abundentã şi ieftinã. Nici dupã criza energetica din anii ’70,
acest model nu a fost modificat decât în micã masurã. El a fost amplificat prin
punerea în practicã a teoriei industrializãrii socialiste, România devenind în anii ’70,
si mentinându-se pânã în anii ’90, singura ţarã fostã socialistã, care se caracteriza,
în primul rând prin mari concentrãri industriale, prin dezrãdãcinarea unei pãturi
importante a ţãrãnimii, prin transformarea ei rapidã în muncitori industriali şi prin
apariţia unor probleme sociale care se repercuteazã asupra situaţiei economice
actuale.
În plan economic, regimul comunist viza în special industrializarea, prin care
România trebuia sã treacã de la starea de economie agrarã la starea de societate
mixtã, agrar - industrialã, având ca obiectiv declarat creşterea nivelului de trai al
populaţiei.
Tabel nr. 3 : Structura PIB (comparaţie 1938/1988)24 a României
22 Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, a fost creat la iniţiativa URSS în 1949 ca organizaţie economică a statelor comuniste europene, având misiunea de a stimula comerţul dintre ţările din blocul estic;23 Creat în anii ’30 de un economist celebru, Wassiliy Leontief, modelul economic se baza pe utilizarea optimalã a unor resurse de care o ţarã dispunea atunci în mari cantitãţi– energia.24 C. Olaru, Istoria economiei. Prelegeri. Repere ale evolutiei economice contemporane, Editura ASE, Bucuresti 1999
30
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Ramura economiei Anul 1938 Anul 1988Agriculturã 53.2 14.2Industrie 28.4 57.3
Construcţii şi servicii 18.4 28.5Sursa: N. Belli, Tranzitia mai grea decât un razboi, Editura Expert, Bucuresti, 2001
Economia socialistã poate fi analizatã pe douã perioade în care sunt
evidenţiate ritmurile de creştere, respectiv descreştere, specifice perioadei de avânt
din anii ’50-’60 ca efect al programelor de industrializare şi a schimburilor economice
reciproce avantajoase, şi perioadei de regres economic, din anii ’70, urmatã de criza
economicã profundã din anii 80’, cauzatã de blocajele financiare, creşterea datoriilor
externe, scãderea exporturilor, concomitent cu accelerarea importurilor de materii
prime.
Sursa: N. Belli, Tranzitia mai grea decât un razboi, Editura Expert, Bucuresti, 2001
România a înregistrat în perioada 1972 - 1980 un ritmul mediu anual de creştere a Produsului Intern Brut (respectiv venit naţional) pânã la valoarea de 8,7 datoritã creşterii ponderii industriei în PIB şi a exporturilor masive de produse industrializate în special pe piaţa CAER.
Însã în perioada 1980 – 1989, ca urmare a dependenţei producţiei interne de
importul de materii prime, eforturilor susţinute de achitare a datoriei externe cu
repercusiuni negative asupra nivelului de trai şi calitãţii vietii au facut ca ritmul
creşterii economice sã scadã substanţial pânã la 0.9 în anul 1898.
Industrializarea forţatã, creşterea prevederilor planurilor cincinale au condus,
în timp, la acumularea unor dezechilibre economice cauzate de dependenţa
României de importul de materii prime şi resurse energetice, manifestându-se în
acelaşi timp şi scãderea producţiei interne ca urmare a creşterii considerabile a
31
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
preţurilor cauzatã de crizele preţului petrolului din anii ’70- ’80. În aceste conditii, s-a
amplificat datoria externã a României, care la recomandarea Fondului Monetar
Internaţional, a introdus masuri de reducere a importurilor şi creştere a exporturilor,
mai ales cu maşini, echipamente şi produse petroliere.
Ca urmare a deciziei de platã a datoriei externe are loc deprecierea vieţii
economice prin implementarea de mãsuri de austeritate, introducerea unui regim de
alimentaţie raţionalã, restricţii la consumul de energie electricã, apã, cãldurã, gaze
naturale şi benzinã.
În procesul dezvoltãrii industriei au cãpãtat dimensiuni deosebite ramurile
mari consumatoare de resurse energetice şi de materii prime, minerale şi care, dat
fiind rezervele reduse de care dispune ţara noastrã, au necesitat importul acestora.
În anul 1989 ramurile industriale energointensive - metalurgia, chimia, materialele de
construcţii – deţineau 23,2% în totalul producţiei de marfã.
Consumul mare de energie se datoreazã şi faptului cã în ramurile respective
se utilizau procedee tehnologice cu o eficienţã redusã. În anul 1987, ca urmare a
ponderii însemnate a ramurilor energointensive şi a tehnologiilor utilizate, consumul
de energie primarã la o unitate de Produs Intern Brut era de 3,5 ori mai mare decât
consumul mediu european şi de 6,8 ori mai mare decât în ţãrile dezvoltate.
Dimensiunile tot mai mari ale ramurilor industriale energointensive au
determinat creşterea importurilor de energie. Astfel, în totalul resurselor din anul1989
importul de energie electricã a fost de 9,3% (faţã de 4,3% în anul 1985), de cãrbune
cocsificabil de 60% şi de ţiţei circa 2/3. Per total importul de energie primarã şi
transformatã în balanţa resurselor a fost de 39,2% (faţã de 28,2% în anul 1980).
Lipsa de corelare dintre capacitãţile de producţie create şi baza proprie de resurse
energetice şi de materii prime a cãpãtat accente deosebite, fapt ce a determinat
utilizarea incompletã a capacitãţilor de producţie, cu efecte nefavorabile asupra
producţiei şi productivitãţii muncii.
Realitatea economicã era mascatã prin propagandã şi prin falsificarea datelor
statistice, înregistrându-se abateri statistice grave. În tabelul de mai jos se constatã
abaterile valorilor indicatorilor macroeconomici recalculaţi faţã de cele raportate.
Tabel nr. 4 : Abaterea raporturilor faţã de datele statistice, recalculate la
principalii indicatori sintetici (miliarde ROL)
32
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Nivelul de dezvoltare înregistrat în anul 1989 de România a fost de 21.1,
pentru care ocupã locul 23 dintr-un total de 24 de ţãri. Poziţia inferioarã a României
în economia europeanã este cauzatã de regimul politic comunist - dictatorial şi de
sistemul economic socialist de comandã existent în ţarã noastrã timp de aproape 45
de ani.
Încã din anii ’70, dar mai accentuat în anii ’80, în România, Comitetul de Stat
al Planificãrii a fost obligat sã devinã „centrul de gândire” a posibilitãţilor şi
variantelor de corelare a directivelor de partid cu elementele de decizie unipersonalã
venite din partea lui Nicolae Ceauşescu, funcţionarii fiind obligaţi sã gãseascã cele
mai ingenioase metode de ascundere a crizei în care intrase economia româneascã.
Aceastã crizã, cauzatã de tendinţa de accelerare a producţiei industriale şi de
sporire a legãturilor economice cu alte ţãri pe baze slab funcţionale, neluând în
33
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
considerare mecanismele pieţei, a distorsionat sistemul de preţuri, raportul de
schimb, generând alocarea ineficientã a resurselor. Slaba performanţã a economiei
româneşti, denumitã de cãtre unii autori „creştere pauperizantã”25 s-a produs din
cauza incapacitãţii sistemului de a încorpora şi genera progres tehnic, comparativ cu
celelalte ţãri din spaţiul comunist.
Sistemul socialist a cedat în raport cu economia de piaţă, în primul rând
datorită contradicţiilor sale interne care l-au erodat permanent generând propriul său
colaps. Creşterea economică era în declin, productivitatea muncii şi a capitalului
erau reduse, progresul tehnic se implementa încet, sectorul agricol era în urmã, iar
standardul de viaţă mediocru. Dar căderea economiei de comandă se datoreazã, în
al doilea rând, necompetitivităţii sale în raport cu economia de piaţă, randamentului
său scăzut şi produselor sale de calitate inferioară.
5.2 Evoluţia economiei româneşti în perioada de tranziţie
Trecerea la economia de piaţã funcţionalã a necesitat implicarea tuturor
resurselor şi a factorilor de decizie interne şi, în acelasi timp, sprijin extern, fie din
partea ţãrilor dezvoltate, prin furnizarea de asistenţã tehnicã şi financiarã, fie din
partea instituţiilor financiare internaţionale, în vederea implicãrii active în realizarea
procesului de tranziţie prin elaborarea de programe de reformã economicã şi
instituţionalã.
Implementarea politicilor economice recomandate de Fondul Monetar
Internaţional a constituit un pas important în procesul de tranzitie de la economia
centralizatã la economia concurenţialã de piaţã.
În primii ani de tranziţie, România a primit asistenţã financiarã prin intermediul
Facilitãţii de Transformare Sistemicã26 ce implicã condiţii mai puţin severe şi care
constituie un început pentru accesul mai larg la facilitãţile Fondului.
25 The Transition Economies, în Economic Survey of Europe 1999, nr.1 p. 71
26Facilitate de finanţare introdusã de FMI pentru o perioadã de timp limitatã (1993-1995)
34
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Întârzierile începerii programului de finanţare s-au datorat timpului necesar
stabilirii unor politici comune cu autoritãţile locale şi identificãrii unor elemente de
bazã, specifice pieţei, înainte ca programul sã fie implementat. Din aceste motive,
precum şi din necesitatea asumãrii angajamentului de respectare a condiţiilor
programului de reformã de cãtre autoritãţile locale, FMI avea un numãr de acţiuni
prioritare (elemente standard ale programului de finanţare), mãsuri importante de
reforme structurale sau adoptarea unei legislaţii corespunzatoare care se cereau a fi
iniţiate înainte ca tranşele programului FMI sã înceapã.
Reformele instituţionale au pus bazele reformelor structurale, derulate în douã
etape, având în vedere complexitatea lor.
Prima etapã (anii 1990 - 1993) a fost cea a adoptãrii legilor esenţiale privind
crearea instituţiilor şi mecanismelor specifice unei economii funcţionale de piaţã,
proces cu un debut ezitant în ţara.
Cea de-a doua etapã a vizat accelerarea privatizãrii şi restructurãrii firmelor
de stat, cu viziuni diferite în ţãrile în tranziţie: restructurare prin privatizare, sau
privatizare dupã restructurare, cazul României, restructurarea şi privatizarea
bãncilor, trecerea la armonizarea legilor cu cele din Uniunea Europeana în baza
prevederilor din Acordurile Europene, reformarea sistemului de protecţie socialã,
consolidarea pieţei de capital.
Presiunea exercitată de organismele financiare internaţionale şi ale Uniunii
Europene asupra României, a făcut ca privatizarea să nu aibă rezultatele scontate
deoarece în societatea românească nu a existat un program coerent de reformă pe
termen mediu şi lung.
Putem afirma cã în România procesul de privatizare s-a realizat treptat
începând cu agricultura, a urmat apoi mica privatizare în sectorul comerţului cu
amănuntul şi în servicii, însã marea privatizare a întreprinderilor industriale s-a
desfăşurat lent, aici ne referim în special marea privatizare a băncilor şi
întreprinderilor mari, regii autonome şi societăţi naţionale.
Trecerea bruscă la un nou mecanism economic la începutul anilor ’90, a găsit
întreprinderile româneşti total nepregătite, existenţa multora din acestea fiind
condiţionată de neplata datoriilor şi acumularea de arierate.
35
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Figura nr.6 : Evoluţia Produsului Intern Brut înainte de şi dupã 1989
Date prelucrtate din “Buletin Statistic al BNR”
În anul 1991, politica monetară a avut ca obiectiv controlul privind creşterea
masei monetare, printr-o serie de măsuri de limitare a creditului neguvernamental.
Efectul generat a constat în amplificarea indisciplinei financiare şi fenomenul de
neplată a datoriilor, respectiv blocajul financiar, autoritãţile române fiind nevoite sã
aplice mãsuri restrictive de ordin fiscal şi monetar, dupã cum prevedea programul
economic de reformã iniţiat de Fondul Monetar Internaţional.
În anul 1992 politica monetară a fost ezitantă şi marcată de fluctuaţii; masa
monetară a crescut rapid, iar fenomenul inflaţionist s-a reinstalat.
Astfel, pentru perioada 1991 – 1993 rezultatele politicii monetare au fost
parţiale: în anul 1993, inflaţia măsurată prin indicii preţurilor de consum a depăşit
250% (nivel mediu anual), fenomen care a demonstrat şi apogeul dificultăţilor în
economie.
Anul 1994 a fost considerat un succes al politicii de macrostabilizare, iar
politica monetară s-a centrat pe utilizarea concomitentă, sincronizată a două pârghii
esenţiale: controlul expansiunii monetare şi creşterea ratelor de dobândă, prin care
au putut fi influenţate cantitatea de bani din economie şi preţul acestora.
Anul 1994 prezintă importanţă şi prin aceea că a marcat redobândirea
încrederii în moneda naţională. Dacă până în acel moment se manifestau intens
demonetizarea, dolarizarea şi dezintermedierea financiară, din 1994 procesele
respectiv au fost stopate. Masa monetară a crescut în termeni reali, economiile şi
creditul, de asemenea, iar viteza de circulaţie a monedei sa stabilizat.
36
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
În ansamblu, la nivelul anului 1994, politica monetară s-a caracterizat prin
coerenţă, ceea ce a condus la reluarea procesului de economisire în monedă
naţională.
Anul 1995 poate fi definit ca anul în care obiectivul explicit al politicii monetare
l-a constituit reducerea ratei inflaţiei până la 30%. În ultima parte a anului, s-a produs
o deteriorare a balanţei de plăţi şi au reapărut presiunile inflaţioniste care au
determinat BNR să înăsprească politica rezervelor minime obligatorii şi să revină la o
politică de dobânzi mai restrictivă.
Specificul anului 1996 l-a constituit manifestarea cu acuitate a dezechilibrelor
în economia românească. Dezechilibrul structural dintre cererea agregată, pe de o
parte şi volumul şi structura ofertei interne, pe de altă parte, s-a reflectat în creşterea
inflaţiei şi a deficitului extern. Asupra BNR s-au efectuat presiuni pentru finanţarea
deficitelor pe calea creditelor direcţionate, a dobânzilor subvenţionate şi a aprecierii
cursului de schimb.
Politica monetară, în anul 1997, a fost susţinută în mare parte de politica
fiscală, reuşind o performanţă pozitivă, în sensul că inflaţia a fost redusă la 40,6%
faţă de 151,4% din anul precedent. Costurile antrenate de reducerea dobânzilor şi
canalizarea resurselor către sfera bugetară (fenomen cunoscut sub denumirea de
evicţiune).
În anul 1998, politica monetară restrictivă a condus la temperarea
semnificativă a inflaţiei. Politica băncii centrale bazată pe ancora monetară a atenuat
considerabil anticipaţiile inflaţioniste precum şi impactul asupra preţurilor, generat de
ajustările fiscale. În acelaşi an politica monetară a temperat tendinţa de depreciere
mai accelerată a cursului de schimb şi efectul acesteia asupra inflaţiei.
Pentru anul 1999, obiectivul de atenuare a creşterii preţurilor a fost atins,
inflaţia înregistrând nivelul de 54,9%. Restrictivitatea politicii monetare a dus la
creşterea M2 cu 44,9% în special pe seama activelor externe nete, în timp ce
creditul intern a sporit doar cu 25,8%, exclusiv pe seama creditului guvernamental.
Acesta a înregistrat o creştere cu 105,3% şi s-a datorat, în totalitate, titlurilor de stat
emise pentru restructurarea bancară şi prin care s-a preluat, la datoria publică, un
volum însemnat de active neperformante bilanţiere şi extrabilanţiere.
37
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
De la jumatatea lui 1999, s-a înregistrat o îmbunãtãţire semnificativã în poziţia
externã a României ca rãspuns la politicile consolidate ce au fost introduse pentru a
evita şi preveni o crizã financiarã. Drept consecinţã, s-a înregistrat o reducere
semnificativã a deficitului contului curent, o revenire puternicã a exporturilor şi o
îmbunãtãţire constantã a rezervei valutare. Politicile consolidate care au generat
aceste ajustãri constituie baza pentru reluarea creşterii economice şi reducerea
inflaţiei.
Arieratele ridicate au reprezentat până în 2000 principalul obstacol în
promovarea reformei economice, respectiv în asigurarea stabilităţii şi eficienţei
macroeconomice. În primul rând ele au fost o piedică în asigurarea flexibilităţii
întreprinderilor faţă de dinamica cererii agregate. În al doilea rând ele reprezintă una
din principalele cauze ale dezechilibrelor din economie, cu repercusiune în
diminuarea resurselor de dezvoltare.
Anul 2000 reprezintă punctul de cotiturã în evoluţia economiei României după
o perioada de scădere economicã (1997-1999). Astfel, anul 2000 reprezintă
începutul unei perioade caracterizate prin creştere economicã ridicatã, îmbunãtãţire
a echilibrului intern şi extern – reducerea inflaţiei, reducerea deficitului bugetar,
creşterea rezervelor internaţionale ale BNR şi deficit de cont curent sustenabil.
Adâncirea reformelor structurale a condus la atragerea unor fluxuri sporite de
investiţii strãine directe ca urmare a încrederii pieţelor financiare şi a investitorilor
strãini în soliditatea dezvoltãrii economiei româneşti.
În perioada 1990-2001, investiţiile strãine directe în România au atins nivelul
de 7,3 miliarde USD (din care circa 2 miliarde USD în privatizare), nivel aflat departe
de potenţialul real al economiei.
Tabel nr. 5 : Evoluţia actelor investiţionale în cadrul perioadei 1990-2001
38
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Sursa : Institutul naţional de statisticã, Anuarul statistic al României şi Buletinul statistic anual al BNR
Analiza evoluţiei fluxurilor de investiţii strãine directe în România arãta
orientarea pe care a avut-o cãtre acele ţãri în care exista un regim comercial liberal
şi un sistem de plãţi aliniat standardelor internaţionale, un sistem de schimb valutar
liberal, sisteme de stimulente transparente, un climat favorabil afacerilor, caracterizat
printr-un nivel redus al impozitului pe profit, o strategie de politicã a statului în ceea
ce priveşte eliminarea barierelor din calea investitorilor care sã elimine restricţiile în
cumpãrarea terenurilor, în utilizarea experţilor strãini.
Legat de investiţiile străine trebuie menţionat faptul că impactul lor în
procesele de dezvoltare este condiţionat şi restricţionat de o serie întreagă de riscuri
specifice economiei româneşti. Reforma instituţională slabă şi încorsetarea libertăţii
de circulaţie a mărfurilor şi persoanelor a făcut ca în România volumul investiţiilor
străine directe să fie mai redus decât media ţărilor din Europa Centrală şi de Est.
Creşterea PIB a încetinit la 4,3 procente în prima jumãtate a anului 2003, reflectând
tendinţa de scãdere usoarã a ratei de creştere a exporturilor, ulterioarã unei
perioade cu rezultate excepţionale în acest sens.
În perioada 2000 -2004, economia românescã a înregistrat tendinţe favorabile
în privinţa creşterii economice, dezinflaţiei, controlului deficitului bugetar şi reducerii
şomajului. Totuşi cererea internã, stimulatã de expansiunea rapidã a creditului, de
majorarea salariilor reale şi de creşterea arieratelor, a înlocuit exporturile, ca
principal factor de creştere. Deteriorarea poziţiei contului curent, datoratã expansiunii
39
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
cererii interne, a impus consolidarea evoluţiilor pozitive în economie. În acest sens s-
au impus mãsuri de restructurare prudentã, atât la nivel microeconomic, cât şi
macroeconomic.
Anul 2004 a consemnat, în ansamblu, evoluţii pozitive ale principalilor
indicatori macroeconomici. Aceste rezultate au consolidat progresele obţinute
începând cu anul 2000 pe linia stabilizãrii macroeconomice şi au contribuit la
obţinerea de cãtre România a statutului de economie de piaţã funcţionalã
acordat de CE. În acest context, anul 2004 a reprezentat un moment de referinţã în
procesul de integrare ( finalizarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeanã),
ceea ce a creat premisele semnãrii în aprilie 2005, a Tratatului de aderare.
Creşterea economicã a atins în 2003 nivelul de 4.9 % reprezentând unul
dintre cele mai înalte ritmuri de creştere consemnate în ţãrile candidate la Uniunea
Europeanã. Creşterea PIB a înregistrat însã cea mai bunã performanţã din perioada
de tranziţie în anul 2004, accelerându-se puternic, dinamica PIB fiind superioarã cu
3.1 % faţã de rezultatul atins în anul 2003.
Date prelucrate de pe site-ul : http://www.insse.ro/cms/rw/pages/index.ro.do
În anul 2003 politicile macroeocnomice solide, precum şi progresul înregistrat
în domeniul reformelor structurale au contribuit la continuarea procesului de
40
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
dezinflaţie şi creştere economicã. Cu toate acestea, deşi se menţine în limite
acceptabile, deficitul contului curent a crescut, reflectând expansiunea creditului
cãtre sectorul privat, efectele creşterii substanţiale a salariului minim asupra cererii
populaţiei, şi activitatea investiţionalã ce acompaniazã saltul investiţiilor strãine
directe.
Anul 2004 s-a remarcat printr-un volum ridicat de investiţii directe şi al
veniturilor din privatizare, care împreunã cu transferurile de capital, au asigurat
finanţarea sustenabilã a deficitului de cont current.
Pentru anul 2005 creşterea economicã a încetinit, inflaţia s-a mentinut la un
nivel ridicat (8,6% în 2005 faţã de ţinta de 7,5% preconizatã de BNR), deficitul de
cont curent a crescut iar competitivitatea externã a României s-a diminuat.
România a înregistrat un deficit al contului curent de aproape 7 mld. euro în
2005, reprezentând 8,7% din PIB, în special pe seama deteriorării severe a balanţei
comerciale, al cărei deficit a atins 8,7 mld. euro în 2005 (preţuri FOB-FOB), tendinţă
ce s-a accentuat în 2006, când acesta a depăşit 11,7 mld. euro
Politica economicã s-a confruntat la începutul anului 2005 cu o serie de
provocãri : introducerea cotei unice de impozitare de 16 %, reforma Codului muncii,
liberalizarea contului de capital, introducerea ţintirii directe a inflaţiei ca strategie de
politicã monetarã şi trecerea la „leul greu”.
În anul 2006 FMI a acordat sprijin României pentru implementarea agendei
guvernului privind reforma în justiţie, precum şi pentru a îmbunãtãţi eficienţa
sistemului juridic, în special prin deschiderea procedurilor de faliment împotriva
marilor datornici câtre buget, reducerea corupţiei şi îmbunãtãţirea disciplinei
financiare şi a mediului de afaceri.
România înregistrează o pondere de 53% a serviciilor în PIB, un aspect
pozitiv fiind tendinţa de creştere a contribuţiei acestora la creşterea economică din
ultimii ani, în special pe seama dezvoltării serviciilor financiar-bancare.
. În intervalul ultimilor patru ani, exporturile şi importurile s-au dublat, în vreme
ce deficitul balanţei comerciale s-a triplat. Deterioarea cea mai pronunţată a avut loc
în anul 2006, când importurile s-au majorat cu 25%, faţă de o creştere a exporturilor
de numai 16%. Principalele cauze sunt legate de evoluţiile de pe piaţa valutară, dar
şi de cele ale preţurilor mondiale ale hidrocarburilor.
41
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Acestea au avut consecinţe negative atât pe plan intern prin faptul că sectorul
agricol asigura 12% din PIB, neputând realiza necesarul de produse nici pentru
industrie, nici pentru consumul populaţiei, cât şi pe plan extern, deoarece România
în loc să exporte produse agro-alimentare a ajuns să importe cea cea mai mare
parte dintre ele.
Rata medie a inflaţiei27 ar putea ajunge, în acest an, la 7%, de la 4,84% în
2007, în timp ce rata medie a inflaţiei va creşte în acest an de la 5,7% la 7%. Anul
trecut, preturile de consum au crescut cu 6,57% raportat la finalul lui 2006 iar în
decembrie 2008 se estimeajã în jurul valorii de 5,4%
Banca Naţionalã a României şi-a revizuit în creştere cu 1,6 puncte
procentuale estimãrile28 pentru inflaţia de la sfârşitul lui 2008, de la 4,3 la 5,9%, însã
îşi menţine ţinta de inflaţie în acest an la 3,8%, plus sau minus un punct procentual.
Estimãrile în ce priveşte PIB-ul României se apropie de suma de 470 miliarde lei
(132,4 miliarde euro).
Anul trecut, economia României a crescut cu 6% în termeni reali, PIB-ul
ajungând la 404,7 miliarde lei (121,3 miliarde euro). Economia româneascã s-a
extins anul trecut cu aproape 24 miliarde euro, ca urmare a creşterii economice,
asociatã cu aprecierea leului.
. Ritmul de creştere a exporturilor l-ar putea depãşi în acest an pe cel al
importurilor, pentru prima datã dupã 2002, astfel încât deficitul comercial ar urma sã
scadã ca pondere în produsul intern brut. Astfel, în 2008, exporturile de bunuri
româneşti ar urma sã avanseze cu 17,4% faţã de anul trecut, pânã la 34,5 miliarde
euro, în timp ce importurile ar putea creşte într-un ritm mai lent, de 15,6%, pânã la
58,8. Importurile în preţuri FOB (free on board) ar urma sã însumeze 54,28 miliarde
euro în acest an. În privinţa comerţului exterior, estimãrile pentru acest an aratã un
avans al importurilor cu 18,1%, pânã la 60,8 miliarde euro.
În 2008, deficitul comercial (FOB-FOB) - care este inclus în calculul deficitului
de cont curent - ar urma sã fie de 19,78 miliarde euro, în creştere cu 12,5% faţã de
cel din 2007, dar se va reduce uşor ca pondere în PIB, de la 15% anul trecut la
14,9% în acest an.
27 Estimãri ale Comisiei Nationale de Prognoza (CNP)28 http://www.bizcity.ro/eveniment/romania-in-2008-inflatia-7-cresterea-economica-65-37367.html
42
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
CONCLUZII ŞI PERSPECTIVE
În opinia mea, transformarea economicã este un proces complex care impune
crearea instituţiilor necesare funcţionãrii unei economii concurenţiale de piaţã,
adoptarea de programe de reformã şi stabilizare macroeconomicã prin care sã se
realizeze liberalizarea pieţei şi a economiei. Aceste programe solicitã sprijin şi
asistenţã financiarã din partea organismelor financiare internaţionale, în special
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondialã.
Astfel, FMI a influenţat implementarea de programe de reformã cu scopul de
a realiza liberalizarea economiei, reducerea inflaţiei, scãderea şomajului prin
creşterea investiţiilor, creşterea producţiei, atragerea investiţiilor strãine prin
liberalizarea pieţei de capital şi a fluxurilor monetare, restructurarea întreprinderilor
nerentabile.
Dupã pãrerea mea, FMI a jucat un rol activ în procesul de tranziţie,
condiţionând acordarea de împrumuturi financiare de efectuarea unor reforme
radicale ale politicilor economice ale ţãrilor foste socialiste, cu intenţia de a canaliza
o parte mai mare a resurselor şi activitãţilor productive atragerii de surse de finanţare
externã prin deschiderea mai mare a economiilor naţionale spre economia mondialã.
Un alt set de mãsuri de reformã s-au axat pe liberalizarea preţurilor într-o
primã etapã, continuatã cu liberalizarea pieţelor, a fluxurilor de capital. Aceste
mãsuri iniţiate în anii ’90 au condus la importante dezechilibre economice şi sociale,
din cauza inexistenţei condiţiilor concrete specifice unei economii de piaţã, a lipsei
mecanismelor care sã absoarbã excesul de lichiditãţi existent în acel moment pe
piaţã, capabile sã creeze o alocare a resurselor economice pentru adecvarea ofertei
de bunuri economice la cererea solvabilã. De asemenea, liberalizarea cursului de
schimb şi a comerţului s-au realizat într-un moment în care capacitatea de export era
foarte redusã, în condiţiile în care pierduserã poziţia pe piaţa externã, a relaţiilor cu
partenerii tradiţionali, prin desfiinţarea CAER-ului, fãrã posibilitatea de a-şi reface
43
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
cota de piaţã într-un timp relativ scurt, neputând face faţã concurenţei mãrfurilor
strãine, competitive, mãsuri ce au culminat cu deteriorarea echilibrului balanţei de
plãţi externe, respectiv creşterea îndatorãrii externe.
Procesul de liberalizare gradualã a preţurilor, demarat în 1990, nu a beneficiat
de sincronizarea cu celelalte politici economice în prima parte a tranziţiei, ceea ce a
condus la întârzierea începerii restructurării economiei reale şi la proliferarea
indisciplinei financiare şi apariţia arieratelor inter-întreprinderi.
Cel de-al treilea set de mãsuri de reformã pe care le-au avut în vedere
programele FMI au fost de naturã structuralã, respectiv privatizarea şi restructurarea
sectorului de stat. Aceste mãsuri sunt cele mai importante dupã parerea mea
deoarece pun în funcţiune întreaga economie odatã cu reabilitarea capacitãţilor de
producţie, ridicarea competitivitãţii produselor şi a serviciilor prin alocarea eficientã a
resurselor, realizarea de investiţii, atât prin crearea unui cadru legislativ menit sã
confere stabilitate şi siguranţã mediului de afaceri, cât şi prin crearea unui mediu
fiscal coerent, sustenabil şi consecvent, capabil de a mãri baza de colectare a
veniturilor bugetare, cu rolul de a reduce şi elimina economia subteranã.
Liberalizarea comertului exterior s-a realizat prin desfiinţarea licenţelor de
import, renunţarea la sistemul contingentelor, eliminarea subvenţiilor şi a restricţiilor
care îngradeau exportul anumitor produse, chiar dacã aceste mãsuri nu erau în
interesul ţãrilor în tranziţie.
Dupã opinia mea, aceste mãsuri de liberalizare erau fundamentate doar în
cazul în care ţãrile dispuneau de forţa economicã necesarã unei deschideri totale
faţã de pieţele externe, neexistând mecanismele care sã le confere condiţii egale de
competiţie. Cu toate acestea, existã avantaje ale liberalizãrii comerţului exterior, cum
a fi reducerea deficitului comercial, reducerea costurilor de producţie, de transfer, de
tehnologie, creşterea PIB.
În România, liberalizarea prematurã a pieţelor de capital în 1994 şi devenitã
operaţionalã în 1995, a condus la accentuarea operaţiunilor speculative de capital,
favorizând transferul necontrolat al disponibilitãţilor valutare în strãinãtate, acolo
unde plasamentele sunt mai avantajoase.
Privatizarea şi restructurarea sectorului de stat au fost deosebit de lente, fie
din cauza mobilitãţii reduse a mijloacelor de producţie, a capitalului şi a forţei de
44
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
muncã, fie din cauza lipsei de investitori strategici, capabili sã gestioneze eficient
ansamblul resurselor economice aflate în patrimoniul sectorului de stat, fie din cauza
grupurilor de interese ce au întârziat aplicarea mãsurilor de reformã. Restructurarea
sectorului de stat presupunea reducerea arieratelor şi a subvenţiilor bugetare,
creşterea competitivitãţii interne şi externe, fluidizarea pieţei muncii, privatizarea
sectorului bancar, crearea cadrului legislativ menit sã atragã investiţii strãine directe.
În acelasi timp, reducerea inflaţiei în urma aplicãrii unor mãsuri monetare şi
fiscale restrictive, dar nesusţinutã de economia realã, a limitat accesul la alte surse
indirecte de finanţare, de pe piaţa financiarã de capital, creându-se breşe în
acordarea de scutiri şi de neplatã a obligaţiilor financiare. Toate acestea au contribuit
la creşterea capacitaţii de îndatorare şi slãbirea poziţiei investiţionale a României.
În prezent, România ar trebui sa îsi intensifice programele de restructurare a
industriei având ca scop creşterea producţiei şi a exporturilor, având în vedere
îmbunãtãţirea ofertei de bunuri şi servicii în sectoare cheie ale economiei, nu numai
în ţara noastrã, cât si în Uniunea Europeanã : agricultura, turismul, industria de
prelucrare a lemnului, industria software, domenii în care deţinem un puternic
avantaj competitiv, dar încã neexploatat eficient.
Fondul Monetar Internaţional s-a concentrat asupra realizãrii unei reforme
fiscale în România în stare sã mãreascã fondurile bugetare şi sã reducã deficitul
bugetar. Cu toate acestea rata impunerii fiscale a fost deosebit de ridicatã, fãrã a
conduce la creşterea veniturilor statului, din cauza existenţei economiei subterane şi
a corupţiei.
Introducerea cotei unice de impozitare a realizat o relaxare fiscalã, dar a
diminuat veniturile statului, necesitând apelarea la mãsuri conexe de reducere a
deficitului bugetar, cum ar fi creşterea impozitelor indirecte, ca accize sau TVA,
ridicarea nivelului de impozitare la veniturile bancare, bursiere sau ale
microîntreprinderilor. Relaxarea fiscalã este o masurã de încurajare a muncii, dar
trebuie coroboratã cu nevoile bugetare ale ţãrii, astfel încât sã nu pericliteze
alocarea de fonduri pentru implementarea programelor structurale.
Dupã pãrerea mea, FMI este responsabil de realizarea tranziţiei în România
si în statele foste comuniste, în mãsura în care acestea au implementat programele
sale de reformã, respectiv au asigurat aplicarea unei ecuaţii între asistenţa tehnico-
45
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
financiarã acordatã de FMI, respectarea condiţionãrii FMI şi realizarea dezideratelor
proprii privind reforma.
Orice program derulat şi încheiat sub egida Fondului Monetar Internaţional
este o notã bunã pentru ţara în cauzã, aceasta fiind premiatã de instituţiile de rating
internaţionale, şi reprezintã o modalitate de atragere a investiţiilor strãine prin
semnalele pozitive transmise privind stabilitatea şi soliditatea mediului economic şi
de afaceri.
Pentru România, relaţia cu FMI a fost deosebit de controversatã, fiind atacatã
atât de guvern şi mediul de afaceri, cât si de sindicate. În opinia mea, acest fapt se
datoreazã lipsei de profunzime a reformelor aplicate de-a lungul perioadei de
tranziţie, însotite de o puternicã pendulaţie între diverse interese ale guvernelor ce s-
au succedat în cei 15 ani de tranziţie, lipsite de o viziune unitarã şi continuã a
procesului de tranziţie. De asemenea, se datoreazã şi rigiditãţii FMI în ceea ce
priveşte pachetele de programe, neadecvate structurii economiei româneşti.
46
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
BIBLIOGRAFIE
1. Bari I. – “Economie mondială”, Ed.Didactică şi pedagocică R.A., Bucureşti,
1999
2. Bran P. – “Relaţii financiare şi monetare internaţionale”, Ed. Economicã,
Bucureşti, 1995
3. Brezeanu P., Simon I., Novac E. L. – “Instituţii Financiare Internaţionale”,
Ed. Economincã, Bucureşti, 2005
4. Cerna S. - “Economie monetară internaţională”, Editura Universităţii de
Vest,Timişoara, 2005.
5. Dardac N., Barbu T. – “Monedã,bãnci şi politici monetare”, Bucureşti, 2005
6. Dobre E. – “Elemente de monedã, credit, bãnci”, Ed Exponto, Constanţa,
2004
7. Floricel C. – “Relaţii Valutar-Financiare internaţionale”, Ed. Naţional,
Bucureşti, 2001
8. Kiriţescu C. – “Relaţii valutar – financiare internaţionale”, Ed. Ştiinţificã şi
Enciclopeicã, Bucureşti, 1978
9. Patrick Lenain – “FMI-ul”, Ed. CNI Coresi, Bucureşti,2001
10.Pocan I. M. - “Politicile monetare şi piaţa de capital din România” Ed.
Economicã, Bucureşti, 2005
11.Stoica V., Deaconu P. – “Bani şi credit”, Ed. Economicã, Bucureşti, 2003
12.Trandafiroiu D., Dumitru F. – “Economia mondialã”, ED. Bibliotheca,
Târgovişte, 2004
13.Vozganian Varujan – “Reforma pieţelor financiare din România”, Ed.
Polirom, Iaşi, 1999
14.Turliuc V., Cocriş V., Dornescu V., Boariu A., Stoica O., Chirleşan D. –
“Monedã şi credit”, Ed. Universitãţii “Alexendru Ioan-Cuza”, Iaşi, 2007
15.Voinea G. - “Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare” Ed. Sedcom
Libris, Iaşi 2004
47
SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
WEBOGRAFIE
http//:www..bbc.co.uk
http//:www.bnro.ro
http//:www.capital.ro
http//:www.cotidianul.ro
http//:www.euractiv.ro
http//: www.fmi.ro
http//:www.gardianul.ro
http//:www.imf.org
http//:www.insse.ro
http//:www.mac.ro
http//:www.mfinanţe.ro
http//:www.sfin.ro
http//:www.wall-street.ro
http//:www.zf.ro
48
Top Related