ROMANO
BUTIQSTUDIU DESPRE MEŞTEŞUGURILE ROME
Proiect cofi nanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Investește în oameni!
ROMANO BUTIQ
STUDIU DESPRE MEŞTEŞUGURILE ROME
2ROMANOBUTIQ
Coordonatori:Ciprian Necula (KCMC), Ana Ivasiuc (Agenţia Împreună), Ana Chiriţoiu (Agenţia Împreună)
Autori:Adina Albu, Simona Anton, Romeo Asiminei, Oana Banu, Irina Boeru, Ovidiana Bulumac, Alin Casapu, Diana Cataramă, Claudia Câmpeanu, Călin Chioreanu, Iulia Cristea, Simona Ilie, Silvia Lucas, Raluca Man, Loredana Manasia, Gabi Neagu, Elena Oprea, Andra Panait, Andrei Pârvan, Claudia Petrescu, Elena Petrescu, Ionuţ Petrescu, Mihaela Pitea, Mihnea Preotesi, Gabriel Săpunaru, Gabi Stănilă (ECHOSOC)
Foto: Sorin Onişor, Gabriel Bălănescu, Lorand Vakarcs, Cătălin Corneanu, Ştefan Muşat, Orlando Neagoe, Nicu Dumitru, Mădălin Nicolaescu, Mircea Nancă, Eduard Enea, Paul Ţanicui, Andrei Lupu
Credite foto copertă: Sorin Onișor
Text îngrijit de Irina Georgescu (KCMC)
DAT
E D
E C
ON
TAC
T
STUDIU DESPRE MEŞTEŞUGURILE ROME
3 ROMANOBUTIQ
Prefaţă ................................................................................................................... 4
Povestea proiectului .............................................................................................. 6
Povestea meșteșugarilor romi ........................................................................... 10
Căldărarii ........................................................................................................... 12
Ceaunarii ............................................................................................................ 20
Fierarii ................................................................................................................. 24
Tinichigiii ............................................................................................................. 30
Argintarii ............................................................................................................. 35
Cărămidarii ........................................................................................................ 38
Rudarii ................................................................................................................ 46
Lingurarii ............................................................................................................. 52
Împletitorii ........................................................................................................... 56
Florarii ................................................................................................................. 63
Hămurarii ........................................................................................................... 68
Sitarii ................................................................................................................... 72
Căciularii ............................................................................................................. 74
Lăutarii ................................................................................................................ 78
Cum am fost noi inspiraţi de un meșteșugar pe nume Nea Ion .................... 88
Cum îi sprijinim pe meșteșugari? ...................................................................... 92
Cooperativele Romano ButiQ .......................................................................... 94
Povestea romilor .............................................................................................. 106
În loc de concluzii ........................................................................................... 118
Bibliografie ....................................................................................................... 119
Mulţumiri ........................................................................................................... 120
CU
PRIN
S
STUDIU DESPRE MEŞTEŞUGURILE ROME
4ROMANOBUTIQ
PREF
AŢĂ De ce admir
acest proiectVintilă Mihăilescu
De ce admir acest proiect ?
Pentru că este util, bineînţeles. Orice proiect al unui ONG trebuie să răspundă unei probleme definite şi să-şi demonstreze utilitatea rezolvînd sau contribuind la rezolvarea acelei probleme. În acest caz, utilitatea se înscrie în domeniul economiei sociale, o preocupare clamată şi în România, dar mult mai puţin practicată cu adevărat. O problemă care este cronică în rîndul comunităţilor de Romi.
Pentru că nu are o gîndire pe termen scurt, ci una strategică pe termen mediu şi lung. Nu este genul de proiect care îşi oferă „expertiza” şi apoi trece mai departe, la alte contracte.
Pentru că această strategie este una inteligentă şi realistă în acelaşi timp. Nu tratează problema Romilor în general pentru a nu se alege, în particular, cu nimic concret. Nu este doar „utilă”, este şi utilizabilă, identificînd una dintre cele mai eficiente pîrghii de acţiune şi rezumîndu-se la aceasta. Dar acoperind-o integral.
Pentru că este excelent documentat. Nu este un proiect „din birou” sau de desk research şi nu trimite cu mailul soluţii aplicate şi validate aiurea. Membrii echipei au bătut sate şi oraşe din 24 de judeţe, au străbătut Bucureştiul în lung şi-n lat, au stat de vorbă cu oamenii, le-au ascultat poveştile şi le-au confirmat competenţele. Au mers pe teren şi de abia după ce au cunoscut realităţile au început să gîndească soluţiile. E firesc, e aproape banal, dar atît de rar în lumea actuală a proiectelor de la noi…
DE CE ADMIR ACEST PROIECT
5 ROMANOBUTIQ
Pentru că această documentare nu se rezumă la premize şi antecedente imediat şi direct utile, ci integrează durata lungă a istoriei şi acoperă diversitatea în spaţiu a problemei, oferind astfel un context şi o perspectivă din care obiectivul vizat se înfăţişează în complexitatea şi profunzimea sa, devenind nu doar cunoscut, ci şi înţeles. „Povestea” (atenţie, nu „istoria”...) Romilor, în general, şi aceea a meseriaşilor Romi, în particular, sînt invocate sine ira et studio şi tălmăcite nu doar pentru a oferi informaţie, ci mai ales pentru a provoca înţelegere. Puţini îşi permit acest „lux” în „societatea cunoaşterii” (rapide)...
Îl admir, bineînţeles, şi pentru că este eficient precum oul lui Columb. Organizarea celor 30 de cooperative Romano ButiQ, sprijinirea producţiei în amonte şi a desfacerii în aval, toate acestea constituie Soluţia! Simplă şi eficientă, demarînd o dezvoltare locală cu adevărat durabilă. Şi dovedind că se poate: avem deja o „poveste de succes” ! Ceea ce, în depresia agresivă ce înconjoară în prezent comunităţile de Romi de pretutindeni, este deja un merit în sine.
Nu în ultimul rînd, îl admir pentru că este bine scris, cu o limbă îngrijită şi cu grijă pentru cititor, care trebuie făcut părtaş la întreaga aventură, ademenit, convins – eventual convertit de la prejudecăţile sale îndărătnice. Şi, poate, pe viitor, făcut părtaş. Discursul nu este unul agresiv, revendicativ sau victimizant, ci pur şi simplu unul firesc.
Şi am atins astfel motivul principal al admiraţiei mele: textul pe care îl aveţi în faţă este unul firesc, este un gest de normalitate. Or, în contextul discursurilor publice din România ultimilor ani, care au pierdut orice referinţă la normalitate, acest gest este unul extra-ordinar. Este liniştitor şi plăcut ca un peisaj de primăvară. Şi restabileşte normalitatea. „Normalitatea” unei realităţi departe de a fi luminoase, dar una în care relaţiile dintre românii din vatra satului şi ţiganii de pe partea cealaltă a rîului, păstrînd segregarea, erau totuşi unele permanente, fireşti şi reciproc avantajoase. Normalitatea unor ocupaţii de care actorii lor erau mîndri şi prin care, acum, îşi pot regăsi demnitatea. Normalitatea tot mai invizibilă a Romilor ca meşteşugari, harnici şi pricepuţi, fără de care economia domestică a ţăranilor români nu ar fi fost posibilă, dar pe care orăşenii de astăzi au uitat-o (aproape) cu desăvîrşire. (Re)amintirea ei constituie astfel un binevenit capital de imagine, după cum afirmă autorii, care ar putea contribui la o schimbare de atitudini în privinţa romilor şi un binevenit capital economic care, odată revigorat, ar putea constitui un răspuns potrivit la problemele de sărăcie cu care se confruntă multe comunităţi de romi.
Baftă !
DE CE ADMIR ACEST PROIECT
6ROMANOBUTIQ
Povestea proiectuluiVă aduceţi aminte de gospodăriile bunicilor? În fiecare casă exista câte un ceaun și un ibric pentru cafea. Bunica lua mălaiul cu un căuc de lemn și-l turna în ceaun având grijă să nu iasă cocoloașe. În faţa pragului casei din cărămidă, se mai întâmpla să găsești o rogojină drept ștergar de picioare, iar deasupra ușii, o potcoavă care să le aducă baftă celor ce treceau pragul. Cumpărăturile se făceau la piaţă, într-un coș de nuiele de răchită, împletite. Mătura de curte era tot din nuiele, de mesteacăn. Știuleţii de porumb se adunau într-o coșarcă de nuiele și tot așa se aduceau lemnele pentru sobă și cuptor. Pe aragaz, câte o tigaie sfârâia sub atingerea lingurii de lemn. Ţuica se făcea într-un alambic de alamă, iar de la fântână apa se lua cu căldarea de tinichea. Boii sau caii erau înhămaţi la plug cu câte un ham din piele groasă, cusut cu meșteșug.
Erau lucruri fără de care nici nu era de conceput viaţa, mai ales la ţară, pe vremea când nu importam tigăi cu teflon și nici plastic din China. Obiecte alături de care fără îndoială mulţi dintre noi am crescut, poate fără să ne punem întrebarea de unde veneau acele lucruri vechi de când lumea noastră, lumea bunicilor noștri. Obiecte care se cumpărau pe viaţă și care adesea erau moștenite de la părinţi, ba chiar de la bunici.
Majoritatea acestor obiecte veneau de la meșteșugarii romi: căldărari, ceaunari, fierari, rudari, lingurari, cărămidari, hămurari, rogojinari, împletitori, tinichigii făureau cu mâinile lor, cu instrumente simple și cu multă muncă aproape tot ce-i trebuia prin casă gospodarului. Până și bafta adusă de potcoava atârnată la ușă tot de la romi venea1.
În fiecare sat se știa că ce cumperi de la romii care veneau cu marfa strigând pe uliţe și îmbiindu-și mușterii, te ţinea o viaţă întreagă. Dădea un gust nemaipomenit mâncării din ceaun, cafelei din ibric, până și apei din căldare. Obiectele erau nu doar utile, ele pătrundeau în viaţa familiei și deveneau repere în timp – ceaunul primit ca zestre de bunica, alambicul cumpărat de bunicul după nașterea primului copil – aproape că deveneau membri neînsufleţiţi ai neamului.
Mai era ceva – fiecare obiect făcut de mâna meșteșugarului era unic. Aici mai neted, acolo mai zgrunţuros, o lovitură de ciocan mai la stânga aici, mai la dreapta acolo, niciun ibric nu era la fel ca celălalt. Astăzi, când standardele și producţia de masă fabrică la tot pasul clone de obiecte de nedeosebit unele de altele, am început să ne dăm seama de valoarea unui obiect unic și făcut de mâna unui om. Atunci, era ceva normal.
POVESTEA PROIECTULUI
1 „Baftă” provine din cuvântul „baxt”, „noroc” în limba romani
7 ROMANOBUTIQ
POVESTEA PROIECTULUI
7 ROMANOBUTIQ
8ROMANOBUTIQ
Puţin câte puţin, însă, lucrurile s-au schimbat, lumea s-a întors spre exterior. Orașul a invadat universul satului, cu tot cu lumea sa de obiecte ieftine, dar sclipitoare. Lipsa banilor i-a împins pe oameni să prefere alternative ieftine, chiar dacă știau că se strică mult mai repede; calitatea conta mai puţin decât suma pe care o puteau scoate din buzunar. Meșteșugarii, împinși către orașe, s-au împuţinat. Mulţi n-au mai făcut faţă concurenţei lumii sintetice a importurilor. Caii s-au făcut tot mai rari, potcoavele nu mai erau la fel de căutate, mulţi fierari s-au lăsat de meserie. Economia informală de dinainte a devenit tot mai birocratizată, cu limite adeseori nerealiste impuse fără drept de apel meșteșugarilor.
Totuși, în mentalul colectiv al românilor dăinuie, pe bună dreptate, ideea că printre romi se află meșteșugari iscusiţi și cinstiţi. Un binevenit capital de imagine care ar putea contribui la o schimbare de atitudini în privinţa romilor și un binevenit capital economic care, odată revigorat, ar putea constitui un răspuns potrivit la problemele de sărăcie cu care se confruntă multe comunităţi de romi.
Ideea de a revaloriza meșteșugurile tradiţionale ale romilor este nu doar relevantă, ci și în pas cu tendinţa ca obiectele „hand-made” să fie din ce în ce mai apreciate. În era în care consumerismul de masă e din ce în ce mai criticat și combătut, atenţia către artizanat, unicat, dar și către povestea fiecărui obiect și, implicit, către meșterul său, este o tendinţă de rezistenţă la economia bazată pe producţia unor obiecte de serie lipsite de orice alt interes în afară de cel pur practic.
Astfel, am început să ne întrebăm: câţi meșteșugari romi își mai practică meseria? Ce meșteșuguri au reușit să supravieţuiască economiei de tranziţie? În ce condiţii? Cum se descurcă meșteșugarii? Care ar putea fi abordările cele mai potrivite pentru a ne atinge scopul, acela de a revaloriza meșteșugurile tradiţionale rome, favorizând inovaţia și bunăstarea în comunităţi?
Și pentru că literatura despre meșteșugarii romi are lacune însemnate, iar despre multe meșteșuguri nici nu s-a scris până acum, singura soluţie care ne putea aduce cu adevărat un răspuns la întrebările noastre a fost să pornim la drum în căutarea meșteșugarilor. Din sat în sat – în cele cinci regiuni în care desfășurăm proiectul Romano ButiQ – întrebând trecătorii, am străbătut 24 de judeţe și Bucureștiul pentru a întâlni meșteșugari și a sta de vorbă cu ei. Am găsit paisprezece meserii care încă sunt practicate în anumite comunităţi de romi, iar pentru fiecare din acestea am cartografiat prezenţa mai multor comunităţi de meșteșugari: argintari, căldărari, ceaunari, căciulari, cărămidari, fierari, florari, hămurari, împletitori, lăutari, lingurari, rudari, sitari și tinichigii. Toţi aceștia erau împrăștiaţi în peste 30 de localităţi.
I-am găsit pe meșteșugari, în atelierele lor improvizate de pe lângă casă, la tarabele de prin târguri, la treburile lor de zi cu zi, iar mulţi dintre ei ne-au îngăduit să stăm pe lângă ei câtva timp, răspunzând întrebărilor noastre de „outsideri”: Dar asta cum se face? Dar de unde luaţi fierul? Dar câte lovituri de ciocan trebuie să daţi ca să iasă ibricul așa frumos? Dar uneltele de unde vi le procuraţi? Dar cum tăiaţi nuielele de răchită? Dar cărămizile cât timp trebuie să coacă în cuptor? Dar pielea cum o coaseţi? Dar fonta cum se toarnă? Un „How it’s made” combinat cu un road-trip cu nuanţe exotice și, totuși, atât de aproape de casă.
Am aflat povestea fiecărui meșteșug. Am aflat de câtă muncă este nevoie pentru un ceaun, o rogojină, o potcoavă, o lingură de lemn. Am aflat cât de mult muncesc meșteșugarii, contrar tuturor sterotipurilor despre romi. Am aflat cât de inventivi au fost unii meșteșugari pentru a se adapta la o economie din ce în ce mai concurenţială, dar și cât de greu a fost pentru alţii, nevoiţi să-și lase meșteșugul deoparte în căutarea unor surse mai sigure de câștig. Astfel, am avut un punct de plecare consistent pentru a gândi activităţile noastre ulterioare de adaptare a meșteșugurilor la cerinţele actuale ale pieţei, de profesionalizare a meșteșugarilor, urmărind în
POVESTEA PROIECTULUI
9 ROMANOBUTIQ
tot acest timp să le redam prestigiul bine meritat. Meșteșugarii au reintrat în atenţia publicului larg, și-au pus la vedere îndemânarea şi priceperea, chemând curioși dintre cei mai diverși să le încerce meseriile pentru o mai buna înţelegere a muncii lor.
În cartea aceasta vă vom împărtăși din cele văzute și auzite de noi în aceste săptămâni de cutreierat prin ţară în căutarea meșteșugarilor romi, pentru a-i aduce mai aproape de voi. Pentru a vă povesti istoria obiectelor cu care aţi crescut, probabil, în casele bunicilor, și pe cea a oamenilor care le-au plămădit cu mâinile lor și cu multă trudă2.
Activitatea de cercetare a fost centrată pe realizarea unui studiu sociologic în 32 de zone în scopul identificării aspectelor de ordin economic, social și cultural specific practicării. Culegerea datelor s-a realizat în perioada 15-26 octombrie 2010. Cercetarea a utilizat următoarea metodologie de cercetare calitativă:
1. Interviuri semi-structurate individuale cu meșteșugari romi și cu liderul rom din comunitate2. Interviuri semi-structurate de grup (focus-grupuri) cu membri ai comunităţilor implicaţi în practicarea meșteșugurilor tradiţionale ale romilor sau valorificarea produselor rezultate în urma acestora3. Observaţie participativă, cu consemnare în jurnalul de observaţie a notelor de teren4. Realizarea unei fișe cu indicatori de dezvoltare ai localităţii în care se află comunitatea de romi5. Poze în comunitatea de romi, relevante pentru meseria respectivă
2 Din motive ce nu ţin de corectitudine politică, ci de respectul datorat oricărui grup etnic și dreptului la autodefinire, preferăm etnonimul „rom”. Totuși, atunci când în citatele meșteșugarilor apare termenul de „ţigan”, acesta a fost lăsat în text ca atare.
POVESTEA PROIECTULUI
10ROMANOBUTIQ
Povestea meşteşugarilor romiMulţi meșteșugari împărtășesc aceeași poveste, marcată profund de economia de tranziţie de după 1989. În epoca economiei centralizate de stat, activitatea economică a multor meșteșugari se axa în jurul cooperativelor agricole de producţie care plasau comenzi destul de însemnate și periodice pentru produse folosite în agricultură: rogojini pentru acoperirea culturilor, coșuri din nuiele împletite pentru recolte, cărămizi pentru construirea diverselor clădiri auxiliare etc. Închiderea cooperativelor a însemnat intrarea meșteșugarilor într-o precaritate economică sosită, pentru mulţi, pe nepregătite.
Meșteșugarii pe care i-am cunoscut în călătoriile noastre sunt dispersaţi în cele cinci regiuni ale proiectului. Meșteșugurile tradiţionale practicate de romi s-au păstrat cu precădere la sat. Pe de-o parte, în mediul rural, produsele de import au penetrat totuși ceva mai greu decât la oraș, iar piaţa de desfacere a produselor meșteșugărești s-a păstrat mai multă vreme, cu specificul dictat de activităţile economice practicate la sat. Spre exemplu, fierarii își vând potcoavele în special la sate, unde oamenii folosesc cai pentru transportul de mărfuri sau pentru muncile câmpului. Pe de altă parte, în sate au dăinuit pe alocuri diverse tipuri de troc, practică pe care unii meșteri romi nu o ocolesc – încă se mai pot observa scene în care meșteșugarii își vând câte un produs în schimbul unei găini, al unui sac de mălai sau al câtorva ouă.
În afară de comunităţile
marcate pe harta noastră mai există
o sumedenie de alte localităţi unde trăiesc și lucrează meșteșugari
romi.
POVESTEA MEŞTEŞUGARILOR ROMI
11 ROMANOBUTIQ
Tipologiile pe care le vom prezenta în cele ce urmează trebuie luate ca niște modele care însumează câteva dintre caracteristicile comunităţilor de meșteșugari – nu ca niște reguli general valabile pentru toate acestea.
POVESTEA MEŞTEŞUGARILOR ROMI
12ROMANOBUTIQ
CăldărariiAtât lucrările publicate până în prezent, cât şi opinia publică printre romi, sunt de acord în general asupra
faptului că romii căldărari sunt printre cei mai conservatori, păstrându-şi nu numai limba romani, portul
tradiţional – în special la femei – dar şi o bună parte din tradiţiile înscrise în Rromanipen – ansamblul de
valori și tradiţii ale romilor. În rândul căldărarilor dăinuie ideea de rom chachipe – adică rom adevărat –
acela care păstrează tradiţiile din bătrâni și valorile tradiţionale.
Valorile tradiţionale ale căldărarilor se construiesc în jurul onoarei (pakiv), frăţiei și întrajutorării (phralipen),
dar și al curăţeniei simbolice (uzipen) – spre exemplu, este considerat un act de impuritate atunci când o
persoană își atinge partea de jos a corpului. Din acest motiv, rufele se spală separat, în casele unora dintre
căldărari existând un lighean pentru hainele de sus și un altul pentru hainele considerate impure – de la
brâu în jos.
Povestea meşteşugarilor romi
CĂLDĂRARII
13 ROMANOBUTIQ
Produsele realizate de căldărari nu acoperă doar obiecte produse în mod tradiţional din
tablă – găleţi, cazane, alambicuri, ibrice, burlane, cratiţe, tigăi, ligheane etc. În unele
cazuri, căldărarii produc şi obiecte specifice fierarilor, de exemplu, potcoave.
Căldărarii prelucrează foi de cupru, de tablă galvanizată (pentru lighene), aluminiul
(pentru linguri şi lighene), arama (pentru ibrice), fonta sau inoxul. Există trei surse pentru
procurarea materiilor prime: fie de la magazinele de specialitate (fostele baze judeţene de
aprovizionare tehnico-materială, actualmente întreprinderi angro pentru aprovizionare
şi desfacere), fie de la punctele de colectare a fierului vechi, fie se lucrează cu materialul
adus de clienţi.
Produsele căldărarilor se realizează numai prin bătaia cu ciocanul pe o nicovală prinsă
în pământ, materialul fiind în prealabil încălzit la o forjă (foale sau cușniţă) care poate fi
rudimentară, creată în locul unde se fabrică obiectele sau o inovaţie tehnică, ce constă
într-un aspirator adaptat pentru a sufla aer în loc de a-l trage. Uneltele, dincolo de
valoarea lor utilitară, le sunt dragi meșterilor, îi însoţesc în momentele cruciale ale vieţii
CĂLDĂRARII
Pentru confecţionarea unui singur ibric este nevoie de
4.000 de bătăi de ciocan.
14ROMANOBUTIQ
lor: „Eu m-am născut la roata căruţei, lângă cuşniţă”, povestea un căldărar din Sărulești; un altul, arătând cu
mândrie spre nicovala sa, spune: „Iaca, nicovala! E de la Papu, bunicu’! A fost cu el la Bug!”, amintind de
episodul tragic al deportării romilor în Transnistria. Uneltele au memorie. Când vorbesc de uneltele lor, le
alintă: „frumuseţea de ciocan”.
Fiecare meşter îşi semnează lucrarea, ca un artist, cu urmele lăsate de ciocan pe tabla cazanului. Fiecare
meşter căldărar recunoaşte obiectele făcute de ceilalţi: „Fiecare cu bătaia lui de ciocan. Nu facem flori.
Fiecare face din bătaia ciocanului. Se vede boaba ciocanului din bătaie”.
Căldărarii din Sărulești spun că ei măsoară cel mai bine cu palma și cu degetele pentru a croi tiparul
obiectelor: „Dăm cu palma. Şase palme şi o şchioapă pe găleţi, la 9 palme 10 găleţi. Nu avem metru, cu
palma. Două palme şi două deşte fundul şi dăm roată şi punem unul peste altul şi batem cu ciocanul. […]
Luăm măsură cu palma”.
CĂLDĂRARII
15 ROMANOBUTIQ
„Noi aveam plete, bărbi, eram ca Isus Hristos, cum e fotografiat, aşa era naţia
noastră toată ţigănească, noi ne numim căldărari, nu suntem
spoitori care mai face şmecherii, dar noi căldărarii aşa ne-am
născut şi ne cunoştea, eram trecuţi în hartă, căldărarii nu fură, căldărarii nu sparge, nu strică, ei decât trăieşte
cu meseria lor, cu ciocanu’, aşa ne-am pomenit de când era pământul, când
zicea moş Adam şi baba Iova, de atunci s-a schimbat cazurile noastre; alţii spoitori, alţii căldărarii, alţii argintari, dar noi eram
nomazi, era naţia noastră, ţigani nomazi pletoşi, cu barbă.” (S.I.,
Sărulești)
CĂLDĂRARII
16ROMANOBUTIQ
Meșterii preferă să lucreze și să plece pe piaţă vara,
atât din considerente practice, cât și din nevoia de a
se sincroniza cu calendarul practicilor agricole ale
clienţilor principali, ţăranii, și cu posibilităţile și nevoile
acestora de achiziţionare: „Mai mult facem vara, nu
facem nimic iarna, uite ziua e mică. Când e cazul facem
şi vara, facem şi iarna, dacă nu, stăm degeaba. Nu prea
mai merge nici meseria noastră. Iarna mâncăm ce am
produs vara”. Mulţi căldărari pleacă vara cu cortul prin
sate, deschizându-și atelierele astfel improvizate: „Cu
cortul plecăm la ţară, noi tot aşa lucrăm, în cort. Dacă
omul vrea să vadă unde lucrăm, se poate şi aşa, stă
lângă noi, să vadă ce lucrăm”. Căldărarii din Piatra Olt
spun că anotimpul favorabil pentru vânzarea produselor
lor este toamna, la culesul viei, al fructelor de ţuică sau
al roşiilor.
Este o meserie migăloasă, tot procesul de fabricare fiind
manual şi realizându-se exclusiv prin baterea tablei cu
ciocanul. Este şi destul de periculos pentru că accidentele
se pot produce destul de frecvent – se pot lovi cu
ciocanul sau tăia cu tabla. Meșterii sunt însă mândri
de meșteșugul lor: „E o meserie ca lumea, meserie de
meserie”, spune un căldărar din Craiova.
Cu foarfeca de tăiat tablă, meşterii, ajutaţi de femei (care
bat cu ciocanul în foarfeca de tăiat tablă), taie tabla
groasă până la un milimetru. Dacă tabla e mai groasă,
bărbaţii o taie cu ciocanul, nicovala şi dalta. Apoi, se
introduce tabla la forjă la o temperatură mare, în funcţie
de grosimea tablei şi de tipul obiectului care urmează
să fie produs. Tabla este apoi scoasă din forjă şi bătută
cu ciocanul. Se reîncălzeşte la foc, se bate iarăşi cu
ciocanul până devine maleabilă şi apoi este prelucrată
pentru obţinerea obiectului gândit (măsurare, tăiere cu
CĂLDĂRARII
„Moştenitură din moştenitură
am făcut meseria asta. De la moşii
şi strămoşii noştri, mână de la mână. Nici noi nu-l ştim pe ăla care a predicat.” (Căldărar,
Sărulești)
17 ROMANOBUTIQ
foarfeca, asamblare prin batere cu ciocanul, lipire, finisare şi curăţire). Apoi, căldărarii alămesc, adică
lipesc cazanele de aramă. Acestea nu se cositoresc pentru că ar produce o reacţie nocivă organismului
uman (în urma oxidării). Nici cazanele, găleţile sau oalele din aluminiu nu necesită cositorire şi nici lipire
cu aramă. Acestea sunt doar bătute cu ciocanul la îmbinările în formă de coadă de rândunică şi se
adaugă mânere de cupru sau fier vechi curăţat de rugină, vopsea sau alte impurităţi. Pentru vasele de
gătit, se folosește așa numitul „cupru alimentar” care conţine cât mai puţine aliaje. Apoi vine rândul soţiei
să lustruiască căldarea pentru a avea succes la vânzare.
Pentru căldărarii din Sărulești negocierea este o adevărată plăcere. Nu există vânzare de obiecte fără
această etapă. La Săruleşti femeile sunt, de obicei, cele care negociază preţul obiectelor cu sătenii: „Cer
un preţ pe cazan. Ăla zice dau atât. Mai lasă unul, mai lasă altul. Socotesc câte materiale ai băgat, cât
ai dat pe el, câtă muncă e. Dacă are cazan de ţuică ori găleată lovită, o ciocănim şi pe aia şi o dăm la
schimb şi mai dă diferenţa şi îi dau altul. Îl lucrăm şi pe acela spart. Mai dăm şi în pierdere. După om”.
CĂLDĂRARII
18ROMANOBUTIQ
Comerţul ambulant este însă pe cale de dispariţie. Meșterii își amintesc
cu plăcere de vremurile bune: „Neamul ăsta de căldărari mai obişnuiau să
meargă cu căruţele, cu cortul, din sat în sat, îşi instalau cortul şi erau bine primiţi
de săteni. Mă duceam la unu-n sat şi făceam un cazan acolo, mai veneau
unul-doi-trei şi se uitau. Mâine venea la mine că vrea şi el un cazan de ăla.
Şi atunci aveam lucrări de nu puteam să le fac faţă”. În ultima vreme, însă,
comerţul ambulant a dispărut, căldărarii craioveni nemailucrând decât în sistem
de comenzi, dat fiind că durează prea mult să-şi recupereze investiţia în materia
primă: „La noi nu mai e nicio intenţie să mai facă şi să rămână cu marfa nedată
şi să stea cu ea la poartă. Dacă dumneata vrei să faci o comandă scrisă să-ţi
fac câteva cazane, ţi le fac. [...] Dacă vine la societatea dumitale şi dumneata ai
unde să dai cazanele astea mai departe, eu îţi fac cazane câte vrei dumneata.
Sute de cazane îţi fac. Şi orice mod de cazan, orice mod de cratiţă, orice mod
de lighean, orice vrei dumneata”.
CĂLDĂRARII
„Am cumpărat o găleată
de smalţ, i-a căzut smalţul şi a
ruginit, eu dacă fac o găleată te ţine cel
puţin 10 ani. Sunt mai rezistente şi mai ieftine
astea făcute de noi.” (S.I., Sărulești)
19 ROMANOBUTIQ
Pentru căldărari este o mare ruşine să plece la muncă în străinătate
pentru că trebuie să-şi lase familia acasă fără sprijin, ceea ce nu se
face. Decât să plece în străinătate, lăsându-şi familia fără sprijin, mai
bine se limitează la practicarea meseriei: „Nu au trecut graniţa niciun
neam de căldărari. Niciunul nu s-a dus...au ramas acasa cu copiii, cu
nevestele”.
Meșteșugul căldărarilor se transmite din tată în fiu, pe linie paternă,
iar motivaţia pentru prescripţia ca femeile să se căsătorească tot în
interiorul neamului de căldărari vine tot de la practicarea meșteșugului:
„Dacă o fată de-a noastră ia un băiat român, el nu ştie să facă cazane
şi nu are cu ce să o întreţină”.
Copiii învaţă de mici și îi ajută pe părinţi la treburile mai mărunte:
„Copiii noştri au învăţat deja meseria [...] ne ajută de mici, de când
pot ţine ciocanul în mână, în jur de 7-8 ani.” Chiar și în comunităţile în
care meșterii sunt pesimiști în privinţa perpetuării meseriei, din cauza
greutăţilor financiare cu care se confruntă, ei continuă să-și înveţe copiii
meșteșugul.
Scanează şi află mai multe aici:
CĂLDĂRARII
„Va mai fi nevoie de cazane şi
peste 50 de ani, românul n-o să se
lase de băut ţuică [...] nu rămâne Ardealul
fără palincă.”(Căldărar, Crăciunești)
20ROMANOBUTIQ
CeaunariiCeaunarii sunt prelucrători de metale neferoase şi lucrează în special cu aluminiul pe care îl toarnă în forme
lucrate tot de ei. Ceaunarii se simt respectaţi și bine văzuţi, parte datorită lucrului bine făcut de care se simt
responsabili: „Suntem văzuţi foarte bine, sunt mulţumiţi oamenii pentru că noi nu facem lucruri rele, facem
lucruri de care să se folosească omul. […] Nu avem noi treabă cu niciunul, sunt oameni foarte respectuoşi
ceaunarii”. Ca și alţi meșteșugari, ei pun accentul pe lucrul făcut de mână care, cu toate imperfecţiunile sale,
este de o calitate superioară obiectelor produse în serie: „Cuţitul ăsta, cuţitul de bucătărie, mai bine îl iau
de la ţiganul cutare care a stat şi a muncit, îi şi ţine tăişul şi e durabil în comparaţie cu ăsta care e aranjat,
dar, în schimb, se strică mânerul, îşi pierde tăişul şi multe altele”.
Ceaunarii trebuie să ţină seama de variaţiile culturale ale cererii pentru diferite forme de produse. Călătorind
prin ţară, ei și-au dat seama, de exemplu, că în Oltenia nu se vând bine decât ceaunele „cu urechi drepte”
și produc special acest tip de ceaune atunci când merg cu marfa în această zonă.
Ceaunarii din localitatea Pârâul Sec, judeţul
Bacău, apreciază că materia primă utilizată
în producerea ceaunelor (cocsul care se
arde în cuptorul fierăriei, aluminiul) e mai
scumpă sau mai greu de procurat decât
acum 5-10 ani. Un kilogram de aluminiu
costă acum între 4,5-6 lei la REMAT, la
ICM sau la punctele de colectare; cu 5-10
ani în urmă costa 1-1,5 lei. Cărbunele
este cumpărat din întreprinderi sau de la
localnici, iar uneori este înlocuit cu unul de
o calitate inferioară. Pentru a evita costurile
Povestea meşteşugarilor romi
CEAUNARII
De pe vremea comunismului: „Şi a venit Sanipidul la noi. Care e aluminiul? Ăsta e
aluminiul, ăsta e nisipul, ceaunul din tuci, gata, hai. Cel mai mare era Sanipidul. Am topit
aluminiul, au constatat. Stai, domnule, dacă temperatura e de la 100 de grade şi până la
600 de grade, a dispărut orice microb. Nu mai există microbi. Nu mai există microbi la 600
de grade. Ne-a dat autorizaţie medico-sanipide. […] Poliţia ne cerea autorizaţie
de funcţionare, de la Sanipid”. (Ceaunar, Pârâul Sec)
21 ROMANOBUTIQ
mari ale materiei prime, meşteşugarii din Toflea, judeţul
Galaţi, încearcă să procure aluminiul şi de prin sate, de la
localnici care nu mai folosesc ceaunele vechi şi se pot lipsi
de ele. Munca ceaunarilor nu este lipsită de pericole, din
cauza temperaturilor ridicate la care se topește aluminiul,
drept pentru care copiii sub 14 ani, uneori chiar sub 18
ani, nu au voie să se apropie de locul unde se desfășoară
turnatul. De regulă, aceasta se întâmplă într-un colţ al curţii,
lângă casă.
Uneltele de care se folosesc ceaunarii sunt de regulă destul
de simple: „E nevoie de un tipar și de un ciocan pentru a fixa
nisipul pe formă”.
La Toflea, turnatul ceaunelor începe dimineaţa în jurul orei
8. Femeia din gospodărie aprinde focul cu lemne şi cărbuni
şi pune bucăţile de aluminiu la topit într-un ceaun de fontă.
Bărbaţii sau băieţii trecuţi de 14 ani se ocupă de pregatirea
formelor şi de turnarea efectivă a ceaunelor. Se face focul
cu lemne şi cărbuni, aluminiul se fierbe într-un ceaun de
fontă în care se amestecă cu un polonic tot din fontă. În timp
ce aluminiul se topeşte, meşterul bate nisipul, îl umezeşte cu
apă, umple formele cu nisip şi le aşază cu gura în jos. Forma
este bătută bine şi presărată cu un altfel de nisip mai dur,
alb, ca să nu se lipească tiparul de „modeliţă”. Se introduce
nisipul în formă, se bate cu ciocanul. Se introduce pana
21 ROMANOBUTIQ
„Se ia nisip ars (…) pentru a se prinde, se amestecă, se pune pe el apă, nu aşa multă, se pune în formă, se pune forma
în tipar, se presează, se scoate din formă şi rămâne forma în nisip. Se toarnă
deasupra materialul după ce se topeşte. Dar asta durează mult până iese. Se
obţin diverse piese. Vrea unul o piesă, pe aia o facem, nu numai
ceaune.” (Meșteșugar, Toflea)
CEAUNARII
22ROMANOBUTIQ
pentru a evita găurirea ceaunului şi se bătătoreşte nisipul cu
picioarele. Se scoate pana împreuna cu forma şi se toarnă
aluminiul, încins la 600-700 de grade. Se lasă 5 minute să se
întărească şi se scot noile ceaune. Apoi nisipul se udă din nou
şi se foloseşte pentru următoarea serie de ceaune.
Topitul durează 2-3 ore, modelatul 1-2 ore, deci întregul
proces se ridică la aproximativ 5 ore, în funcţie de cât de
repede se topeşte materialul și de de cât de repede se aprinde
focul, care depinde la rândul său de tipul de cărbune utilizat.
În total, ceaunarii de la Pârâul Sec apreciază că produc între
15 şi 30 de ceaune pe zi.
Ceaunarii lucrează pe stoc și-și duc marfa la târguri și
bâlciuri, dar în majoritatea cazurilor aceasta nu e singura lor
modalitate de desfacere a produselor. Meşterii cunosc foarte
bine perioadele în care are loc fiecare târg sau bâlci cu
tradiţie, iar despre cele noi află de pe internet, prin intermediul
copiilor. Ceaunarii călătoresc foarte mult, astfel încât să-şi
poată expune şi vinde produsele. Unii dintre ei mărturisesc
că timpul petrecut acasă este destinat doar turnării ceaunelor.
În rest, sunt fie plecaţi să achiziţioneze materia primă, fie la
târguri: „Mai dormim și în sate, mai...acasă stăm numai ca sa
le turnăm, atât”.
Ceaunarii din Toflea, care acum dispun de mașini proprii, își
amintesc ce greu era pe vremuri: „Mergeam cu căruţele până
la tren, pe urmă luam trenul, după aia puneam iar în caruţe…
Era rău de tot. Le băgam în sac, le puneam pe umeri, mergem
la autobuz, pe urmă la tren. Dacă ne lua conductorul…dacă
nu… Acum avem maşini din astea care ne ajută, nu mai avem
CEAUNARII
„Până nu stai să realizezi, să vezi, să faci, să furi meserie,
să pui mâna, n-ai cum, dacă rămâi numai aşa
cu uitatul nu înveţi.” (Ceaunar, Pârâul
Sec)
23 ROMANOBUTIQ
aşa greutate”. Femeile ajutau și ele la transport:
„Mergeam cu trenul, le băgam în saci, închideam cu
sârmă, puneam o sfoară şi eu mă urcam în tren şi
soţul mi le dădea”.
Meșterii din Pârâul Sec se aşezau cu produsele la
poarta fabricilor din zonă în ziua în care muncitorii
luau salariul. Cum însă fabricile s-au închis, practica a
dispărut. Însă între timp, odată cu mișcările migratorii
ale românilor la muncă în străinătate, s-a născut în
ultimii ani o altă piaţă de vânzare a ceaunelor, către
românii plecaţi în afară. Așa se face că ceaunarii din
Pârâul Sec vând cel mai bine în luna august, pentru
că atunci se întorc acasă cei plecaţi în străinătate şi
cumpără ceaune pentru a le duce cu ei pentru alte
cunoştinţe din România: „Şi din discuţie în discuţie, ce
faceţi, aţi cumpărat şi luna trecută, mai cumpăraţi şi
acum? Le trimit la fete în Dubai. Şi fetele sunt prietene
cu altele şi omul ăsta cumpăra de la noi şi le trimite
acolo. [...] În luna lui august vânzarea ar fi mai bună,
vin ăştia, italienii, francezii, spaniolii şi îşi duc câte un
ceaun în ţară acolo la ei, lucrează şi fac mămăligă
à la români şi îşi fac sarmale à la români. Şi când
pleacă ăştia nu mai e vânzare”.
Ceaunarii din Pârâul Sec, Comăneşti, cunosc ideea
de ucenicie şi o pun în practică, chiar şi atunci
când meseria se transmite în familie. Pentru a învăţa
meşteşugul fabricării ceaunelor, este necesar un
stagiu de ucenicie care durează aproximativ doi-trei
ani. Începe uneori la 7-8 ani, alteori la 12 ani, dar
permisiunea de a umbla la cuptor se obţine după
ce ucenicii capătă mai multă experienţă, în general
după vârsta de18 ani.
Ceaunarii practică meseria mai mult de nevoie,
pentru că, adeseori, este singura pe care o cunosc
și pe care o învaţă direct din familie. Din lipsa de
alternative, aceştia continuă să practice meseria
învăţată din tată în fiu, dar nu din dragoste pentru
aceasta sau pentru a respecta şi perpetua tradiţia
moştenită, ci pentru că nu au alte opţiuni: „Asta nu
e ceva că ne reprezintă sau ne cunoaşte lumea că
facem ceaoane şi că ne cunoaşte lumea că suntem
ţigani... Asta e că nu ai ce să faci altceva... Mi-ar
plăcea să schimbăm domeniul pentru că este prea
multă muncă la ele şi nu este plătită meseria asta
pentru munca care o tragem zi de zi, că ajungem la
o tonă jumate ridicate pe zi pentru ele, că e greutate,
dar n-ai ce să faci... N-ai încotro, trebuie să munceşti
la astfel de meserii”.
Atât generaţia tânără, cât și cei mai în vârstă, privesc
meşteşugul cu destul de mult pragmatism şi, oricare ar
fi vârsta lor, consideră că s-ar putea apuca şi de alte
activităţi aducătoare de profit. Sunt meşteri tineri care
încă mai practică acest tip de meserii pentru că nu au
alternative, dar sunt şi foşti meşteri care au renunţat
pentru ca, împreună cu familia, să pornească alte
afaceri.
Scanează şi află mai multe aici:
CEAUNARII
„Sunt zile în care merge şi sunt zile în care nu merge,
asta-i viaţa.” (Ceaunar,
Toflea)
„N-am dat în cap la nimeni, ne descurcăm să ne câştigăm
pâinea, suntem iubiţi şi descurcăreţi.” (Ceaunar,
Pârâul Sec)
24ROMANOBUTIQ
Fierarii consideră că sunt apreciaţi de români ca urmare a faptului
că muncesc şi nu fură, contrar unor percepţii stereotipice ale
majorităţii referitoare la etnia romă: „Fac treabă. Nu mi-am trimis
copiii la furat şi nu mi-i trimit”.
Venitul realizat din practicarea meseriei de fierar nu aduce câştiguri
suficiente, aşa că este suplimentat cu venituri obţinute din comerţul
cu miez de nucă, din munca zilieră în agricultură, din transportul
FierariiFierăria este împărţită în specializări destul de fine: potcovit,
lăcătuşerie, feronerie. Practicată atât în perioada robiei, cât
şi îmbrăţişată de unii dintre romii emancipaţi după perioada
dezrobirii3, fierăritul este adeseori asociat etniei rome. Unii autori
afirmă chiar că fierarii romi au deţinut timp de secole întregi
monopolul meşteşugului în satele din Europa Orientală şi Peninsula
Iberică: „În Vechiul Regat nu exista gospodărie ţărănească fără
obiecte de fier confecţionate de ţigani”4. Mai mult decât atât,
se pare că în mediul rural acest monopol a dat naştere unei
suprapuneri de sens între „rom” şi „fierar”.
Fierăritul a fost practicat mai întâi în cadrul nomadismului,
meşteşugarul plecând prin sate pentru a-şi vinde produsele sau
a-şi oferi serviciile pentru repararea obiectelor de uz gospodăresc,
pentru ca procesul sedentarizării fierarilor, încurajat de autorităţile
vremii, să-i aducă definitiv la sate pe meşterii fierari, la începutul
secolului al XIX-lea5.
3 Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006, p. 24-25.4 Achim, V., Ţiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 49.5 Idem.
Povestea meşteşugarilor romi
FIERARII
Atunci când au
de lucru, fierarii lucrează
aproximativ 10 ore pe zi.
„Ficiorii tatei, ia să mai răsuflăm o dată şi să tragem o pipă de tabac. Că noi trei, de-om munci aşa toată ziua,
putem îmbrăca tot satul în fier.”I. Agârbiceanu, „Faraonii și alte povestiri din viaţa romilor”
25 ROMANOBUTIQ
unor produse cu calul în sat, lăutărie sau din strângerea de fier vechi. Însă nici solicitările de acest fel nu
sunt foarte multe, ele având un caracter sezonier: „Mai fac câte o treabă în sat, mai mergem cu munca prin
sat, altfel murim de foame. În vara asta am mai fost la câte o treabă, că mie nu mi-i ruşine. Nu-i posibilitate.
Dar nu prea te cheamă”.
O parte a uneltelor se cumpără, însă anumite instrumente se moștenesc din tată în fiu, cum ar fi nicovala:
„Asta e veche, de la părinţi a rămas, nu vedeţi asta... atâta bătaie a luat până a crăpăt în două”. Pe lângă
ciocanele de diferite dimensiuni și nicovală, fierarii mai folosesc clești pentru a ţine pe foc bucata de fier
aflată în lucru, hrașpa (un fel de pilă), cuţitoaia (pentru curăţarea copitelor), dornul (tijă pentru perforat,
denumită și priboi), menghine, caiele (cuie), precum și foalele pentru a menţine focul aprins. Mai nou,
fierarii nu au ezitat să adopte și unelte noi, electrice: aparatul de sudură, forja electrică, flexul pentru tăiat
materialul, pistolul pentru vopsit.
Fierarii din Dolhasca sunt specializaţi în fierăria agricolă: potcovesc caii, produc şi repară diferite componente
ale căruţei, în special acelea care sunt din metal. Potcovitul cailor necesită o atenţie şi o îndemânare sporită.
Dacă fierarul bate cu 1 milimetru greşit și „atinge” calul, atunci copita se îmbolnăveşte, „coace”, adică se
infectează. Potcoavele se fabrică din bare de fier: se încălzeşte în cuptor bara de fier care a fost tăiată în
FIERARII
25 ROMANOBUTIQ
26ROMANOBUTIQ
bucăţi de 20-25 cm. Căldura în cuptor se menţine cu ajutorul foalelor.
Bara de fier se ţine cu un cleşte în foc pentru a deveni modelabilă. După
ce a scos fierul înroşit, spune meșterul, „îl întorc de 2-3 ori, îl bat, se bate
potcoava o dată un crac, o dată un crac. Într-o oră fac 4 bucăţi. Dacă
am om”. Capătul potcoavei se îndoaie, apoi se bate, producându-se
astfel hacurile necesare pentru a împiedica alunecarea calului în timpul
mersului. Se bat cu dornul găurile necesare pentru a prinde potcoava de
copita calului, cu ajutorul caielelor sau prin sudare. Acest ultim procedeu
se utilizează pentru ca potcoava să reziste mai mult.
Fierarii din Ostroveni și-au diversificat activitatea și lucrează şi alte obiecte,
precum porţi din fier forjat, căruţe, grilaje, balustrade. Când se realizează
construcţii în zonă, fierarii sunt solicitaţi să producă scoabe necesare la
montarea acoperişului. În ceea ce privește producerea porţilor, există o
etapa preliminară creării modelului. Înainte de prelucrarea propriu-zisă
a fierului, se face o schiţă pe care fierarul o prezintă clientului, „că aşa
se modelează, după plăcerea omului”. Pentru a crea porţile, fierarul
taie materialele, le încălzeşte în forjă, le pune pe nicovală, le loveşte cu
ciocanul, le perforează, le plachează, le ajustează sau le lipeşte, dându-
le forma dorită. În producerea porţilor e important modelul, ceea ce lasă
loc de inovaţii nu doar de design, ci şi în privinţa „uneltelor” meseriei: „Eu
FIERARII
„Mama mea povestea, noi eram mici şi tata o
chema pe ea să-l ajute şi cu picioarele ne legăna - ne punea pe picioare acolo în
covălie unde lucra ea - şi dădea şi cu ciocanul. Era greu să
mai plăteşti şi pe altcineva.” (Mediator sanitar,
Flămânzi)
27 ROMANOBUTIQ
sunt de aici din comuna asta şi mă cunoaşte şi copiii şi când vine la mine, vrea să facă o pereche de porţi
ca ale lu’ cutare, mă duc cu el, le văd, le filmez cu telefonu’ şi le fac colea-şa”.
Fierarii din Moţca produc obiecte diverse, atât de utilitate practică cât şi decorative: unelte agricole (sape,
lopeţi, hârleţ, furci), obiecte de utilitate casnică (cazane, ceaune, tigăi, cratiţe, etc.), potcoave pentru cai,
talăngi pentru animale, clopoţei pentru cai sau pentru urat, porţi din fier forjat, balustrade din inox, elemente
de feronerie.
Deşi femeia ajută la crearea obiectelor, ea nu are voie să înveţe meseria în mod structurat şi voit. De
asemenea, atelierul fierarului îi este interzis atunci când există percepţia unei stări de „necurăţenie”
simbolică: în timpul menstruaţiei, la fel ca pe perioada sarcinii sau a lăuziei, femeile nu au voie să intre în
atelierul soţului, fiind percepute ca „maxrime” (spurcate). Unii fierari din Medgidia afirmă chiar că au avut
surori care se pricepeau destul de bine la acest meşteşug şi lucrau în acelaşi ritm şi aceleaşi condiţii ca un
bărbat. Odată cu încheierea unei căsătorii, însă, atribuţiile de bază au devenit cele legate de gospodărie
şi de creşterea copiilor, aflate întotdeauna pe o poziţie prioritară faţă de cele legate de aducerea unui venit
în casă.
Fierarii își implică toţi membrii familiei în procesul de fabricare, fie ei bărbaţi sau femei, tineri sau bătrâni.
În organizarea procesului de producţie există o ierarhie dată de vârstă şi nu de abilităţile pe care le au
membrii familiei.
FIERARII
28ROMANOBUTIQ
Preţul obiectelor produse de fierari se negociază în funcţie de client,
dar și în funcţie de complexitatea serviciului: potcovitul poate fi
însoţit de sudarea potcoavei sau nu, calul poate fi nărăvaș și poate
necesită mai mult efort (caii „care stau rău” sunt băgaţi în „batale”,
o construcţie din lemn care nu le permite să se mişte). Preţul depinde
și de client, dacă este înstărit sau nu, astfel că preţul poate fi mai
mare pentru un client mai bogat sau pentru unul care nu știe să
negocieze. Dacă se folosește materialul meșterilor, preţul produsului
finit crește. „Eu zic 3 lei, el zice 2 jumătate. Negociem. Cum poate
şi omul, după cum e omul cu portofelul, cu caşcavalul”. În unele
comunităţi, preţul obiectelor sau al serviciilor este stabilit frecvent de
şeful fierarilor; copiii negociază mai rar, iar femeile vând produsele
la preţurile stabilite de bărbaţi.
Atunci când li se propune acest lucru, unii fierari acceptă și varianta
trocului în schimbul alimentelor, fie parţial, fie în totalitate: „Altul ne
mai dă o fasole. Îţi aduce el ceva, îţi aduce cartofi, fasole. Dacă o
fac acuma diseară (arată spre lucrarea din atelier) îmi mai dă un
bidon de vin. Sau dacă zice am numai 200 şi vă mai dau fasole,
cartofi”. Fierarii din Comănești acceptă trocul şi pentru că e o metodă
de a face faţă competiţiei, în specială când îşi oferă serviciile în
alte localităţi, unde există fierari locali care însă nu lucrează decât
în schimbul banilor: „ [Fierari sunt] şi acolo, dar dacă te duci pe
alimente, omul îţi mai dă, o făină, un cartof. Important e ce le ceri.
Dacă le ceri alimente le vinzi mai uşor. Nu prea au bani, dar din
astea mai au”.
Meșteșugul se transmite și în cadrul familiei, dar și către ucenici din
afară. Plăcerea de a practica meseria e însă o condiţie esenţială
pentru reuşita ucenicului. Plăcerea trebuie să învingă condiţiile grele
de muncă: „E una când înveţi meserie la 40-50 ani şi alta e când
înveţi de mic. De mic şi să aibă plăcere, că dacă n-are placere nu o
învaţă nici ăla. Nici ăla la 40 ani nu poate să mai înveţe. O faci la
cârpăceală... Eu am învăţat mulţi, foarte mulţi am învăţat. Nu doar
romi, mulţi, dar dacă nu au plăcerea degeaba fac”.
Meseria se transmite numai către cine e și pregătit s-o fure: „Îţi arăta
FIERARII
„Mai suntem trei-patru personalităţi socotite care
mai lucrăm aşa, în rest copiii de astăzi nu mai învaţă meseria
asta.” (Fierar, Comănești)
29 ROMANOBUTIQ
meşteru care învăţase să lucreze. Dacă nu-ţi beleai ochii acolo,
nu făceai nimic, nu învăţai meserie. Meseria se fură”.
În zilele noastre, unii meșteri deplâng faptul că generaţia tânără
se orientează către alte domenii. Dispariţia meșteșugului pare
astfel iminentă. La o privire mai atentă, însă, apare speranţa
revigorării meseriei. Unii meșteri se află vădit într-o cursă a
inovării continue: „Dacă văd eu ceva deosebit, mai mă întorc
odată pe acelaşi loc şi pe urmă ţi-a intrat imaginea şi când vii
acasă p-ormă nu mai faci că înseamnă că l-ai copiat... faci şi
mai, că ce-ai făcut astăzi mâine tre să faci şi mai!”
De altfel, în fierărie se produc inovaţii de decenii bune, ca
urmare a apariţiei unor noi unelte: de la ascuţitul obiectelor cu
pila s-a trecut la polizorul manual şi apoi la polizorul electric, iar
aparatul de sudură a înlocuit „fierberea”: „Într-un timp fierbeam
fierul, îl băgam în foc. Fierul îl bagi în foc până se înroşeşte şi îl
puneam aşa [două bucăţi una peste alta], îl făceam subţirel aici
şi aici [la vârf] şi îl puneam aşa, îl băgam în foc până săreau
scântei ca la artificii. Dacă vine careva şi vrea, aşa îl fac”, spune
meșterul, deschizând pista pentru „vânzarea” meșteșugului ca
spectacol.Scanează şi află mai
multe aici:
FIERARII
29 ROMANOBUTIQ
„La început
vor mulţi, dar când văd
mizerie fug.” (Fierar, Moţca)
30ROMANOBUTIQ
TinichigiiiPovestea meşteşugarilor romi
În cazul tinichigeriei6, se pot identifica trei subdomenii în funcţie de uzul obiectelor
produse:
• tinichigeria industrială: cârlige, burlane, jgheaburi (ceterne) şi tablă pentru
acoperiş; cuptoare şi cunesoare pentru sobe, găleţi zincate pentru construcţii,
burlane pentru fum şi hote pentru aragaz, recuperatoare de căldură (fumul
captează căldura pentru a nu ieşi pe coş)
• tinichigeria gospodărească: ciuturi pentru fântâni, găleţi zincate pentru
agricultură, lighene, făraşe, stropitori de grădină, cocoşi de vânt/radianţi
(se montează în capul burlanului, iar în bătaia vântului dau fumul la o parte),
cazane de ţuică, foarfeci, dulăpioare, rafturi, ornamente pentru acoperişuri,
pâlnii (tolcere) pentru benzină, felinare funerare
• tinichigeria casnică: tăvi de patiserie, oale, tigăi, pâlnii pentru cârnaţi
Pentru confecţionarea jgheaburilor este nevoie în primul rând de tablă zincată.
Tabla se taie în bucăţi, atâtea cât să acopere lungimea unei laturi a casei sau a
şurei. Apoi toate bucăţile se îndoaie sub formă de semicerc, iar la urmă se rotunjesc
marginile cu rola. Se trece apoi la tăierea tablei pentru confecţionarea burlanelor.
După tăiere se îndoaie până iau o formă rotundă de cilindru. Următoarea etapă este
confecţionarea cârligelor din platbandă pentru prinderea jgheabului de căpriori.
Platbanda se taie, după care se îndoaie sub forma unui cârlig.
La locuinţa clientului se fixează cârligele de susţinere pe căpriori. Se trece apoi
la montarea bucăţilor de jgheab, se montează şi burlanele pentru a forma un „S”
şi a suplini ieşirea acoperişului. La capătul „S”-ului fixat pe căpriori se fixează un
colier pentru a evita alunecarea. Deşi aparent jgheaburile şi burlanele sunt uşor
de cofecţionat, meşteşugarul are nevoie de foarte multe date tehnice la instalarea
6 Unele surse bibliografice afirmă că meseria de tinichigiu este de dată recentă: dacă la unii autori aceasta apare după dezrobire (Grigore, Sarău, 2006), alţii o situează mai precis la începutul anilor ‘60. Ar fi vorba aici mai puţin de o meserie tradiţională, cât de o „tradiţie inventată”; se pare că cei mai bătrâni meseriaşi au preluat meşteşugul de la vechii lor patroni sau de la cunoştinţe sau prieteni printre populaţia neromă (Olivera, 2009)
Pentru confecţionarea
și montarea a 50 m liniari de jgheaburi,
meşteşugarul are nevoie de două-
trei zile.
TINICHIGIII
31 ROMANOBUTIQ
lor pe casă sau pe grajduri. În plus, trebuie respectate regulile impuse de dilatare şi contractare, ceea ce
necesită cunoștinţe de fizică nu tocmai la îndemâna oricui.
Durata estimată pentru confecţionarea unui făraş este de zece minute la meşterii din Fizeşu Gherlii.
Meşteşugarul începe prin a tăia cu foarfeca din bucata de tablă o parte dreptunghiulară din care
decupează apoi o bucată destinată pentru confecţionarea cozii. Apoi se îndreaptă marginile prin tăiere.
În urmă cu 10 ani, uneori pentru perioade între câteva săptămâni și câteva luni, pe perioada verii,
meşteşugarii din Fizeşu Gherlii se deplasau, singuri ori împreună cu familia, pentru vânzarea produselor,
iniţierea comenzilor sau executarea la domiciliul clientului a diferite comenzi primite anterior, în special
pentru confecţionarea şi montarea jgheaburilor. Aceste lucrări nu durau mult, iar meşterii plecau cu materia
primă la ei. Alteori onorau şi comenzi de reparaţii pentru produse vechi.
Obiceiul de a lucra la domiciliul clientului, pe comandă, a dispărut. Ceea ce a pus capăt acestui stil de
viaţă a fost obligaţia de a avea autorizaţie pe baza căreia să te deplasezi şi să vinzi marfă ambulant.
Teama de amenzi i-a determinat pe mulţi meşteşugari să nu declare munca pe care o fac şi astfel, să nu
se mai deplaseze. Bunurile transportate de tinichigiii din Fizeșu Gherlii la târguri în afara localităţii erau,
aşadar, oalele, cazanele, tipsiile, pâlniile, făraşele. Aceste categorii de bunuri se mai transportau şi în spate
TINICHIGIII
32ROMANOBUTIQ
pentru pieţele din apropierea localitaţii şi în localitate. Cererea mare
de jgheaburi era în perioada primavară–vară. Deplasarea în alte sate
era însoţită de strigarea mărfii: „Mergeam prin sat şi strigam: hai la
coveţi, hai la oale, tăpsii avem”.
Meşteşugarii consideră aproape în unanimitate că un bun mod de
promovare este prin clienţi satisfăcuţi de prestaţia lor: „Aici în sat am
am făcut la cineva o sobă aşa faină şi mergeu femeile: cine ţi-o făcut-o?
Marin – şi-l trimeteau la noi... aşa ştiu oamenii de Marin în sat. [...]
Veneau şi oameni noi, ştii cum îi aicea, dacă ai făcut un lucru bun şi
o sobă şi o văzut că a ars bine: măi ce arde cuptoru ăsta, cine ţi l-o
făcut? Se cocea prăjitură şi pâinea în ler. Mă ce arde şi ce pâine bună
o facut... şi aşa mergea reclama, mă uite ăla, ăla l-o făcut bine, ăla nu
l-o făcut bine. Ştii cum îs oamenii când zic: ăla lucră bine”.Calitatea proastă a produselor din comerţ îi face pe tinichigiii de la
Crăciunești să nu se teamă de concurenţa burlanelor și a jgheaburilor
de pe piaţă, de obicei din plastic, fiindcă ei, la acelaşi preţ cu al
TINICHIGIII
„Aşa m-am pomenit
cu această meserie. Lângă un gard sau în curte la cineva, pe sculele unde
lucra tata, am învăţat să lucrez şi eu. Prima dată am stricat, mi-aduc aminte că am luat o palmă de la
tata. Pe urmă mi-a arătat, m-a îndrumat. A fost greu până am
făcut prima oală şi dup-aia, câte puţin, câte puţin, am ajuns la
40 de ani de meserie.” (R., Fizeșu Gherlii)
33 ROMANOBUTIQ
acestora, asigură şi montajul, cele din tablă fiind în plus „de
100 de ori mai rezistente” în comparaţie cu cele din plastic.
Transmiterea meseriei se realizează adeseori în mod practic,
„făcând”. La tinichigiii din Fizeşu Gherlii, meseria se învăţa
de la părinţi, bunici sau unchi, fără ore speciale de predare,
direct în timpul confecţionării anumitor lucrări, obiecte, atât
acasă, cât şi în timpul deplasărilor în alte localităţi, la târguri.
Copiii învaţă stând lângă părinţi şi primind atribuţii practice:
de exemplu, să aducă o piesă oarecare – moment în care
învaţă denumirea ei; să pună două piese una peste alta şi
să ţină de ele – moment în care învaţă denumirea acelei
etape din procesul de fabricare. Copiii sunt îndemnaţi să
înveţe meserie pentru a-şi putea câştiga existenţa prin muncă
cinstită: „să-ţi câştigi pita”, „să fiţi oameni cinstiţi”, ceea ce
este perceput ca fiind foarte important.
„Oamenii erau la fiecare casă,
oameni bogaţi… făceam cazan de ţuică, făceam căldări, făceam reparaţii la oameni…
Mergeam înainte la Mureş şi reparam la oameni mari oalele, acolo pe loc le
făceam. Reparam oalele, crătiţele pentru doamnele mari de la oraş […] Făcute tot
de romi. Una nouă era scumpă şi mai bine ieşeau cu o reparaţie. [...] Mai înainte, nu era aşa cum crezi dumneata, sculele pe spate şi mergeam la oraş pe stradă. La fiecare stradă, întrebam: aveţi ceva de reparat, doamna? […] În vremea lui
Ceauşescu, ca gabori, căştigam ceva, ştia lumea… acuma, s-a
schimbat.” (Meșteșugar, Crăciunești)
TINICHIGIII
34ROMANOBUTIQ
34ROMANOBUTIQ
Standardul ocupaţional de “bijutier
metale preţioase” este încadrat în lista oficială a ocupaţiilor
din România (COR).
35 ROMANOBUTIQ
ArgintariiPovestea meşteşugarilor romi
Sursele bibliografice îi menţionează sub denumirea de zlătari sau inelari, proveniţi din robi domneşti
nomazi7.
Adeseori percepuţi ca meseriaşi de înaltă clasă, despre argintari se spune că ar fi constituit pe vremuri
elita neamurilor voiajoare. În India, precum şi la începuturile lor pe pământ european, îi aveau ca sursă
de aprovizionare directă pe coetnicii lor aurari care adunau materialul preţios din nisipurile şi aluviunile
apelor.
Singura comunitate de argintari pe care o avem în vedere pe parcursul lucrării se localizează în
București. Neamul romilor argintari tradiţionali e bine reprezentat în municipiul Alexandria, în zona
Ialomiţa, mai intens în oraşul Ţăndărei, în zona Bucureşti şi Ilfov (mai puţin) şi foarte puţin în Tulcea.
Estimativ, aşa cum ne informează unii membri ai acestui neam, numărul familiior care îl alcătuiesc în
prezent este de aproximativ o mie.
Specificul argintarilor este prelucrarea materialelor preţioase (aurul, platina şi argintul) sau înlocuitoarele
acestora, din care confecţionează bijuterii, obiecte de podoabă (inele, cercei, cruciuliţe, brăţări, ace
pentru cravată, broşe, clame de păr, diademe, nasturi, casete, etc.), obiecte de cult (sfeşnice, policandre,
7 Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006, p. 23.
ARGINTARII
„Noi din asta trăim,
trebuie să avem foarte multe la expunere, trebuie să avem un panou foarte frumos
de expunere unde mergem care să atragă, logic, asta e şi ideea. Să
ai marfă foarte multă, lucrată de tine însuţi, să atragi, să lucrezi pe loc în faţa clientului; şi asta contează foarte mult, ai o credibilitate foarte mare, faptul că
lucrezi. Practic lucrezi acolo, teoria se vede pentru că se vede ce faci.
Oamenii ne văd şi din asta trăim, ne creştem copiii.”
(E.P., București)
36ROMANOBUTIQ
icoane, rame pentru icoane, clopote şi clopoţei, candele, cădelniţe, cruci, etc.),
precum şi obiecte de artă decorativă (tacâmuri, veselă, încrucişări de arme) sau
elemente pentru producţia de carte (legături, încrucişări).
De multe ori există ideea că practicarea unui anumit meşteşug a adus cu sine anumite
caracteristici. De exemplu, argintarii din Bucureşti avuţi în vedere în această lucrare
povestesc cum ei sunt „mai maleabili, mai liniştiţi” ca alte neamuri de romi care au
desfăşurat activităţi ce nu implică deplasări multiple, deoarece meşterii argintari „au
umblat toată viaţa lor” şi ştiu cum să ia contactul şi cu majoritarii şi cu minoritarii.
Cel mai des se lucrează cu argintul, alama, alpacaua și cuprul. Acestea sunt fie
procurate de la târgurile vechi din capitală şi ţară, fie de la clienţi care mai plătesc
apoi doar manopera pentru noile obiecte obţinute: „Oamenii plătesc manopera
pentru că este logic, eu am lucrat la acel obiect şi îmi dă la schimb rupturi, fel şi fel de
obiecte din argint, le topim şi le refacem”.
Uneltele argintarilor sunt: nicovala, ciocanul, foarfeca, cleştele, penseta, lampa
de sudat, pila. Cei mai mulţi dintre ei își fabrică obiectele acasă, dar argintarii din
București dispun şi de un atelier, aparţinând mai multor persoane, unde se întâlnesc
mai mulţi meşteşugari argintari, când este nevoie, dacă au ceva mai complex de
realizat şi acasă nu le este uşor să înfăptuiască sau să finalizeze produsul.
Procesul de fabricare a obiectelor începe cu strângerea materialului și apoi cu
topirea acestuia. După ce e topit, metalul se toarnă sau se lucrează manual, se mai
ajustează, se bate cu ciocanul, se întinde, decupează, sculptează, după aceea are
loc gravarea, lustruirea şi produsul este adus la formă finală.
Argintarii spun că produc în jur de 500-600 produse pe lună, cu tot cu comenzi, dar
principiul este ca, alături de producerea „live”, stocul să fie consistent și, prin asta,
convingător.
Argintarii, ca și alte categorii de meșteșugari tradiţionali, sunt conștienţi că performarea
procesului de producţie în faţa unui public potenţial cumpărător are o contribuţie în
sporirea valorii produsului final, nu doar în sens economic, ci și cultural. Alături de
ideea de unicitate a produselor, spectacolul fabricării este o „marfă” în sine care face
diferenţa dintre bijuteriile argintarilor, realizate „live”, și bijuteriile produse în masă,
disponibile în magazine.
ARGINTARII
37 ROMANOBUTIQ
În lipsa unor puncte fixe unde să-şi vândă marfa în oraş, piaţa alternativă o
reprezintă târgurile, dar participarea la acestea sau informaţia cu privire la
organizarea lor nu le este întotdeauna accesibilă.
Pentru ca generaţiile tinere să fie atrase de perpetuarea meşteşugului,
este necesar să existe credinţa că practicarea lui este rentabilă. Ca să
se asigure că şi tinerii vor practica argintăria, meşterii trebuie să le facă
dovada acestora că le este cu putinţă să trăiască din meserie; altfel ei se
vor orienta în altă direcţie: „Dacă eu nu îi fac dovada că din meseria asta
care o practic, nu îi fac dovada că am progres economic, că poate să
supravieţuiască, dacă eu nu-i fac dovada asta el cum să mai ia meşteşugul
ăsta, copilul meu nu îl mai ia şi atunci se orientează în altă direcţie.”
Am întâlnit un meșter care era mândru de cele două fiice ale sale și ne-a
povestit cum își ajută părinţii la vânzarea bijuteriilor. „Sunt studente la drept”,
a adăugat el.Scanează şi află mai multe aici:
ARGINTARII
„Nouă nu ne trebuie
bani, [...] noi nu le-am cerut şi nu le cer, decât să mă ajute să îmi organizez
săptămânal târgurile pentru meşterii mei. Nici asta nu am cerut degeaba, nu cerşesc, că
dacă cerşeam ajungeam în Franţa, eram acolo.”
(I.C., București)
38ROMANOBUTIQ
CărămidariiPovestea meşteşugarilor romi
În măsura în care meşteşugul fabricării de cărămidă este unul sezonier, practicat doar
pe timp de vară, şi în lumina faptului că statutul social al cărămidarilor este perceput ca
inferior chiar de către unii meşteri din alte arii ocupaţionale, este posibil ca aceştia să mute
accentul de la faptul că se ocupă cu fabricarea cărămizilor, preferând să sublinieze alte
meşteşuguri pe care le practică: împletitul răchitei, fabricarea rogojinilor sau a produselor
din lemn, fierăritul, lăutăria.
Accesul la materia primă este una dintre cele mai importante probleme în calea practicării
cărămidăritului. Pământul este pentru cărămidari şi materie primă şi spaţiu de activitate,
nemaivorbind de faptul că e nevoie de un anumit tip de pământ pentru a face cărămizi
bune: „Un pământ bine ales, nu se face cărămida din orice... se face numai din pământ
bine ales, pământul vârstat galben cu negru”.
Lipsa accesului la materia primă se explică în primul rând prin faptul că terenurile folosite
până acum douăzeci de ani ca „ale nimănui” sau ca terenuri obștești, comune, au făcut
între timp obiectul retrocedărilor de terenuri, devenind astfel proprietatea cuiva. Rădăcina
acestei situaţii se găsește, la rândul ei, în faptul că nici înainte de colectivizare romii nu
deţineau pământ, prin urmare retrocedările i-au privit în mică măsură. Așadar, dacă în
primii ani ulteriori revoluţiei din 1989 mai exista posibilitatea de a săpa gropi în spaţiul
perceput ca fiind comun, al satului, odată cu retrocedarea terenurilor, meşterii cărămidari
au fost puşi în situaţia de a nu mai putea procura pământul necesar producţiei decât de
pe propriile terenuri (ceea ce este practic imposibil în condiţiile limitării acestora la câţiva
metri pătraţi de curte). Chiar şi în cazul deţinerii unei suprafeţe mai mari de teren, folosirea
acesteia pentru procurarea pământului nu este o strategie viabilă pe termen lung, săparea
unei gropi îngustând suprafaţa rămasă pentru uscarea cărămizilor. Alte modalităţi de a
procura pământ includ cumpărarea de la cei care lucrează în construcţii sau săparea de
gropi noaptea, la marginea satului.
Dacă fac gropi în curtea proprie, pământul este transportat cu ajutorului roabei şi al găleţilor
până la locul unde se prepară. Însă dacă îşi permit, meșterii pot cumpăra pământul cu 100-
CĂRĂMIDARII
39 ROMANOBUTIQ
200 lei pe rabă, în funcţie de gabarit. Cantitatea de pământ dintr-o rabă ajunge
pentru fabricarea a aproximativ 25.000-30.000 de bucăţi de cărămizi subţiri sau
a 12.000-15.000 de bucăţi de cărămizi groase pentru construcţii. Pământul este
adus cu ajutorul căruţelor sau al maşinilor. În cazul în care nu au mijloc de transport
personal, atunci serviciul se plăteşte în bani sau printr-o favoare.
În producerea cărămizilor mai este nevoie de o sursă de apă, pentru procesul de
producţie fiind nevoie de cantităţi mari. De cele mai multe ori se alege săparea
unei fântâni lângă locul de muncă, dar mai există şi soluţii alternative cum ar fi
transportarea apei de la râu, în butoaie, cu căruţa. În producerea de cărămizi
există o anumită proporţie între necesarul de pământ, nisip şi apă.
Tot ca materie primă se foloseşte şi nisipul, în special pentru „tapetarea” formelor
în care se modelează cărămida. Cărămidarii din Vipereşti îşi iau nisipul din albia
râului Buzău, fără a exista angajamente formale cu autorităţile pentru exploatarea
acestei resurse. Există şi posibilitatea de a-l cumpăra de la depozitele de construcţii,
plătind totodată şi transportul realizat de cei de la depozit.
CĂRĂMIDARII
Până la vânzare, cărămizile trec prin nouă etape
40ROMANOBUTIQ
Un alt element important este combustibilul folosit la arderea cărămizilor, preferabilă fiind utilizarea
cărbunilor. În prezent, resursele economice modeste implicate în producţie fac imposibilă achiziţionarea
acestora, preferându-se folosirea lemnului care poate fi procurat mai ieftin. Colectarea de resturi de lemn
rămase în urma exploatării pădurilor este o practică ce, deşi ilegală, de obicei este tolerată de autorităţi.
De asemenea, în procesul muncii lor cărămidarii mai au nevoie de scândură şi cuie pentru a fabrica uneltele
necesare amestecării materialelor.
Fabricarea cărămizilor nu se poate realiza decât pe timp de vreme caldă, de undeva din luna mai până în
septembrie, iar vânzarea se face cu precădere vara și toamna.
Cărămidarii din Roseţi disting două tipuri de cărămidă tradiţională „ţigănească”: cea realizată la masă
şi cea realizată la groapă. Ambele moduri de producţie sunt transmise „din moşi strămoşi”, însă diferă în
funcţie de cum se produc. Astfel, cea realizată la masă este des folosită în Roseţi şi este mai modernă, aşa
cum o numeşte un interlocutor, deoarece nu stau mult timp cu picioarele în apă şi folosesc nisipul pentru a
evita lipirea pământului de tipar. În Spanţov8 şi spre Olteniţa, spun meşterii din Roseţi, se produc cărămizi
„de apă”: cărămidarii din Spanţov bagă tiparul în apă şi apoi o aruncă de sus, când vor să o toarne.
8 Localitate din judeţul Călăraşi.
CĂRĂMIDARII
40ROMANOBUTIQ
41 ROMANOBUTIQ
Cărămidarii din Roseţi recurgeau până acum câţiva ani la mai multe modalităţi de a vinde cărămida:
deplasarea cu căruţele în localităţile din judeţ pe o distanţă de 30 de kilometri împrejurul localităţii
Roseţi, aşteptând să vină clientul în faţa porţii, deplasându-se cu căruţa sau cu maşina sâmbăta şi
duminica dimineaţa la obor în Călăraşi sau vânzând cărămida la diferite depozite. Însă în momentul
actual, ca urmare a condiţionării circulării pe drumurile publice a căruţelor, deplasările în localităţile
învecinate s-au diminuat considerabil. Deplasarea la obor, la rândul ei, nu este rentabilă pentru că nu
aduce vânzări mari. Așa se face că actualmente majoritatea meşterilor vând cărămida la poartă.
Cărămizile trec prin nouă etape până ajung la vânzare, iar timpul alocat confecţionării cărămizilor
variază în funcţie de numărul de cărămizi pe care meşterul şi le propune să le producă şi de dispoziţia
acestuia. Astfel, 1.000 de cărămizi pot fi făcute în patru-cinci ore, însă poţi ajunge să le faci şi-n opt ore,
„dacă nu ai chef să faci prea multe şi o laşi pe soţie să termine”.
Prima etapă constă în săparea unei gropi pentru a scoate pământ. Iniţial meşterii se gândesc cât de
mare trebuie să fie groapa, ca să le ajungă pământul pentru numărul de cărămizi pe care îşi propun
să-l facă. Se ia pământul din groapă cu cazmaua, iar în urma meşterului mai vine o persoană cu lopata
să adune şi să răzuie. Pregătirea pământului se face în seara dinaintea turnării cărămizilor pentru că
pământul „dospeşte” până a doua zi.
În cea de-a doua etapă se formează câteva grămăjoare de pământ şi cu ajutorul sapei se adună
pământul sub forma unei farfurii cu marginile în sus, exact cum se face când se pregăteşte mortarul.
Apoi aduc apă cu găleata de la puţ, fântână sau gârlă ori bagă un furtun în mijlocul grămăjoarei de
pământ. Trebuie să se înmoaie bine pământul. Apoi cu sapa se încearcă pământul, pentru a vedea
dacă s-a udat peste tot. Dacă nu este destul de umed, se mai adaugă apă. După aceea se ia la săpat
bine mijlocul grămăjoarei de pământ, ca şi cum s-ar frământa pâinea, până ajunge la consistenţa unei
paste.
În cea de-a treia etapă se amestecă marginile cu mijlocul grămăjoarei de pământ. După ce se amestecă
bine, se adaugă o găleată cu apă ca să se ude tot. Aşteaptă puţin să tragă şi îl iau iar la săpat. Se
încearcă spargerea bolovanilor cu muchia săpii. Şi după ce a fost amestecat bine, se aşează compoziţia
precum cea de la mortar, adică se împinge spre centru şi se încearcă lipirea pământului. Această
nivelare se realizează cu partea exterioară a sapei care a fost în prealabil udată.
Cărămidarii din Curcani realizează etapa frământării nu doar cu sapa, ci şi cu picioarele – o persoană
„calcă” continuu pământul umed: „Îl faci cu picioarele, intri în pământ aşa şi-l tragi cu sapa, îl înmoi, îl
tragi cu sapa, îl ameţeşti ca pe o cocă, da' numai că-l faci cu picioarele...”.
CĂRĂMIDARII
42ROMANOBUTIQ
Cea de-a patra etapă începe de la ora 5:00-6:00 dimineaţa şi constă în
aducerea nisipului şi formarea unei grămăjoare, după care se umple masa cu
pământ, astfel încât să rămână colţurile libere.
În următoarea etapă, a cincea, se bagă tiparele în apă, ca să se spele în interior
şi în exterior, apoi se freacă cu nisip, adică „se sărează”. Apoi se pregăteşte aria.
Se nivelează pământul, se presară nisip şi apoi se uniformizează nisipul pe arie cu
ajutorul razei.
Mai apoi, în a şasea etapă, se aşează pe colţ tiparul şi se umple cu pământ, se
nivelează pământul din tipare cu o riglă din metal, se duce tiparul pe arie şi se
toarnă cărămida. Activitatea de umplere a tiparelor se reia după fiecare turnare.
Dacă lucrează în echipă, se grăbesc unul pe altul. Până la ora 12:00-13:00, se
termină de turnat şi apoi se lasă cărămizile la soare ca să se usuce.
Cea de-a şaptea etapă este reprezentată de uscarea cărămizilor, care poate dura
de la câteva ore la câteva zile în funcţie de condiţiile meteo. Pentru a observa dacă
o cărămidă este uscată bine, se pune pe muchia mesei şi se loveşte cu palma. Dacă
ţine, înseamnă că e uscată bine.
După ce se usucă toate cărămizile, în cea de-a opta etapă, se strâng de pe arie şi
se formează un „banchet”, adică se pun trei cărămizi sub forma unui „N”. Dacă
se preconizează vreme ploioasă, cărămizile se acoperă cu o folie, un celofan.
Cărămizile se usucă în 10-20 de zile şi apoi se pun la cuptor.
În cea de-a noua etapă se construieşte cuptorul şi se aşează cărămizile sub formă
de “N”, ca la banchet. Cuptorul se face de patru rânduri înălţime, cu un şanţ dintr-o
parte a cuptorului în celălalt capăt, pe centru, prin care să treacă aerul şi să se facă
tiraj. Cărbunii se pun în şanţ. Zidul cuptorului este făcut din cărămizile care n-au ieşit
bine şi se lipeşte cu nisip, pământ şi paie. Acest strat poartă denumirea de „cămaşă”
şi are rolul să izoleze focul. Când focul a ajuns la jumătate de metru, se astupă
găurile. Dacă începe să iasă abur şi nu mai iese deloc fum, iar cuptorul s-a ars la
suprafaţă, cărămizile se mai lasă timp de 10 zile să se coacă.
Ei produc atâta cărămidă câtă estimează că se va cere toamna, în funcţie de
experienţa din anii trecuţi, numai că vânzările din ultimii ani nu le permit să aibă
CĂRĂMIDARII
Prin lovirea a două cărămizi, meșterul verifică foarte ușor calitatea acestora, prin sunetul astfel
produs.
43 ROMANOBUTIQ
aşteptări prea mari. Cei care au posibilitatea de a se deplasa şi în alte localităţi fac
mai multă cărămidă, între 10.000 şi 25.000 de bucăţi. Cei care vând cărămidă doar
la poartă, produc în medie 2.000-6.000 de bucăţi pe care le aşază în faţa porţii, în
aşteptarea cumpărătorilor. Preţul unei cărămizi este negociabil şi variază între 0,3 lei
şi 0,5 lei, în funţie de sezon și de locul vânzării.
Meşteşugul cărămidarilor se bucura de mare căutare în perioada comunismului, ca
urmare a cererii de cărămidă din partea IAS-urilor şi a CAP-urilor pentru construirea
magaziilor de cereale, a grajdurilor de animale şi a halelor pentru vaci, viţei, cai şi oi.
Aceste instituţii contractau meşteri pentru a produce cărămidă. Scopul producerii nu
era, aşadar, de vânzare, ci de construcţie. Meşterii erau contractaţi vara. Cărămidarii
din Roseţi relatează că la un CAP lucrau cam 20-30 de familii, ca să producă cât
mai multă cărămidă, astfel încât construcţia să se ridice rapid. Ei lucrau în echipe
de câte 5-6 familii. Mai exact, pleca unul dintre ei care se angaja să facă 200.000
de cărămizi. El ştia că poate să facă doar 50.000 de cărămizi pe durata stabilită,
aşa că îşi chema ajutoare din familie sau dintre vecini. Deplasările se făceau atât
CĂRĂMIDARII
44ROMANOBUTIQ
în interiorul judeţului, cât şi în afară, în funcţie de unde era amplasat
CAP-ul sau IAS-ul care îi contractase. Astfel, pe timp de vară, din mai
până-n septembrie, meşterii cărămidari îşi părăseau gospodăriile,
împreună cu familia, şi se aşezau în locuinţe temporare în noua locaţie,
de preferinţă în apropierea unei surse de apă. Cei mai mulţi veneau cu
tot cu animalele domestice pe care le lăsau libere pe pajişte, iar pentru
aprovizionare luau de la IAS-uri sau CAP-uri carne, fructe, legume şi
cereale care se scădeau la sfârşit de lună din banii pe care îi primeau
pe cărămizi.
Pentru meșteșugul cărămidăriei este necesară munca într-o echipă de
cel puţin doi membri (unul în groapa cu pământ, iar altul „la mal”,
aşezând pământul în formele pentru cărămidă). Așadar, există o
diviziune clară a muncii între sexe, iar transmiterea meşteşugului se face
atât pe linie paternă, cât şi maternă. Astfel, tatăl transmite fiului său
partea cea mai grea din punct de vedere al efortului fizic, iar mama,
CĂRĂMIDARII
„Da, noi am zis că fata noastră să meargă la şcoală. Am ţinut tare la asta, că altfel nu se putea. Că ştiţi cum am ţinut-o în şcoală? Făceam nuci toată iarna, că şi-acum îmi aduc aminte. Nu mai puteam,
mă durea mâinile de plângeam, plângeam şi făceam nuci, aşa
toată iarna, plângeam şi făceam nuci.” (Cărămidar, Roseţi)
45 ROMANOBUTIQ
fiicei sale, partea considerată a fi mai uşoară: „De la
tată la fiu, de la mamă la fiică. Sunt două procese
diferite. Ce face bărbatul lasă băiatului, ce face mama
lasă mai departe fetei pentru că bărbatul se ocupă cu
preparatul pământului, tocat, udat, mestecat şi pregătit
pentru tipar, iar mama îl face, îl porţionează şi îl face
pe arie. Şi asta e treaba femeilor, sus pe mal, şi treaba
bărbatului e jos în groapă. Munca cea grea e jos,
munca cea uşoară sus, în ghilimele spus, că e grea şi
aia şi aia”.
Meseria de cărămidar este considerată de intervievaţi
drept o meserie foarte grea ce presupune un efort fizic
mare, dar şi lucru în condiţii grele, în noroi şi apă până
la glezne. Nu e de mirare că mulţi meșteri cărămidari
doresc un alt viitor pentru copiii lor. Cărămidarii din
Roseţi, asociind cărămida cu mizeria, murdăria, îşi
doresc un nivel de educaţie mai ridicat pentru copiii
lor, pentru ca aceştia să se îndrepte către altă profesie,
dat fiind că atunci „eşti şi mai văzut şi cu bani mai
mulţi şi mai curat”. În toate comunităţile de cărămidari
se regăseşte ideea potrivit căreia se preferă ca tinerii
să nu practice meseria ca sursă principală de venit, ci
ca mod de a-şi procura un supliment „în timpul liber”
pentru că veniturile obţinute din cărămidărie nu sunt
suficiente pentru asigurarea mijloacelor de trai ale
familiei.
Lipsa profitabilităţii meşteşugului, dificultăţile de ordin
practic, neputinţa de a face faţă produselor concurente
şi de a se adapta la economia de piaţă, îmbinate cu
perspectiva sumbră asupra viitorului, i-au făcut pe mulţi
meşteşugari să renunţe la practicarea meseriei.
CĂRĂMIDARII
Sunt ţigan cărămidarSunt ţigan şi mândru suntŞi dacă muncesc murdar
Nu merg cu capul în pământN-am de ce să fiu ruşinatÎn ochi pot privi pe oricine
Că am sufletul curat De nimeni nu mi-e ruşine
(Luţă Vasile, cărămidar din Roseţi și poet pe timp de iarnă)
46ROMANOBUTIQ
Meșterii rudari prelucrează lemnul, producând de obicei blide, farfurii, scafe, ceauce, doniţe,
maiuri de bătut rufe, coveţi, lingur, cupe, platouri, piese de mobilier (cufere, mese, scaune, dulapuri,
leagăne).
Unii dintre rudari au constituit un caz aparte pentru etnografi, în mare parte ca urmare a propriului
discurs identitar, multe comunităţi insistând că nu au origini comune cu romii, ci că sunt descendenţii
direcţi ai dacilor liberi. Unii autori se opun acestei teorii, aducând o serie de argumente în acest sens.
În primul rând, faptul că au renunţat la limba romani ar avea drept cauză meşteşugul care i-a izolat
pe rudari între păstorii şi ciobanii români. De asemenea, pe teritoriul României ar exista o serie de
RudariiPovestea meşteşugarilor romi
RUDARII
47 ROMANOBUTIQ
comunităţi compacte care mai păstrează încă limba romani. În al doilea
rând, izolarea de celelalte comunităţi rome şi traiul dus în pădurile din
amontele râurilor i-ar fi determinat pe rudarii foști aurari să adopte tradiţiile
şi obiceiurile populaţiilor autohtone de contact, de la care au împrumutat
specificul cultural.
Unii rudarii se percep ca fiind exponenţii ţăranului român autentic,
„tradiţional”. În opinia meșteșugarilor din Băbeni, rudăria porneşte de la
nevoile tradiţionale ale ţăranului: „Meseria noastră este legată numai de
vatra caldă a ţăranului român”. Ei se delimitează de alte neamuri de romi
prin faptul că nu vorbesc limba romani, iar un alt element definitoriu la care
se raportează rudarii este portul tradiţional, care diferă de portul asociat
cu romii. Cămaşa albă şi iţarii sunt evidenţiaţi ca port specific, punându-se
accentul pe continuitatea folosirii acestuia, chiar dacă în prezent nu se mai
poartă din cauza unor considerente practice: „Aşa se îmbrăca şi tatăl meu,
cu cămaşă albă, ţesută, cu iţari. Şi toţi din neam au purtat aşa, şi eu am
purtat. [...] Mai rar acuma, nu se mai găsesc, pânza e greu de făcut, noi
am mai îmbătrânit... Dar când mergem la târguri, atunci da... ăsta e portul
nostru şi cu el ne-am născut, cu el o să murim”.
Rudarii prelucrează în mod tradiţional lemnul, cu care și-au creat o legătură
cu totul aparte; unii meșteri susţin chiar că termenul de „rudar” vine de la
faptul că ei sunt „înrudiţi cu lemnul”. Chiar dacă această concepţie este
eronată din punct de vedere lingvistic, ea trădează modul în care rudarii se
percep pe ei înșiși în relaţie cu lemnul: o rudă a lemnului, pe care îl cunosc
și care se lasă cunoscut de ei: „Lemnul se ascunde. Trebuie să ştii unde să îl
cauţi, dar pentru asta trebuie să îl cunoşti”.
Accesul la lemn a constituit o problemă pentru rudari încă de pe vremea
comunismului, când ei adunau lemnul din pădurile statului cu riscul confiscării
acestuia. Mulţi rudari s-au reorientat profesional încă din perioada regimului
socialist şi au pierdut astfel tradiţia meşteşugului: „Nu au mai avut acces la
muncile lor, la activitaţile lor tradiţionale, nemaicautându-se lingurile, fusele
şi copăile pentru că au apărut aceste obiecte din aluminiu, inox, tablă. Ei
RUDARII
„Noi, rudarii, suntem foarte harnici. Noi, pe ce punem mâna,
facem. Şi porumb, şi lemn, şi prin casă, noi de toate facem. La noi nu există scandaluri, furturi, nu există aşa ceva.”
(N.D., Băbeni)
48ROMANOBUTIQ
au fost obligaţi să se reconvertească în meserie şi în ultima perioadă a comunismului, din câte mi-aduc eu
aminte, se ocupau doar cu vânzarea lemnului”, povestește un lider rom din zona Olteniei.
În localitatea Băbeni din judeţul Vâlcea se găsește lemn de esenţă moale, dat fiind că este situată într-o
zonă de luncă. În prezent, însă, meşterii întâmpină dificultăţi în a găsi materia primă necesară pentru a
produce obiectele din lemn pentru că lemnul care creşte acum în zona Băbeni este prea tânăr pentru a
putea fi folosit: „Da’ se găseşte foarte greu acuma în judeţul Vâlcea. Şi trebuie să-l aducem de prin Argeş,
de prin alte judeţe”.
Pentru lucrul în lemn sunt preferate esenţele moi de lemn pentru a evita aplicarea unor proceduri suplimentare
în tratarea acestuia pe care unii meşteri nu le cunosc sau pentru care nu au instrumentele potrivite. Astfel,
meşterii preferă lemnul de salcie sau de salcie roşie, paltin, carpen, plop, plop canadian, cireş, fag, frasin.
În alegerea lemnului, rudarii selectează, în special, lemn de culoare albă, un element păstrat din tradiţie.
Meşteşugarii mai vârstnici preferă să lucreze numai cu salcie roşie, lemn pe care îl consideră sfânt, fiind
„copacul lângă care Maica Domnului s-a dus şi şi-a plâns lacrimile”.
RUDARII
În trecut, tăierea lemnului era precedată de ritualul de
îngenunchere și rugăciune pentru iertarea meșterului care tăia copacul.
”Aşa făceau oamenii. Se duceau, îngenuncheau lângă lemn şi uneori
plângeau. Cu lemnul nu e de joacă. El e viu ca şi noi şi dacă nu încerci să îl îmbunezi atunci când îl tai, e degeaba. Apoi nu se
lasă lucrat”. (S.D., Băbeni)
49 ROMANOBUTIQ
Aducerea lemnului reprezintă ea însăşi o problemă. Distanţele mari pe care trebuie să le parcurgă pentru
a găsi lemnul de care au nevoie, preţul ridicat al acestuia, dar şi lipsa mijloacelor pentru a-l transporta sunt
principalele probleme cu care se confruntă rudarii în găsirea şi aducerea lemnului. Pentru că foarte puţini din
localitate au maşini pentru a transporta lemnul, localnicii sunt nevoiţi să închirieze mijloacele de transport.
Instrumentele pe care rudarii le folosesc pentru prelucrarea lemnului sunt cele tradiţionale, „dacice”, după
cum subliniază ei în cele mai multe dintre cazuri: topor, bardă, teslă, cuţitoaie/mezdrea, scoabă, cuţite sau
instrumente mai puţin folosite în prezent, capră (compas pentru trasarea liniilor curbe), florar şi horj (instrumente
pentru ornamentare). În foarte puţine dintre cazuri tehnica modernă este considerată utilă în prelucrarea
lemnului. Strungul de lemn și maşinile de multiplicat nu sunt instrumente tradiţionale şi sunt acceptate rar de
către rudari. Abricht-ul este singurul care este folosit pentru degroşarea semifinită a lemnului.
Deşi ar exista posibilitatea prelucrării unor piese la strungul de lemn, unii rudarii refuză să-şi modernizeze
mijloacele de producţie pentru că s-ar desprinde de tradiţia dacică în care sunt utilizate doar instrumente
simple, rudimentare, din metal şi cozi din lemn: „Totul se face cu instrumente dacice, nu se folosesc utilaje.
De când ne ştim, noi numai cu astea am lucrat. Totul se face manual. Numai manual. Se dă cu tesla, apoi cu
barda pe spate, se ia în interior cu scoaba... avem şi o cuţitoaie... Apoi femeile le finisează, le freacă. E greu
şi ce fac femeile”.
Pentru respectarea tuturor fazelor este nevoie de o perioadă de aproximativ 3-4 luni. O condiţie esenţială
pentru calitatea obiectelor produse este ca lemnul să fie uscat: „Dacă nu e uscat, lemnul trăieşte. Mai trăieşte
o perioadă, îşi absoarbe din atmosferă umiditate, folosindu-l îşi ia grăsimi, revine la viaţă. Îşi schimbă forma,
se crapă”.
RUDARII
50ROMANOBUTIQ
Pentru uscarea lemnului, mai ales iarna, rudarii folosesc afumarea.
Lemnul este uscat la fum cald, nu direct la foc pentru a nu-şi
modifica proprietăţile. Odată uscat prin afumare, lemnul de lucru
se ciopleşte pe lungime cu securea, se curăţă şi se uniformizează
cu barda şi apoi se netezeşte cu mezdreaua sau cu cuţitoaia.
Deși sunt de părere că meseria lor e frumoasă și nobilă, rudarii
nu exclud faptul că este și dificilă: „Munca în lemn e titanică, e
foarte grea... e cea mai grea... De asta se şi spune că cei care
lucrează cu unelte care au coada de lemn au cea mai grea
muncă”.
Rudarii își vând în general produsele în târgurile și bâlciurile care
sunt organizate de câteva ori pe lună, mai puţin în sezonul rece
când frecvenţa lor scade. Participarea la aceste evenimente este
pentru rudari şi o ocazie de a se păstra la curent cu produsele
celorlalţi, din alte zone ale ţării şi, eventual, de a împrumuta
modele noi de la aceştia.
În afara târgurilor și a pieţelor, unii dintre rudari au reușit chiar
să pătrundă pe pieţele de export, însă doar accidental și cu un
număr destul de limitat de produse. Acest lucru s-a întâmplat
prin intermediul cunoştinţelor, dar meșterii au întrevăzut cu
această ocazie potenţialul de export pentru obiecte marcate ca
artizanale şi „tradiţionale”, pe o piaţă pe care au depistat gustul
pentru aceste noţiuni: „Noi, dacă am fost în America, a venit o
doamnă care deja avea un magazin cu foarte multe obiecte…
a filmat acolo pe hol şi l-a rugat pe managerul cu care am fost,
l-a rugat să-i ducă o gamă de obiecte de la noi. Şi într-adevar, a
venit: Doamna Lepădatu, vreau să-mi daţi astea pentru doamna
cutare, le duce în America pentru vânzare. Era adresa noastră
pe fiecare obiect. Deja în Anglia am dat la niște oameni care au
mers cu ele, le-au vândut în piaţă”.
Odată cu produsele, se poate exporta, laoadică, și spectacolul
fabricării lor – un semn în plus că e considerat şi de meşteşugari
şi de clienţi o componentă a produsului: „Am fost în Israel acum
trei ani de zile şi au fost oameni care au venit şi au stat lângă noi
RUDARII
„Când spui din suflet şi îţi aminteşti cu plăcere şi vorbeşti despre
viaţa ta şi despre viaţa altuia, nu trebuie să te abaţi de la ce e drept. Nu poţi să te abaţi de la ce e drept, ce e bun, ce îi place lui Dumnezeu...
Atâta timp cât şmechereşti pe altul... Eu vă şmecheresc pe dumneavoastră, dar există acolo
sus cineva care ştie cu siguranţă şi vei plăti la timpul potrivit.” (V.L., Băbeni)
51 ROMANOBUTIQ
trei zile şi s-au uitat cum lucrăm”.
Activitatea tradiţională pe care o desfăşoară rudarii se practică în familie atât de către bărbaţi, cât şi de
femei; uneori chiar şi de către copii.
Pe lângă formarea practică, tehnică, este necesară o formare de tip iniţiatic în deprinderea valorilor binelui şi
dreptăţii, pentru a dobândi curăţenia sufletească necesară practicării meşteşugului. Lemnul fiind considerat
o materie sacră, este necesară înzestrarea meşterului cu esenţa sacră a materiei pe care o modelează.
Întrebaţi despre necesitatea de a poseda anumite abilităţi pentru a deprinde rudăria, meşterii din Băbeni
pun accentul pe faptul că este o meserie transparentă, dar care poate fi asimilată de cei care respectă
anumite standarde: implicare afectivă în prelucrarea lemnului, deprinderi practice şi „curăţenia sufletească”.
Doar persoanele care satisfac toate aceste criterii pot transmite mai departe rudăria. Interesant este că unii
meşteri adaugă la aceste condiţii pe care trebuie să le îndeplinească meşterul rudar şi necesitatea ca acesta
să aibă „sânge vechi”, aluzie la originile presupuse dacice ale rudarilor şi la transmiterea meşteşugului în
interiorul grupului.
Rudarii din Băbeni se confruntă cu lipsa de perspectivă în dezvoltarea şi susţinerea meşteşugului; de aceea,
tinerii meşteşugari din localitate afirmă că sunt „ultima generaţie”, fiind din ce în ce mai convinşi că nu vor
mai exista tineri care să se ocupe cu rudăria. Persoanele active cu vârste între 35 și 40 de ani cred că sunt
Scanează şi află mai multe aici:
ultima generaţie de meşteri, fără speranţa că cei tineri vor duce
mai departe meșteșugul.
Tot aici s-a încercat perpetuarea rudăriei şi transmiterea sa către
generaţiile tinere prin introducerea unor cursuri opţionale de
prelucrare a lemnului la şcoală, la care însă copiii de rudari au
refuzat să se înscrie.
În cazul mai multor comunităţi, se observă astfel cum în
rândul tinerilor s-a produs o schimbare de paradigmă: dacă
bătrânii consideră importantă respectarea tradiţiei rudăriei
şi practicarea acestei meserii ca soluţie unică de susţinere
financiară, tinerii se raportează la rudărie ca la o meserie, fără
a pune accent pe tradiţii, simboluri şi semnificaţii transmise din
generaţie în generaţie. Este o viziune adaptată pieţei libere, în
care memoria gravată în produse e relevantă doar în măsura
în care le poate transforma în marfă de vândut. Necesitatea
supravieţuirii face să treacă pe un loc secundar dimensiunea
culturală a meşteşugului.
RUDARII
„Vremea trece şi oamenii uită, mai ales ăştia
tineri nu mai ţin tradiţiile noastre... Ăsta e păcatul omului cel mai
mare, că uită... Nu prea mai are cine să îl ducă mai departe...
Tineretul vrea altceva, ei vor bani, toţi vrem să trăim şi să avem ce pune pe masă...” (V.L., Băbeni)
52ROMANOBUTIQ
LingurariiPovestea meşteşugarilor romi
Meşteşugul lingurăritului este o subdiviziune a rudăriei și se referă la
aceia care produceau în special linguri de lemn, deși nu se limitau
doar la acestea.
Lingurarii își amintesc cum, cândva, bunicii lor mergeau în pădure
şi rămâneau să muncească chiar peste noapte pentru a se întoarce
acasă cu lingurile deja formate într-un stadiu incipient.
Lingurarii din Fildu de Sus lucrează lingurile din lemn de esenţă moale
şi de esenţă tare. Lingurile se confecţioneză cu precădere din lemn de
salcie, plop, tei, paltin, frasin, prun, cireş.
Timpul necesar pentru transformarea lemnului în obiect variază în
funcţie de tipul de obiect creat: în cazul realizării unei linguri, lemnul
este spart în bucăţi de dimensiuni mici şi apoi cioplit până ajunge la o
formă vag similară cu cea a lingurii. Metoda de lucru este aşchierea,
fapt care face să se piardă aproximativ 70% din volumul de material
utilizat. După conturarea formei, urmează etapa de desen, care
se realizează cu ajutorul unui compas. Este important ca în etapa
desenului meşterul să lase o diferenţă între forma desenată şi cea
dorită în final, acesta fiind unul dintre secretele meseriei: „E un mic
secret... trebuie să îi dai o diferenţă, ca atunci când se usucă să revină
la forma perfectă; altfel scade, nu rămâne perfect rotund”.
Pe scurt, după ce e adus din pădure, lemnul este bocit, uşurat, cioplit,
tesluit, făcut din custură, scobit, ca apoi în final să fie vândut ca
LINGURARII
Numele procedeului
de „ușurare ” te duce cu gândul la faptul
că trunchiul copacului nu ar fi decât o închisoare
pentru obiectul care urmează să fie făcut, iar procedeul
„uşorării” nu este altceva decât eliberarea acestui obiect din
„închisoarea” sa. Odată „eliberată” lingura, urmează cioplirea
ei.
53 ROMANOBUTIQ
lingură. Bocirea presupune tăierea lemnului la dimensiunea obiectului dorit
a fi confecţionat. Acestui procedeu îi urmează „uşorarea”, care constă în
eliminarea surplusului de lemn de pe lângă obiect; e limpede că în acest
stadiu lingurarii văd deja obiectul încastrat în lemn.
Tot procedeul de fabricare al lingurii este manual. Meşteşugarii din Fildu
sunt convinşi că dacă i-ar trece cuiva prin minte să fabrice linguri cu ajutorul
procedeelor mecanice, acest lucru ar fi imposibil din cauza insensibilităţii
maşinăriei: „O pui în stânga, se rupe pe dincolo, o pui în dreapta, se rupe
pe-aici. Nu ai cum să o faci la maşină.”
Alt produs pe care îl confecţionează meşterii fildeni sunt troacele sau coveţile.
Troaca este de fapt o covată potrivită frământării aluatului sau păstrării
porcului tăiat, dar astfel de obiecte se cumpără mai rar, iar cele cerute pe
piaţa străină sunt mai mici şi probabil se folosesc drept ghivece pentru flori,
LINGURARII
53 ROMANOBUTIQ
Dacă ar fi amestecate
mai multe linguri, confecţionate de mai mulţi meşteri,
„o sută de linguri”, ei spun că fiecare şi-ar recunoaşte lingura pe care a
confecţionat-o.
54ROMANOBUTIQ
îşi imaginează meşterii. Realizarea coveţii este oarecum similară cu cea a
lingurilor. Presupune tăierea lemnului, retezarea lui la dimensiunile dorite,
despicarea fiecărei bucăţi în două cu toporul sau securea, scobirea în
praguri cu toporul lung, cioplirea interiorului cu tesla, finisarea interiorului,
trasul la mezdrea sau cuţitoaie a marginilor, îndepărtarea surplusului de
material şi uscarea lentă cu gura în jos la soare.
Cererea pieţei i-a făcut pe unii lingurari să se orienteze și către confecţionarea
măturilor, rotunde sau late.
Uneltele lingurarilor, păstrate de la bunici sau străbunici, sunt securea, o
scoaba (piesă metalică formată dint-o bară cu capetele îndoite în unghi
drept şi ascuţite la vârf), tesla și fierăstrăul.
Diferenţele în arta lingurăritului constau în concavitatea lingurii. Meşterii din
Fildu s-au axat fiecare pe câte o formă de lingură. Unii confecţioneză linguri
mici, alţii linguri mai mari pentru dulceaţă, alţii pentru scos cartofii pai din
tigaie sau linguri ornamentale.
Lingurarii își vând produsele în târguri sau, mai des, în pieţe. Câștigurile nu
sunt foarte consistente, dar meșterii sunt mulţumiţi că reușesc să vândă: „Te
bucuri că le-ai dat, dacă nu, veneai supărat”.
Lingurarii din Fildu de Sus apelează uneori și la comerţul ambulant, mergând
cu produsele în spate şi strigând prin sate. Ei nu se avântă decât în zonele
unde ştiu că lingurile au căutare sau că nu există concurenţă din partea
LINGURARII
55 ROMANOBUTIQ
altor meşteşugari, pentru că practicarea comerţului ambulant fără autorizaţie prezintă un risc semnificativ:
„Că dacă te-o prins fără autorizaţie îţi confiscă marfa”. Obţinerea autorizaţiilor pentru comerţ ambulant
e o problemă pentru lingurari pentru că din câștigurile lor nesemnificative nu pot plăti costurile acestor
demersuri. Dacă găsesc un antreprenor care vinde mai departe linguri, meșterii din Fildu de Sus preferă să
i le vândă acestuia, chiar ştiind că preţul de revânzare a produselor va fi mai mare decât cel practicat de
ei. De altfel, unii antreprenori au cumpărat linguri de lemn inclusiv pentru export.
Lingurarii de la Fildu de Sus exprimă regretul de a vedea că tinerii nu mai practică meşteşugul. Această
dispariţie este privită ca o pierdere a legăturii cu strămoşii, al unui patrimoniu de abilităţi moştenite de
veacuri întregi. Perpetuarea meşteşugului nu este chestionată, ci privită ca un fapt „normal”: „De ce să nu
să ştie meşteşugul, dacă strămoşii noştri tot aşa au lucrat?...”.
Scanează şi află mai multe aici:
„Să faci o
lingură nu-i aşa uşor, de şapte
ori trebuie să o iei la mână până să capete forma finală.” (M., Fildu
de Sus)
LINGURARII
56ROMANOBUTIQ
ÎmpletitoriiPovestea meşteşugarilor romi
Meşterii împletitori prelucrează stuful, papura, răchita sau
mesteacănul pentru a confecţiona rogojini, coşuri, coșărci, lădiţe,
panere, mături şi alte obiecte de uz casnic – folosite îndeobşte
în muncile agricole sau ca obiecte decorative. Aceştia practică
adeseori mai multe meşteşuguri pentru a-și putea asigura
existenţa.
Dispariţia cooperativelor agricole a avut un efect devastator și
asupra împletitorilor, care satisfăceau pe vremuri o cerere constantă
şi consistentă din partea statului. Împletitorii din Fildu de Sus îşi
amintesc că pe-atunci veneau maşini care le aduceau materia
primă şi tot ele, după câteva zile, veneau să ridice producţia, în
volum de mii de rogojini. Oamenii acumulau stocuri şi tot ce aveau
de făcut era să livreze rogojinile la timp. Vindeau către sere de
legume sau de flori, alte CAP-uri şi fabrici de mobilă. Meseriaşii
nu duceau grija procesului de distribuţie şi a altor detalii. Clienţii
veneau singuri, prin structurile de stat, şi au continuat să vină o
vreme chiar şi după 1990, pe baza relaţiilor stabilite anterior, dar
între timp o mare parte din sere s-au închis, iar dintre proprietarii
celor rămase puţini mai ştiu de rogojinile din Călui. Oltenia
este printre puţinele zone din ţară unde se mai execută rogojini
şi alte obiecte de acest fel. La meșterii din Gura Humorului, cel
care organiza echipa de lucru era cel care primea comanda, iar
câștigul era distribuit în funcţie de munca fiecăruia.
„Muiam de seara papura, chiar iarnă dacă
era. Îngheţa până la 1-2 noaptea, o scuturam de
zăpadă, de gheaţa şi o luai şi o scuturai, o băgai în casă acolo şi te apucai şi făceai la rogojină. Mai îngheţa mâinile... mai puneai pe plită, colo la sobă... Ba
cu apă caldă…” (F., Călui)
ÎMPLETITORII
Împletitorii se mai
denumesc și corfari, nuielari sau rogojinari.
57 ROMANOBUTIQ57 ROMANOBUTIQ
58ROMANOBUTIQ
Produsele de bază ale împletitorilor de nuiele de răchită din Deaj, judeţul Mureș, sunt coşurile de răchită
şi măturile. Există un singur meseriaş bătrân care făcea într-o vreme şi obiecte ce aveau şi rol decorativ,
precum sticle îmbrăcate în răchită, dar acum nu mai lucrează.
După ce nuielele sunt strânse din pădure sau cumpărate de la pepinieră, în principal de bărbaţi, acestea
sunt aduse acasă şi începe prelucrarea lor. Răchita se poate lucra fie crudă, din iulie şi până-n iarnă şi atunci
coşurile ies albe, fie fiartă, în iarnă, când devine cafenie. După curăţarea și uscarea nuielelor, în cazul
în care se fierb, se începe efectiv împletirea obiectelor. Deși cererea cea mai ridicată este toamna, fiind
determinată de utilitatea produselor împletite în cadrul lucrărilor agricole, meșteșugul se practică în toate
anotimpurile. Uneltele utilizate de împletitorii în nuiele de răchita sunt destul de puţine: un cuţit și un suport
pentru obiectul în lucru.
Prima parte care se confecţionează este fundul coşului. Meşterii fac mai întâi o cruce sau pun beţele în
formă de cerc şi printre acestea încep să împletească, până la înălţimea dorită. Cea mai complicată etapă
ÎMPLETITORII
„Ani de zile îţi
trebuie..o viaţă poate până să cunoști lemnul.. tre’
să fie copt, să fie tânăr, să nu fie degerat... şi mai trebuie să știi
și unde îl găsești, în ce condiţii. Nu-i lucru uşor, e lucru cu simţire să ştii să apleci şi să îndoi răchita
aşa cum e nevoie pentru o împletitură frumoasă.”
(Împletitor, Cășeiu)
59 ROMANOBUTIQ
în realizarea coşurilor este cea a mânerelor deoarece acestea trebuie să fie suficient de rezistente pentru a
susţine greutatea care urmează să fie transportată.
În trecut, rogojinile aveau o largă utilitate ca obiecte casnice folosite pentru aşternuturi sau paturi, drept
covoare sau în despărţirea diverselor spaţii interioare. În gospodărie erau şi sunt folosite pentru învelirea
culturilor agricole pe timp de iarnă sau pentru protejarea suprafeţelor recent betonate, pentru conservarea
cimentului. Dacă înainte erau o necesitate primară, împletiturile au devenit apoi un accesoriu dispensabil,
pretenţios şi pur decorativ: înlocuitor pentru lambriu, umbrele pentru soare.
Pentru confecţionarea unei rogojini, mai întâi se instalează urzeala pe război în şnururi paralele de papură
(prelucrate în prealabil) foarte bine întinse. În partea de jos a războiului este spata, un instrument cu care se
compactează rogojina ce prinde contur pe măsură ce lucrul înaintează. Găurile spatei pot fi mai dese sau
mai rare, în funcţie de utilitatea rogojinii, de dorinţa clientului şi de durabilitatea estimată a produsului. Iar
când totul se termină, se taie din război urzeala şi se izolează capetele, finisându-se. De la iniţierea urzelii
ÎMPLETITORII
60ROMANOBUTIQ
şi până când este gata rogojina durează trei, poate patru ore.
Pentru o rogojină de aproape patru metri pătraţi (175x200 cm)
lucrează doi oameni; se lucrează efectiv 15-16 ore în care pot
fi gata trei, maxim patru bucăţi.
Capitalul fix al meșteșugarilor împletitori în papură este extrem
de restrâns. Practic, se reduce la doar trei-patru obiecte şi
câteva ustensile – în primul rând, instrumentele de tăiere, dintre
care secerile sunt cele mai potrivite şi mai utilizate în recoltarea
papurei. În momentul executării se utilizează războiul şi spata.
Ambele sunt construite în întregime din lemn.
Obiectele produse pentru uzul casnic sau pentru gospodărie
sunt mai uşor de realizat decât cele de artizanat, decorative. Un
împletitor activ ajunge să producă într-o lună până la patruzeci
de obiecte pentru uzul casnic sau pentru gospodărie. În mare
parte meșterii lucrează la liber, pe stoc, rareori la comandă, în
zilele noastre.
ÎMPLETITORII
„A, să mai existe? [...]
Păi mai suntem ăştia! Ăi bătrâni să mai existe,
da’ încolo... dispare şi asta. Ţi-am spus eu, mai face unu’
colo, unu’ colo... da’ p-ormă dispare. Vara asta chiar n-a
mai tăiat lumea papură. Dacă nu mai avem unde să
ne ducem cu ele… Ce să facem?”
(Împletitor, Deaj)
61 ROMANOBUTIQ
Coșurile artizanale se produc în număr mai mic decât cele utilitare, având și un proces de realizare
mai îndelungat, determinat de dorinţa meșteșugarilor de-a face obiecte cât mai frumoase; există chiar
o concurenţă între împletitori în ceea ce priveşte noutatea acestui tip de produse. Cu cât cineva este mai
inovativ în domeniul obiectelor decorative, cu atât reușește să-şi atragă un număr mai mare de clienţi, dar şi
respectul celorlalţi din breaslă: „Am făcut fotolii, am făcut câte şi mai câte dă minuni!”.
Oamenii vorbesc mult despre truda muncii, amintindu-și mai ales despre perioadele când ziua lucrau la oraș
sau la câmp, iar meșteșugul îl practicau noaptea, când responsabilităţile gospodăriei sunt mai puţine, când
animalele și copiii dorm, iar interacţiunea cu vecinii este redusă: „Te sculai de la 12 din noapte şi făceai
până la 12 la rogojină, pe urmă treceai să spargi papura aia, răsuceai să iasă aţele. Din nou toată ziua
continuam. […] O luam de la început. Papura ştiţi cum e? Un fel ca prazul… Trebuie s-o desfaci, s-o pui, s-o
iei, materialul ăla să-i faci urzala, că dacă nu-i faci urzala n-ai făcut nimic”.
Împletitorii de nuiele apelează în general la comerţul ambulant, mergând cu produsele în spate şi strigând
prin sate că au coşuri de vânzare. Confruntându-se cu greutăţile pieţei libere, mulţi renunţă la practicarea
meșteșugului.
Scanează şi află mai multe aici:
ÎMPLETITORII
”Ai nevoie de
o coşarcă pentru lemne, îţi împleteşti
una [...] Trebuie doar să te pricepi, nu îţi
trebuie altceva. Eu nu am făcut nici o şcoală,
am furat meseria de la alţii.”
62ROMANOBUTIQ
62ROMANOBUTIQ
63 ROMANOBUTIQ
Florarii boldeni
Povestea meşteşugarilor romi
Florarii boldeni se consideră un neam aparte de romi ce au de multă
vreme ca ocupaţie tradiţională comerţul cu flori, mai ales cel stradal.
Caracteristic pentru boldeni este conştiinţa de apartenenţă la o viţă,
la un neam, prin reconstituirea genealogică pornind de la un strămoş
comun, ceea ce îi deosebește de ceilalţi florari9. Despre florarii
boldeni nu s-a mai scris niciodată în România.
Până acum trei-patru generaţii, majoritatea boldenilor din București
locuiau în zona Teiul Doamnei şi Colentina, în apropiere de vechea
piaţă de flori care funcţiona în Piaţa Obor. În aceeaşi casă locuiau
familii extinse de trei generaţii, iar vecinii se ştiau între ei. În prezent,
boldenii trăiesc răsfiraţi cam în toate părţile Bucureştiului. În perioada
în care majoritatea boldenilor locuiau în aceeaşi zonă, ei aveau
relaţii strânse unii cu alţii, se ştiau cu toţii între ei. Chiar şi în deceniile
care au urmat, a rămas o conştiinţă genealogică şi chiar dacă nu se
ştiau cu toţii, ştiau din ce familie se trag, denumită după cea mai în
vârstă femeie care era şi capul afacerii de familie). Numele mic sau
porecla acesteia este folosit ca un fel de dovadă de legitimitate, de
apartenenţă la neamul sau, cum îl numea un interlocutor, „naţia” de
boldeni. Pe ceilalţi florari, în special pe cei care s-au apucat recent
de meserie, boldenii îi numesc „ţamţari”, „parveniţi”, „amărâţi”,
erijându-se astfel într-un soi de nobilime a florarilor.
9 Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006, p. 26.
FLORARII BOLDENI
„Noi suntem florari boldeni. Tradiţionali. Noi suntem adevăraţi. Pe lângă noi vin alte rase, cum să zic... Alte neamuri. Care... ăştia, cocalarii, spoitorii, s-au apucat şi
ei de flori. Da’ floraru’ adevărat e boldenii. Boldenii care sunt
adevăraţi boldeni. Adică asta era meseria lor. Asta după timpul lui Carol. Ăştia erau boldenii”. (F.G.,
București)
Florarii boldeni sunt singurii romi care au un mod de
organizare matriarhală, femeia fiind în genere cea care deţine
controlul finanţelor gospodăriei. Până în anii optzeci, șefa neamului a fost Mătărdia, o femeie despre
care una din boldence spunea: „Aia era [...] un geniu... aia era
şefa la toţi, să ştii mata.[…] Aia a fost regina, şefa florăreselor. Lua şi mânca toată lumea pâine de
la ea.” (D., București)
64ROMANOBUTIQ
Un element central pentru boldence este şorţul din ţinuta vestimentară.
Florăresele boldence au un port aparte: fuste lungi, nu foarte largi,
basma şi şorţuri uşor rotunjite cu buzunare pe care şi le fac la comandă
la o anume croitoreasă: „Ăsta-i obiceiu. Aşa-s învăţată. Eu şi-n America
dacă mă duc, eu tot aşa mă-mbrac”.
După 1989, piaţa de flori din România a fost acaparată de importurile
din Olanda, rezultatul fiind o uniformizare a ofertei şi creşterea preţurilor
ca urmare a faptului că florile provin de la bursă, din Olanda, deci
preţurile la acelaşi standard vor fi asemănătoare oriunde în Europa:
„Sunt florile scumpe acum. Florile sunt toate străine, nu sunt româneşti.
Avem şi noi crizantema noastră, atât”.
Florile care nu sunt cumpărate de la producătorii români, adică cele mai
multe, sunt aduse din Olanda, unde ajung din ţările producătoare (de
obicei America Latină, dar şi Asia de Sud Est). Cumpărarea se face de pe
bursă, fie prin intermediul unui broker, fie direct (pentru cei care au primit
acces direct din partea unui broker), ceea ce presupune minim folosirea
unui calculator şi înţelegerea unor cuvinte în limba engleză. Florile se
cumpără prin licitaţie „olandeză”, adică se porneşte de la un preţ mai
înalt, care coboară până la nivelul preferat de unul dintre cumpărătorii
angro. Odată cumpărate, florile se livrează înspre România, deci florile
tăiate de vineri sau sâmbătă ajung în România marţi sau miercuri, fiind
deja vechi de patru zile.
Din Olanda, florile angro ajung în Piaţa Coșbuc, de unde și le procură
boldenii. Selecţia de către florarii vânzători „la bucată” a mărfii oferite de
angrosişti depinde de experienţa florarului (necesară pentru estimarea
de vânzări), de atenţia la tendinţele curente şi de oferta şi preţurile de
pe piaţa angro. În primul rând, trebuie expuse flori multe şi diverse, iar
florarii preferă să cumpere mai multe flori decât ştiu că vând pentru că
altfel nu vor atrage clienţii şi nu vor putea concura cu celelalte chioşcuri.
Cu cât e oferta mai bogată şi mai diversă, cu atât mai probabil că vor
vinde până la urmă ceva: „Trebuie să ai din toate, să nu-ţi plece clientu'.
FLORARII BOLDENI
„Cum au făcut bătrânii, patruj’ de ani, cu haide
tanti, haide prinţeso, pune-i acuma pe casă de marcat,
să elibereze factură, că nu se descurcă!” (F.R.,
București)
65 ROMANOBUTIQ
[...] Am văzut că clientu' pleacă cu o floare. Trebuia să-mi iau şi io. Vedeam la alta flori, trebuia să-mi
iau şi io. Mai vezi de la una de la alta. Mai trece unii cu buchete... Mai vezi la televizor, mai vezi pe
calculatoare... Şi vezi ce se vinde”.
Comerţul cu florile are particularitatea de a opera cu produse extrem de perisabile, ceea ce necesită un
plus de experienţă din partea florarilor, pentru a alege florile cele mai proaspete și mai durabile. Sunt
câteva secrete ale meseriei: „De exemplu, crizantema tre s-o iei fiartă. [...] Opăreşte apă ţăranu’ şi le bagă
cozile, ca să reziste. Că dacă nu, începe să se scuture, cade jos şi moare”.
Marfa e de cele mai multe ori luată pe datorie, urmând a fi plătită după vânzare. Datoriile permanentizate
pot astfel să constituie şi una dintre principalele bariere de ieşire din afacere. Când suma investită în marfă
se poate ridica şi la o mie de euro, datoria îi forţează pe florari să continue să ia marfă şi să vândă,
FLORARII BOLDENI
65 ROMANOBUTIQ
66ROMANOBUTIQ
Până acum 30-40 de ani cea mai mare parte a comerţului
cu flori „la bucată” din Bucureşti se desfăşura „din
mână”: vânzătorii umblau pe străzi cu coşuri de flori.
Până de curând – acum 4-5 ani – majoritatea florarilor
nu aveau autorizaţii de vânzare în punctele în care îşi
desfăşurau activitatea. După tergiversări de durată ale
administraţiilor, a urmat o revoltă a florarilor în 2007.
Demersurile Asociaţiei Florarilor au avut menirea nu doar
de a crea un cadru legal de desfăşurare a activităţii (tot
în această perioadă, florăriile au fost dotate cu case de
marcat, au fost obligate să-şi documenteze activitatea
şi vânzările pentru a plăti taxe ca orice altă unitate de
comerţ), ci şi de a crea condiţii umane de lucru şi de a
îmbunătăţi imaginea florarilor.
Noile chioşcuri au adus o îmbunătăţire în condiţiile de
muncă ale florarilor şi în posibilitatea de a proteja marfa
aşteptând perioadele de vârf pentru a-şi reveni financiar. Perioadele de vârf sunt de sărbători, în prima
săptămână a lui martie, la începutul și sfârșitul anului școlar și de sfinţii onomastici mai importanţi.
Introducerea unor elemente tehnice relativ complicate în desfăşurarea curentă a afacerii a îngreunat
activitatea boldenilor. Au fost introduse case de marcat şi trebuie completate facturi şi formulare fiscale. De
asemenea, comunicarea cu brokerii din bursa de flori, negocierea, stabilirea unor termeni, toate necesită
cel puţin cunoştinţe elementare de limba engleză. Aceasta înseamnă că unii angrosişti au angajat persoane
special ca să desfăşoare această muncă (crescând costurile şi vulnerabilitatea la furturi şi înşelăciuni) sau,
în cele mai bune cazuri, au implicat alţi membri ai familiei (bărbaţi) care au beneficiat de educaţie (spre
deosebire de femei) şi care ar fi capabili de aceste operaţiuni. În final, meseria lor, cunoştinţele şi experienţa
câștigate până acum devin din ce în ce mai depăşite. Boldenii se simt excluşi şi împinşi înafară: „Eu problema
asta o am aicia, nici mama mea, nici nevastă-mea nu ştiu nici să bată pe casă nici să facă facturi. Şi am mari
probleme din cauza asta. Ce să vă spun, îmi notează tot ce-mi vinde, vine dimineaţă, să-i bat pe casă, să-i
fac factură, vă daţi seama... că îmi vine în control...”.
FLORARII BOLDENI
„Mă lua mama cu ea la piaţă când eram copilă, eram mică, ce ştiam eu ce cumpăra ea şi ce făcea ea... stăteam şi
mă lua somnu’ lângă ea, lângă coş. De la 2:00 noaptea, ne
lua, doamnă, pe toţi. Aşa era pe-atunci, nu era ca acum, că
acum suntem boieri, ne sculăm la 8:00, la 9:00. Mergeam acasă
două-trei ore, ne spăla, făcea mâncare, ne îmbrăca şi ne ducea
şi pe piaţă ne lua somnu’. Am învăţat de copilă. Aşa, stăteam lângă ea, şi-aşeza marfa. Îmi făcea nişte buchete, aşa, mai mici, mă punea mai deoparte
şi îmi spunea cum să le dau. Ce vedeam la mama, ziceam şi io.”
(V.D., București)
67 ROMANOBUTIQ
de vremea de afară, însă au creat şi noi probleme: investiţii
însemnate (unele chioşcuri au costat în jur de 8.000 de euro),
precum și cheltuieli curente mai mari (curent electric pentru
lumină şi aer condiţionat). Florarii plătesc TVA, impozit pe profit
şi pe chioşc, taxe legate de curăţenia spaţiilor publice. Chiar
dacă florarii au acte de proprietate asupra chioşcului, nu au
putut concesiona terenul de sub chioşc, ceea ce îi pune într-o
situaţie de nesiguranţă: „Nu sunt stabili pe ziua de mâine”.
Tot mai mulţi clienţi preferă să ia un fir de floare, iar florarii
încearcă să crească un pic volumul pregătind buchete gata
făcute. Deşi per total reducerea este mare, florarul are avantajul
că vinde un număr mai mare de flori decât dacă ar fi ales clienţii
singuri. Ambalajul, deşi constituie o cheltuială, este oferit gratuit
şi, deşi li se oferă clienţilor posibilitatea să îşi aleagă culorile şi
texturile, de cele mai multe ori florăreasa este cea care face în
final alegerea.
Deşi nu tratează preţurile de vânzare ca fiind fixe, nu sunt dispuşi să lase din ele oricât doar pentru a scăpa
de flori. Sunt de acord cu practica negocierii, însă se simt jigniţi când clienţii încearcă să obţină preţuri cu
mult mai mici decât cele de vânzare, mai ales când o fac agresiv. Există însă cazuri în care florarii sunt
dispuşi să lase din preţ mai mult decât ar fi rezonabil sau raţional: atunci când cumpărătorii sunt săraci
sau amărâţi sau când spun că trebuie să ducă florile la un doctor. Florăresele cu care am stat de vorbă au
insistat că acestea nu sunt pierderi, ci sunt daruri care se vor întoarce.
Tradiţional, fetele învaţă de la mame atât cum să aleagă şi să cumpere flori, să le îngrijească, cât şi cum să
le vândă şi să vorbească cu clienţii. O mare parte din învăţare se face informal, printr-un fel de ucenicie,
copiii fiind prezenţi la toate activităţile de mici şi mai târziu copiindu-le. Tot aşa, la „locul muncii”, învăţau
înainte fetele şi să scrie şi să socotească şi, mai ales, să se descurce cu banii.
Talentul se materializează în „vorba dulce” cu care florăresele îşi atrag şi păstrează clientela, caracteristică
presupus a fi specifică doar boldenilor: „Să ai vorba frumoasă, îmbietoare. Am clienţi care nu iau din altă
parte, îmi spune <<Nu îmi place cum mă serveşte, cum îmi vorbeşte, vin la dumneata. Vin cu toată inima,
şi-mi rezistă-n vază>>, zice!”.
FLORARII BOLDENI
„Vreau şi io o floare că mă duc şi io la doctor. Păi io pot să-i zic la omu ăsta, dă-mi patru sute că-i aşa sau trei sute? Nu pot. Păi
nu are, cât ai, dă-mi şi pleacă. Că e pentru doctor. Pentru că
aşa am fost io, io nu sunt ca să-l trag pe om. Că omul ăla dacă se duce la un doctor sau la un mort, ştiu io, mai bine dau de la mine...
[...] Nu pierdem, că darul din dar e făcut. Tre să-i dai omului, că dacă-l vezi cum e... vrei să-i
iei sufletu? [...] Şi Dumnezeu m-a mai ajutat.”(P., București)
68ROMANOBUTIQ
Meșterii hămurari fac parte din categoria mai largă
a pielarilor. Hămurarii confecţionează hamurile
folosite pentru animale – în special cai, însă ei pot
produce și curele pentru pantaloni, curele pentru
câini, curele de ceas, chimire. Faptul că a existat
herghelia din Mangalia i-a făcut pe mulţi dintre romii
care practică această meserie să se stabilească în
judeţul Constanţa.
Cea mai utilizată materie primă în fabricarea
hamurilor şi a curelelor produse de hămurari este
pielea de vacă. Aceasta „trebuie să aibă faţă”
pentru că se întâmplă uneori ca unei bucaţi de piele
să i se ia primul strat, de o calitate superioară, pentru
confecţionarea hainelor din piele, a mănuşilor, a
genţilor şi a încălţărilor. Pielea „fără faţă” scade
calitatea şi folosirea pe termen îndelungat a hamului:
„Trebuie să cunoşti pielea! Pielea trebuie să aibă
faţă, unde-o fost părul rămâne nişte găuri, porii şi
după aia se cunoaşte dacă-i piele naturală sau îi
artificială sau de astea”.
HămurariiPovestea meşteşugarilor romi
Hamurile se pot realiza şi din şoriciul de porc, prelucrat cu chimicale, întins şi utilizat la facerea hamurilor,
însă dacă hamurile de acest tip sunt depozitate într-un loc unde pot pătrunde rozătoare, probabil vor fi
distruse. O altă materie primă care este folosită în combinaţie cu pielea sau cu şoriciul de porc este şpaltul,
un fel de carton care este utilizat şi în fabricarea articolelor de încălţăminte. Hamurile făcute din şpalt reţin
umiditatea şi se deteriorează într-o perioadă de timp foarte scurtă. Alte materii prime sunt utilizate pentru
fâşiile cu care sunt cusute hamurile, numite cosoaie, care pot fi făcute din piele de viţel, de oaie sau de
În
Dobrogea
există un grup
distinct de romi,
denumiţi horahai,
caracterizaţi prin
apartenenţa la religia
musulmană. Hămurarii
din Medgidia fac parte
din acest grup.
HĂMURARII
69 ROMANOBUTIQ
capră. Cea mai utilizată este pielea de viţel. Mai trebuie pomenită şi o altă materie primă, utilizată doar de
atelierele care au şi o secţie de feronerie: firele de fier, care se obţin din fier topit, prelucrat şi transformat în
inele şi belciuge de diferite mărimi, cu forme rotunde şi dreptunghiulare, având rolul de a uni şi de a susţine
forţa exercitată de cal asupra componentelor hamului.
Hămurarii din Dobric lucrează la comanda unor proprietari români de la care achiziţionează şi materia
primă; cum atât preţul de cumpărare al pielii, cât şi cel de vânzare al hamului sunt reglementate de români,
hămurarii romi reprezintă mai degrabă o mână de lucru ieftină și fără șanse de a deveni independentă:
„Vine şi dacă poţi să-i coşi la preţul care vre’ el, dacă nu, stai şi mori de foame! […]Eu lucru de 20 de ani!
Dacă mă plăte’ ca pe oameni, eu în 2-3 ani îmi adunam banii, îmi făceam şi societate, cumpăram o maşină,
veneam şi eu în târguri şi altfel era viaţa! Ei, da’ nu te lasă, că te ţine sub papuc! Când te duci să cumperi
o piele de la ei, ţi-o dă mai scumpă, ca să nu poţi tu s-ajungi să concurezi cu ei pe piaţă!”. Hămurarii din
Medgidia, pe de altă parte, nu au probleme de acest fel; ei achiziţionează pielea fie direct de la oameni,
fie de la abatoare.
Pentru producerea obiectelor din piele este necesară întâi prelucrarea pielii: pielea crudă este adusă la
tăbăcărie de la abator, bucăţile de piele sunt introduse în butoaie speciale şi sunt prelucrate cu chimicale,
în special sulfat de aluminiu. Acest procedeu se numește „argăsire”. În momentul în care se consideră
HĂMURARII
Scanează şi află mai multe aici:
70ROMANOBUTIQ
prelucrate, sunt scoase din butoaie, întinse pe
panouri, iar după ce se usucă, bucăţile de piele
sunt întinse cu ajutorul presei şi sunt tăiate pe straturi
sau sunt lăsate în forma iniţială, în funcţie de cerere.
Apoi se măsoară bucăţile de piele şi, după calcule,
se va hotărî care dintre componentele hamului vor fi
realizate şi câte bucăţi vor ieşi dintr-o piele. Meșterii
au grijă să-și diversifice marfa: „Este cal mai mare,
este mai mic, faci mai multe dimensiuni ca să se
potrivească-n târg”.
Componentele unui ham sunt: căpuţanul (care are
ca accesoriu ochelarii de cal), pieptarul, juguleţul,
perniţa, opritoarele, spătarul şi fundul hamului. Pe
fiecare componentă, după ce este croită cu cuţitul
de croit şi după ce i se vor face marginile pe care
urmează să fie făcute găurile sau unde vor fi introduse
acele de cusut, se va mai aplica un strat de vopsea
(neagră sau maro, depinde de comenzi sau de
preferinţa proprietarului). După ce sunt lăsate la uscat,
vor fi îndoite şi bătute în cuie pentru a fi fixate și astfel
cusute corect, de-a lungul liniei ştanţate de croitor.
Într-un atelier sarcinile sunt împărţite, fiecare muncitor efectuând câte o operaţie: un singur om la croit şi la
pregătire înainte ca piesele să fie date la cusut, 3-4 oameni se ocupă de coaserea diferitelor componente
ale hamului și în unele cazuri o persoană care se ocupă de feronerie şi creează inele şi belciuge care oferă
hamului capacitatea de a rezista forţei calului.
Cel care croieşte va crea şi un fel de cipşă, o bucată de piele căreia i se creează modele pe margini cu
ajutorul potricalelor; pe aceste margini sunt fixate, cu ajutorul ciocanului, capse cu rol decorativ. Tot aceeaşi
persoană va prinde inelele, cataramele şi ţintele de componentele ce necesită aceste accesorii.
După ce au fost cusute, componentele hamului sunt verificate, numărate şi apoi sunt depozitate într-un
loc special amenajat, ferit de umezeală sau de razele directe ale soarelui. Câteva dintre componente
Meșterii
își
adaptează
modelele de hamuri
la specificul zonei în
care își vor vinde marfa.
Căpuţanul este piesa care
trădează zona geografică
în care hamul va fi
folosit, prin culoare și
modele.
HĂMURARII
71 ROMANOBUTIQ
vor fi asamblate, dar asamblarea se produce
în general în momentul în care se ajunge în locul
special amenajat pentru un târg, pentru a fi expuse
posibililor cumpărători, asigurând astfel și partea de
„spectacol” pentru atragerea posibililor clienţi.
Meşterii hămurari îşi recunosc produsele dintr-o mie:
„eu dacă hamul cusut de mine-l găsesc în Constanţa
pe-un cal, şi-l văd la om în Constanţa, eu-mi cunosc
lucrul! Fiecare-şi cunoaşte lucrarea lui”, spune un
meșteșugar din Bistriţa Năsaud.
Inovaţiile sunt puţine, dar cele existente se referă
la utilizarea unor accesorii pentru a crea un design
atrăgător, dar şi care să ţină pasul cu ceea ce
înseamnă modernitate pentru producător. Aceste
inovaţii pot avea ca finalitate producerea unor
hamuri care să fie ,,de paradă”, nu destinate muncii
câmpului. Inovatoare sunt însă acele procedee care
transformă aspectul şoriciului de porc sau şpaltul în
textura şi imaginea pe care o are pielea.
Vânzările nu sunt însă ca altădată, din cauza dispariţiei treptate a cailor. Alţi hămurari – în special cei fără
forme legale de desfășurare a activităţii – se deplasează să-şi vândă marfa prin satele din apropiere, mergând
din casă în casă cu două-trei hamuri și oferind, pe lângă obiectele noi, servicii de reparat hamuri vechi.
Femeile nu participă la practicarea meșteșugului în niciuna din etapele sale. Meșterii explică acest lucru prin
faptul că „E o meserie scârboasă. Pui mâna pe pielea asta şi te duci apoi să faci mâncare. Te îmbolnăveşti că
sunt microbi”. Astfel, femeile sunt în întregime dedicate treburilor gospodăriei.
Pentru hămurari, a coase hamuri necesită talent, însă acesta se poate confunda şi cu deprinderea formată
de-a lungul timpului. Astfel, unul dintre meşteşugari povesteşte despre un pariu încheiat cu un alt meşter în care
acesta din urmă trebuia să coasă un ham, legat la ochi fiind. Pariul a fost câștigat de măiestria meșterului.
HĂMURARII
72ROMANOBUTIQ
Unele surse afirmă că meșteșugul siteritului s-a stins. În periplul nostru, însă, am întâlnit o comunitate de sitari –
denumiţi și ciurari – în satul Mărtineşti, comuna Tureni, din judeţul Cluj, vestiţi în zonă pentru calitatea sitelor și
ciurelor produse. Meşteşugul siteritului şi ciurăritului nu s-a stins, spun meşterii, pentru că mai sunt destui în sat care
ştiu să-l practice, putând cu uşurinţă să fabrice „câte 100 de site la zi”, dar de practicat nu se mai practică de
vreun an pentru că „nu se mai merită să faci site şi să le vinzi pentru că mai mult pierzi decât câştigi”.
Pentru confecţionarea sitelor şi a ciurelor e nevoie în primul rând de veşcă. Aceasta este de fapt o scândură subţire
din lemn de brad sau fag. Pentru veşcă meşterii din Mărtineşti parcurgeau uneori distanţe mari chiar de sute de
kilometri, până în Vatra Dornei sau la Reghin, unde o găseau mai ieftin. Această materie primă nu se producea
în fabrici. Existau meseriaşi, numiti veşcari, care aveau un atelier şi confecţionau veşca. Pentru vânzare, veşca era
ambalată sub forma unui balot, numit mantă, care cuprindea matarial cam pentru 30 de site. Meşterii cumpărau
veşca cu manta şi de cele mai multe ori o transportau în spate, călătorind cu trenul sau cu autobuzul.
SitariiPovestea meşteşugarilor romi
„Aicea
nu lucrai pe ore.
Era o plăcere. Fac astăzi 20
de site şi mă duc mâine la piaţă
sau pe sate. Şi mama... se punea
de făcea lucru şi lucra. Se punea
într-o zi şi lovea 50-60 de site.”
(Meșteșugar, Mărtinești)
SITARII
Copiii care doreau să înveţe meşteşugul începeau prin a-şi privi
părintele la lucru. Primeau apoi sarcini simple, cum ar fi curăţarea
sau baterea cuielor. Dacă treceau cu bine de această etapă, li se
permitea să confecţioneze singuri o sită, sub atenta supraveghere
a meşterului. Se întâmpla ca ucenicul să mai greşească, iar atunci
era avertizat, mai întâi verbal, iar dacă repeta greșeala, meşterul
utiliza uneori o nuia care avea rolul să-l „ajute” pe ucenic să
se concentreze. În momentul în care meşterul sitar constata că
produsul este bun şi se încadrează în standardele de calitate, îl
declara pe tânarul ucenic apt pentru practicarea siteritului.
73 ROMANOBUTIQ
În funcţie de necesităţi, sitele erau de diferite mărimi, iar pânza putea fi mai deasă sau mai rară. Pentru făina
de grâu se confecţionau site cu pânza fină din cupru (fachiol) sau din plasă zincată. Pentru făina de mălai
se confecţionau site din pânză zincată sau, mai nou din plasă de plastic, „cum e plasa de ţânţari”.
Sitarul lucra întotdeauna singur la producerea sitelor şi, în funcţie de îndemânare, putea să finalizeze un produs în
10-15 minute, având o productivitate de 70-100 de site pe zi.
Meşteşugarii sitari se foloseau de ocazia participării la târguri pentru a atrage clienţii cu spectacolul muncii în sine:
„ţi-ai făcut 100 de bucăţi sau 50 de bucăţi, ai mers la piaţă, ţi le-ai aranjat frumos şi tu te-ai pus aci frumos, și-ţi faci în
piaţă lucrul... Vedeai că-ţi merge treaba, te puneai şi lucrai... şi se uita lumea la tine”.
Cealaltă parte componentă a ciururilor, „pânza”, era, în mod
tradiţional, din piele de viţel sau, mai rar, de porc, tăbăcită şi
prelucrată, care era apoi găurită şi întinsă pe ciur. Presupunând
un procedeu mai complicat de pregătire a pielii şi fiind din
această cauză şi mai scump decât sita (preţul unui ciur putea
fi echivalentul a patru-cinci site), ciurele se făceau mai frecvent
la comandă, preţul târguindu-se dinainte. Cel mai des se
confecţionau ciure din piele de viţel, însă cele mai apreciate
şi mai scumpe erau confecţionate din piele de porc. Aceasta
era însă foarte greu de obţinut deoarece în orice gospodărie
ţărănească pielea porcului era păstrată ca şoric pe slănină.
Pentru
a demonstra
rezistenţa sitei se întâmpla
ca meşterul, când era într-o piaţă,
să pună sita jos şi să se urce
cu picioarele pe ea, arătând
clienţilor că sita rezistă la
greutatea lui.
SITARII
74ROMANOBUTIQ
Căciularii produc diverse modele de căciuli cu formă ascuţită sau plată, de bărbaţi sau de damă, aproape din toate
blănurile; din miel de astrahan, de vulpe, de nutrie, de nurcă, de vidră şi de focă. Formele căciulior la bărbaţi sunt de
mai multe tipuri: lunguiaţă cu vârful ascuţit, plată sau cu bordură, numită de meşteri „căciula lui Ceauşescu”. Ea este
prevăzută cu un cozoroc din blană în faţă şi e tivită în interior cu pânză sau stofă, calibrându-se pe un calapod plat
din lemn de esenţă de plop. Căciulile pentru bărbaţi sunt create în două culori, negru şi gri. Căciulile pentru damă
seamănă cu cele plate pentru bărbaţi, dar diferă partea de sus, care are o formă convexă.
CăciulariiPovestea meşteşugarilor romi
Meșterii căciulari
din Iara se autodefinesc ca „ţigani de mătase”,
considerând că au un nivel de trai şi un statut superior percepţiei generale asupra
comunităţilor rome.
CĂCIULARII
75 ROMANOBUTIQ
Cei mai mulţi dintre căciularii din Iara spun că se gândesc din timp să îşi procure materia primă și că tranzacţia
e înregistrată pe factură pentru a putea dovedi provenienţa mărfii. Blana se procură din nordul Moldovei, din
Botoşani. Deplasarea se face primăvara, iar blănurile sunt achiziţionate pe datorie, deoarece meșterii nu au bani de
investiţii. Sumele urmează să fie restituite cu dobândă.
Pentru realizarea de căciuli şi cojoace, blănurile se pregătesc şi se finisează prin ajustare, după care se pun la uscat
pentru a fi prelucrate ulterior. Operaţia principală, considerată de căciularii din Iara o „artă”, este croitul căciulilor.
Croiala căciulii îi revine de regulă bărbatului. Pentru această etapă meseriaşul are nevoie de un şablon în forma
căciulii, lunguiaţă şi conică sau plată la vârf. Pentru toată croiala căciulii se folosesc tipuri diferite de şabloane, din
diverse materiale: carton, muşama şi tablă subţire. Şablonul se aplică pe blană, se trasează forma dorită, după care
se taie blana cu o foarfecă de cojocărie. Se taie bucăţile în funcţie de modelul căciulii. Dacă se confecţionează o
căciulă simplă şi conică la vârf, se taie trei bucăţi, dacă ea este plată se taie două bucăţi, partea de deasupra şi
cozorocul. Deoarece în componenţa unei căciuli din blană de miel nu intră o singură piele, ci una şi jumătate sau
mai multe, atenţia meseriaşului se focalizează pe îmbinarea exactă a părţilor, astfel încât printr-o croială măiastră să
dea uniformitatea părţilor care se îmbină. Ca să obţină o circumferinţă potrivită capului, meseriaşul foloseşte diverse
Asta e ceva
elegantă...caciulă. Mai demult o căciulă scumpă cine o purta?
Colonelul, o purta profesorul, o purta preotul, o purta procurorul, o
purta....deci nu aveau oamenii de rând. Oamenii de rând aveau materia primă. Nu era astrahan.”
(Lider rom, Iara)
În materie de inovaţii, spre deosebire de generaţiile trecute, generaţia actuală de căciulari a adăugat câteva noutăţi
legate atât de natura materialului, de fabricarea lui, cât şi de fiabilitatea produsului. Deşi modelele sunt cam aceleaşi,
au mai adăugat pentru cele care consideră că sunt utilizate in mediul urban, cozorocul.
Materia primă folosită în producţia de căciuli este blana de miel şi mai ales cea de miel din rasa caracul. De
obicei mieii aceştia sunt tineri, doar de câteva săptămâni, tocmai ca pielea acestora să fie moale şi să nu jeneze cu
asperităţile ei. Una din cele mai preţioase şi mai scumpe piei este cea de focă. Un alt material folosit este stofa cu
care se tiveşte căciula din motive estetice.
CĂCIULARII
76ROMANOBUTIQ
calapoade din lemn. Căciula este umezită în apă şi forţată pe un calapod. Toată operaţia de fabricare a unei căciuli
se desfăşoară pe parcursul a două ore. Unii fabrică aceste căciuli într-un atelier special amenajat de vreo 15 metri
pătraţi în care au lumină şi căldură, iar alţii îşi împart casa cu propria meserie. În trecut se coseau căciulile doar
manual cu ace speciale de cojocarie. Acum, însă, există și meșteri care folosesc mașina de cusut.
Preţul căciulilor se stabileşte în funcţie de tipul blănii folosite şi de calitatea ei. Blănurile de miel care au franjuri
fine, forme lungi şi subţiri, sunt mai scumpe. Probabil pe fondul diferenţelor în achiziţionarea materiei prime, un rol
important în stabilirea preţului îl joacă şi culoarea: pentru modelele căciulior plate la bărbaţi, cele brumării au un preţ
mai mare decât cele negre, iar la dame culorile închise şi în special cele cărămizii au un preţ mai ridicat decât cele
albe. În funcţie de aceste criterii preţurile variază între 120 lei și 500 lei. Pentru a nu rămâne cu produsele nevândute,
aproape în toate cazurile, se negociază: „Păi, de exemplu noi punem preţul un million jumate şi ajungem şi la şapte
sute... De exemplu căciula… uitaţi… Cum şi piaţa. Dacă omu-i pensionar şi se mai vede şi pe faţă... Care cum are bani.
Trebe să coborâm la nivelul lor”.
CĂCIULARII
77 ROMANOBUTIQ
„Primăvara luăm pieile,
trebuie argisite... trebe cromate…
dacă nu-i cromată. Mai demult căciula nu era… că
nu era cromul, că dădeau moliile în ea. Acuma noi le cromăm, trebe pusă berteliile, trebe trasă, trebe întinsă, trebe
căptuşelile tunse, după aia meri la piaţă.” (Căciular, Iara)
Căciularii întrebuinţează diferite moduri de negociere. Dacă
dimineaţa vine cineva hotărât şi doreşte să cumpere căciula,
deseori meseriașul lasă din preţ, considerând că dacă a vândut
prima căciulă va avea noroc toată ziua. Acesta este un principiu
universal valabil, utilizat de toţi căciularii: „Poftiţi, domnu’,
cumpăraţi căciula?” / Da, cumpărăm. Cât costă căciula?/ Un
million. / Domnu’, sunt sărac… Dă-mi-o cu şapte sute.../ Lăsaţi cu
opt sute. / „Poftiţi domnu’, dă banii, să ai noroc de ea. / Prima
mână, aşe să zice prima dată când vinzi căciula. Safteaua.
Safteaua de dimineaţă… şi dăm cu opt, nouă, cu un million…”.
Unul dintre meșteșugari a vândut mai multe căciuli fraţilor
penticostali din Canada, ceea ce i-a hrănit speranţele în legătură
cu şansele de export ale produselor sale: „În Canada se mai
poartă. în urma cu trei-patru ani am dat în Dej la nişte fraţi
pocăiţi, erau tocmai români... Şi i-o trăbuit 5-6 căciuli. Şi i-am dat
5-6 căciuli brumării şi i-am zis: Frate ce faceţi cu ele? / Frate, zice,
în Canada… extraordinar… chiar m-o rugat canadienii să le duc.
Vai, frate dacă ai fi acolo cu meseria ta ai fi ok!”.
CĂCIULARII
78ROMANOBUTIQ
În România, lăutăria apare ca meşteşug de sine stătător
pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, totodată perioada de
apariţie a breslelor de lăutari10. Etimologia cuvântului
indică instrumentul „lăutei” (cobza), iar la început,
termenul de lăutar îi desemna pe cei ce cântau la un
instrument cu coarde. Uterior, cuvântul i-a desemnat pe
cei ce interpretau un repertoriu popular, iar pe la mijlocul
secolului al XIX-lea termenul începe să capete sensul
de muzicant „după ureche”, cu conotaţii peiorative în
comparaţie cu muzicianul profesionist cult11.
LăutariiPovestea meşteşugarilor romi
Lăutarii reprezintă o categorie aparte pe piaţa de desfacere; fiind „fabricanţi de
emoţie”, meşteşugul lor se desfăşoară la locul
de consum.
LĂUTARII
10 Cosma, V., Lăutarii de ieri şi de azi, Bucureşti, Editura Du Style, 1996, p. 10.11 Idem.
79 ROMANOBUTIQ
Spre deosebire de majoritatea celorlalte meşteşuguri,
lăutarii au beneficiat de forme de organizare în
reţele şi structuri formale. În 1933 se puneau bazele
„Asociaţiei Generale a Ţiganilor din România”, în
care a fost atrasă „Junimea Muzicală”, una din
societăţile lăutarilor din acea vreme cu putere de
influenţă remarcabilă12. Obiectivele Asociaţiei se
ramificau în domeniile cultural şi social, cu scopul
general al îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, statutului
şi imaginii romilor. Implicarea societăţii lăutarilor în
asociaţie este un indicator al statutului socio-economic
ridicat al acestora: deja organizaţi în structuri formale,
ei se aflau în poziţia de a-şi permite să se dedice, pe
lângă practicarea meşteşugului, bunăstării etniei din
care făceau parte.
Repertoriul mediu al unei trupe de lăutari este compus din aproximativ
500 de melodii.
12 Năstasă, L., Varga, A. (ed.), Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România, 1919-1944, CRDE, Cluj, 2001, p. 51.
LĂUTARII
80ROMANOBUTIQ
În comuna Almaşu, judeţul Sălaj, lăutarii în vârstă
şi-au câştigat existenţa muncind în întreprinderi
de stat. Odată cu desfiinţarea sau privatizarea
acestora, au fost nevoiţi să se orienteze spre alte
locuri de muncă, stabile sau ocazionale, lăutăria
nemaifiind o sursă de venit constantă şi sigură. Cei
câţiva romi care mai practică astăzi lăutăria cântă
în formaţii compuse în general din cinci membri, nu
întotdeauna din Almaşu.
Muzica pe care o cântă lăutarii se transmite oral,
păstrând linia melodică, chiar dacă influenţa
fiecărui muzician îşi spune cuvântul în interpretări
personalizate.
În comunitatea din Zmeu există instrumentişti care
folosesc acordeonul, ţambalul, vioara, cobza,
contrabasul, bateria, orga. Nu există suflători şi nici
solişti nu mai sunt. Se pare că în anii ’50, aproape
90% dintre romi erau muzicanţi, în timp ce în zilele
noastre se estimează că o treime din romi mai
practică lăutăria.
Fanfarele profesioniste din Zece Prăjini, judeţul Iași,
cântă mai puţin la evenimente locale şi mai ales în
turnee prin ţară şi în străinătate, ei fiind organizaţi
de către doi impresari germani care i-au descoperit
în anii ’90.
Meseriaşii romi din oraşul Dolhasca, judeţul
Suceava, sunt fierari şi lăutari; unii dintre ei practică
ambele meserii: „Că sunt care ştiu două meserii. Da.
Şi fierar şi lăutar”. Chiar dacă sunt pricepuţi în mai
multe meșteșuguri, numărul lor descrește ca urmare
a veniturilor neprofitabile.
Lăutarii din Zmeu îşi amintesc că fetele
participau la începurile tarafului la dansuri sau
erau soliste, dar acum nu mai fac acest lucru decât
foarte rar. Copiii încep să cânte de la şapte-opt ani, iar de la şaisprezece-şaptesprezece ani încep chiar să câştige bani din
practicarea meseriei.
LĂUTARII
81 ROMANOBUTIQ
Lăutarii din comuna Almaşu susţin că nu cântă decât muzică tradiţională, aceasta însemnând, pentru ei, că
„muzica este amestecată, ţigăneşte cu ungureşte, jumate, jumate”. Există un consens între lăutari asupra faptului
că în comunitatea din Almaşu nu se cântă manele. Întrebaţi fiind de manele, lăutarii din Zmeu s-au arătat puţin
supăraţi, deoarece ei spun că acest gen de muzică îl cântă doar la nunţi, la cererea nuntaşilor. Au declarat că
nu le face plăcere să cânte manele, ci muzica lor, muzică populară moldovenească, „autentică”.
Una din problemele cu care se confruntă lăutarii recent este lipsa de instrumente de muzică, iar tinerii nu
au pe ce să exerseze: „Înainte erau mai mulţi muzicanţi ca acuma. Acuma deja copiii au început să nu
mai frecventeze datorită faptului că nici nu au instrumente, că dacă ar avea un instrument mai de valoare,
aşa ar pune mâna pe el să înveţe, dar dacă ei n-au...”. Doar foarte puţini dintre cei care merg să cânte în
străinătate şi-au permis să cumpere instrumente muzicale noi. Din acest motiv, şeful tarafului declară că şi
calitatea muzicii are de suferit.
LĂUTARII
82ROMANOBUTIQ
Lăutarii cântă, de obicei, în ansambluri, formaţii sau tarafuri. Ceea ce este specific lăutarilor din Zece Prăjini
şi, într-o măsură semnificativă, lăutarilor din Moldova, în general, este tradiţia fanfarelor, alcătuite din peste
zece oameni şi, în consecinţă, prezenţa numeroasă a lăutarilor care cântă la instrumente de suflat.
„Noi şi acuma după bătrâni avem mare respect,
oriunde mergem şi noi, cine ştie de bunicii noştri ştiu ce
fel de oameni sîntem.”(I., Almașu)
În unele comunităţi, accesul femeilor în acest meşteşug este interzis, însă nu în toate comunităţile. La Almaşu
sau la Zece Prăjini, femeile sunt încurajate să cânte și să urmeze o şcoală de profil, însă nu se aşteaptă
nimeni ca ele să facă parte dintr-o formaţie de muzică lăutărească. Această interdicţie este întâlnită cu
precădere în cazul formaţiilor de fanfară, în rândul cărora nu există femei. Chiar şi atunci când femeile se
implică în practicarea muzicii ca activitate economică, ele sunt rareori instrumentiste, folosind mai degrabă
vocea pentru a cânta în cadrul anumitor formaţii.
LĂUTARII
83 ROMANOBUTIQ
În toate comunităţile de lăutari studiate, lăutarii spun că preferă să alcătuiască o formaţie cu membrii familiei
sau cu rudele apropiate. Chiar și astăzi, dacă apar comenzi pentru formaţii alcătuite din doi instrumentişti,
lăutarul solicitat îşi va lua ca însoţitor o persoană din familie care ştie să cânte. Alteori se întâmplă ca, atunci
când soţul cântă la vioară, soţia să îl acompanieze la orgă sau să cânte la voce, iar alteori membrii familiei
completează spectacolul oferit de lăutari prin dansuri tradiţionale. Sunt și lăutari care cântă cu muzicanţi de
etnie română sau maghiară: „Cânt într-o formaţie. Ţin legătura cu un viorist şi merg când sunt chemat. Cânt
cu oricine, nu contează că este ţigan, român sau maghiar”.
Şeful formaţiei este întodeauna dirijorul. Este rămasă din bătrâni tradiţia ca vioristul să fie şi dirijor şi şef. De
cele mai multe ori vioristul hotărăşte cine să cânte în formaţie. Tot el este căutat de oameni pentru a semna
angajamente. Uneori în formaţii sunt mai mulţi viorişti. Pentru a nu se crea discuţii, rolul de dirijor în formaţie
este luat pe rând de fiecare dintre aceştia.
„Muzica nu este o meserie în care trebuie să spun… să iau cheia treisprezece. Muzica vine din plăcere, din experienţă, din talent. Noi simţim persoana, ştim regula nunţii, ce trebie
să cântăm. Dar când începem să cântăm, nouă ne vine după ureche, din simţ, din talent, din suflet.”
(Lăutar, Zmeu)
LĂUTARII
84ROMANOBUTIQ
Înainte de 1990, pentru o mare parte din romii lăutari de la Zece Prăjini, ca şi pentru cei din celălalte sate,
exista varianta avantajoasă de a combina, oficial şi legal, lăutăria cu serviciul la întreprindere, prin includerea
în orchestra acesteia: „Am lucrat la uzina de ţevi, la Roman. Noi aveam şi servici, d-aia ne descurcam... acuma,
nu mai e... Ne cunoşteau oamenii care făceau nunţi... Noi eram în formaţia de la ţevi, vreo 40” .
Lăutarii din Zece Prăjini sunt un posibil model de adaptare reuşită la schimbările economice din ultimele
decenii. Ei declară că în prezent cântă muzica pe care le-o solicită piaţa, de la muzică populară, muzică
de fanfară, muzică uşoară, până la manele, cu excepţia pieselor din repertoriul muzicii clasice, care „nu
nu, astea nu merg cu fanfarele”. Modelul de succes de la Zece Prăjini se datorează însă în mare parte unui
eveniment fortuit: descoperirea muzicanţilor de aici de către cei doi impresari germani care se ocupă şi în
prezent de organizarea activităţii fanfarei: turnee în străinătate, producerea şi lansarea de CD-uri pe piaţa
internă, dar mai ales pe cea externă.
LĂUTARII
85 ROMANOBUTIQ
Dacă până acum câteva zeci de ani, la baza
melodiilor interpretate de lăutari stăteau piesele
vechi, învăţate de la părinţi, odată cu schimbarea
profilului cererii de muzică şi cu orientarea mai
profesionistă către piaţă, lăutarii învaţă şi cântă
melodiile „care se cer acum”, fie de la alţii care le
cunosc, fie, în cazul fanfarelor mai cunoscute din sat,
de pe CD-uri aduse de impresarul lor din străinătate.
„Noi cântăm de când ne-am născut. Tata o cântat, bunicul o cântat şi aşa mai departe.
Aicea toţi sunt muzicanţi, domnule, că vor, că
nu vor!” (toboșar Fanfara Ciocârlia, Zece Prăjini)
„Ţigan fără aşa ceva nu se poate, nu există! Mai sunt ţigani de diferite meserii, cum ar fi ăia care repară cazane, dar aicea meseria e cântatul.” (trombonist Fanfara Ciocârlia,
Zece Prăjini)
Locurile de manifestare a lăutarilor din Almaşu au rămas cu precădere nunţile, dar acestea nu pot constitui
„o piaţă de desfacere” suficientă. Odată ce pe piaţă au apărut mijloacele electronice de redare a muzicii
cu costuri mici, invitaţiile făcute lăutarilor să cânte la evenimentele s-au redus. Locul lăutarilor ce cântă live
a fost luat treptat de mijloacele electronice: „Mă cheamă să înregistrez pentru o nuntă şi să aduc CD-ul”.
Lăutarii sunt chemaţi să-şi ofere serviciile la nunţi, cu precădere pentru a acompania muzical drumul
miresei de acasă până la biserică. Aceste cereri sunt mai dese decât cântatul pe durata întregii nunţi, dar
nu sunt mulţumitoare pentru lăutari nici din punct de vedere financiar, nici al valorizării lor ca artişti. O
altă ocazie la care lăutarii sunt invitaţi să cânte sunt înmormântările. În unele grupuri etnice rome, tradiţia
cere ca mortul să fie însoţit pe ultimul drum de către lăutari ce cântă cântece specifice acestui moment.
„Am fost dirijor, am condus orchestra întreprinderii Combinatului de Utilaje din
Cluj”. (K., Almașu)
„Mai demult am cântat la Ansamblul Folcloric din
Zalău. Am cântat cu Ion Dolănescu.”
(I., Almașu)
LĂUTARII
86ROMANOBUTIQ
Transmiterea meşteşugului se realizează în special pe linie paternă, din tată în fiu. Băieţii învaţă să cânte
de mici de la părinţi sau alte rude. Ei „se nasc cu instrumentul în mână, deoarece în casa lor cântă şi
tatăl, şi bunicul, şi fraţii”. Nu toţi băieţii au înclinaţie spre muzică, dar se afirmă că cei mai buni lăutari din
comunitate sunt cei care cântă de mici.
Un alt mod de transmitere este atunci când băieţii ies pe uliţa satului şi se îndeamnă unii pe alţii să cânte la diverse
instrumente. Costurile ridicate de achiziţie a instrumentelor sau a accesoriilor pentru acestea au determinat ca,
recent, părinţii să nu le mai dea băieţilor instrumentele pentru a ieşi pe stradă cu ele, din teama de a nu le strica.
Există la mulţi lăutari (ca dealtfel și în rândul românilor) ideea că orice rom are „în sânge” arta cântatului,
dar „gena” trebuie să fie lucrată, fiindcă altfel „se pierde talentul”. Pentru lăutarii din Zmeu, talentul se
materializează prin faptul de a avea „ureche”. Această caracteristică înseamnă că nu sunt necesare partituri
pentru învăţarea unei melodii, fiind suficient ca lăutarul să o audă o dată pentru a o putea reproduce întocmai.
LĂUTARII
87 ROMANOBUTIQ
Talentul nu se poate fura: îl ai sau nu. Deşi spun că la ei talentul este nativ, transmis
genetic, lăutarii din Zece Prăjini nu consideră imposibil ca şi românii să poată să
înveţe să cânte ca ei, deşi consideră că este puţin probabil: „E şi români care cântă
mai bine ca ţiganii, da’ nu are treaba aia, nu ştiu... Stilul unui ţigan...”
La unii lăutari există interdicţia de a lăsa instrumentul din mână. La Almaşu,
singura interdicţie la care lăutarii au făcut referire este cea legată de datul viorii.
Lăutarul nu-şi dă vioara din mână cu niciun preţ, chiar şi atunci când alcoolul
îi ia minţile după petreceri; oricât de băut s-ar întoarce acasă, se spune că
vioara lăutarului este în mâinile sale. Interdicţia se referă de fapt la utilizarea
instrumentului de către cineva fără meşteşug, care să cânte „teleleu”, adică în
bătaie de joc, fără rost, fără noimă, încălcând armoniile muzicale.
Din păcate, practica lăutăriei este în scădere. La Zmeu, activitatea tarafului
continuă, dar lipsa instrumentelor şi plecarea treptată a componenţilor formaţiei la
muncă în Italia fac dificilă dezvoltarea acestuia. Lăutarii din Zmeu sunt cunoscuţi şi
solicitaţi în zonă, dar pentru a putea face din taraf o formă de activitate profitabilă
este nevoie să se facă investiţii în instrumente, costume, publicitate.
Deşi zona lor a fost cunoscută până nu demult ca o „pepinieră” de talente
muzicale, lăutarii din Almaşu se plâng în prezent de lipsa unor moştenitori
pentru a prelua meşteşugul.
„Vă spun cu mâna pe suflet, plâng că nu am pă cine să
învaţ ce am cântat de-a lungul timpului. Mă gândesc să
adopt un copil de la casa de copii, să-l învăţ muzica tradiţională ţigănească. Nu mi-e rușine că sunt ţigan, păcat că nu se respectă și nu
s-au păstrat tradiţiile.” (A., Almașu)
LĂUTARII
88ROMANOBUTIQ
În Ceacu, un sat prăfuit din sudul României, aproape de Călărași, pe lângă populaţia dominantă ţaranească
locuiau și trei mici grupuri de romi. Unii erau lăutari și, așa cum le spune și numele, erau cei care se ocupau
sistematic de muzica și dansul sătenilor. Alţii se ocupau cu munca câmpului, zilieri, angajaţi la ţăranii mai
înstăriţi pentru că ei nu aveau propriul lor pământ și, ultimul grup, romii fierari, furnizori de unelte utile
și cei care realizau singurele mijloace de locomoţie – tradiţională (căruţă, șaretă etc). Nimic special! O
comunitate ţărănească și o ţigănie (așa cum spune poporul), mai mare sau mai mică. Aici s-a născut
personajul care ne-a inspirat – Ivanciu Ion, rom fierar, deloc banal! Personajul nostru, să-i spunem Nea Ion
în cele ce urmează, s-a născut în 1934, fiind primul fiu al unei tinere familii de fierari – Nicolae și Ghergina,
urmat de alţi 3 fraţi. Ion a crescut în condiţiile vremii, cu resurse limitate, pentru că tatăl său, deși era un fierar
foarte apreciat, de cele mai multe ori lucra în schimbul hranei (banii erau rar folosiţi, asa cum își amintea
Nea Ion). Când avea 4-5 ani, împreună cu alţi copii din sat, Ion organiza sesiuni de bătut cuie (făcute de
tatăl său) în gardurile vecinilor. În 1942, tatăl său s-a înrolat în armată și a mers pe front luptând pentru
România. Mai târziu, din cauza unor răni din razboi, s-a stins. De altfel, bunicul lui Nea Ion a murit, de
asemenea, împușcat pe front în primul război mondial. Avea doar 14 ani când tatăl său a murit, lăsându-l
pe el cel mai vârstnic bărbat din tânăra familie. Era elev în Călărași și nu știa încă meserie pentru că tatăl
său a decis ca el să urmeze o altă carieră, să înveţe carte, să nu se chinuie în fierărie. Nu a avut încotro
și, fără ezitare, Nea Ion s-a dus ucenic la un fierar din Călărași, Nea Adam. Timp de trei ani a ascultat
instrucţiunile lui Adam, a locuit la el acasa și a mâncat la el, servicii care nu erau de altfel gratuite.
Cum am fost noi inpiraţi de un meșteșugar pe nume Nea Ion
Ciprian Necula
Avem și noi un meșteșug: să extragem meșteșugitul dinpoveștile lor de viaţă și să îl multiplicăm!
CUM AM FOST NOI INPIRAŢI DE UN MEȘTEȘUGAR PE NUME NEA ION
89 ROMANOBUTIQ
„Dacă nu făceam treaba bine mă plesnea imediat. La inceput făceam curat prin atelier, trăgeam la foale cu
mâna și cu ochiu’ la cum lovea fierul, măsuram în gând cât timp ţinea fierul în foc. Mai târziu am trecut la
baros! Nea Adam mișca fierul cu cleștele și-mi arată cu un ciocan mic unde să lovesc cu barosul. Totul trebuia
să fie în ritm, dacă loveam mai repede, dădeam peste ciocanul lui, iar dacă dădeam prea încet, lovea el cu
ciocanul peste baros. Eheee, nu a fost ușor, când greșeam o luam pe cocoașă”, își amintea Nea Ion, fără
să-i facă plăcere rememorarea acelor vremuri. Dar, trăgea tare, dorea să înveţe pentru că acasă mai avea
trei fraţi și o mama care trebuiau hrăniţi. Mama lui, am uitat să vă spun, era de asemenea meșteșugar. Ştia
să facă sobe, să le repare și să le întreţină, însă avea comenzi cât să nu moară de foame.
La un moment dat a venit vremea ca Nea Ion să se întoarcă în satul natal pentru a lucra cu sculele tatălui
său care, din cauza contextului politic, aparţineau colectivităţii. Cu aceeași voinţă, a lucrat pentru locuitorii
satului și pentru cooperativele agricole, devenind ușor unul dintre cei mai harnici și apreciaţi meșteșugari ai
satului. Comenzile erau permanente, din ce în ce mai multe și nu mai putea lucra singur, așa că l-a luat pe
fratele mai mic, Tudorel, să-l ajute în fierărie și să-l mai înveţe din meșteșug. După cum își amintea, cu părere
de rău, nu era nici el un maestru prea tolerant. Își alerga fratele cu nuiaua la baltă sau pe terenul pe care
se „juca mingia” ca să-l aducă la muncă și, din când în când, îl mai „articula”. La niciun an distanţă, după
ce a demonstrat că știe meserie, că poate supravieţui cu ciocanul în mână, mama sa a decis că e timpul de
ROMANOBUTIQ89
CUM AM FOST NOI INPIRAŢI DE UN MEȘTEȘUGAR PE NUME NEA ION
90ROMANOBUTIQ
însurătoare și a mers în peţit la câteva sate distanţă,
în Vărăști, la atelierul unui fierar, pentru a da o
probă de lucru. Nu, nu căuta un loc de muncă, ci o
soţie! S-a dus în atelier și, supravegheat de un bătrân
fierar, Soare Pârvu, tată al mai multor fete, Nea Ion
și-a dat testul. A trebuit să execute o osie de căruţă,
probabil cea mai grea manoperă a vremii și, deși
nu știm ce parere a avut Nea Soare Pârvu, a plecat
însurat cu Maria. Probabil că a executat bine osia
de și-a lăsat Moș Soare fata după el! A demonstrat
că e în stare, că știe meserie destul de bine încât să
nu aibă probleme în a-și întreţine familia, că e serios
și, în primul rând, că e neam de fierar!
Atfel, s-a întors în satul prăfuit și banal, Ceacu, unde
a prosperat împreună cu Maria. Şi-au facut o casă,
au ridicat-o singuri cu propriile forţe, au avut multe
păsări în curte și au fost gospodari. Au fost primii din
sat care au avut bec în casa și primii care au avut televizor! „Era ca la cinema la noi. Venea tot satul!”. Între
timp, însurat fiind și cu trei copii născuţi, a făcut și armata. În fine, Nea Ion avea o profesie contemporană
cu vremea sa, o familie frumoasă, o gospodărie decentă, dar știa că poate mai mult. Fierar fiind, muncitor,
ridica sute de kilograme zilnic.
„M-am înscris în clubul de haltere. Îi băteam pe toţi! Ridicam cea mai mare greutate. Într-o zi, eram prin
curte, lucram ceva și văd că oprește o mașină de la București lângă curtea mea. Ies să vad cine erau, ce
doreau! Erau de la clubul Steaua! Ioane, zice unu’, te vrem la noi! Eu făceam asta ca hobby, așa eram
fierar. Da’ când mi-au spus că îmi dau casă în București și salariu am început să mă gândesc că nu ar fi rău!
Da’ cand a auzit nevastă-mea i-a luat pe ăia la goană, i-a dat afară! Şi am ramas în sat, la fierăria mea”.
Dar în cele din urmă, sătul de praful natal și banal și de faptul că nu mai avea ce să-i ofere, a decis să se mute în
capitală, iniţial fără niciun plan. A găsit un loc de casă, prin cartierul Dristor pe undeva, l-a cumpărat, a construit
90ROMANOBUTIQ
CUM AM FOST NOI INPIRAŢI DE UN MEȘTEȘUGAR PE NUME NEA ION
91 ROMANOBUTIQ
o alta casă, repede, cu ajutorul vecinilor români, pentru că în București nu mai erau permise construcţiile și
a căutat de lucru. S-a angajat la fabrica Republica unde a lucrat, tot cu fiare, dar cu alte tehnici! În parerel,
Nea Ion, în capitala României, a mai învăţat și alte profesii: sudor, laminor, turnător (nu la securitate), tinichigiu
industrial, tinichigiu auto, forjor și multe altele, toate având un numitor comun: fierul! După pensionare, Nea Ion
a continuat să lucreze pe cont propriu, adaptându-și permanent profesia învăţată de la Moșul Adam la ceea
ce piaţa cerea. A făcut tinichigerie auto în faţa blocului (în care comuniștii l-au mutat la jumătatea anilor ’80),
tolerată atât de vecini, cât și de autorităţi. A învelit mai multe biserici ortodoxe cu o tehnică inventată de el. A
reușit să refacă un Porsche, după o poză A4. L-a făcut perfect.
Nea Ion a murit în 2011. A fost bunicul meu, cel care mi-a creat premisa studiului universitar, prin meșteșugul
său, prin decizia de a părăsi praful călărășean pentru oportunităţile Bucureștiului, cel care îmi dădea
bani pentru Eugenii în fiecare dimineaţă când plecam la școală, cel care m-a alergat cu patentul să-mi
taie cercelul din ureche, cel care se mândrea atât de mult cu toţi nepoţii săi care, în mod clar, au dus la
îndeplinire ceea ce tatăl său dorea pentru el – școala. Îi plăcea să se dea mare cu trei lucruri: cu meseria sa,
cu realizările urmașilor săi și cu vinul făcut de el. Povestea lui tataia m-a inspirat să propun ideea proiectului
Romano ButiQ partenerului meu Khalid Inayeh. L-am scris cu povestea lui Nea Ion în minte! Colegii mei din
KCMC lucrează azi pentru a multiplica experienţa lui Nea Ion, adaptarea continuă la piaţa meșteșugurilor
rome care, aţi văzut, nu sunt puţine. Astăzi, după modelul lui Nea Ion, încercăm să scoatem din praful banal
peste 1000 de meșteșugari romi! Îţi mulţumesc, tataie!
CUM AM FOST NOI INPIRAŢI DE UN MEȘTEȘUGAR PE NUME NEA IONCUM AM FOST NOI INPIRAŢI DE UN MEȘTEȘUGAR PE NUME NEA ION
Înfiinţarea cooperativelor Romano ButiQ este un răspuns la condiţia socio-economică precară în care se
află persoanele de etnie romă, mai ales cele care trăiesc în comunităţile tradiţionale. Lipsurile materiale, cât
și cele de ordin educaţional, izolarea geografică, lipsa mijloacelor de informare – toate acestea au dus la
excluziune socială și sărăcie.
Cooperativele Romano ButiQ oferă șansa unei dezvoltări reale celor care doresc să revalorizeze
meșteșugul tradiţional rom, aducându-l în prezent și în faţa publicului larg. Posibilitatea unui loc de muncă
într-un domeniu familiar oferă meșteșugarilor romi ocazia de a contribui direct la bunăstarea personală și a
celor din jur. Odată cu veniturile rezultate din această activitate desfășurată legal, meșteșugarii își schimbă
și statutul social; ajung să beneficieze de asistenţă medicală gratuită, își permit să își trimită copiii la școală
și devin independenţi economic. Putem spune că aceștia sunt primii pași pentru ruperea cercului vicios și
ieșirea din contextul socio-economic precar în care aceștia sunt prinși.
Acţionând ca mici afaceri sociale prin care meșteșugarii romi au posibilitatea de a produce și de a
comercializa bunuri, cooperativele se bazează în principal pe dorinţa de muncă și pe cererea pe piaţă
a produselor manufacturate din materii prime ca lemnul, răchita, fierul, cuprul sau aluminiul. Demersul
înlesnește totodată conservarea tradiţiei și identităţii rome și nu în ultimul rând sporirea diversităţii culturale
într-o societate care se dorește lipsită de prejudecăţi și discriminare.
Cooperativele pornesc, în primă fază, cu un grup restrâns de meșteșugari care lucrează pe cont propriu și
care dispun de un necesar minim logistic pentru producerea obiectelor meșteșugărești. Noi oferim asistenţă
în organizarea cooperativelor prin derularea proceselor de înfiinţare juridică, organizarea producţiei și,
nu în ultimul rând, consiliere în vederea obţinerii de comenzi. Avantajele imediate se regăsesc în sporirea
capacităţii de producţie a membrilor cooperatori prin creșterea numărului de persoane care lucrează
împreună într-un mediu organizat unde există posibilitatea diviziunii muncii.
Cum îi sprijinim pe meşteşugari?
92ROMANOBUTIQ
CUM ÎI SPRIJINIM PE MEŞTEŞUGARI?
93 ROMANOBUTIQ
Un alt lucru care le lipsește meșteșugarilor romi
deocamdată este o cunoaștere adecvată a tipului de
produse manufacturate cerute în prezent pe piaţă.
Această desincronizare temporară cu tendinţele
pieţei se poate redresa printr-un proces pe care noi îl
numim revalorizare. Lucrăm cu cercetători de piaţă și
designeri de obiect care contribuie cu idei și modele
de produs moderne și vandabile. În acest sens, este
foarte oportun faptul că meșteșugarii sunt capabili și
dispuși să dea formă acestor noi idei prin priceperea
și cu uneltele și materia primă cu care ei lucrează
dintotdeauna.
Crearea unui cadrul legal în care meșteșugarii romi
să poată lucra le oferă acestora posibilitatea de a-și
comercializa marfa prin distribuitori sau la târguri de
profil, ceea ce crește șansele ca rodul muncii lor să
fie cunoscut și cumpărat și apreciat din nou.
Dupa doi ani de zile, am pus bazele a 30 de
cooperative meșteșugărești din cele 5 regiuni de
dezvoltare cuprinse în proiect.
În paginile ce urmează vom trece succint prin câteva
exemple de cooperative fondate deja în regiunea
de dezvoltare Nord-Est și Sud-Vest, pentru o idee mai
concretă despre nevoile și problemele meșteșugarilor
romi și despre soluţiile cu care proiectul Romano
ButiQ le răspunde acestora. Contribuiţi și voi la
bunăstarea comunităţilor de meșteșugari
cumpărând obiectele lucrate de aceștia cu
grijă și pricepere.
CUM ÎI SPRIJINIM PE MEŞTEŞUGARI?
Prezentare cooperative Romano ButiQ
94ROMANOBUTIQ
COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ
COOPERATIVA DE ÎMPLETITORI „ROMANO BUTIQ” MIRONEASA, JUDEŢUL IAȘI
Cooperativa de la Mironeasa are 5 membri fondatori din comunitate: Vasile, Viorel și Daniel Anușca,
Cornel Petrechiuţă și Dan Parfeni. În satul Mironeasa majoritatea romilor lucrează de când se știu în
lemn sau răchită. Aceștia au tratat meșteșugul ca pe o activitate sezonieră; nu era activitatea principală
care să le asigure un venit constant și un trai decent. De aceea unii dintre ei au fost nevoiţi să se
orienteze către alte activităţi de pe urma cărora să poată supravieţui, astfel că au plecat în Spania sau
Italia, în zona de sud a României sau alte zone cu potenţial agricol crescut.
Produsele pe care le făceau erau rudimentare, în sensul că produceau doar obiecte folositoare în
gospodărie și agricultură (linguri de lemn, copăi, coșuri din răchită pentru porumb etc.). Nu au avut
ocazia să ducă acest meșteșug la un nivel performant. În zonă nu sunt agenţi economici, nu sunt pieţe
sau târguri în care săse vândă produse mai „sofisticate” și astfel s-au limitat doar la cele de bază.
Cornel și Vasile au avut temporar legături cu o cooperativă din Zamoștea, judeţul Suceava, cu care
însă au colaborat pentru puţin timp. Ei nu au deocamdată ateliere specializate care să susţină tiraje
semnificative de obiecte împletite. În același timp, niciunul dintre cei 5 membri fondatori nu are un
atelier. Ce au în schimb sunt unelte vechi, moștenite de la părinţi sau bunici.
Meșteșugarii de la Mironeasa sunt foarte nevoiași, mulţi dintre ei sunt beneficiari de ajutor social și
au mulţi copii de crescut (Vasile 13, Viorel 11). În ciuda acestor neajunsuri își doresc să ajungă să
dispună de toate resursele necesare pentru a derula o producţie serioasă de obiecte manufacturate din
răchită. Oportunităţile principale sunt priceperea transmisă din generaţie în generaţie, precum și dorinţa
și potenţialul de dezvoltare.
95 ROMANOBUTIQ
COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ
COOPERATIVA DE RUDARI „ROMANO BUTIQ” ŢOLICIJUDEŢUL NEAMŢ
Comunitatea din Ţolici, în care trăiesc și lucrează meșteșugari rudari, a devenit în luna iunie 2012
nucleul unei cooperative formate în cadrul proiectului. Cooperativă meșteșugărească de gradul I ca
formă juridică de organizare, aceasta are ca obiect principal de activitate producţia și comercializarea
de obiecte din lemn. Funcţionând după principiile economiei sociale, cooperativa „Romano ButiQ”
Ţolici se implică activ în viaţa comunităţii prin derularea și finanţarea unui program de ucenicie pentru
copiii si adolescenţii defavorizaţi din zonă.
Vladimir Negoiţă, zis Vasile, în vârstă de 32 de ani, lucrează lemnul în atelier de când se știe. A fost
crescut de bunicii săi. Povestește cum bunica lui cioplea câte 30-40 de linguri și mergea prin pădure,
iarna, pe lângă porcii mistreţi, la Ţibucani, pentru a-i putea crește pe el și pe ceilalţi patru copii. În acest
spirit a fost crescut și a moștenit de la bunicii săi talentul de a prelucra lemnul. „Am stat 14 ani în vamă
– Vama Nădlac - și vindeam scaune. Veneam cam de 2-3 ori pe lună acasă ca să mă aprovizionez,
după care plecam din nou. A fost o perioadă frumoasă, dar a avut și dezavantaje – nu reușeam să mai
stau cu familia”, povestește Vasile. În noua lui calitate de membru al cooperativei Romano ButiQ, Vasile
își dorește să aibă posibilitatea de a le oferi ceva mai bun celor 4 copii, cu condiţia să le transmită și
meșteșugul mai departe. Cel mai interesant produs pe care l-a lucrat în lemn a fost o copaie din lemn de
stejar, lungă de 110 cm și lată de 60 cm, care trebuia să ajungă la o familie din Germania, fiind folosită
ca leagăn pentru nou-născuţi.
96ROMANOBUTIQ
COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ
COOPERATIVA DE MEȘTEȘUGARI „ROMANO BUTIQ” MOŢCA, JUDEŢUL IAȘI
Cooperativa „Romano ButiQ” Moţca reprezintă un exemplu concret de angajament și intervenţie
în responsabilizarea comunităţilor etichetate din punct de vedere social. Cooperativa are cinci
membri și a fost înfiinţată în luna august 2011, printre primele cooperative fondate în regiunea
de dezvoltare Nord-Est. Provocarea cea mai mare, la fel ca și în cazul multora dintre celelalte
cooperative, este aceea că meșteșugarii au fost nevoiţi să accepte să își îmbunătăţească și
adapteze tehnicile de lucru pentru a se ridica la cerinţele pieţei actuale. De la Aurel Crăciun,
sau Nea Aurel, argintar din tată-n fiu și membru fondator al cooperativei din Moţca, am aflat că
de când face parte din familia „Romano ButiQ”, portofoliul lui de modele s-a diversificat foarte
mult și că nu a existat vreun desen propus care să nu ia formă din mâinile și uneltele lui: cercei
și pandantive în formă de polonice sau linguri, bicicletă sau „smiley”, brăţări provenite din
furculiţe sau linguriţe. Nea Aurel afirmă că cel mai mare avantaj de care se bucură de cand a
fost cooptat în proiect este faptul că are prilejul de a experimenta idei noi de design și că munca
meșteșugarilor în general crește astfel în vizibilitate prin intermediul târgurilor și festivalurilor
din toată ţara. Printre ceilalţi membri fondatori ai Cooperativei „Romano ButiQ” Moţca se mai
numără Gelu Cobzariu, lăutar și Costică Marchidan, fierar.
97 ROMANOBUTIQ
COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ
COOPERATIVA DE LĂUTARI „ROMANO BUTIQ” ZECE PRĂJINIJUDEŢUL IAȘI
Muzică, talent și măiestrie. Cu asta se laudă Cooperativa „Romano ButiQ” Zece Prăjini, formată
deocamdată din cinci membri fondatori care propun publicului un produs muzical inedit: muzică
de fanfară în tonuri de „house”. Compoziţiile lor sunt adaptate noilor exigenţe ale publicului
care nu se mai mulţumește cu sonorităţile clasice de fanfară, fiind in permanentă căutare de
originalitate. Nu este nici greu, nici ușor să faci asta atunci când vii dintr-un loc în care practic
satul răsună de dimineaţă până seara de acordurile alămurilor.
Cea mai mare provocare a lăutarilor din Zece Prăjini, în calitatea lor de noi membri în familia
cooperativelor „Romano ButiQ”, a fost înregistrarea într-un studio profesionist a două piese, efort
cu care nu erau obișnuiţi și care a solicitat timp îndelungat pentru a se ajunge la produsul final.
Trupa este încă în stadiul iniţial de organizare, iar condiţiile nu sunt din cele mai favorabile. Este
nevoie de acces permanent la un studio, iar promovarea trebuie să fie pe măsură. Deocamdată,
pentru a ajunge să îi asculţi, trebuie să parcurgi un drum anevoios de zece kilometri de pietriș,
iar distanţa de la reședinţa de judeţ (municipiul Iași) este de 80km. Totuși, în urma înfiinţării
cooperativei, membrii fanfarei pot spera de acum să pună temelia unei afaceri de succes și să își
facă un renume dincolo de cei 10 km de pietriș, comparabil cu deja celebrii Fanfara Ciocârlia,
Mahala Rai Banda sau Taraf de Haidouks.
98ROMANOBUTIQ
COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ
COOPERATIVA DE MEȘTEȘUGARI „ROMANO BUTIQ” DOLHASCAJUDEŢUL SUCEAVA
Cooperativa din Dolhasca a reușit să adune laolaltă zece membri fondatori și a fost înfiinţată în
luna iunie 2012. Administratorul cooperativei, domnul Constantin Tănase, este un meșter fierar
foarte priceput și apreciat, care, alături de asociaţii săi, dorește să aducă în prezent tradiţia
neamului său și să o transforme într-o ocupaţie aducătoare de venit constant, care să asigure un
trai decent familiei lui, dar și cât mai multor membri ai comunităţii. Situată la 60 de km de Suceava
și 20 de km de Fălticeni, cooperativa din Dolhasca este încă un exemplu impresionant de
combinaţie între voinţă și pricepere, care poate da naștere unor valori incontestabile. Obiectele
din fier forjat ieșite din mâinile fierarilor din Dolhasca pot fi considerate fără exagerare artefacte
unicat. Câteodată muncesc 4 sau 5 fierari timp de două săptămâni pentru a se ajunge la o
poartă sau un obiect de mobilier din fier forjat.
99 ROMANOBUTIQ
COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ
COOPERATIVA DE ÎMPLETITORI „ROMANO BUTIQ” NEGREȘTIJUDEŢUL IAȘI
Cea de-a doua cooperativă de împletitori din regiunea de dezvoltare Nord-Est și una dintre cele
6 cooperative de împletitori înfiinţate deocamdată în cadrul proiectului, Cooperativa „Romano
ButiQ” Negrești s-a născut în luna iulie 2012, având pentru moment un număr de șapte membri
fondatori. Nivelul de trai este foarte scăzut și ideea de a fonda o cooperativă este percepută în
comunitate ca un sprijin concret care poate da roade pe viitor. Dificultăţile sunt multiple. Recoltatul
răchitei după ce dă bruma, separarea și sortarea ei, fierberea, decojirea sau despicarea nuielelor
sunt etape obligatorii pe care orice meșter împletitor trebuie să le urmeze cu grijă chiar dinainte de
a începe lucrul propriu-zis. Cu toate acestea, atenţia la detalii și pasiunea pentru meșteșug, îmbinate
cu deschiderea acestora către idei și modele noi, le oferă împletitorilor din Negrești posibilitatea de
a arăta lumii întregi că talentul și truda pot fi valori care pe lângă profit aduc și o împlinire personală:
păstrarea tradiţiei și perpetuarea ei în familie și în comunitate.
100ROMANOBUTIQ
COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ
COOPERATIVA „JAZZ ROMANO” DIN IAȘI
Sau trupa Jazz Romano. Această cooperativă iese din tiparele celorlalte înfiinţate în proiect.
Există din luna mai 2012 și își propune să scoată la suprafaţă talentul incontestabil și fără limite
al lăutarilor romi. De această dată vorbim despre niște oameni care s-au născut în comunităţi
tradiţionale izolate, dar care au reușit să își depășească condiţia și să-și șlefuiască talentul în
universităţi specializate. Membrii fondatori ai cooperativei „Jazz Romano” din Iași sunt cinci
tineri cu vârste de până în 30 de ani și cu studii superioare în muzică. Aceștia provin din
familii de lăutari romi din Judeţul Iași și au fost crescuţi de mici pe ritmuri lăutărești. Studiile de
specialitate, experienţa și intuiţia i-au ajutat să își împingă talentul spre noi limite, dar în același
timp să păstreze intactă tradiţia moștenită. Ambiţia lor este să îmbine muzica autentică romani
cu influenţe jazz sau funk. Se pare că Jazz Romano este prima trupă din România care încearcă
să atragă publicul cu această îmbinare de stiluri.
Recunoașterea talentului lor a venit mai repede decât se așteptau chiar ei. Alex, Silviu, Cătălin
și colegii lor de trupă au reușit să lase anul trecut cu gura căscată publicul și juriul prestigiosului
Festival de Jazz de la Sibiu, aducând la Iași Trofeul Festivalului. Pentru tinerii muzicieni succesul
nu este complet fără implicarea lor în proiecte cu impact în comunităţile de romi asemănătoare
celor în care au crescut. Un prim pas în acest sens a fost realizarea de cărţi de identitate pentru
romii din comuna Vânători, judeţul Neamţ.
101 ROMANOBUTIQ
COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ
COOPERATIVA „ARTA RUDĂREASCĂ” BĂBENI JUDEŢUL VÂLCEA
O nouă cooperativă de rudari Romano ButiQ a fost înfiinţată la Băbeni, la data de 17 iulie
2012. În această zonă, numărul meșteșugarilor este impresionant, însă relaţiile dintre ei sunt
ușor tensionate. Oamenii sunt săraci, dornici să muncească și să arate lumii întregi talentul
lor străvechi.
Cooperativa Romano ButiQ Băbeni vine în ajutorul comunităţii și pune bazele unei
întreprinderi sociale cu rolul de a revaloriza meșteșugul tradiţional și de a aduce aproape
de publicul general artizani ai cioplirii în lemn. După cum îi spune și numele, cooperativa
„Arta Rudărească” din Băbeni a adus laolaltă meșteșugari foarte pricepuţi care au reușit, prin
perfecţionarea tehnicilor de producţie, să ducă sculptura în lemn la rang de artă.
102ROMANOBUTIQ
COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ
COOPERATIVA DE FIERARI „ROMANO BUTIQ” ȘIMIAN JUDEŢUL CARAȘ-SEVERIN
Cooperativa meșteșugărească din Șimian a fost înfiinţată pe 30 iulie 2012 și a adus laolaltă
meșteșugari a căror principală ocupaţie este prelucrarea fierului. Meșteșugarii provin din mai
multe localităţi, însă sediul cooperativei se află la Șimian. În această zonă, meseriile tradiţionale
nu mai reprezintă o îndeletnicire la ordinea zilei, doar patru familii fiind implicate activ în
perpetuarea tradiţiei.
Membrii cooperativei au dezvoltat relaţii foarte puternice care au contribuit la voinţa lor de
a transmite mai departe talentul lor și de a menţine aprinsă flacăra tradiţiei rome. Fără profit
și fără o perspectivă clară, mulţi au renunţat la meseria lor tradiţională și au preferat să-și
canalizeze eforturile către alte meserii mai bănoase.
Prelucrarea fierului este din ce în ce mai puţin practicată în zonă, iar meșteșugarii sunt din ce
în ce mai puţini. Cu toate acestea, au reușit să menţină pe linia de plutire tradiţia străveche și
o fac cunoscută celor din jur. Pentru că pot fi consideraţi adevăraţi artiști ai prelucrării fierului,
meșteșugarii din Șimian au decis ca societatea lor să se numească „Scorpion” și să încânte
ochiul trecătorului cu diverse produse create cu trudă, pasiune și consideraţie faţă de istoria lor.
103 ROMANOBUTIQ
COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ
COOPERATIVA „MODA NOUĂ” CRAIOVA (JUDEŢUL DOLJ)
Cooperativa „Moda Nouă” din Craiova a fost înfiinţată pe 11 octombrie 2012 și deschide o
nouă perspectivă asupra meșteșugului tradiţional rom.
Fiind o afacere de familie, cooperativa dorește să revitalizeze costumul tradiţional romani,
aducând un plus de savoare modei din România. Influenţele, culorile și stilul romani îmbogăţesc
orice piesă de vestimentaţie și, odată integrate unei ţinute, devin elemente unice, autentice și în
pas cu moda.
Familia Pastraca exact asta încearcă să facă: să integreze costumul tradiţional rom și elemente
specifice romani în stiluri de vestimentaţie autohtonă. Astfel, perpetuarea tradiţiei și a elementelor
specifice romilor reprezintă un scop în sine al cooperativei „Moda Nouă”.
104ROMANOBUTIQ
COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ
COOPERATIVA DE MEȘTEȘUGARI „ROMANO BUTIQ” SIBIU (JUDEŢUL SIBIU)
Cooperativa din Sibiu a fost fondată pe 10 octombrie 2012 și a adus împreună meșteșugari
care se ocupă cu prelucrarea cuprului, dar și femei care se îndeletnicesc cu croitoria și
confecţionarea hainelor tradiţionale romani și cu crearea de costume pentru păpuși.
Diversitate este cuvântul care descrie cel mai bine cooperativa din Sibiu, un loc unde se
practică mai multe meserii tradiţionale rome, unde acul și aţa, nicovala și ciocanul coexistă și
încearcă să ducă mai departe tradiţia roma.
Membrii cooperativei Romano ButiQ Sibiu muncesc cu trudă de generaţii întregi pentru a
nu-și uita originile și pentru a arăta celorlalţi că meseria lor are atât valoare sentimentală cât
și potenţial de profit.
105 ROMANOBUTIQ
COOPERATIVELE ROMANO BUTIQ
Povestea romilorÎn România, romii nu au prea bun renume. Presa
abundă de articole în care romii fie joacă rolurile
cele mai negative cu putinţă, fie sunt ridiculizaţi
și prezentaţi în mod stereotipic. Unul dintre
stereotipurile care apar cel mai frecvent în presă - dar
și în comentariile cititorilor” este că romii ar fi leneși.
Pe când meșteșugarii romi trudesc din greu- am vazut
acest lucru pe teren. Au văzut și alţi colegi mai puţin
familiarizaţi cu comunităţile de romi: „Oamenii ăștia
chiar muncesc!”.
De când muncesc romii și cum fac acest lucru stă
în documente istorice, prea multe la număr ca să
le putem detalia aici. Ne vom mărgini doar la a-l
cita pe Kogălniceanu, care, în discursul adresat
Academiei Române în 1851, spunea: „Erau ţiganii
domnești și foarte mulţi; aceștia constituiau un venit
mare în bugetul statului; erau ţiganii mănăstirești și
ai așezămintelor publice, ale cărora servicii intrau în
trebuinţele zilnice ale acestor comunităţi; erau, în fine,
ţiganii particulari, ţiganii boierești, care constituiau
personalul de servitori în curţile boierești, bucătari,
vizitii, rândași, feciori în casă, slujnice, bucătărese,
cusătoriţe”.
106ROMANOBUTIQ
POVESTEA ROMILOR
107 ROMANOBUTIQ
ROMANOBUTIQ107
POVESTEA ROMILOR
Romii au migrat din nord-vestul Indiei începând cu secolul al IX-lea. Cei care s-au îndreptat către Imperiul
Bizantin au trecut prin Persia și vechea Armenie, mărturie fiind cuvintele din limba romani împrumutate din
limbile acestor teritorii. În Ţara Românească, romii sunt amintiţi pentru prima oară în documente oficiale în
anul 1385, în Transilvania în 1400, iar în Moldova în 142813.
Există în cercetările istorice teoria conform căreia romii au ajuns pe teritoriile europene odată cu invaziile
mongole conduse de Gingis Han în secolul al XIII-lea, urmate apoi de armatele lui Tamerlan. Este cunoscut
faptul că tătarii aduceau cu sine grupuri din Asia pe care îi foloseau ca sclavi. Astfel, pe lângă taberele de
soldaţi tătari se aflau fierari și potcovari ce deserveau armatele cuceritoare. O altă teorie spune că romii
ar fi ajuns pe teritoriul românesc în secolul al XIV-lea, din sudul Dunării, nefiind clar dacă erau deja robi
sau oameni liberi. Cert este însă că odată ajunși pe teritoriul Ţării Românești, aceștia erau înrobiţi. Dimitrie
Cantemir afirma, în secolul al XVIII-lea, că nu exista în Moldova boier fără robi în stăpânire, demonstrând
astfel că această practică era foarte răspândită și profund înrădăcinată. Motivul pentru care romii au fost
menţinuţi în robie a fost, se pare, unul strict economic: nevoia de forţă de muncă, în special în meșteșuguri
precum fierăritul, i-a determinat pe boieri să-i constrângă pe romi la robie.
Câteva repere istorice ale romilor
Povestea romilor
13 Achim, V., Ţiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 18. Informaţiile din această secţiune sunt preluate din această lucrare.
108ROMANOBUTIQ
CÂTEVA REPERE ISTORICE ALE ROMILOR
Urmând valul revoluţionar de la jumătatea secolului al XIX-lea, care a adus cu sine modernizarea Europei,
curentul aboliţionist a ajuns și în Ţara Românească și Moldova, deși cu oarecare întârziere. Evidenţiînd
interesele economice și fiscale ale clasei înstărite din acea vreme și chiar ale statului (romii erau arendaţi sau
vânduţi, constituind o marfă aducătoare de venituri însemnate), Kogălniceanu explică faptul că dezrobirea
în Ţările Române a avut loc mai târziu și după eforturi mai mari. Astfel, Moldova a adoptat oficial primul
act de dezrobire în ianuarie 1844, iar Ţara Românească în 1845. Aceste legi nu se refereau însă decât la
anumite categorii de robi, respectiv cei mănăstirești și cei ai statului. Abolirea finală a robiei romilor a fost
legiferată în 1855 în Ţara Românească și în 1856 în Moldova. Dezrobirea efectivă a fost însă un proces
întins pe două decenii și jumătate, acompaniată de măsuri de despăgubire a foștilor proprietari de robi, dar
nu și de despăgubire a robilor înșiși.
109 ROMANOBUTIQ
CÂTEVA REPERE ISTORICE ALE ROMILOR
Termenul „rom” provine din
limba sanscrită și înseamnă „om”, fiind singurul apelativ folosit
în limba romani. Termenul „ţigan” provine din grecescul „athinganoi” care înseamnă „de neatins”, fiind numele atribuit romilor de către
popoarele creștine în timpul migraţiei lor din India, ca urmare a culturii lor diferite și păgâne. În vremea robiei, cuvântul „ţigan” ajunsese să fie sinonim cu
termenul „sclav”. De aceea, elita romilor de la începutul secolului al XIX-lea cerea, în 1919,
ca românii să nu li se mai adreseze cu „jignirea” de „ţigan”, ci să folosească
etnonimul corect, „rom”.
La momentul Unirii din 1918, exista deja o elită romă formată. Aceasta s-a întrunit la faimoasa adunare
de la Ibașfalău (actualul oraș Dumbrăveni din judeţul Sibiu), în aprilie 1919. Aici, elita romă a afirmat
angajamentul întregii etnii de a fi credincioși noii lor patrii în calitate de cetăţeni; tot aici s-a revendicat
pentru prima oară renunţarea la apelativul jignitor de „ţigan” în favoarea etnonimului de „rom”, încă de
pe atunci uzual în cadrul etniei. De altfel, una din primele organizaţii ale romilor s-a denumit „Uniunea
Generală a Romilor din România”. Fondată în 1933, aceasta l-a avut președinte de onoare pe faimosul
muzician Grigoraș Dinicu, iar printre realizările organizaţiei se numără publicarea ziarului „Glasul Romilor”
(din 1934 până în 1941).
Cel de-al doilea Război Mondial a adus cu sine ceea ce elita romă a denumit „O samudaripen” – genocid,
în limba romani, un aspect mai puţin cunoscut al istoriei romilor, însă care a marcat profund etnia romă și
ale cărui consecinţe sunt vizibile și în zilele noastre: deportarea, în masă, a unui număr de peste 25.000 de
romi, inclusiv femei, copii și bătrâni, în Transnistria. Printre cei deportaţi se aflau inclusiv membri ai familiilor
soldaţilor romi care luptau pentru România. Supravieţuitorii lagărelor transnistrene (mai puţin de jumătate
din numărul celor deportaţi) s-au întors acasă marcaţi pe viaţă. Unii nu au povestit niciodată coșmarul prin
care au trecut, incapabili de a depăși traumele. Alţii au refuzat, de atunci încolo, să se declare romi de frică
să nu treacă din nou prin aceeași soartă.
În anul 1971 a avut loc primul congres internaţional
al romilor, la Londra. Data la care a avut loc acest
eveniment a marcat Ziua Internaţională a Romilor,
pe 8 aprilie. Cu prilejul acestui eveniment s-au instituit
steagul romilor – o roată de căruţă pe fundal verde
și albastru – și imnul „Gelem, gelem”.Steagul romilor, propus la
Congresul Mondial al Romilor din 1971
110ROMANOBUTIQ
CÂTEVA REPERE ISTORICE ALE ROMILOR
111 ROMANOBUTIQ
ROMANOBUTIQ
CÂTEVA REPERE ISTORICE ALE ROMILOR
111
În Imperiul Otoman,
în registrul fiscal din 1522-23, romii ocupau, pe lângă
profesiuni „tradiţionale”, inclusiv ocupaţii ca medici, poliţişti, chirurgi,
ieniceri, măcelari, paznici de închisoare sau producători de
brânză?
Meșteșugarii romi în economia României
Povestea romilor
Faptul că romii își autodenumesc neamul, de cele mai
multe ori, în funcţie de meșteșugul pe care îl practicau
în trecut – sau îl mai practică și acum – este o dovadă
a importanţei acestuia în viaţa lor și a faptului că
practicarea meșteșugului depășește sfera economică
și pătrunde în sfera intimă a afirmării identităţii.
Încă din Evul Mediu, meşteşugarii romi ocupau un loc
semnificativ în economia Ţărilor Române, umplând o
nişă care nu putea fi satisfăcută de forţa de lucru
a românilor. Importanţa lor a luat proporţii odată
cu apariţia latifundiilor în Principatele Române14 ,
unde romii produceau obiectele necesare marilor
gospodării boiereşti. Împărţirea romilor în neamuri
de meşteşugari a fost asemuită existenţei unor
„bresle naturale”15 . Identitatea de neam al romilor
meșteșugari nu are însă nimic „natural”, ci se
datorează nișelor ocupaţionale pe care romii le-au
fructificat încă din Evul Mediu.
14Panaitescu, Citat în Achim, V., Ţiganii în istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 47.15Chelcea, I., Ţiganii din România. Monografie etnografică, Bucureşti, 1944, p. 102.16Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006, pp. 22-25.
112ROMANOBUTIQ
MEȘTEȘUGARII ROMI ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI
Putem separa meşteşugurile practicate de romi în două categorii – cele existente din timpul robiei şi cele
ce au apărut după perioada dezrobirii. Din prima categorie, la romii nomazi (robi „domneşti”, care în
schimbul unei taxe plătite stăpânirii beneficiau de relativa libertate de mişcare şi de practicare a propriilor
meserii), fac parte rudarii, denumiţi şi aurari sau băieşi, (la origine, căutători de metale care s-au reprofilat,
după dispariţia ocupaţiei, în prelucrători ai lemnului sau împletitori de nuiele – corfari) căldărarii, ursarii,
pieptănarii, zlătarii (inelari), ciurarii (sitari), spoitorii (cositorarii), geambaşii, clopotarii, florăresele şi lustragiii
(„văcsuitori de ghete”)16 . Romii sedentari din perioada de dinaintea dezrobirii (robi „boiereşti”) erau argaţii
care se ocupau cu creşterea şi îngrijirea animalelor, cei care cultivau pământul şi robii de casă (fierarii,
lăutarii, cărămidarii, sacagiii, pitarii, surugiii, cizmarii, la bărbaţi, şi bucătăresele, spălătoresele, cusutoresele
şi slujnicele, la femei). După dezrobire, unii din romii emancipaţi din mediul rural s-au mutat la oraş, ceea
ce a prilejuit apariţia unor noi ocupaţii, pe lângă cele „tradiţionale” de dinaintea dezrobirii: vizitii, tinichigii,
tocilari, geamgii, croitori, penari sau fulgari, personal de serviciu, zidari, bidinărese şi vânzătoare.
„Identificarea fiecăruia a fost după
meseria lui. Deci zidarul a avut mistria lui, ăştialalţi la fel, deci nu a fost om în lume,
deci în ţară, mai ales în Ţara Românească, unde bunul Dumnezeu a trimis nişte oameni harnici care să se poată achita, asta e singura sursă de supravieţuire.
Boierii aveau pământul, aveau mâncarea, iar noi aveam uneltele, ei aveau nevoie de noi şi noi de ei. Ne-am aliat unii cu ceilalţi ca să putem să ducem viaţa mai departe. [...] De exemplu, olar, rotar cojocar, ţesător, orice om
care a avut o meserie a avut şi aceeaşi denumire. Oamenii ziceau: haideţi la ţesătorul cutare,
haideţi la olarul cutare.” (V.L., Băbeni)
113 ROMANOBUTIQ
MEȘTEȘUGARII ROMI ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI
Populaţia romă este expusă unui risc ridicat de sărăcie, au constatat cercetătorii în anii ‘90. Cauzele directe
ale acestui fapt sunt de găsit în perioada de dinainte de 1990, când romii au fost supuşi câtorva procese cu
efecte pe termen lung, printre care reprimarea identităţii etnice, politica asimilaţionistă, proletarizarea romilor
şi scoaterea în afara legii a ocupaţiilor tradiţionale17 . Acestea din urmă cădeau sub incidenţa decretului
153/1970 care stipula pedeapsa cu închisoarea a „parazitismului social”, care se referea inclusiv la activităţile
productive ce nu erau conforme cu ideologia socialismului de stat. Cu toate acestea, unii meşteşugari au
continuat să-şi practice meseria, chiar cu riscul de a plăti amenzi sau mituind poliţia, probabil din rezistenţa la
schimbare sau mai ales la ideea de a presta munci pentru o altă persoană decât ei înșiși.
17Pons, E., Ţiganii din România - o minoritate în tranziţie, Bucureşti, Editura Compania, 1999, pag. 34-35.18Pons, E., op. cit., pag. 34.; 19Pons, E., op.cit., pag. 42-43.20Reyniers, A., Quelques jalons pour comprendre l’economie tsigane, in Etudes Tsiganes, VI/2, 1998, pp. 8-27, p. 14. 21Pons, E., op.cit., pag. 41-42. 22Apud Kiss, T., Fosztó, L., Fleck, G. (coord.), Incluziune şi excluziune. Studii de caz asupra comunităţilor de romi din România, ISPMN, Kriterion, 2009, p. 14.23Reyniers, A., op. cit., p. 12.; 24Ringold, D., Roma and the Transition in Central and Eastern Europe: Trends and Challenges, World Bank, 2000, p. 11-14. 25Stănculescu, M. S., Berevoescu, I., Sărac lipit, caut altă viaţă! Fenomenul sărăciei extreme şi al zonelor sărace în România, Bucureşti, Nemira, 2001, p. 403-404.
114ROMANOBUTIQ
MEȘTEȘUGARII ROMI ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI
La sfârşitul anilor ‘80, aproape 50% dintre romi erau
angajaţi în agricultură, în cooperative agricole şi ferme
de stat18. Cu toate acestea, procesul de proletarizare
n-a fost unul de profunzime. El nu s-a asociat cu o
politică educaţională la fel de intensă şi, în plan concret,
cum romii erau deseori angajaţi în posturi necalificate
şi devalorizate19, situaţia lor în noile condiţii de muncă
a fost una precară20. Există cercetători care susţin că
proletarizarea romilor a avut unele consecinţe pozitive
în planul ascensiunii sociale, reuşind să stimuleze
apariţia unei clase de mijloc rome21. Chiar şi aşa, nu
s-au înregistrat modificări în percepţia etnică a romilor;
Sam Beck, un cercetător american care a făcut mai
multe cercetări de teren în Transilvania anilor ‘80, nota
că în România romii „sunt trataţi ca o clasă, dar sunt
priviţi ca rasă”22.
Trecerea la economia de piaţă a rezultat în
disponibilizări masive care au afectat profund întreaga
societate românească, dar care au lovit cu precădere
romii. O mare parte ei făceau munci necalificate,
devenite dispensabile în noua orânduire23. Şomajul pe
termen lung a ajuns la procente alarmante în rândul
romilor, care, supuşi excluziunii economice, au devenit
prada cea mai însemnată numeric a sărăciei profunde.
Aşa se face că „nu e deloc ieşit din comun ca procentul
şomajului să se ridice la 100% în aşezări populate de
romi”24. De aceea, sărăcia e asociată în mod constant
cu etnia romă, chiar şi când cei în cauză nu sunt sau
nu se declară romi: zonele sărace din România sunt
etichetate ca zone locuite de romi chiar şi când sub o
treime din populaţia rezidentă este de etnie romă25.
Lăutăria
a fost atestată
documentar încă din secolul
al X-lea, în Persia, iar lucrul cu
metalul reiese ca ocupaţie a romilor
încă din secolul al XIV-lea, în
insula Corfu din Grecia.
115 ROMANOBUTIQ
MEȘTEȘUGARII ROMI ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI
Există meserii care nu au
trecut proba timpului și au dispărut, nemaigăsindu-și utilitatea. De exemplu,
cocalarii prelucrau osul pentru fabricarea pieptenilor. Ursarii mergeau cu ursul prin sate, făcându-l să danseze în sunetul muzicii. Acest ritual nu avea doar
scopuri artistice, ci și magice: se spunea că bolnavii trebuiau „călcaţi” de urs pentru a se vindeca.
Cositorarii erau cei care mergeau din sat în sat și aplicau pe tigăi un strat de cositor pentru a izola metalul nociv. Penarii se ocupau de colectarea și comercializarea penelor, pentru a fi folosite în croitoria de lux sau la
confecţionarea pălăriilor de damă. Geambașii se ocupau cu comercializarea
cailor.
În contextul acestei situaţii de marginalizare și excluziune, trebuie totuși să ne amintim de
faptul că romii dispun de resurse proprii şi că, mai mult ca niciodată, ele îşi pot găsi acum,
în cadrul economiei de piaţă, oportunităţi de manifestare.
Avem puţine date statistice clare referitoare la numărul actual de meşteşugari romi per
ansamblu şi cu atât mai puţin date separate pe fiecare meserie şi pe regiunile în care
aceştia se găsesc. În 1993, se estima că 3,8% dintre romi mai practică profesii tradiţionale26.
Acestea se regăsesc în special în rândul bărbaţilor: 7,3% din bărbaţi se ocupau în anul
cercetării cu profesii tradiţionale și doar 0,6% din femei. Cifrele îşi găsesc câteva explicaţii
în faptul că sistemul comunist descurajase sistematic practicarea meşteşugurilor tradiţionale,
iar cei care au continuat să le practice, în afara legii, expuşi unor riscuri, probabil că nu s-au
grăbit să le declare la doar câţiva ani după schimbarea de regim.
În 2004, se estima că 3,2% din persoanele de etnie romă practicau meserii tradiţionale27.
Este limpede că şi această cifră trebuie privită cu rezerva că este posibil ca mulţi
meşteşugari să nu-şi fi declarat profesia de teama unor eventuale repercusiuni fiscale.
Există și acum numeroşi meşteri care lucrează fără forme legale de activitate economică.
26Zamfir, E., Zamfir, C., coord., Ţiganii, între ignorare şi îngrijorare, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993, pp. 101-103 şi 162-164.27Cace, S., Vlădescu, C., Starea de sănătate a populaţiei roma şi accesul la serviciile de sănătate, Bucureşti, Editura Expert, 2004, p. 18.28Liégeois, J.P., Roms en Europe, Editions du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2007, p. 81.
116ROMANOBUTIQ
MEȘTEȘUGARII ROMI ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI
Este de remarcat, de asemenea, că denumirile meseriilor sunt, de asemenea, de așa natură încât creează
confuzii. În mare măsură, cazangiii şi ceaunarii, precum şi jghebarii şi tinichigiii fabrică aceleaşi tipuri
de produse şi prin aceleaşi metode. De altfel, unii autori renunţă întru totul la o listare a meşteşugurilor
tradiţionale rome, argumentând că ocupaţiile sunt fluctuante, pot fi practicate simultan de către un singur
meşteşugar ori schimbate de-a lungul timpului în funcţie de oportunităţile economice percepute28. De altfel,
această fluctuaţie a meșteșugurilor a reieșit și din cercetarea noastră: am întâlnit comunităţi de rudari care
s-au reprofilat de-a lungul timpului și au lăsat lemnul pentru pământ, devenind cărămidari în decursul unei
singure generaţii. Așa sunt cei de la Pietrișu care înainte de anii ‘60 lucrau lemnul pe cont propriu, dar care
după înfiinţarea CAP-urilor au găsit o nișă mai productivă ca angajaţi ai statului.
Pe lângă reconversiile profesionale, mulţi meșteșugari continuă și astăzi să fabrice produse ce ţin de mai
multe meșteșuguri, în funcţie de cererea pieţei și de accesul la materia primă. Astăzi fac un platou din lemn,
din acelea pe care le puteţi vedea în restaurantele cu specific tradiţional, mâine li se va cere o căruţă de
cărămizi și se vor apuca de treabă.
117 ROMANOBUTIQ
MEȘTEȘUGARII ROMI ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI
În loc de concluziiProiectul nostru este din multe puncte de vedere deschizător de drumuri, iar în contextul societăţii românești
actuale este o provocare îndrăzneaţă. Cum reușești să convingi publicul larg, bombardat de mesaje mediatice
predominant negative la adresa romilor, că aceștia „chiar muncesc” — și uneori mai mult si pentru munci mai
solicitante decât mare parte din noi? Cum crești încrederea celorlalţi în munca meșteșugarilor și respectul pentru
aceștia? Cum schimbi percepţia despre o minoritate asupra căreia planează nenumărate stereotipuri?
Întrebările de mai sus ne-au motivat să găsim răspunsuri inovatoare la o problemă care, în ciuda multor
campanii desfășurate în ultimii ani, iată că persistă în societatea noastră. Pentru a înclina balanţa către o
schimbare reală, am considerat că cel mai bun argument este exemplul concret al celor despre care scriem,
pe care i-am prezentat în paginile de mai sus, cu care lucrăm zi de zi și în care noi am ales să credem. Pentru
că am văzut munca lor, truda lor, rezultatele muncii lor, mândria care vine din muncă și satisfacţia banului
muncit. Pentru că am văzut cu câte eforturi muncesc pentru a-și trimite copiii la liceu, la facultate – vă amintiţi
de argintarul mândru de fetele lui, studente la Drept?
Am amintit, cu argumente istorice, că romii au contribuit la bunăstarea acestei ţări încă de la începuturile lor pe
aceste meleaguri, prin munca lor neplătită, prin meșteșugurile pe care știau să le practice. Gândiţi-vă câţi cai
potcoviţi de fierari romi au cărat cărămizile făcute de cărămidarii romi pentru a construi infrastructura agricolă
a acestei ţări. Gândiţi-vă câte rogojini împletite de romi au pus la adăpost de brumă câmpurile cultivate în
toată ţara. Gândiţi-vă câte coșărci făcute de romi au folosit în cooperative pentru strângerea recoltelor.
V-am povestit despre cum se adaptează meșteșugarii și cum în ei vedem un exemplu de supravieţuire, în ciuda
greutăţilor economice și un exemplu de purtare a tradiţiei din tată în fiu, din mamă în fiică, cum rar se întâlnește.
Avem de învăţat de la meșteșugari.
118ROMANOBUTIQ
ÎN LOC DE CONCLUZII
BibliografieAchim, V., Ţiganii în istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998
Burtea, V., Neamurile de romi şi modul lor de viaţă, în Sociologie românească, 2-3, 1994
Cace, S., Vlădescu, C., Starea de sănătate a populaţiei roma şi accesul la serviciile de sănătate,
Bucureşti, Editura Expert, 2004
Chelcea, I., Ţiganii din România. Monografie etnografică, Bucureşti, 1944
Cosma, V., Lăutarii de ieri şi de azi, Bucureşti, Editura Du Style, 1996
Duminică, G., Preda, M., Accesul romilor pe piaţa muncii, Editura Cărţii de Agribusiness, Bucureşti,
2003
Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006
Kiss, T., Fosztó, L., Fleck, G. (coord.), Incluziune şi excluziune. Studii de caz asupra comunităţilor
de romi din România, ISPMN, Kriterion, 2009
Liégeois, J.P., Roms en Europe, Editions du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2007
Năstasă, L., Varga, A. (ed.), Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România,
1919-1944, CRDE, Cluj, 2001
Olivera, M., Les Roms comme „minorité ethnique”? Un questionnement roumain, în Etudes Tsiga-
nes, 39-40 (3e trim. 2009), pp. 128-150
Pons, E., Ţiganii din România - o minoritate în tranziţie, Bucureşti, Editura Compania, 1999
Reyniers, A., Quelques jalons pour comprendre l’economie tsigane, în Etudes Tsiganes, VI/2,
1998, pp. 8-27
Ringold, D., Roma and the Transition in Central and Eastern Europe: Trends and Challenges,
World Bank, 2000
Stănculescu, M. S., Berevoescu, I., Sărac lipit, caut altă viaţă! Fenomenul sărăciei extreme şi al
zonelor sărace în România, Bucureşti, Nemira, 2001
Stoichita, V.A., Fabricants d’emotion. Musique et malice dans un village tsigane de Roumanie,
Nanterre, Publications de la Société d’ethnologie, 2008
Zamfir, E., Zamfir, C., coord., Ţiganii, între ignorare şi îngrijorare, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993
119 ROMANOBUTIQ
BIBLIOGRAFIE
Acest material nu ar fi fost posibil fără sprijinul meșteșugarilor înșiși. Generoși în a ne arăta cum trudesc
zi de zi și cum meșteresc obiectele făcute cu măiestrie, în a ne povesti cu ce greutăţi se confruntă în
munca lor, în a împărtăși cu noi și bune, și mai puţin bune, ne-au permis să le intrăm pentru câtva timp
în viaţa lor. Le mulţumim și le suntem recunoscători pentru frânturile de viaţă la care am fost martori.
Materialele care au stat la baza acestei publicaţii au fost culese și redactate prin organizaţia ECHOSOC
(Fundaţia pentru recuperare, integrare și promovare socială), de o serie de operatori de teren, cărora le
adresăm mulţumirile noastre.
Mulţumim de asemenea fotografilor care ne-au ajutat să ilustrăm poveștile meșteșugarilor romi, astfel
încât vieţile lor să ajungă mai aproape de cititori. Mulţumim partenerilor noștri de la Agenţia Împreună și
colegilor Marian Dobre și Mircea Nancă pentru contribuţiile semnificative aduse la editarea acestui studiu.
De asemenea, mulţumim profesorului Vintilă Mihăilescu pentru cuvintele frumoase și încurajatoare.
Studiul a fost realizat în cadrul proiectului „Romano Cher - Casa Romilor”, cofinanţat din Fondul Social
European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007- 2013 (56327),
„Investește în oameni!”. Proiectul are ca obiectiv principal readucerea meseriaşului tradiţional de etnie
romă pe piaţa economică şi în viaţa activă a comunităţii.
INDEX FOTO
Sorin Onișor: pp. 11, 12, 17, 28, 29, 34, 48, 53, 55 (sus), 57, 60 (stânga), 69, 90, 107, 109, 115
Gabriel Bălănescu: pp. 13 (dreapta), 14, 15 (dreapta sus), 16 (sus), 18, 19, 21, 25, 46, 78, 81, 82, 84, 86, 114, 117
Lorand Vakarcs: pp. 58, 59, 61, 93, 111, 112, 120, Copertă spate
Cătălin Corneanu: pp. 4, 7, 35, 37 (stânga)
Nicu Dumitru: pp. 26 (stânga), 27 (dreapta), 37 (dreapta), 89
Mircea Nancă: pp. 13 (stânga), 79
Orlando Neagoe: pp. 15 (stânga și jos), 16 (jos), 118
Paul Ţanicui: pp. 22
Eduard Enea: pp. 31, 32
Ștefan Mușat: pp. 49, 71, 80, 83
Mădălin Nicolaescu: pp. 50, 54
Andrei Lupu: pp. 74, 76
Mulţumiri120ROMANO
BUTIQ
MULŢUMIRI
ORLANDO NEAGOE (coordonator Romano ButiQ)Mobil: 0722.518.156Email: [email protected]
Adresa: Str. Lt. Av. Marcel Andreescu Nr. 15, 011645Telefon: 021 539 08 83/4Fax: 0372 87 58 38E-mail: offi [email protected]
Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007- 2013 (56327) - Investește în oameni!
Romano Cher - Casa RomilorEditorul materialului: K Consulting Management and Coordination
Data publicării: februarie 2013
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia ofi cială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.
DAT
E D
E C
ON
TAC
T