RAZE DIN LUMINA LUI HRISTOS REVISTĂ DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
PERIODIC AL BISERICII NAȘTEREA MAICII DOMNULUI - NĂVODARI
ANUL I NR. 1 2016
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 2
REVISTÃ ORTODOXÃ EDITATÃ CU BINECUVÂNTAREA I.P.S. DR. TEODOSIE
ARHIEPISCOPUL TOMISULUI
CUPRINS:
I. OMILII ŞI PASTORALE
Preot David Marian
Predică la Duminica a doua din post (a
slăbănogului din Capernaum)……………………4
II. ARTICOLE ŞI STUDII
Preot David Marian
Taina Sfintei Spovedanii- prezentare biblico-
patristică………………………………………….7
Preot Eugen Tănăsescu
Catalogarea moaştelor…………………………..19
Prof. David Cornelia
Sacrul şi profanul la Mircea Eliade……………..21
Preot David Marian
Spovedania- terapia sufletului…………………..25
Preot Prof. drd. Rusu Ionuţ
Preoţia sacramentală şi preoţia împărătească în
Biserică………………………………………….27
III. Monografii
Preot Herţa Nicolae
Biserica parohiei Istria- monument istoric de
Clasa A…………………………………………31
Preot David Marian
Satul Nuntaşi între adevăr şi istorie………….…35
IV. MARI TEOLOGI
Protoiereu Vladimir Vorobiev – Duhovnicul şi
Ucenicul, Editura Sophia şi Cartea Românească,
Bucureşti-2009 (fragment)……………………...41
COLECTIVUL DE REDACŢIE:
COORDONATOR:
Preot David Marian
COLABORATORI:
Profesor David Cornelia
Preot Prof. drd. Rusu Ionuţ
Preot Herța Nicolae
Preot Eugen Tănăsescu
PERIODIC AL PAROHIEI ORTODOXE
,,NAȘTEREA MAICII DOMNULUI”
NĂVODARI
ADRESA:
Str. D 13, Nr. 18 Năvodari
CONCEPŢIE GRAFICĂ ŞI
TEHNOREDACTARE:
Preot David Marian
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 3
I.P.S. Dr. Teodosie Arhiepiscopul Tomisului
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 4
PREDICÃ LA DUMINICA A DOUA DIN POST (A SLÃBÃNOGULUI DIN CAPERNAUM)
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul
Duminica trecută am ascultat pericopa
Evanghelică despre trăirea minunată a arătării
măreţe şi puternice a Mântuitorului Iisus Hristos.
Natanael, care a pus la îndoială cuvintele
Apostolului Filip, că îndelung aşteptatul Mesia S-ar
fi arătat în lume, şi aceasta în persoana lui Iisus din
Nazaret – tot Natanael, de îndată ce a ajuns
înaintea Domnului, L-a recunoscut îndată, şi L-a
mărturisit atât ca Fiu al lui Dumnezeu, cât şi ca
Împărat al lui Israel.
Evanghelia de astăzi vorbeşte despre
ostenelile mari şi luptele oamenilor cu credinţă
adevărată, pentru a veni înaintea Domnului Hristos.
Patru oameni purtau pe o rudenie de-a lor sau pe un
prieten, care era bolnav de paralizie – ducându-l pe
patul său, el fiind foarte slab şi lipsit de ajutor. Ei
au încercat fără să izbutească, să străbată prin
mulţimea deasă de oameni, pentru a ajunge lângă
Domnul şi, neizbutind, s-au urcat pe acoperişul
casei, l-au desfăcut şi, cu osteneală multă, au lăsat
în jos patul în care zăcea slăbănogul şi l-au aşezat
la picioarele Făcătorului de minuni, Mântuitorul
Iisus Hristos. Dar să repetăm textul evangheliei
pentru a putea pătrunde mai adânc în tema pe care
o vom trata.
,,Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva
zile, s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat
mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le
grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un
slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând
ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au
desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin
spărtură, au lăsat jos patul în care zăcea slăbănogul.
Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului:
Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale. Şi erau acolo
unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în
inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El
huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai
Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui
că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi
acestea în inimle voastre? Ce este mai uşor a zice
slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice:
Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi
că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe
pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi
patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi,
luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau
toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând:
Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.” (Marcu
2:1-12) Aceasta este minunea relatată de pericopa
evanghelică de astăzi. Şi, ceea ce cred că ne
uimeşte cel mai mult, sunt cuvintele pe care Hristos
le adresează paralizatului. Nimeni, probabil, nu se
aştepta ca vindecarea pe care Iisus i-a dăruit-o
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 5
aceluia să înceapă tocmai de la iertarea păcatelor.
Nimeni nu se putea gândi că secretul vindecării
bolnavului stă ascuns chiar în iertarea păcatelor lui.
De aceea, pentru că suntem în această perioadă de
pregătire duhovnicească am să vă vorbesc despre
puterea de a ierta păcatele, putere pe care
Mântuitorul a dat-o preoţilor prin Taina Pocăinţei.
Iubiţi fraţi creştini
Păcatul înseamnă încălcarea voii şi a
poruncilor lui Dumnezeu. Omul care a păcătuit îşi
simte inima împovărată şi nu-şi află liniştea, şi nu
se uşurează decât dacă-şi mărturiseşte păcatul
înaintea lui Dumnezeu. Cel dintâi păcat a fost cel al
neascultării săvârşit în rai de Adam şi Eva. Omul,
săvârşind păcatul, se ascunde de Dumnezeu, deci
se îndepărtează, se înstrăinează de El. Locul
dragostei, respectului şi ascultării faţă de
Dumnezeu este luat de cel al fricii, al temerii de El;
aceasta pentru că omul îşi dă seama că a greşit prin
neascultare faţă de porunca dată de Dumnezeu . În
această stare, omul nu mai are puterea sufletească
de a cere iertare şi a se apropia de Dumnezeu.
Adam dă vina pe Eva iar Eva pe şarpe -diavolul.
Păcatul, oricare ar fi el, produce o tulburare în
sufletul omului. (Facere 3; l-13)
Mâhnirea şi durerea lui Dumnezeu pentru
păcatele săvârşite de oameni nu au biruit însă
dragostea Sa faţă de om ci, îndată după căderea în
păcatul neascultării, fiind încă în rai, Dumnezeu îi
făgăduieşte omului mântuirea.
Nu numai că ne depărtăm de Dumnezeu
atunci când păcătuim, dar Îi devenim şi duşmani.
Nu e nevoie să ne ridicăm mâinile pentru a ne lupta
cu Dumnezeu; când mintea noatră nu se supune
voii dumnezeieşti, ne aflăm în vrăjmăşie cu El.
Despre această vrăjmăşie a minţii, Proorocul
Miheia spune: Dar mai-nainte vreme poporul Meu
prin vrajbă s-a ridicat cu faţa împotriva păcii Lui
(Miheia 2; 8). Preluând această idee a vrăzmăşiei
dintre om şi Dumnezeu datorită păcatului
Apostolul Pavel aduce ca mijloc de împăcare
pocăinţa (I Corinteni V) sau (II Corinteni 2; 5;
11) Sfântul Ioan Scărarul vorbind despre
pocăinţă zice: ,,Pocăinţa este aducerea înapoi a
Botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu
pentru o a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a
smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la
nădejdea vreunei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este
gândul de sine şi ingrijirea neingrijată de sine.
Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea
deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeste...”
Pocăinţa este al doilea har, spune Sfântul
Isaac Sirul şi se naşte în inimă din credinţă şi frică.
Ea este a doua renaştere. Pocăinţa este reînoirea
botezului, este curăţirea conştiinţei.
Sfânta Spovedanie, sau Taina Pocăinţei este
una dintre cele şapte taine ale Bisericii Ortodoxe cu
o importanţă deosebit de mare pentru viaţa
duhovnicească a creştinilor, datorită efectului pe
care îl are asupra credinciosului, acela de a-i curăţi
păcatele prin harul Sfântului Duh.
Spovedania nu înseamnă o ştergere formală
a unor greşeli pe care omul le-a comis, ci îşi
doreşte o schimbare lăuntrică a omului. Păcatele pe
care le face omul îi fac nesimţitoare mintea, inima
şi conştiinţa, îi orbesc vederea duhovniceacă şi îi
fac neputincioasă voinţa creştină.
Însă, prin milostivirea lui Dumnezeu Care
îşi revarsă harul Său curăţitor, omul este reaşezat în
demnitatea sa iniţială, dobândită prin Botez, aceea
de a fi partener de dialog al Lui. De aceea,
Dumnezeu nu-l lasă singur pe creştinul căzut în
păcate, ci îi trimite în ajutor pe slujitorul lui, care
este preotul. Mărturisindu-se duhovnicului,
credinciosul învaţă să redescopere dialogul cu
Dumnezeu, învaţă să se reaşeze în starea de fiu
iubitor faţă de Tatăl său cel ceresc şi astfel să-şi
recâştige libertatea şi celelalte puteri ale sufletului
slăbite prin păcate. Astfel, el reîncepe cu
spovedania să practice virtuţile, în primul rând
credinţa, căci mergând în faţa duhovnicului
mărturiseşte că Dumnezeu este Dreptul Judecător,
Creatorul a toate de sub ascultarea Căruia a ieşit şi
de la Care s-a îndepărtat. Apoi el vine la
spovedanie cu nădejdea în bunătatea Domnului,
Care iartă păcatele oamenilor ce se căiesc pentru
ele şi, nu în ultimul rând, el pune în lucrare virtutea
iubirii creştineşti, pentru că merge înaintea
scaunului de spovedanie din dorinţa de a redobândi
comuniunea cu Dumnezeu, îi iartă pe cei care i-au
greşit şi care l-au nedreptăţit şi se reaşează în
postura de om duhovnicesc.
Necesitatea Pocăinţei sau Spovedaniei este
dedusă din universalitatea păcatului: „Căci multe
greşim toţi” (Iacov III; 2) şi „dacă zicem că păcat
nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu
este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre El
este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să
ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan
1; 8-9) precum şi de dorinţa de eliberare de sub
povara sa.
Voinţa omului fiind cea care suferă cel mai
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 6
mult din cauza păcatului, cel care are menirea să
vindece boala păcatului trebuie să ştie că el naşte în
suflet dezordine, dezechilibru, nelinişte, spaimă,
deznădejde şi neîncredere, mizerie şi chin
sufletesc, toate culminând cu o imposibilă adaptare
la mediul social şi la viaţă, cu ne încrederea în sine,
cu laşitatea faţă de sine şi faţă de ceilalţi oameni.
Mai mult sau mai puţin, toţi oamenii sunt
păcătoşi. Iisus Hristos este singura excepţie. Toţi
păcătuim şi toţi trebuie să ne recunoaştem
păcătoşenia, căci păcatul este universal şi are o
realitate psihologică ce nu poatefi tăgăduită...
Libertatea este independenţa faţă de patimi, faţă de
pofte şi faţă de păcate. Este liber cine are conştiinţa
curată şi sufletul nepătat. Cine face păcatul – a zis
Mântuitorul – este rob păcatului (Ioan 8; 34).
Mântuirea din robia păcatului înseamnă eliberare.
Iată ce spunem şi mărturisim într -o mulţime de
rugăciuni că Iisus Hristos este Liberatorul sau
Mântuitorul lumii şi al oamenilor. Pentru că El,
prin adevărul şi harul Său curăţitor şi sfinţitor ne
face curaţi de păcate şi astfel liberi. Aşadar, păcatul
cere şi pocăinţă.
Iubiţi credincioşi
Viaţa creştină e neînţeleasă pentru lumea
secularizată din zilele noastre. Totul este paradoxal
în ea, totul are o ordine inversă faţă de cea a lumii
şi de aceea este cu neputinţă ca ea să fie cunoscută
doar prin cuvânt. Singura cale dea ajunge la ea este
păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Viaţa creştină
este ea însăşi o viaţă tanică în Hristos. Mai mult,
creştinismul este un mod de viaţă, precum şi tot
ceea ce presupune acesta. Viaţa unui creştin este o
participare la viaţa lui Dumnezeu şi aceasta nu
poate avea loc fără lucrarea Duhului Sfânt. În
ultimul deceniu am găsit într -o nouă realitate care
este lumea postmodernă, pe care o vedem şi simţim
în chipuri diferite, la fel cum s-aîntâmplat cu lumea
modernă care a preluat-o.
Într –o socieatate postmodernă,
secularizată, biserica sau mai binezis Bisericile
sunt nevoite să-şi găsească locul, nu un loc
dominant. Nu un loc marginal, nu un ghetou al
fricii şi al orgolului departe de cultură şi de viaţa
comunitară.
„De ce ? Pentru că ştim prea bine că trăim
într -o lume dominată de valorile pământeşti mai
curând decât de suflet. Trăim, cu alte cuvinte, într-
o lume secularizată.
Epoca noastră însă, datorită dezvoltării
fără precedent a capacităţii de stăpânire şi
manipulare a omului, favorizează, mai mult ca
oricând căutarea confortului existenţial şi odată cu
el stimularea celor trei tentaţii majore, prezente
deja în cartea Genezei, şi anume: plăcerea, averea
şi puterea. Conştiinţa care devine tributară acestei
tentaţii şi se complace în cercul lor de vrajă
tratează apoi cu indiferenţă sau marginalizează
orice demers al căutării unei vocaţii ultime a
omului, dincolo de ceea ce îi oferă societatea de
consum şi valorile pe care ea le propune. Omul se
transformă într -o fiinţă fără rădăcini care devine
izvor nesecat de violenţă şi terorism. Criza
spirituală a omului contemporan va spori mereu
dacă Biserica nu-şi va face simţită prezenţa şi
lucrarea Sa spirituală.
Într-adevăr putem spune că cea mai mare
provocare pe care o întâmpină Biserica astăzi nu
este ateismul ci indiferenţa. Acest indiferentism din
conştiinţa tinerilor este mult mai grav decât
materialismul şi ateismul. Din păcate atât şcoala
cât şi familia nu pot face faţă. Singura instituţie
care le poate sprijini deopotrivă este Biserica.
Pentru acestea ea trebuie să ofere o morală, o
platformă care să-şi facă, să-şi câştige timp înfaţa
răutăţii şi durerii celorlalţi oameni. Astfel Biserica
are rolul cel mai important în cadrul societăţii
actuale, prezenţa ei trebuind să fie din ce în ce mai
vizibilă şi mai pregnantă. Şi cum se poate realiza
aceasta? PrinTaina Sfintei Spovedanii. Ea joacă un
rol central în viaţa şi spiritualitatea ortodoxă. Este
taina prin care se restabileşte legătura
creştinismului cu Dumnezeu, legătură întreruptă
prin păcat.
Viaţa creştinului nu se poate fără
spovedanie, dacă avem în vedere faptul că toţi
păcătuim, conform celor spuse de Sfântul Apostol
Ioan: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim
pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă
mărturisim păcatele noastre, El este credincios ca
să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de
toată nedreptatea” (I Ioan 1; 8-9).
Intelectualul veacului nostru trece pe lângă
uşa bisericii şi nu intră, pentru că el, cel ce iubeşte
cu ardoare viaţa aceasta, nu se regăseşte pe sine în
atmosfera de o prea pronunţată tristeţe şi
melancolie, în care se vorbeşte mereu despre păcat
şi înfricoşătoarele lui pedepse, despre post şi
înfrânare, despre durere şi pocăinţă... le consideră
în tot cazul drept lucruri învechite, demodate şi
perimate, acordându-le ura şi dispreţul lui.
Să-L rugăm pe Dumnezeu, Care ne-a arătat
astăzi cât de mult poate îmbolnăvi păcatul fiinţa
noastră, să ne dea şi nouă conştiinţă trează, ca să
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 7
putem lupta împotriva lui cu toată puterea voinţei,
păstrându-ne, în felul acesta, nu doar sufletele
curate, dar şi trupurile noastre ,,sănătoase” şi
iubitoare de ,,cer”, chiar dacă din fire sunt înclinate
spre pământ, adică spre ,,râvna celor de jos”,
Amin!
Preot David Marian, Parohia NAȘTEREA
MAICII DOMNULUI NĂVODARI (Predică
publicată şi pe site: www Creştin Ortodox. ro)
TAINA SFINTEI SPOVEDANII
1. Prezentare biblico-patristică:
a) Taina Sfintei Spovedanii în Sfânta
Scriptură
b) Taina Sfintei Spovedanii în scrierile şi în
lucrarea pastorală a Sfinţilor Părinţi
a) Pocăinţa sau mărturisirea păcatelor în
Sfânta Scriptură
Păcatul înseamnă încălcarea voii şi a
poruncilor lui Dumnezeu. Omul care a păcătuit îşi
simte inima împovărată şi nu-şi află liniştea, şi nu
se uşurează decât dacă-şi mărturiseşte păcatul
înaintea lui Dumnezeu. Cel dintâi păcat a fost cel al
neascultării săvârşit în rai de Adam şi Eva. Omul,
săvârşind păcatul, se ascunde de Dumnezeu, deci
se îndepărtează, se înstrăinează de El. Locul
dragostei, respectului şi ascultării faţă de
Dumnezeu este luat de cel alfricii, al temerii de El;
aceasta pentru că omul îşi dă seama că a greşit prin
neascultare faţă de porunca dată de Dumnezeu ; în
această stare, omul nu mai are puterea sufletească
de a cere iertare şi a se apropia de Dumnezeu;
Adam dă vina pe Eva iar Eva pe şarpe -diavolul.
Păcatul, oricare ar fi el, produce o tulburare în
sufletul omului. (Facere 3; l-13)
Mâhnirea şi durerea lui Dumnezeu pentru
păcatele săvârşite de oameni nu au biruit însă
dragostea Sa faţă de om ci, îndată după căderea în
păcatul neascultării, fiind încă în rai, Dumnezeu îi
făgăduieşte mântuirea, însănătoşirea, vindecarea de
boala neascultării, prin trimiterea în lume a Celui
Care Se va naşte din femeie, ,,care va zdrobi capul
şarpelui” (Facere 3; 15).
Sfânta Sciptură mărturiseşte – ca pe cel mai
vechi exemplu – mărturisirea lui Lameh, care cu
tristeţe a mărturisit soţiilor sale faptul că omorâse
un om (Facere 4; 23-24).
Vorbind în numele lui Dumnezeu, Moise le
spune fiilor lui Israel următoarele: Spune fiilor lui
Israel: Dacă un bărbat sau o femeie va face vreun
păcat faţă de un om, şi prin aceasta vă păcătui
împotriva Domnului şi va fi vinovat sufletul acela,
să-şi mărturisească păcatul ce a făcut şi să întoarcă
deplin aceea prin ce a păcătuit şi să mai adauge la
aceea a cincea parte şi să dea aceluia faţă de care a
păcătuit. (Numeri 5; 6-7). Şi iarăşi: dacă un suflet
păcătuieşte… să-şi mărturisească păcatul pe care l-
a săvârşit… şi să-l plătească pe de-a întregul;
pentru ceea ce a păcătuit el cu privire la lucrul cel
sfânt, va plăti preţul acestuia şi va mai adăuga a
cincea parte din preţ;… Iar pentru greaşeala sa va
duce din turmă un berbec fără meteahnă, preţuit
după măsura păcatului (Levitic 6).
Toţi proorocii Vechilui Testament, dar în
mod special David, poruncesc mărturisirea. David,
mustrat de proorocul Natan pentru păcatul uciderii
lui Urie, s-a căit recunoscându-şi greşeala: ,,...<Am
păcătuit înaintea Domnului>, a zis David către
Natan. <Şi Domnul a ridicat păcatul de deasupra
ta>, a zis Natan, <şi tu nu vei muri>” (II Regi 12;
12-13). David şi-a mărturisit greşeala şi atunci
când a îngăduit numărătoarea israeliţilor din
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 8
îndemnul diavolului: ,,Atunci a zis David către
Dumnezeu: Am greşit mult, făcând aceasta; iartă
dar vina robului Tău, că m-am purtat cu totul
nepriceput” (I Paralipomena 21; 8).
Regele Manase, ,,... legat cu cătuşe de fier a
fost dus la Babilon. Acolo, în strâmtorarea sa, el a
căutat faţa Domnului Dumnezeului său şi s-a
smerit foarte înaintea Dumnezeului părinţilor săi.
Iar dacă s-a rugat, Dumnezeu l-a auzit şi i-a
ascultat rugăciunea lui şi l-a adus înapoi la
Ierusalim, în regatul său. Şi a cunoscut Manase că
Domnul este Dumnezeu cel adevărat” (II
Paralipomena 33; 11-13).
În Pildele lui Solomon se spune astfel: ,,Cel
ce-şi acoperă propria răutate nu va propăşi, dar cel
ce cu grai se învinuie pe sine va fi iubit” (Pilde 28;
13). Ninivitenii, aflând vestea de la proorocul Iona
că, pentru păcatele poporului, Dumnezeu va
distruge cetatea, ,,...au crezut în Dumnezeu, au
ţinut post şi s-au îmbrăcat în sac, de la cei mai mari
şi până la cei mai mici”, chiar şi animalele au
postit. ,,Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele
de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi
i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care
le făcuse şi nu le-a împlinit” (Iona 3; 5-10).
Proorocul Isaia ne sfătuieşte să fim foarte
pregătiţi: ,,Căutaţi-l pe Domnul, şi când Îl veţi afla,
chemaţi-L; iar când El Se va va apropia de voi,
atunci să-şi părăsească necredinciosul căile şi
nelegiuitul sfaturile şi să se întoarcă la Domnul şi
va afla milă, şi la Dumnezeul vostru să se întoarne,
că El cu îmbelşugare va ierta păcatele” (Isaia 55;
6-7). Prin proorocul Isaia, Dumnezeu porunceşte:
,,…mărturiseşte-ţi fărădelegile tale, ca să te
îndreptezi, (pentru că) Eu sunt Cel ce şterge
fărădelegile tale” (Isaia 43; 25).
Înţeleptul Sirah îndeamnă: ,,nu te ruşina să-ţi
mărturiseşti păcatele.” (Înţ. lui Iisus Sirah, 4; 26)
Iar Iov spune: ,,Acoperit-am eu, ca lumea cealaltă,
păcatele mele, ascunzând, în sânul meu, greşeala
făptuită, pentru că, adică, mă temeam de zarva
cetăţii şi mă înspăimânta dispreţul cetăţenilor în
faţa îndrăzneţei mele mărturisiri” (Iov 31; 33-34).
Cei ce au venit la propovăduitorul pocăinţei,
Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan,
îşi mărturiseau păcatele înainte de a fi botezaţi. Iată
cuvintele Evanghelistului: Atunci a ieşit la el
Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea
Iordanului. Şi erau botezaţi de către el în râul
Iordan, mărturisindu-şi păcatele (Matei 3; 5-6).
Vedem astfel că spovedania este o poruncă
dumnezeiască şi, ca atare, este necesar să fie
săvârşită cu exactitate pentru mântuirea celor ce se
pocăiesc.
În Noul Testament, porunca a dobândit un
nou înţeles. Spovedania este uşa de intrare în
Creştinism, aşa cum bine s-a arătat la mărturisirea
celor ce erau botezaţi în Iordan de către Sfântul
Ioan. Acest Botez a fost o anticipare a
Creştinismului. Iată ce spunea el: Eu unul vă botez
cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după Mine
este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic
să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh
Sfânt şi cu foc (Matei 3; 11).
Mântuitorul îşi începe propovăduirea cu
următoarele cuvinte: ,,Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat
împărăţia cerurilor” (Matei 4; 17) şi ,,...credeţi în
Evanghelie”(Marcu l; 15). În Sfânta Evanghelie,
Mântuitorul îndeamnă la Pocăinţă prin parabole
sau pilde; de exemplu, parabola despre oaia cea
pierdută. Când un om pierde o oaie dintr-o sută,
lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi caută pe cea
rătăcită până o găseşte. ,,Şi găsind-o, o pune pe
umerii săi, bucurându-se; Şi venind acasă, cheamă
prietenii şi vecinii, zicându-le: <Bucuraţi-vă cu
mine, că am găsit oaia cea pierdută>. Zic vouă: Că
aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un
păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi
nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă”
(Luca 15; 5-7). Altă pildă, tot despre Pocăinţă, este
cea despre drahma pierdută. Femeia aprinde
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 9
lumina, mătură casa şi caută până ce o găseşte;
dacă a găsit-o, se bucură cu prietenele şi vecinii. Şi
Mântuitorul zice: ,,Aşa se face bucurie îngerilor lui
Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.”
(Luca 15; 10) Parabola despre fiul risipitor - fiul
cel mic, luând partea sa de moştenire, pleacă de la
casa părintească cheltuindu-şi averea trăind în
destrăbălare; ajungând muritor de foame, îşi vine în
sine şi se hotărăşte să se întoarcă la tatăl său,
cerându-şi iertare; tatăl îl primeşte cu dragostea de
părinte, rostind cuvintele: ,,acest fiu al meu mort
era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15; 11
-24).
În Sfânta Evanghelie sunt şi alte pilde despre
Pocăinţă, cum ar fi pilda vameşului care, stând cu
smerenie într-un ungher al Templului, ,,îşi bătea
pieptul, zicând: <Dumnezeule, milostiv fii mie,
păcătosul>” (Luca 18; 13). Femeia păcătoasă vine
în casa fariseului unde Iisus stătea la masă ,,Şi,
stând lângă picioarele Lui, plângând, a început să
ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei
le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu
mir” (Luca 7; 37 -38). Zaheu Vameşul, primindu-
L pe Mântuitorul în casa sa, pune începutul cel bun
pentru o viaţă nouă: ,,Iată, jumătate din averea
mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit
pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el
Iisus: <Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia,
căci şi acesta este fiu al lui Avraam; căci Fiul
Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel
pierdut>” (Luca 19; l -10).
Apostolul Petru a plâns cu amar păcatul
lepădării de Mântuitorul în timpul Patimilor (Matei
26; 75). Tâlharul de pe cruce, răstignit împreună cu
Mântuitorul, recunoscându-şi vinovăţia, se căieşte
şi rosteşte cu umilinţă ,,... Pomeneşte-mă, Doamne,
când vei veni în împărăţia Ta” (Luca 23; 40-42).
Mântuitorul, primindu-i mărturisirea sa, îi spune:
,,Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”
(Luca 23; 43).
Sfântul Apostol Pavel se întoarce la Hristos;
din prigonitor pe drumul Damascului, ajunge
Apostolul neamurilor, adică al lumii păgâne.
În scrierile Sfinţilor Apostoli, Cartea Faptelor
şi Epistole, găsim aproape pe fiecare pagină, pilde
şi îndemnuri la Pocăinţă. Propovăduirea Pocăinţei
este mesajul dat de însuşi Mântuitorul Sfinţilor
Apostoli, după învierea Sa. ,,Atunci le-a deschis
mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că
aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi
să învieze din morţi a treia zi. Şi să se
propovăduiască în numele Său pocăinţa spre
iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la
Ierusalim” (Luca 24; 45 -47).
Astfel, Sfântul Apostol Petru, în ziua
Pogorârii Sfântului Duh, spune mulţimilor adunate
la Ierusalim în ziua praznicului: ,,.. .Pocăiţi-vă şi să
se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus
Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi ve-ţi
primi darul Duhului Sfânt” (Faptele Apostolilor
2; 37 -38). Tot Sfântul Apostol Petru spune celor
care erau miraţi de vindecarea unui olog prin
rugăciunile Apostolului: ,,... pocăiţi-vă şi vă
întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre”
(Faptele Apostolilor 3; 19). Simon Magul, pentru
păcatul care-i poartă numele -simonia -(cumpărarea
cu bani a harului în scopul de a câştiga bani), este
sfătuit să se pocăiască: ,,Pocăieşte-te, deci, de
această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, doară
ţi se va ierta cugetul inimii tale. Căci întru
amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te
văd că eşti” (Faptele Apostolilor 8; 22-23).
Sfântul Apostol Pavel, în faţa Areopagului
din Atena, rosteşte între altele şi aceste cuvinte:
,,...Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile
neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi, de
pretutindeni, să se pocăiască” (Faptele Apostolilor
17; 30). În Milet, spune preoţilor din Efes: ,,N-am
ascuns nimic din cele folositoare, care să nu vi le
vestesc şi să nu vă învăţ, fie înaintea poporului, fie
prin case, mărturisind şi iudeilor şi elinilor
întoarcerea la Dumnezeu prin pocăinţă şi credinţa
în Domnul nostru Iisus Hristos” (Faptele
Apostolilor 20; 20-21). În faţa regelui Agripa,
Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte: ,,Drept aceea,
rege Agripa, n-am fost neascultător cereştii arătări;
ci, mai întâi celor din Damasc şi din Ierusalim şi
din toată ţara Iudeii şi neamurilor le-am vestit să se
pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, făcând
lucruri vrednice de pocăinţă” (Faptele Apostolilor
26; 19 -20). În Epistola către Romani scrie: ,,.. nu
ştii că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la
pocăinţă?” (Romani 2; 4) Apoi, scrie Corintenilor:
,,Mă bucur, nu pentru că v-aţi întristat, ci pentru că
v-aţi întristat spre pocăinţă. Căci v-aţi întristat după
Dumnezeu, ca să nu fiţi întru nimic păgubiţi de
către noi. Căci întristarea cea după Dumnezeu
aduce pocăinţă spre mântuire, iar întristarea lumii
aduce moarte” (II Corinteni 7; 9 -10). Sfântul
Apostol Pavel scrie lui Timotei să certe ,,... cu
blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da
Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului, şi
ei să scape din cursa diavolului de care sunt prinşi,
pentru a-i face voia” (II Timotei 2; 25-26).
Apostolul Iacov, fratele Domnului, îndeamnă
şi el la spovedanie spunând: Mărturisiţi-vă deci
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 10
unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul,
ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea
stăruitoare a dreptului (Iacov 5; 16).
De asemenea şi Sfântul Ioan Evanghelistul
spune că: ,,Dacă mărturisim păcatele noastre, El
este credincios şi drept, ca să ierte păcatele şi să ne
curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1;
9).
Sfântul Ioan Evanghelistul, în cartea
Apocalipsei, cheamă la Pocăinţă: ,,... adu-ţi aminte
de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai
înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca
sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi”
(Apocalipsa 2; 5). ,,Pocăieşte-te deci, - scrie
Bisericii din Pergam, din partea lui Dumnezeu - iar
de nu, vin la tine curând şi voi face cu ei război, cu
sabia gurii Mele” (Apocalipsa 2; 16). Către
Biserica din Sardes:,,... Ştiu faptele tale, că ai
nume, că trăieşti, dar eşti mort. Priveghează şi
întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n-am
găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului
meu. Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai
auzit şi păstrează şi te pocăieşte. Iar de nu vei
priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei şti în care
ceas voi veni asupra ta” (Apocalipsa 3; 1-3). Către
Biserica din Laodiceea scrie: ,,Eu pe câţi îi iubesc
îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te
pocăieşte” (Apocalipsa 3;19).
Sfânta Taină a Pocăinţei a fost instituită de
Însuşi Mântuitorul Hristos după învierea Sa din
morţi când a suflat asupra ucenicilor Săi şi a zis:
,,Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se
vor ierta lor şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi”
(Ioan 20;22-23), după ce în prealabil o
făgăduise lor prin cuvintele: ,,Amin grăiesc vouă:
Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer,
şi oricâte ve-ţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate
şi în cer” (Matei 18;18)
De fapt această taină a fost săvârşită de Însuşi
Mântuitorul, acordând cel dintâi iertarea păcatelor
unor persoane care-şi mărturiseau credinţa în El
(Matei 9,22 ; 9, 28-29), cerând ajutorul Lui şi prin
aceasta mărturisind implicit păcatele lor. De multe
ori Mântuitorul Hristos a împărtăşit harul
vindecării şi implicit cel al iertării păcatelor prin
mâna Sa, fie printr-o materie care intra în contact
cu cel bolnav, sau printr-o putere ce iradia din
trupul Său. (Matei 9, 25 ; 8,31)
Înainte de înălţarea Sa la cer, pentru că
Hristos nu mai putea da iertare de păcate în mod
vizibil, dă această putere ucenicilor săi,
comunicându-le Duhul Său cel Sfânt, suflând
asupra lor şi zicând: ,,Luaţi Duh Sfânt, cărora le
ve-ţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le ve-ţi
ţine, ţinute vor fi.” (Ioan 20, 22-23)
Taina iertării păcatelor de către episcopi şi
preoţi a fost practicată de la începutul Bisericii.
Avem de asemenea mărturii în Faptele Apostolilor.
Cazul Anania şi Safira dovedeşte, prin abatere,
regula mărturisirii greşelilor, în faţa apostolilor
(Fapte 5; 3). Apostolul Luca relatează cum au
trecut Efesenii la Creştinism. El notează că aceştia
veneau să-şi mărturisească păcatele chiar şi în faţa
altora. Iată cuvintele Apostolului: ,,Şi mulţi dintre
cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească şi să
spună faptele lor ”(Fapte 19; 18).
Nu numai că ne depărtăm de Dumnezeu
atunci când păcătuim, dar I ne facem şi duşmani.
Nu e nevoie să ne ridicăm mâinile pentru a ne lupta
cu Dumnezeu; când mintea noatră nu se supune
voii dumnezeieşti, ne aflăm în vrăjmăşie cu El.
Despre această vrăjmăşie a minţii, Proorocul
Miheia spune: Dar mai-nainte vreme poporul Meu
prin vrajbă s-a ridicat cu faţa-mpotriva păcii Lui
(Miheia 2; 8). Preluând această idee a vrăzmăşiei
dintre om şi Dumnezeu datorită păcatului
Apostolul Pavel aduce ca mijloc de împăcare
pocăinţa (I Corinteni V) sau (II Corinteni 2; 5;
11) Rugăciunea „Tatăl nostru” este o spovedanie
zilnică şi continuă: cererea de iertare a păcatelor
este o mărturisire a păcatelor.
b) Pocăinţa sau Taina Spovedaniei în
perioada patristică.
Vechii greci priveau mărturisirea ca pe ceva
necesar şi folositor; ca unii care erau iniţiaţi în
misteriile eleusine şi samotraciene1, ei îşi
mărturiseau în prealabil păcatele (Plutarh, Despre
Sparta: Zicale). Socrate considera că mărturisirea
este mântuitoare: „Dacă greşeşti, tu însuţi sau
altcineva căruia îi porţi de grijă, de bună voie să te
duci acolo unde se plăteşte cel mai repede
grăbindu-te ca nu cumva învechirea bolii să facă
sufletul cangrenos şi incurabil” (Platon, Gorgias).2
1 Samothrace: o insulă grecească în Nordul Mării Egee.
Eleusis: un oraş din vechea Grecie situat la Nord-Vest de
Atena. Misteriile care aveau loc în aceste două localităţii
erau nişte ritualuri religioase secrete din vechea Grecie,
celebrate primăvara în cinstea lui Demeter şi Persefona; ele
simbolizau moartea şi învierea anuală a vegetaţiei. 2 Platon, Opere Partea I, trad.: Cezar Papacostea, Marta
Guţu, Constantin Noica, ed. îngrijită de Petru Creţia,
Constantin Noica, Cătălin Partenie, Editura Humanitas,
Bucureşti 2001
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 11
Pitagora spunea şi el: „nu încerca să-ţi
acoperi păcatele cu cuvinte, ci tratează-le cu
reproş.”3 Iar Aristotel afirmă: „omul care-şi
mărturiseşte sincer păcatul pe care l-a făcut, nu e
departe de curăţie”.4
În urma păcatelor săvârşite, cele mai vechi
civilizaţii ofereau divinităţii sacrificii de pace. Prin
aceste sacrificii se încerca îmblânzirea sau
potolirea mâniei unei divinităţi cu care jertfitorii
voiau să se împace. Oferind aceste sacrificii, ei îşi
mărturiseau păcatele. Aceste rugăciuni adresate de
pe tot cuprinsul pământului unui zeu, reprezintă un
fel anume de mărturisire simultană către divinitate
a rasei umane. Sacrficiile de pace sunt un fel
anume de mărturisire lucrătoare a păcatului şi a
vinei acelora care care le oferă.
Omul care nu-şi mărturiseşte păcatele nu-şi
va găsi niciodată pacea deoarece refuză să se
apropie vreodată de Dumnezeu. Cel ce nu-şi va
mărturisi păcatul său se va afla permanent sub
greutatea vinei şi a depărtării de Dumnezeu. Acest
lucru îl zie Sfântul apostol Pavel: ,,Căci dorinţa
cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi
pace; Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie
împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui
Dumnezeu, că nici nu poate. Iar cei ce sunt în carne
nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8; 6).
Sfântul Apostol Iacov spune: ,,Preadesfrânaţilor!
Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este vrăjmăşie faţă
de Dumnezeu” (Iacov 4; 4).
Sufletul caută să se mărturisească fiindcă
conştientizează dumnezeiasca poruncă. El îşi dă
seama că este singurul mijloc de realizare a
armoniei şi împăcării cu Dumnezeu, pe Care Îl
simte mâniat de păcatele lui pe care caută să şi le
răscumpere, pentru care caută să dea satisfacţie, şi
pentru ca Dumnezeu să nu-l părăsească, ci să Se
facă milostiv şi iertător faţă de păcatele lui.
La fel cum dorinţa de mărturisire este un
imbold imanent sau firesc, tot astfel, dorinţa de a-L
mulţumi, a-L împăca, a-I da satisfacţie lui
Dumnezeu este o sugestie lăuntrică care-l
îndeamnă pe om spre spovedanie. Sufletul este
conştient că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu,
simţindu-se obligat să satisfacă Dreptatea
Dumnezeiască, astfel că, în acest fel, el va afla
tratament şi vindecare. Satisfacerea Dreptăţii
Dumnezeieşti are ca scop tratamentul şi vindecarea
sufletului.
3 http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Pitagora
4 http://www.citatecelebre.eu/ro/citate/autori/aristotel
Iată ce spune Sfântul Talasie: „Pocăinţa naşte
păzirea poruncilor; iar păzirea poruncilor aduce
curăţia sufletului. Curăţirea sufletului înseamnă
izbăvirea de patimi; iar izbăvirea de patimi naşte
dragostea. Sufletul curat este acela care iubeşte pe
Dumnezeu; iar minte curată, aceea care s-a
despărţit de patimi. Luptă pentru poruncile lui
Hristos până la moarte; căci curăţindu-te prin ele,
vei intra în viaţă.”5
Numai Biserica a primit autoriatea de a a-l
împăca pe om cu Dumnezeu şi de a-i da vindecare.
Iată de ce persoana care a păcătuit se simte obligată
să alerge la Biserică; numai Ea îl poate împăca pe
om cu Dumnezeu. Rolul şi misiunea Bisericii dă
mărturie de aceasta, dupa cum vom arata în cele ce
urmeaza.6
Practicarea acestei Taine de la începutul
Bisericii, în toate componenţele ei, este atestată din
cele mai vechi timpuri de numeroase mărturii.
În Didahia se cere preoţilor să judece cu
multă chibzuială fiecare păcat şi să stabilească
remediul duhovnicesc cuvenit. Tot aici se
menţionează ca spovedania să se săvârşească
numai în Biserică. ,,Mărturiseşte-ţi păcatele tale în
biserică şi nu te duce la rugăciune cu cuget rău”7.
,,De este cineva sfânt, să vie; de nu este, să se
pocăiască”8. ,,Duminica adunaţi-vă, frângeţi pâinea
şi săvârşiţi Sfânta Euharistie, după ce mai întâi v-
aţi mărturisit greşelile, pentru ca să fie curată jertfa
voastră. Iar oricine este certat cu aproapele său, să
nu vină la un loc cu voi, până ce nu se vor fi
împăcat amândoi, pentru ca să nu se pângărească
jertfa voastră”9. Astfel, toate componentele acestei
Taine: mărturisirea păcatelor, căinţa, iertarea sau
epitimia sunt practicate în Biserica lui Hristos de la
începutul existentei ei istorice.
Epistola lui Barnaba cere creştinului: ,,Să-ţi
mărturiseşti păcatele tale. Să nu vii la rugăciune cu
cugetul rău. Aceasta este calea luminii” (cap. 19)10
.
Mărturisirea păcatelor este exprimată indirect de
Sfântul Ignatie Teoforul în aceste cuvinte: ,,Nu
grăiesc aşa, pentru că am găsit dezbinare;
5 Talasie Libianul, în Filocalia, Vol. IV, traducere de
Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu
1948, p. 17 6 Sf. Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului,Omilia
9 traducere din limba neogreacă de Parascheva Grigoriu,
Ed. Sofia, Bucureşti 2009, p.99-105 7 Învăţătura celor doisprezece Apostoli, în colecţia ,,P.S.B.”,
vol 1, traducere de Pr. Dumitru Fecioru , E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti 1979, p.27 8 Ibidem, p.27
9 Ibidem, p.31
10 Epistola lui Barnaba , în colecţia ,,P.S.B.”, vol 1, p. 136
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 12
dimpotrivă curăţie. Că toţi câţi ai lui Dumnezeu şi
ai lui Iisus Hristos sunt cu Episcopul, şi toţi câţi se
vor pocăi şi vor veni la unitatea Bisericii, vor fi şi
ei ai lui Dumnezeu, ca să fie vii după Iisus
Hristos.”11
Clementul Romanul vorbeşte despre
pocăintă, ca act de ascultare şi unire cu Dumnezeu,
aşa cum au făcut cei în legea veche12
. În cele două
scrisori către corinteni, ne învaţă: ,,... să părăsim
grijile deşarte şi zadarnice şi să ne întoarcem la
mult lăudata şi cinstita linie de purtare a Tradiţiei
noastre! Şi să vedem ce este plăcut şi ce este primit
înaintea Făcătorului nostru. Să privim cu luare
aminte la sângele lui Hristos şi să cunoaştem de cât
preţ este el înaintea lui Dumnezeu, Părintele Său,
pentru că, fiind vărsat pentru mântuirea noastră, a
adus lumii întregi harul Pocăinţei. Să străbatem
toate generaţiile şi să învăţăm că din generaţie în
generaţie a dat Domnul prilej de pocăinţă celor ce
voiesc să se întoarcă la El”. ,,...Mai bine este într-
adevăr pentru om ca să-şi mărturisească greşelile,
decât să-şi împietrească inima, precum s-au
împietrit inimile celor ce s-au răzvrătit împotriva
lui Moise”. ,,Drept aceea, până când suntem pe
pământ să ne pocăim, căci lut suntem în mâna
meşteşugarului. Precum olarul, dacă face un vas şi
se strâmbă sau se rupe în mâinile sale, îl formează
din nou, dacă apucă de-1 aruncă mai înainte în
cuptorul cel de foc, nu poate să-i mai fie de ajutor,
tot aşa şi noi, până suntem în această lume, să ne
pocăim din toată inima pentru relele ce le-am făcut
în trup pentru ca să fim mântuiţi de Domnul, cât
mai avem timp de pocăinţă căci după ieşirea din
lume, nu mai putem să ne mărturisim sau să ne mai
pocăim”13
. Prin adresarea către persoana a doua
singular, aceşti ucenici ai Apostolilor arata că se
refera la o mărturisire individuală a credinciosului,
care se poate face numai către preot. De fapt,
Clement Romanul vorbeşte clar şi de rolul
preotului în primirea mărturisirii şi impunerea
penitenţei care urmează mărturisirii (cap. 15).
În cartea Păstorul lui Herma se spune: ,,Eu
sunt (pus) peste Pocăinţă şi dau înţelepciune tuturor
celor ce se pocăiesc. Au nu ţi se pare că această
Pocăinţă este înţelepciune? Da, Pocăinţa este o
mare înţelepciune. Cel ce a păcătuit înţelege că a
făcut rău înaintea Domnului şi se suie în inima lui
fapta pe care a săvârşit-o, se pocăieşte şi nu mai
face rău, şi săvârşeşte cu prisosinţă binele, îşi
11
Sfăntul Ignatie Teoforul, în colecţia ,,P.S.B.”, vol 1, p. 154 12
Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni, în
colecţia ,,P.S.B.”, vol 1, p.49-51 13
Ibidem, p.37-81; 89-104
smereşte sufletul şi-l chinuieşte pentru că a
păcătuit. Vezi, deci, că Pocăinţa este o mare
înţelepciune.”14
,,Dacă cineva păcătuieşte neîncetat
şi se pocăieşte după fiecare cădere în păcat, dar nu
se opreşte de la păcat deloc, de nici un folos nu-i
este mărturisirea păcatelor pentru un astfel de om,
căci cu greu va dobândi viaţa veşnică.”15
,,Dacă te
gândeşti înainte că poruncile pot fi păzite, uşor le
vei păzi şi nu vor fi grele, dar dacă în inima ta se
ridică gândul că nu pot fi păzite de om, atunci nu le
vei păzi.”16
,,Mergi şi spune tuturor să se pocăiască
şi vor trăi pentru Dumnezeu, căci Domnul,
milostivindu-Se, m-a trimis să aduc tuturor
Pocăinţa, deşi unii nu mai sunt vrednici de aceasta
din pricina faptelor lor. Totuşi Domnul, fiind
îndelung răbdător, vrea ca cei chemaţi prin Fiul
Său să se mântuiască.”17
Clement Alexandrinul ne spune: ,,Celui care
se întoarce la Dumnezeu din toată inima, îi sunt
deschise porţile şi Tatăl primeşte bucuros pe fiul ce
se pocăieşte... Adevărata Pocăinţă constă în a nu
sta sub stăpânirea aceloraşi păcate şi a smulge din
suflet rădăcina păcatelor care ne-a pregătit
pedeapsa morţii... Vrei tu, furule, să fie iertat
păcatul tău? încetează de a mai fura! Desfrânatul
trebuie să stingă focurile patimii, curvarul trebuie
în viitor să ducă o viaţă curată, tâlharul trebuie să
restituie prada şi să dea ceva în plus. Tu, mărturie
mincinoasă, obişnuieşte-te să spui adevărul; tu,
sperjurule, nu mai face jurăminte. Striveşte
celelalte patimi, mânia, pofta... Tu, care eşti
mândru, puternic şi bogat, trebuie să ai lângă tine
un om al lui Dumnezeu care să fie ca un stăpân şi
conducător al tău... El va petrece pentru tine
adeseori nopţi întregi fără somn, el face pentru tine
rugăciuni către Dumnezeu... Şi se va ruga cu
osârdie, dacă îl cinsteşti ca pe un înger al lui
Dumnezeu”. În milostivirea Sa, El a dat a doua
Pocăinţă pentru aceia care vor cădea după ce au
ajuns la credinţă. Dacă omul ar fi ispitit după
chemarea divină să cadă în tertipurile diabolice, să
facă atunci încă o Pocăinţă definitivă. Căci dacă
noi păcătuim din plăcere, după ce am recunoscut
adevărul, nu avem altă jertfa de oferit pentru
păcatele noastre, ci numai aşteptarea îngrozitoare a
judecăţii şi dogoarea focului care va mistui pe
vrăjmaşii lui Dumnezeu. Cei care îşi trec vremea în
necontenite alternative de la păcat la Pocăinţă, nu
14
Herma, Păstorul , în colecţia ,,P.S.B.”, vol, p. 250 15
Ibidem, p.260-275 16
Ibidem, p. 280-290 17
Ibidem, p. 290
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 13
se deosebesc cu nimic de necredincioşi, decât prin
conştiinţa ce o au despre păcatele lor”18
.
Sf. Vasile cel Mare spune că, din pricină că
am păcătuit cu trupul, este de trebuinţă, suntem
obligaţi să ne mărturisim, fără teamă, cu propria
gură. Iată cuvintele lui: „Oare nu am păcătuit
atunci când ne-am predat păcatului mădularele
trupului pentru a lucra fărădelegea? Haideţi atunci
să ne mărturisim cu gura, folosindu-ne de acelaşi
instrument pentru risipirea păcatului. Ai fost
lacom? Plăteşte. Te-ai apucat de beţie? Posteşte. Ai
fost trufaş? Smereşte-te. Ai fost pizmaş?
Consolează-te. Ai ucis? Suferă mucenicie sau
suferă lucruri asemănătoare muceniciei; sileşte-ţi,
chinuieşte-ţi trupul prin mărturisire. Iar apoi, după
mărturisire, vei fi vrednic a cânta Domnului în
psaltire cu zece strune”. ,,Plângi mai înainte de
vremea aceea, ca să nu plângi acolo. Acum
întoarcete, cât mai este încă îngăduit. Nici nu
amâna pentru atunci întoarcerea din păcate, cât nu
mai este vreme de pocăinţă. Să lucrăm bunele cât
încă putem. Dacă pierdem bani, putem iarăşi să îi
facem la loc, dar dacă vom pierde timpul, altul în
loc nu vom mai putea găsi. Căci nu îşi iubeşte atât
de mult îndrăgostitul iubita, cât iubeşte Dumnezeu
sufletul care se pocăieşte. Căci aşa este de mare
iubirea de oameni a Stăpânului, că nu se întoarce
de la nici unul din cei ce aleargă la ea, ci îi întinde
mâna.”19
Dar dacă cineva a căzut în păcate grele să nu
deznădăjduiască, ci să vină cu îndrăzneală la
dumnezeiască iubire de oameni şi se va milui.
Acest lucru este arătat tot de Sfântul Vasile: ,,Nu
pierde nădejdea, nici nu lăsa rugăciunea, ci vino
aşa păcătos cum ieşti, ca să Îl slăveşti pe Stăpânul,
să Îi dai Lui prilej de aţi arăta iubirea Lui de
oameni prin iertarea păcatelor tale. Fiindcă dacă te
temi să vii, pui stavilă bunătăţii Lui împiedicând
faptul de a veni în lume.”20
Dar cel mai bine sfătuieşte Sfântul Nil
Atonitul, zicând: ,,Hristos Împăratul Dumnezeu nu
Se întoarce nicidecum de la cei care se deschid
către El şi suspină către El din adâncul inimii, chiar
de ar fi împovăraţi cu multe păcate, ci vine şi Îi
18
Clement Alexandrinul, Scrieri, în colectia ,,P.S.B.” vol 4,
traducere de Pr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R.
Bucureşti 1982, p. 265-305 19
Sf. Vasile cel Mare, Scrieri Dogmatice şi exegetice, în
colectia ,,P.S.B.” vol 4, Serie Nouă , traducere de Pr.
Dumitru Fecioru, Ed. Basilica, Bucureşti 2011, 210-135 20
Ibidem, p.238-245
curăţeşte pe ei şi le dăruieşte harisma înfierii şi îi
arată lucrători ai virtuţii cu timpul.”21
Subliniind importanţa săvârşirii acestei Sfinte
Taine, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Oameni,
care trăiesc pe pământ şi locuiesc pe el, au primit
îngăduinţa să administreze cele cereşti şi au o
putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor,
nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci
oamenilor: ,,Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi
legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ,
vor fi dezlegate şi în cer” ( Matei 18; 18) Au şi
stăpânii pământului puterea de a lega, dar leagă
numai trupurile. Puterea de a lega a preoţilor, însă
leagă sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu
întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe
pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi.
Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoţilor decât
toată puterea cerească?...Ce putere poate fi mai
mare ca aceasta?… Văd, însă, că toată această
putere a fost încredinţată de Fiul preoţilor”.22
Sfântul Grigore de Nazianz (+390) întreabă:
„Cine va da capului şi pleoapelor mele un izvor
nesecat, ca să pot spăla în mine, prin şiroaie de
lacrimi tot felul de întinăciune şi să plâng păcatele
mele pe cât se cuvine? Căci pentru muritori şi
pentru sufletele întinate, leacul cel mai bun sunt:
lacrimile, cenuşa şi sacul Pocăinţei”23
.
Sfântul Grigorie al Nyssei (+395) spune
păstoriţilor săi: ,,Vărsaţi înaintea mea lacrimi
amare şi multe şi voi vărsa şi eu cu voi. Alipiţi-vă
cu tristeţe de un slujitor al Bisericii şi încredeţi-vă
în el ca într-un părinte... Preotul se întristează de
păcatul fiului său duhovnicesc, cum s-a întristat
Iacob la vederea hainei iubitului său Iosif. Trebuie
să vă încredeţi în cel ce v-a născut în Dumnezeu
mai mult decât în cei ce v-au născut trupeşte.
Descoperiţi-i cu îndrăzneală secretele cele mai
mari, descoperiţi-i tainele sufletului vostru, precum
se descoperă doctorului rănile cele mai ascunse. El
va purta grijă de sănătatea voastră”24
.
Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Pentru cei morţi, în Iad nu mai există mărturisire
21
www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/despre-
spovedanie-i/ 22 Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul Despre Preoţie,III , 5, în
vol. Despre Preoţie, traducere, introducere şi note de Pr.
Dumitru Fecioru, Ed. Biserica Ortodoxă, Bucureşti 2004 p.
77 23
I.P.S.Pimen Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor,
Povăţuiri pentru Spovedanie, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei
şi Rădăuţilor, Suceava 2002,p.18 24
Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, în colecţia ,,P.S.B.” vol
30, traducere de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae,
E.I.B.M.B.O.R.,Bucureşti 1998, p453
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 14
şi îndreptare, fiindcă Dumnezeu a limitat călăuzirea
şi lucrarea la această viaţă; în vreme ce în cealaltă
viaţă, cercetarea faptelor.”25
Acelaşi dumnezeiesc
Părinte învaţă că este cu neputinţă să scăpăm de
ruşinea ce ne va cuprinde din pricina faptelor
noastre, căci dacă aici nu ne mărturisim din pricina
ruşinii, acolo ne vom umili în faţa a miliarde de
oameni. Iată cuvintele Dumnezeiescului Părinte:
„Dacă aici, în faţa unei singure persoane, nu
suportăm ruşinea, ce vom face atunci, în faţa miilor
de miriade? Gândeşte la cum va fi scaunul de
judecată al lui Dumnezeu; gândeşte-te la păcatele
pe care le-ai făcut. Chiar dacă tu uiţi păcatele,
Dumnezeu nu le uită; dar, dacă tu nu-ţi vei şterge
păcatele prin pocăinţă şi mărturisire, El va pune
totul în faţa ochilor tăi.”26
Şi iarăşi: „Mulţi dintre
cei ce păcătuiesc, spun: „Mă simt tare ruşinat. Cum
mă voi apropia de Dumnezeu? Cum Îl voi implora?
Aceştia suferă de o evlavie drăcească. Nu aveţi
nici un fel de îndrăzneală? Încercaţi şi nu vă temeţi,
pentru a dobândi multă îndrăzneală. Cine este Cel
Ce voieşte să se împace cu tine? Este Cel Ce foarte
tare doreşte să te slobozească de păcatele tale, este
Dumnezeu. Nu tânjeşti tu după izbăvirea ta cât El
doreşte el mântuirea ta.”27
,,Fie că eşti păcătos,
intră în biserică spre a-ţi spovedi păcatele; fie că
eşti om drept, intră în casa Domnului ca să nu te
abaţi din drumul dreptăţii, căci Biserica este un
liman şi pentru unul şi pentru celălalt. Ai păcătuit?
Nu-ţi pierde nădejdea, ci intră purtând înainte
Pocăinţa, ca un steag. Ai păcătuit? Spune-i lui
Dumnezeu: <am păcătuită. Ce greutate mare e
asta? Ce ocol? Ce oboseală? Ce strâmtoare ca să
spui acest cuvânt: <am păcătuit>. Crezi că dacă nu-
ţi vei spune tu însuţi că eşti păcătos, n-o să te
pârască diavolul? la-i-o înainte şi fură-i tu slujba,
căci slujba lui e să pârască. Atunci de ce nu îl
preîntâmpini, nu-ţi spui păcatul, nu te curăţeşti de
greşeală, când ştii bine că vei da de un pârâtor care
nu ştie să-şi ţină gura?Ai păcătuit? Intră în biserică
şi spune lui Dumnezeu: <am păcătuit>. Nu cer
altceva de la tine, decât acest lucru. Sfânta
Scriptură zice: <Spune tu întâi nedreptăţile tale, ca
să te dezvinovăţeşti>; spune-ţi tu păcatul, ca să-ţi
ştergi păcatul. Nu e aceasta vreo osteneală, nici
mtortocheri de vorbe, nici cheltuială de parale, nici
25
www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/despre-
spovedanie-i/ 26
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre Pocăinţă, traducere de
Pr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R. Bucureşti 1998,
www.ioanguradeaur.ro/category/despre-marturisire/ 27
Ibidem www.ioanguradeaur.ro/category/despre-
marturisire/
altceva asemănător. Spune cuvântul, fii de bună
credinţă şi spune: <am păcătuit>. Dar cum se poate
asta -mă va întreba cineva -că, dacă spun eu întâi
păcatul, să-mi şterg păcatul? Am citit în Scriptură o
pildă despre un om care şi-a spus păcatul şi şi 1-a
şters şi despre altul care nu1-a spus şi nu i s-a
şters”. Păcătosul mântuit este David, pentru că şi-a
mărturisit vinovăţia, cel osândit e Cain, pentru că a
tăinuit-o.,,Vă îndemn stăruitor să vă mărturisiţi
deseori lui Dumnezeu. Eu nu vă arăt în faţa
adunării fraţilor voştri, nu vă constrâng să vă
descoperiţi oamenilor păcatele. Deschideţi
conştiinţa voastră lui Dumnezeu. Arătâţi-i Lui
rănile şi de la El cereţi remediile. Arătaţi-vă Lui nu
ca să vă mustre, ci ca să vă tămăduiască... Vorbiţi
şi, lăsând aici păcatele voastre, vă veţi întoarce
curaţi”.,,Vino, Eu te voi schimba,... nu te voi
părăsi, te voi îngriji... Cuvintele Mele sunt remedii
care muşcă pentru o clipă, dar apoi îţi aduc o bună
stare durabilă. Eu sunt Doctorul, Eu îţi cercetez
rănile pentru a preveni putrezirea. Eu mă
îndeletnicesc cu medicina, prin cuvântul Meu îţi
dau sănătatea”.,,Când am săvârşit o nedreptate, s-o
ucidem îndată prin Mărturisire, prin lacrimi, prin
pâra păcatelor făcute. Nimic nu este mai ucigător
pentru păcat ca Mărturisirea şi osânda greşelii,
însoţite de căinţă şi lacrimi. Osândirea păcatului
înseamnă uşurarea lui. Cine a zis aceasta? însuşi
Judecătorul, Dumnezeu: <Fii cel dintâi să-ţi spui
păcatele şi vei fi îndreptat>.
Vă întreb, pentru ce vă ruşinaţi şi vă roşiţi a
vă spune păcatele? Le spuneţi la un om care vă va
reproşa pentru ele? Le spuneţi unuia asemănător
vouă care levadestăinui? Stăpânului,
Conducătorului, Prietenului oamenilor, Doctorului
vă arătaţi rănile... <Eu nu vă oblig>, zice El, <să vă
arăt în public, în faţa unor mărturii numeroase.
Spuneţi-mi păcatele numai Mie în particular, ca să
vă vindec rana şi să vă izbăvesc de durere>”.
,,Doctorii, când sunt în faţa unor boli grele, se
folosesc de mângâieri şi de rugăciuni pentru a face
să se primească leacul care trebuie să vindece.
Faceţi la fel. Arătaţi preoţilor rănile...”. ,,Tatăl a dat
Fiului toată puterea să judece. Acum văd că Fiul a
dat preoţilor toată puterea aceasta... Preoţii iudeilor
aveau puterea de a curaţi trupul de lepră sau, mai
bine, nu de a curaţi ci numai de a constata
curăţirea... dar preoţii Legii Noi au primit puterea
de a fi martori ai curăţirii, şi de a curaţi, nu de lepra
trupului, ci de întinăciunea sufletului”. ,,Dacă ne
aducem aminte de păcatele noastre, Dumnezeu le
va uita... Noi înşine să ne condamnăm, noi înşine
să ne acuzăm, că astfel vom îmblânzi pe Judecător.
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 15
Păcatul mărturisit devine mai mic; nemărturisit, se
face mai mare şi mai vătămător... Mare bun este,
iubiţilor, a-şi cunoaşte cineva păcatele şi a le aminti
într-una. Nimic nu vindecă greşelile cuiva sau
căderea în păcate atât de sigur ca o amintire într-
unade ele, precum şi invers, nimic nu face pe om
mai trândav şi aplecat spre păcat, ca uitarea lor...
Cum pretinzi, spune-mi, a te învrednici de iertarea
păcatelor, când nu le-ai mărturisit deloc?...
Descoperă Domnului calea ta”. ,,Mărturiseşte
acestea lui Dumnezeu, mărturiseşte-ţi păcatele
Judecătorului”. ,,Multe-s căile Pocăinţei, ca să vă
fie uşoară mântuirea. Căci dacă Dumnezeu ne-ar fi
dat numai o cale de mântuire, poate am fi amânat,
zicând: <Nu putem să apucăm pe această cale, deci
nu ne putem mântui>. Acum însă, luându-ţi acest
pretext, nu ţi-a dat numai un drum, ci multe şi
osebite, pentru ca, prin mulţimea lor, să-ţi facă
lesnicioasă suirea la cer”. De greşeşte cineva de
mai multe ori, tot de atâtea ori e dator să se
pocăiască, adică să-şi plângă vina,să-şi răcorească
ochii cu al doilea Botez, ca şi Apostolul Petru care
şi-a spălat păcatul lepădării de Hristos prin
lacrimile amare ale pocăinţei: ,,Plânge şi tu, deci,
păcatul, şi nu-1 plânge aşa cum s-o întâmpla, sau
numai de ochii lumii, ci plânge-1 amar, ca Petru.
Varsă lacrimi din baierile inimii, ca Domnul,
cuprins de milă pentru tine, să-ţi ierte păcatul. Căci
e îndurător, El însuşi a spus: <Nu vreau moartea
păcătosului, ci să se întoarcă, să se pocăiască şi să
trăiască> (lezechiel 18; 23). Cere de la tine o
osteneală mică şi îţi dăruieşte în schimb lucruri
mari. Caută să-i dai un prilej, ca să-ţi hărăzească
comoara mântuirii.Varsă lacrimi şi El îţi va da
iertare, fa Pocăinţă şi El îţi dă iertarea păcatelor, dă
şi tu un prilej cât de mic, ca să ai o apărare cu bună
înfăţişare. El pune unele, noi altele; dacă noi
punem pe ale noastre, le pune şi El pe ale Lui”.
,,Iertarea păcatelor e izvorul mântuirii şi răsplata
Pocăinţei, căci aceasta e un leac ce şterge păcatul: e
un dar ceresc, o putere minunată, biruind prin har
înlănţuirea legilor”. ,,Pocăinţa e grozavă şi
cumplită pentru păcătoşi, leac al greşelilor,
mistuirea nelegiuirilor, cheltuire de lacrimi,
încredere în Dumnezeu, armă împotriva diavolului,
sabie care taie acestuia capul, nădejde în mântuire,
nimicire a deznădejdii. Ea deschide Cerul, ea ne
duce în Paradis, ea biruie pe diavol (de aceea aduc
vorba atât de des de acest lucru); după cum se
vede, ea ne dă încrederea că el (diavolul) poate fi
răpus. Dacă ai păcate, nu deznădăjdui, leacul acesta
vi-1 dau fără încetare, căci ştiu ce mare leac e
împotriva diavolului, să nu pierzi nădejdea. Şi dacă
greşeşti în fiecare zi, pocăieşte-te în fiecare zi. Şi
după cum facem la casele dărăpănate, unde, după
ce am scos părţile putrede, cârpim locul cu material
nou şi mereu suntem cu grijă şi luare aminte, tot
aşa facem şi cu noi înşine. Dacă din pricina
păcatului astăzi te-ai dărăpănat, înnoieşte-te prin
Pocăinţă”. ,,Acesta este timpul căinţei, acela al
judecăţii, acesta al întrecerilor, acela al cununilor,
acesta al trudei, acela al odihnei, acesta al ostenelii,
acela al răsplăţii. Treziţi-vă, vărog, dezmeticiţi-vă
şi să ascultăm cu drag cele spuse. Am trăit în carne,
să trăim de aici încolo în duh, am trăit în
desfrânări, să trăim în virtuţi, am trăit în nepăsare,
să trăim în Pocăinţă. Ce se făleşte pământul şi
cenuşa? Ce te mândreşti, omule? De ce eşti aşa de
semeţ? Ce tragi nădejde de pe urma bogăţiilor şi a
slavei lumeşti? Să mergem la morminte, rogu-te, să
vedem acolo tainele, să vedem firea sfâşiată, oasele
mâncate, trupuri putrezite. Dacă eşti înţelept, uită-
te; dacă eşti isteţ, spune-mi, cine-i acolo împărat,
cine-i om de rând, cine-i boier şi cine-i slugă, cine-i
înţelept şi cine-i neghiob? Unde-i acolo frumuseţea
tinereţii, unde-i înfăţişarea ei plăcută, unde-s ochii
drăgălaşi, unde nasul bine croit, unde-s buzele roşii
ca focul, unde-i frumuseţea obrajilor, unde-i
fruntea strălucitoare? Nu-s toate cenuşă? Nu-s toate
scrum? Nu-s toate pulbere? Nu-s toate viermi? Nu-
s toate putreziciune şi miros urât? Gândindu-vă la
toate acestea, fraţilor, şi închipuindu-vă în cuget
acea zi din urmă (Ziua Judecăţii), cât mai avem
timp, să ne întoarcem de pe drumul nostru cel
greşit.”28
Sfântul Ioan Scărarul vorbind despre pocăinţă
zice: ,,Pocăinţa este aducerea înapoi a Botezului.
Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru o a
doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei.
Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea
vreunei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este gândul de
sine şi îngrijirea neîngrijată de sine. Pocăinţa este
fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se
pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă
neînfruntat…”29
Pocăinţa este al doilea har, spune Sfântul
Isaac Sirul şi se naşte în inimă din credinţă şi frică.
Ea este a doua renaştere. ,,Pocăinţa este reînoirea
botezului, este curăţirea conştiinţei.”30
28
Ibidem www.ioanguradeaur.ro/category/despre-
marturisire/ 29
Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Treapta V,
Filocalia vol IX, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R. Bucureşti 1980, p. 136 30
Ibidem, p.136
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 16
Tertullian, în lucrarea ,,De paenitentia”,
tratează despre sensul Pocăinţei şi felurile ei:
prebaptismală şi postbaptismală. Aceasta a doua
Pocăinţă e unică. Curăţia este dată pentru curăţia
minţii31
…. Mântuirea omului prin iertarea
păcatelor săvârşite înainte. Tot el vorbeşte şi despre
spovedania colectivă în public, pocăinţa
manifestată între fraţi întăreşte, pe când tăinuirea
păcatelor slăbeşte biserica.32
După Tertulian ,,o
recădere cere o reînnoire a vindecării. Tu vei fi
plăcut Domnului nerefuzând ceea ce El îţi oferă.
Tu L-ai ofensat, dar poţi încă să te împaci cu El. Tu
ştii către cine să te alături şi că El nu te refuză”33
.
Origen îi înfaţişează pe preoţi ca ,,cei voiţi de
Dumnezeu ca să fie doctorii sufletelor în Biserica
Sa”34
. ,,Dacă aveţi conştiinţa că aţi făcut greşeli, nu
le ascundeţi, ci descoperiţi-le Domnului prin
Spovedanie şi nădăjduiţi în El. Când v-aţi
mărturisit şi v-aţi descoperit păcatele, speraţi în
iertarea Lui. El vă va reda sănătatea... Iată ce va
face, dacă-I veţi descoperi păcatele”.,,Este o taină
minunată mărturisirea păcatului... Faptele noastre
secrete, cuvintele, chiar şi gândurile, toate vor fi
arătate şi cunoscute prin acela care învinovăţeşte pe
păcătos, după ce i-a insuflat păcatul. El (diavolul)
ne îndeamnă la păcat, iar după ce am păcătuit ne
acuză. Dacă, luându-i-o înainte, ne vom învinui pe
noi înşine în curgerea vieţii, noi scăpăm de viclenia
diavolului, duşmanul şi acuzatorul nostru. Asta
înseamnă prezicerea profetului: ,,Spune tu întâi
nedreptăţile tale, ca să te dezvinovăţeşti. ”.
Aceasta arată că trebuie să întrecem pe acela care e
gata să ne învinuiască, cum zice profetul, ,,ca să fiţi
primii şi să nu vă lăsaţi întrecuţi. Dacă, în sfârşit,
voi sunteţi cei dintâi a vă spune păcatele, dacă voi
faceţi jertfa Pocăinţei, dacă voi vă daţi carnea
morţii ca duhul să vă fie nevătămat în Ziua
Domnului, voi veţi gusta odihna acestei zile”.
David, în acelaşi înţeles, zice în psalmi: ,,Bucuraţi-
vă, drepţilor; celor drepţi li se cuvine laudă „
(Psalmul 32; 1). Dumnezeu i-a iertat greşelile
pentru că el s-a învinuit de fărădelegile sale. Vezi,
dacă ne mărturisim păcatele, merităm iertarea
lor”.,,Vezi, ce ne învaţă pe noi dumnezeiasca
Scriptură, ca să nu ne acoperim păcatul. Căci
31
Tertulian, De paenitentia, în colecţia ,,P.S.B.” Vol 3,
traducere de Prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor
Constantinescu, Paul Papadopol şi Prof David Popescu,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1981, p. 207-211 32
Ibidem., p.219 33
I.P.S. Pimen, Povăţuiri pentru Spovedanie, p. 14 34
Origen, Srieri alese, în colecţia ,,P.S.B.: vol 8, traducere
de Pr. Prof Teodor Bodogae, E.I.B.M.B.O.R. Bucureşti
1982, p. 93
precum cei ce se îngreunează de o mâncare
nemistuitoare sau bogată în sucuri, vomând se
uşurează, aşa se vor nelinişti înlăuntru şi se vor
îneca de sucul păcatului aceia care au păcătuit şi-şi
ascund şi acoperă păcatul. Iar dacă cineva se face
acuzatorul său, când se învinuieşte şi se
mărturiseşte, varsă păcatul şi se curăţă de toată
cauza bolii. Caută mai întâi doctorul căruia să-i
descoperi cauza bolii tale, ca el să plângă cu cei ce
plâng, să aibă durere şi să simtă împreună,
arătându-se mai întâi doctor înţelept şi îndurător.
Dacă îţi va spune ceva sau te va sfătui să faci şi să
împlineşti aceea şi dacă va cunoaşte şi va vedea el
că boala ta ar trebui arătată şi vindecată în adunarea
Bisericii întregi şi că, în acest chip, se pot zidi şi
ceilalţi şi tu însuţi te poţi lesne vindeca, atunci,
după multă cumpănire ştii după sfatul aceluiaşi
doctor experimentat, să faci şi tu aceasta”35
.
Sfântul Ciprian al Cartaginei vorbeşte despre
mărturisirea care precede împărtăşania şi-l
sfătuieşte pe credincios ,,să facă mărturisirea la
orice preot”.36
Întreaga sa operă este străbătută de
fiorul acestei taine:,,Fiecare, vă rog, prea iubiţilor
fraţi, să-şi mărturisească păcatul cât timp cel ce a
păcătuit este încă în lume, cât timp mărturisirea sa
poate fi primită, când canonul şi iertarea date prin
preoţi sunt plăcute Domnului. Să ne întoarcem la
Domnul din toată inima şi, arătând căinţă cu durere
nefaţarnică pentru păcat, să cerem milostivirea lui
Dumnezeu... cu ajunări, cu plângeri şi lacrimi, cum
El singur învaţă”.,,Căiţi-vă, scumpii mei fraţi, şi
cercetaţi-vă păcatele cu inima înfrântă; recunoaşteţi
greşeala cea mare a cugetului vostru, deschideţi-vă
ochii inimii spre a vă pricepe păcatul şi nici nu
deznădăjduiţi de milostivirea lui Dumnezeu, nici
nu aşteptaţi grabnica Lui iertare. Pe cât de îndurat
şi bun e Dumnezeu în iubirea Sa părintească, pe
atât de temut este în majestatea Sa de judecător. Pe
cât de grele ne-au fost păcatele, pe atât de mult
vrea să le plângem. Rana adâncă are trebuinţă de
tratare cu îngrijire îndelungată. Căinţa să nu fie mai
mică decât greşeala... Trebuie a vă ruga şi a face
cerere mai fierbinte, a petrece ziua în jale, a petrece
nopţile în priveghere şi plângere, a întrebuinţa tot
timpul în plângeri, a sta în genunchi la pământ, a
zăcea în cenuşă şi în sac şi în noroi, (forme vechi
de pocăinţă care s-au păstrat până în primele
35
Ibidem, p.93 36
Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre rugăciunea
Domnească, în colecţia ,,P.S.B.”, vol 3, traducere de Pr.
Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul
Papadopol şi David Popescu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti
1981, p.477
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 17
veacuri ale creştinismului), a nu mai dori nici o
haină după pierderea hainei lui Hristos, a prefera
postul după mâncarea diavolului (jertfele idoleşti),
a sârgui în fapte bune cu care se curăţesc păcatele,
a face adeseori pomană prin care se mântuiesc
sufletele de moarte. Cine dă în acest chip bucurie
lui Dumnezeu, cine, căindu-se de fapta sa,
ruşinându-se de fărădelegea sa, va scoate chiar din
durerea căderii sale putere şi credinţă nouă, acesta,
ascultat şi sprijinit de Domnul, va înveseli Biserica
pe care o întristase mai înainte şi acum va merita
nu numai iertarea lui Dumnezeu, dar şi cununa”37
.
Sfântul Metodiu, Episcopul Olimpului (+311)
se ruga astfel: ,,Aplecat până la pământ înaintea Ta,
eu Te rog să mă curăţeşti de păcatele mele şi să nu
mi le socoteşti. Bine este a ne mărturisi păcatele,
căci Tu eşti milostiv, Tu eşti răbdător, bun şi Te
întristezi de greşelile noastre. De asemenea, Te rog
fierbinte, Tu, care cunoşti toate greşelile mele,
iartă-mi-le”.,,Să ne îndeletnicim întru rugăciuni,
întru cereri, întru ajunări,întru Pocăinţă şi să arătăm
viaţă nouă, schimbată. Să ne mărturisim, să ne
întoarcem fraţilor. Că a întoarcerii este vremea şi a
lacrimilor celor multe... Să ne ostenim aici puţin,
ca să nu ne muncim acolo mult. Să ne nevoim
vremelnic, ca să nu ne chinuimveşnic, să nu
dormităm, să nu ne trândăvim ci să batem (la uşă)
prin Pocăinţă zicând: "Deschide nouă, Stăpâne,
deschide nouă nevrednicilor, smeriţilor şi
păcătoşilor pentru sfânt numele Tău. Să nu ne
încui, îndură-Te. Să nu ne lipseşti pe noi de mila
Ta, de slava Ta, de împărăţia Ta”38
Eusebiu de Cesareea (+340) scrie: ,,Până
când veţi rămâne în păcat? Ar trebui, din contră, să
vă grăbiţi spre Pocăinţă şi spre mărturisirea scumpă
lui Dumnezeu. David a stăruit în pocăinţă. Pentru o
noapte de păcat, a petrecut nopţi întregi în lacrimi
deşi vecinii îşi băteau joc de el. Sufletul, prin
mărturisirea făcută lui Dumnezeu, se vindecă de
răni.”39
Sfântul Atanasie cel Mare (+373) ne arată că:
,,După cum omul botezat de preot se luminează
prin harul Duhului Sfânt, tot astfel, acela care se
mărturiseşte în Pocăinţă primeşte de la preot
iertarea prin harul lui Hristos”.40
Sfântul loan Damaschinul defineşte Pocăinţa
ca fiind: ,,întoarcerea, prin asceză şi osteneli, de la
37
Ibidem, p.477 38
I.P.S. Pimen, op. cit , p. 17 39
Ibidem, p.17 40
Ibidem, p.17
starea cea contra naturii la starea naturală şi de la
diavolul la Dumnezeu”41
.
În privinţa modului în care se săvârşea
mărturisirea păcatelor istoria Bisericii ne arată că
încă din epoca apostolică ea se făcea atât în secret,
cât şi în public, dar întotdeauna înaintea
episcopului sau preotului.Există numeroase norme
canonice, unele înscrise în textul sfintelor canoane,
iar altele păstrate prin obicei. Cele mai vechi se
referă la mărturisirea publică a păcatelor, căci
aceasta era forma cea mai veche în care s-a
administrat Sfânta Taină a Pocăinţei.
Potrivit rânduielilor mărturisirii publice,
credincioşii se înfăţişau - din îndemn propriu -
înaintea obştii sau comunităţii locale, fiind de faţă
episcopul şi ceilalţi slujitori, sau preotul şi alţi
slujitori - în cazul când comunitatea era mai mică şi
nu avea în frunte un episcop - şi înaintea tuturor
acestora îşi mărturiseau păcatele. Episcopul sau
preotul şi toţi ceilalţi clerici, împreună cu obştea
credincioşilor apreciau gravitatea sau lipsa de
gravitate a păcatelor mărturisite şi toţi împreună
hotărau dacă era cazul ca cel care a săvârşit
mărturisirea să primească dezlegarea de păcate sau
să fie supus epitimiilor ori pedepselor duhovniceşti.
În primul caz, el era dezlegat de către episcop sau
41
Ibidem, p.22
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 18
de către presbiter, iar în al doilea caz, episcopul sau
presbiterul îi aducea la cunoştinţă epitimiile la care
urma să fie supus, după gravitatea păcatelor.
Acestea mergeau de la oprirea simplă de la Sfânta
Împărtăşanie, pentru un timp, până la
excomunicarea pe timp determinat, ori chiar pentru
totdeauna şi până la anatema.
Rânduiala mărturisirii publice a durat în
Biserică timp îndelungat, deşi practicarea ei a
întâmpinat multe dificultăţi şi a fost împreunată cu
multe primejdii pentru viaţa comunităţilor creştine
şi a slujitorilor acestora.
Împrejurările vieţii nu au permis creştinilor,
să practice întotdeauna mărturisirea publică, de
aceea alături de aceasta s-a practicat şi mărturisirea
secretă, atât pentru a se evita unele primejdii, cât şi
pentru că mărturisirea publică nu era posibilă în
toate cazurile, ca de exemplu în cazurile celor
bolnavi, care nu se puteau deplasa, sau nu aveau
nici energia de a putea să suporte o încercare ca
aceea pe care o constituia mărturisirea publică. În
cazurile în care se practica mărturisrea secretă,
potrivit tot rânduielilor tradiţionale, duhovnicul, fie
episcop, fie presbiter, era dator să nu divulge
păcatele mărturisite şi nici epitimiile pe care le
aplica cu prilejul mărturisirii secrete, atunci când
era cazul să fie aplicate.
Pe la sfârşitul veacului V, sub îndrumarea
Patriarhului Nectarie al Constantinopolului,
mărturisirea secretă s-a impus ca rânduială
generală în întreaga Biserică şi o dată cu ea s-a
generalizat şi îndatorirea păstrării secretului
mărturisirii de către duhovnic. Această îndatorire
este prevăzută mai întâi în canonul 37 al Sf. Vasile
cel Mare, apoi în canonul 132 al sinodului de la
Cartagina, de la anul 419 şi e reluată mult mai
târziu, pe la începutul veacului al IX-lea, prin
canonul 28 al Sf. Nichifor Marturisitorul.
Preot David Marian, Parohia NAȘTEREA
MAICII DOMNULUI, NĂVODARI
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 19
CATALOGAREA MOAŞTELOR
O parte a presei relatează că Patriarhia
Romană a decis realizarea, anul acesta, a unui
catalog cu moaştele sfinţilor. Un lucru bun, cred în
sinea mea. Dar nu mă iluzionez: nu toţi vor aprecia
gestul. Evident, iniţiativa Patriarhiei are cel putin
două aspecte pozitive:
1. Pune în evidenţă o latură a patrimoniului
BOR, foarte utilă pentru credincioşi, dar şi pentru
cartea de vizită a BOR. Subiectul este foarte vast,
de aceea nu insist, dar punctez motivul pentru care,
în Ortodoxie, noi cinstim aceste moaste. El este
unul tangenţial (ştiu, termenul miră pe mulţi, a se
citi “de aceeaşi natură“) cu cel pentru care nu
acceptă incinerarea: trupul creştinului este templu al
Duhului Sfânt, iar în cazul sfinţilor, el reprezintă
“vas de cinste, sfinţit, de bună folosinţă Stăpânului,
potrivit pentru tot lucrul bun”, după cum învaţă Sf.
Pavel. Este şi motivul pentru care Biserica cinsteşte
şi aflarea moaştelor unor sfinţi deosebiţi. Prin
urmare, noi nu cinstim rămăşiţele în sine, ci harul
Duhului Sfânt, cel ce este peste moaşte. Despre
această posibilitate extraordinară găsim dovezi
biblice atât în Vechiul Testament, unde Dumnezeu
învie un mort, prin rămăşiţele Proorocului Elisei, iar
în Noul Testament se săvârşesc minuni prin umbra
Sf. Petru sau stergarele purtate de Sf. Pavel. De
aceea, înţelesul mai extins al moaştelor cuprinde şi
obiecte ce au aparţinut sfinţilor, nu numai trupurile
lor neputrezite sau osemintele lor. Se stie bine că
moaştele martirilor au împodobit primele altare
creştine, pentru că ele sunt rodul dragostei
desăvârşite şi prefigurarea Învierii, adică a esenţei
Liturghiei. De aceea, nu le dispreţuim, nu ne temem
şi nu ne scârbim de ele, căci creştinismul nu suferă
de necrofobie, mai ales faţă de sfinţi. Dar nici nu
mizăm pe psihologism, ci pe realism. Cinstim pe
cine trebuie şi cum trebuie. Aşadar, toată această
viziune creştină asupra sfintelor moaşte nu este
decât versiunea creştină a dragostei fireşti pe care
oamenii o au faţă de cei dragi. Cine nu are obiecte
cu valoare sentimentală de la cei dragi? Chiar şi în
cazul celor incineraţi, unii păstrează cenuşa celor
dragi, în urne speciale. Ei bine, şi moaştele sfinţilor
sunt păstrate tot aşa de special, înveşmântate sau
puse în racle, căci vederea rămăşitelor în stare brută
nu-i pentru oricine. Ba, gândind cronologic, aş
putea spune că urnele copiază raclele, apărând mai
târziu. Cât despre împărţirea moaştelor, ar fi ultimul
impediment la care să ne gândim. Unii fac însă tot
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 20
18
felul de calcule, cum că dacă am aduna toate aceste
părticele, ar rezulta mai mult decât întregul. Ei, aici
e ceva fărâmă de adevăr, dincolo de exagerările voit
tendenţioase...iată cum anume.
2.Catalogul lămureşte chestiunea autenticităţii
sfintelor moaşte. Nu are rost să fim naivi.
Exploatatori şi înşelători religioşi au fost şi vor mai
fi destui, pe post de uscături prin pădurea
Ortodoxiei. Din fericire, ei pot înverzi oricând
doresc. Din păcate, unii aleg uscăciunea
mercantilismului şi, sesizând evlavia credincioşilor,
o conexează repede cu stimularea donaţiei prin
falsificarea moaştelor. Ispita marketingului religios
a fost prezentă încă de la începuturile
creştinismului. Iuda bombăne la pierderea unei
vânzări profitabile a mirului, Hristos avertizează
asupra Mamonei, iar Sf. Pavel sfătuia îndepărtarea
de „cei ce care socotesc că evlavia este un mijloc de
îmbogăţire,... căci evlavia este mare câştig, dar
atunci când ea se îndestulează cu ce are”. Desigur,
există şi extrema opusă, de a crede că Biserica nu
are nevoie de bani. Atunci de ce Hristos avea punga
în care primea donaţii? Din ce mai fura Iuda, dacă
nu ar fi fost punga? Dar tocmai ca să-l vindece,
Hristos i-o încredinţează. Căci nu birui ispita pănă
ce nu o înfrunţi. Dar unii nu-şi văd cinstit de
pastoraţie, sau cel putin n-au astâmpăr, dorind să-şi
impună cultic şi public punctul de vedere. Aşa afli
de expunerea necanonică, ici colea, a rămăşiţelor
unor personalităţi bisericeşti, presupuşi sfinţi, dar
care încă nu-s canonizaţi (vezi cazurile părinţilor
Ilie Lăcătuşu, Ilarion Argatu sau, mai recent,
aceeaşi tentativă asupra părintelui Gheorghe Calciu
Dumitreasa). Apoi te încearcă un sentiment de
compasiune când auzi de găsirea moaştelor Sf. Ilie
(oare câţi nu stiu că s-a înălţat cu trupul la cer?) sau
a unor pene din aripile Sfintilor Arhangheli. Ori, şi
mai grav, afli de expunerea unor moaşte
neidentificate şi necertificate antropologic, dar
despre care “ştiu ei mai bine”, unii certaţi cu
normele ştiinţifice, cu canoanele bisericeşti, cu
educaţia elementară sau cu bunul-simt, care-ţi
interzic să propagi în public ceea ce nu este încă
autentic.
Tocmai de aceea consider că elaborarea
acestui catalog este un lucru bun, pentru a face
lumină în astfel de situaţii. De altfel, părintele
Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al
Patriarhiei Române mi-a precizat, pentru blogurile
Adevărul, că acest catalog va conţine următoarele
date privind sfintele moaşte: o scurtă descriere,
provenienţă, documentul de autenticitate, fotografii
şi detalii despre sfântul respectiv. El va face parte
dintr-un proiect identitar mai amplu al Patriarhiei,
care va conţine o Enciclopedie a Ortodoxiei
Româneşti (apărută deja în 2010), o Istorie a
Monahismului Românesc şi o Istorie a Muzicii
Bisericeşti de la începuturile ei şi până astăzi, toate
fiind presărate cu detalii despre personalităţile
marcante ale ortodoxiei româneşti.
De altfel, părintele Stoica a mai precizat că
sfintele moaşte au statut juridic asemănător
lăcaşurilor de cult, ele neputând fi aflate decât în
proprietatea unui cult, deoarece sfântul reprezintă
cultul, nicidecum interesele private ale unor
persoane. Tocmai de aceea, Sfântul Sinod a decis ca
fiecare parohie sau mănăstire să realizeze un ghid
de prezentare a patrimoniului propriu, pentru a se
pune ordine şi în această zonă a patrimoniului
bisericesc, destul de obscurizată în timpul
comunismului. Dar nu mă iluzionez să cred că toţi
vor primi această veste cu zâmbetul pe buze. E
dreptul şi libertatea fiecăruia, până la urmă, să
creadă şi să devină ceea ce doreşte. Chiar şi troll,
din păcate şi el tot un fals. Cel al dialogului civilizat
şi respectului reciproc.
Preot Eugen Tănăsescu - Parohia Sfinţii
Îngeri Constanţa
SACRUL ŞI PROFANUL LA MIRCEA ELIADE
Omul îşi dă seama de existenţa sacrului pentru
că acesta se manifestă, se înfăţişează ca un lucru cu
totul diferit de profan. Pentru a reda actul acestei
manifestări a sacrului, am propus termenul de
hierofanie, care ne este la îndemână, cu atât mai
mult cu cât nu are nevoie de lămuriri suplimentare:
el nu exprimă decât ceea ce este cuprins în
conţinutul etimologic, adică ni se arată ceva sacru.
S-ar putea spune că istoria religiilor, de la cele mai
primitive până la cele mai eleborate, este alcătuită
dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestările
realităţilor sacre. De la hierofania cea mai
elementară, ca de pildă, manifestarea sacrului într-
un lucru oarecare, o piatră ori un copac, până la
hierofania supremă care este, pentru un creştin,
întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, nu există
ruptură. Este mereu aceeaşi taină: manifestarea a
ceva care este „altfel”, a unei realităţi care nu
aparţine lumii noastre, în lucruri care fac parte
integrantă din lumea noastră „naturală”, „profană”.
Occidentalul modern se simte oarecum
stânjenit în faţa anumitor forme de manifestare a
sacrului, neputând crede că acesta s-ar putea
manifesta, pentru unele fiinţe omeneşti, în pietre sau
în arbori. Or, aşa cum vom vedea în cele ce
urmează, nu este nicidecum vorba de o venerare a
pietrei sau a copacului în ele însele. Piatra sacră,
arborele sacru nu sunt adorate ca atare, ci pentru că
sunt nişte hierofanii, pentru că „arată” ceva care nu
mai este piatra şi nici arbore, ci sacru.
S-a arătat în numeroase rânduri şi se cuvine
subliniat din nou faptul că orice hierofanie, chiar şi
cea mai elementară, reprezintă un paradox.
Manifestând sacrul, un obiect oarecare devine
altceva, fără a înceta însă să fie el însuşi, deoarece
continua să facă parte din mediul său cosmic. O
piatră sacră este tot o piatră; în aparenţă, nimic n-o
deosebeşte de celelalte pietre. Pentru cei cărora o
piatră li s-a arătat sacră, realitatea sa imediată se
preschimbă însă în realitate supranatrală. Cu alte
cvinte, pentru cei care au o experienţă religioasă,
întrega natură se poate înfăţişa ca sacralitate
cosmică. Cosmosul, în totalitatea sa, poate deveni o
hierofanie.
Omul societăţilor arhaice tinde să trăiască în
sacru în preajma obiectelor consacrate cât mai mult
timp. Tendinţa este lesne de înţeles: pentru
„primitivi”, ca şi pentru omul tuturor societăţilor
premoderne, sacrul înseamnă putere şi, în cele din
urmă, realitate. Sacrul este saturat de fiinţă. Puterea
sacră înseamnă deopotrivă realitate, perenitate şi
eficienţă. Opoziţia sacru-profan este adesea
înţeleasă ca opoziţie între real şi ireal sau
pseudoreal. Să nu ne aşteptăm să găsim în limbile
arhaice terminologia proprie filosofilor, adică real-
ireal şi aşa mai departe; dar ideea există. Dorinţa
omului religios de a fi, de a face parte din realitate,
de a se simţi săturat de putere este, prin urmare, cât
se poate de firească.
Cum încearcă omul religios să rămână cât mai
mult într-un univers sacru; cum se înfăţişează
experienţa sa totală de viaţă în raport cu experienţa
omului lipsit de sentimentul religios, a omului care
trăieşte sau care doreşte să trăiască într-o lume
desacralizată: iată principala temă abordată în
paginile care urmează. Trebuie să arătăm încă de la
început că lumea profană în totalitate, cosmosul
total desacralizat este o descoperire recentă a minţii
omeneşti. Nu ne propunem să arătăm prin ce
procese istorice şi în urma căror schimbări ale
comportamentului spiritual omul modern şi-a
desacralizat lumea şi şi-a asumat o existenţă
profană. Ajunge să constatăm că desacralizarea este
proprie experienţei totale a omului nereligios al
societăţilor moderne, căruia îi este prin urmare din
ce în ce mai greu să regăsească dimensiunile
existenţiale ale omului religios al societăţilor
arhaice.
Cu toate că este istoric al religiilor, autorul
acestei cărţi de dimensiuni modeste îşi propune să
abordeze subiectul nu doar din perspectiva
disciplinei sale. Omul societăţilor tradiţionale este,
desigur, un homo religiosus, dar comportamentul
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 22
său se inscrie în comportamentul general al omului,
prezentând aşadar interes pentru antropologia
filosofică, fenomenologie, psihologie.
Spre a pune mai bine în evidenţă trăsăturile
caracteristice ale existenţei într-o lume care poate
deveni sacră, vom cita exemple preluate dintr-un
mare număr de religii, din epoci şi culturi diferite.
Nimic nu este mai folositor ca exemplul, faptul
concret. Ar fi de-a dreptul inutil să abordăm
structura spaţiului sacru fără a arăta, prin exemple
clare, cum anume se construieşte un asemenea
spaţiu şi de ce devine el calitativ diferit de spaţiul
profan înconjurator. Vom alege exemple de la
mesopotamieni, indieni, chinezi, tribul kwakiutl şi
alte populaţii „primitive”. Din perspectiva istorico-
culturală, o asemenea juxtapunere de fapte
religioase, preluate de la popoare situate la distanţe
atât de mari în timp şi în spaţiu, nu este lipsită de
riscuri. Pentru că oricine poate repeta greşelile
făcute în secolul al XIX-lea, crezând, că Tylor sau
Frazer, că mintea omenească reacţionează uniform
la fenomenele naturale. Progresele făcute de
etnologia culturală şi de istoria religiilor au arătat
însă că lucrurile nu stau tocmai aşa, că „reacţiile
omului în faţa naturii” sunt îndeobşte condiţionate
de cultură, deci de istorie.
Scopul este însă să definim trăsăturile
specifice ale experienţei religioase, şi nu să ne
oprim asupra numeroaselor ei varietăţi şi diferenţe
determinate de istorie. Demersul seamănă întrucâtva
cu cel care, pentru a ajuta la înţelegerea
fenomenului poetic, ar recurge la exemple disperate,
citând alături de Homer, Virgiliu şi Dante poeme
hinduse, chineze sau mexicane, adică prezentând
poetici istoriceşte solidare (Homer, Virgiliu, Dante),
dar şi creaţii care ţin de alte estetici. În limitele
istoriei literare, asemenea juxtapuneri sunt destul de
îndoielnice, însă ele se dovedesc valabile dacă se
are în vedere descrierea fenomenului poetic ca
atare, dacă scopul este de a arăta deosebirea
esenţială dintre limbajul poetic şi limbajul obişnuit,
de zi cu zi.
Este limpede că sistemele de simboluri şi
cultele legate de pământul mamă, de fecunditatea
umană şi agrară, de sacralitatea femeii şi altele nu s-
au putut dezvolta spre a alcătui un sistem religios
bogat articulat decât datorită descoperirii
agriculturii; este tot aşa de limpede că o societate
preagricolă, specializată în vânătoare, nu poate
percepe în acelaşi mod şi cu aceeaşi intensitate
sacralitatea Pământului-Mamă. Deosebirea de
experienţă este dată de diferenţele de economie, de
cultură şi de organizare socială, adică de Istorie. Şi
totuşi, există între vânătorii nomazi şi agricultorii
sedentari o asemănare de comportament care ni se
pare cu mult mai importantă decât deosebite: şi unii
şi alţii trăiesc într-un Cosmos sacralizat, fac parte
dintr-o sacralitate cosmică, manifestată atât în
lumea animală, cât şi în lumea vegetală.
Ajunge să comparăm situaţiile lor existenţiale
cu aceea a unui om al societăţilor moderne, care
trăieşte într-un cosmos desacralizat, ca să ne dăm
seama cât de mare este deosebirea. Înţelegem în
acelaşi timp temeinicia comparaţiilor între fapte
religioase aparţinând unor culturi diferite, pentru că
toate aceste fapte ţin de unul şi acelaşi
comportament, cel al lui homo religiosus.
Pentru omul religios, spaţiul nu este omogen,
ci prezintă rupturi şi spărturi; unele porţiuni de
spaţiu sunt calitativ diferite de celelalte. „Nu te
apropia aici”, îi spune Dumnezeu lui Moise, „ci
scoate-ţi încălţămintea din piciarele tale, că locul pe
care calci este pământ sfânt” (Ieşire 3; 5). Există,
aşadar, un spaţiu sacru, deci „puternic”,
semnificativ, şi alte spaţii, neconsacrate, lipsite prin
urmare de structură şi de consistenţă, cu alte cuvinte
amorfe. Mai mult: pentru omul religios, lipsa de
omogenitate spaţială se reflectă în experienţa unei
opoziţii între spaţiul sacru, singurul care este real,
care există cu adevărat, şi restul spaţiului, adică
întinderea informă care-l înconjoară. Trebuie spus
că experienţa religioasdă a spaţiului neomogen este
primordială şi poate fi omologată unei „întemeieri a
lumii”. Nu este nicidecum vorba de o speculaţie
teoretică, ci de o experienţă religioasă primară,
anterioară oricărei reflecţii asupra lumii.
Constituirea lumii este posibilă datorită rupturii
produse „punctul fix”, axul central al oricărei
orientări viitoare. Când sacrul se manifestă printr-o
hierofanie oarecare, nu se produce doar o ruptură în
spaţiul omogen, ci şi revelaţia unei realităţi
absolute, care se opune non-realităţii imensei
întinderi înconjurătoare. Manifestarea sacrului
întemeiază ontologic lumea. În întinderea omogenă
şi nemărginită, unde nu există nici un punct de reper
şi nici o posibilitate de orientare, hierofania
dezvăluie un „punct fix”absolut, un „Centru”.
Se poate aşadar vedea cum anume
descoperirea, adică revelaţia spaţiului sacru, are
pentru omul religios o valoare existenţială; nimic nu
poate începe, nimic nu se poate face fără o orientare
prealabilă, şi orice orientare presupune dobândirea
unui punct fix. Iată de ce omul religios s-a străduit
s-ă se aşeze în „Centrul lumii”. Ca să trăieşti în
lume, trebuie mai întâi s-o întemeiezi, şi nici o lume
nu se poate naşte în „haosul” spaţiului profan, care
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 23
este omogen şi relativ. Descoperirea sau proiecţia
unui punct fix –„Centrul Lumii”- echivalează cu
Facerea Lumii; exemplele ce urmează vor
demonstra cât se poate de limpede valoarea
cosmogonică a orientării rituale şi a construirii
spaţiului sacru.
Pentru experienţa profană, spaţiul este
omogen şi neutru; nu există nici o ruptură care să
determine deosebiri calitative între diversele părţi
ale masei sale. Spaţiul geometric poate fi împărţit şi
delimitat între orice direcţie, dar structura sa nu
determină nici o diferenţiere calitativă şi nici o
orientare. Conceptul de spaţiu geometric, omogen şi
neutru nu trebuie nicidecum confundat cu
experienţa spaţiului profan, care se opune
experienţei spaţiului sacru, singura care ne
interesează în acest caz. Conceptul de spaţiu
omogen şi istoria acestui concept (cunoscut în
gândirea filosofică şi ştiinţă încă din antichitate)
reprezintă o altă temă, pe care nu ne propunem s-o
abordăm. Subiectul cercetării noastre este
experienţa spaţiului, aşa cum este ea trăită de omul
religios, de omul care respinge sacralitatea Lumii,
asumând doar o existenţă „profană”, purificată de
orice presupoziţie religioasă.
Această existenţă profană nu se întâlneşte
niciodată în stare pură. Oricare ar fi gradul de
desacralizare a Lumii la care a ajuns, omul care a
optat pentru o viaţă profană nu reuşeşte să abolească
total comportamentul religios. Până şi existenţa cea
mai desacralizată păstrează încă urmele unei
valorizări religioase a Lumii.
Dezvăluirea unui spaţiu sacru permite
dobândirea unui „punct fix”, orientarea în haosul
omogen, „întemeierea lumii” şi trăirea reală.
Dimpotrivă, experienţa profană menţine
omogenitatea şi deci relativitatea spaţiului.
Orientarea adevărată dispare, deoarece „punctul fix”
nu mai are un statut ontologic unic, apărând şi
dispărând în funcţie de nevoile zilnice. De fapt, nu
mai există nici un fel de „Lume”, ci doar nişte
fragmente ale unui univers sfărâmat, o masă amorfă
alcătuită dintr-un număr infinit de „locuri” mai mult
sau mai puţin „neutre”, în care omul se mişcă,
mânat de obligaţiile unei existenţe integrate într-o
societate industrială.
Teofanie şi semne
Pentru a evidenţia lipsa de omogenitate a
spaţiului, aşa cum este ea trăită de către omul
religios, putem recurge la un exemplu cât se poate
de banal, şi anume o biserică dintr-un oraş modern.
Pentru credincios, biserica face parte dintr-un spaţiu
diferit de strada pe care se găseşte. Uşa care se
deschide spre interiorul bisericii marchează o
ruptură. Pragul care desparte cele două spaţii arată
în acelaşi timp distanţa dintre cele două moduri de
existenţă, cel profan şi cel religios. Pragul este
totodată graniţa care deosebeşte şi desparte două
lumi şi locul paradoxal de comunicare dintre ele,
punctul în care se face trecerea de la lumea profană
la lumea sacră.
Pragul din locuinţele omeneşti îndeplineşte
aceeaşi funcţie rituală; aşa se explică şi consideraţia
de care se bucură. Trecerea pragului casei este
însoţită de numeroase rituri: oamenii se închină ori
îngenunchează dinaintea lui, îl ating smerit cu mâna
şi aşa mai departe. Pragul are „paznici”: zei şi
spirite care apără intrarea atât de răutatea oamenilor,
cât şi de puterile diavoleşti ori de boli. Jertfele către
„paznici” sunt făcute de prag, şi tot aici se făceau şi
judecăţile, în unele culturi paleo-orientale (Babilon,
Egipt, Israel). Pragul, uşa arată în chip nemijlocit şi
concret continuitatea spaţiului; de aici decurge
marea lor importanţă religioasă, care se explică prin
faptul că reprezintă simboluri şi vehicule ale
trecerii.
Putem înţelege, aşadar, de ce biserica face
parte dintr-un spaţiu deosebit de aglomerările
umane care o înconjoară. În interiorul incintei sacre,
lumea profană este depăşită. Această posibilitate de
transcendenţă este exprimată, la nivelurile de
cultură mai arhaice, prin diferitele imagini ale unei
deschideri: aici, în incinta sacră, comunicarea cu
zeii devine posibilă; în consecinţă, trebuie să existe
o „poartă” către înalt, pe unde zeii pot coborâ pe
pământ şi pe unde omul poate urca simbolic în cer.
Vom vedea în cele ce urmează că aşa s-a întâmplat
în multe religii: templul este de fapt o „deschidere”
spre înalt şi asigură comunicarea cu lumea zeilor.
Orice spaţiu sacru implică o hierofanie, o
izbucnire a sacrului, care duce la desprinderea unui
teritoriu din mediul cosmic înconjurător şi la
transformarea lui colectivă. „Iacov a visat, la Haran,
că era o scară, sprijinită de pământ, iar cu vârful
atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se
pogorau pe ea. Apoi s-a arătat Domnul în capul
scării şi i-a zis: <<Eu sunt Domnul, Dumnezeu lui
Avraam , tatăl tău>>, s-a desteptat din somn şi,
spăimântându-se, a zis: <<Cât de înfricoşător este
locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui
Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!>> şi a luat
piatra ce şi-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp şi a
turnat pe vârful ei untdelemn. Iacov a pus locului
aceluia numele Betel (casa lui Dumnezeu)” (Facere
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 24
28; 12-19). Simbolismul cuprins în expresia „Poarta
Cerurilor” este deosebit de bogat şi de complex:
teofania consacră un loc prin simplu fapt că-l face
„deschis” către înalt, adică asigură comunicarea lui
cu Cerul, punct paradoxal de trecere de la un mod
de existenţă la altul. Vom întâlni exemple şi mai
clare în acest sens: sanctuarele, care sunt „Porţi ale
Cerurilor”, locuri de trecere între Cer şi Pământ.
Adesea nu este nici nevoie de o teofanie sau
de o hierofanie propriu-zise: un semn oarecare poate
arăta sacralitatea unui loc. „Legenda spune că
vrăjitorul care a întemeiat El-Hemel la sfârşitul
veacului al XVI-lea s-a oprit să înnopteze lângă
izvor şi a înfipt un băţ în pământ. A doua zi a vrut
să-l ia şi să-şi urmeze calea, dar a văzut că băţul
prinsese rădăcini şi înmugurise. Văzând în aceasta
voinţa Domnului, a hotărât să se aşeze în acel loc. ”
Semnul purtător de semnificaţie religioasă
introduce, aşadar, un element absolut şi pune capăt
relativităţii şi confuziei. Ceva ce nu ţine de această
lume s-a manifestat în chip apodictic şi a stabilit
astfel o orientare ori o comportare.
Când nu se arată nici un semn în împrejurimi,
acesta este provocat. Se practica, de pildă, un soi de
evocaţio cu ajutorul animalelor, care arată în care
loc anume se poate înnălţa un sanctuar ori întemeia
un sat. Sunt evocate forţe sau figuri sacre, în scopul
imediat al orientării în spaţiul omogen. Este cerut un
semn care să pună capăt încordării provocate de
relativitate şi nelinişti create de dezorientare, pentru
a se găsi un punct de sprijin absolut. De exemplu,
este urmărită o fiară sălbatică şi, în locul în care
aceasta este ucisă, e ridicat sanctuarul; sau i se dă
drumul unui animal domestic –de pildă un taur-
apoi este căutat după câteva zile şi sacrificat în locul
unde este găsit. Aici va fi ridicat altarul, iar satul va
fi construit de jur-împrejur. În toate aceste cazuri,
sacralitatea locului este arătată de animale: oamenii
nu au aşadar libertatea de a alege locul sacru; ei nu
fac decât să-l caute şi să-l descopere cu ajutorul
unor semne misterioase.
Aceste câteva exemple înfăţişează diferitele
mijloace prin care omul religios are revelaţia unui
loc sacru. În fiecare din aceste cazuri, hierofaniile
au anulat omogenitatea spaţiului, dezvăluind acel
„punct fix”. De vreme ce omul religios nu poate trăi
decât într-o atmosferă pătrunsă de sacru, este cât se
poate de limpede că spaţiul va fi consacrat printr-o
mulţime de tehnici. Sacrul înseamnă, cum am văzut,
realul prin excelenţă, adică putere, eficienţă, izvorul
vieţii şi al fecundităţii. Dorinţa omului religios de a
trăi în sacru înseamnă de fapt dorinţa lui de a se
situa în realitatea obiectivă, de a nu se lăsa paralizat
de relativitatea fără sfârşit a experienţelor pur
subiective, de a trăi într-o lume reală şi eficientă şi
nu într-o iluzie. Acest comportament se verifică pe
toate planurile existenţei sale, fiind evident mai ales
în dorinţa omului religios de a se mişca într-o lume
sanctificată, adică într-un spaţiu sacru. Este ceea ce
a dus la elaborarea tehnicilor de orientare, care nu
sunt altceva decât tehnici de construire a spaţiului
sacru.
Prof. David Cornelia, catedra de limba
şi literatuta Română Şcoala Grigore Moisil din
Năvodari
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 25
SPOVEDANIA- TERAPIA SUFLETULUI
Preoţia este o ştiinţă terapeutică. Ea are ca
scop să-l vindece pe om prin toate mijloacele de
care dispune Sfânta noastră Biserică. Prin urmare,
aceasta este lucrarea preotului, aşa cum consideră
şi Arhim. Hirotheos Vlachos în lucrarea Discutii
despre Psihoterapia ortodoxă. Duhovnicul trebuie
să ştie să vindece omul, adică să lumineze şi să
elibereze mintea şi chiar să transforme toate pati-
mile, pentru că, deşi mai înainte acestea au lucrat
împotriva firii, acum să lucreze potrivit firii. Sunt
foarte mulţi creştini care vin în mod regulat la Taina
Mărturisirii dar, pentru că nu sunt îndrumaţi corect,
nu se pot elibera de patimi. Pentru a-l vindeca pe
omul ce vine la el, părintele duhovnic are nevoie,
pe de o parte, să săvârşească Taina Sfintei
Spovedanii, iar pe de altă parte, să cunoască metoda
smereniei ortodoxe şi astfel să-i conducă pe fiii săi
duhovniceşti spre luminarea minţii.
Există două feluri de terapeuţi. Din prima
categorie fac parte acei duhovnici care spovedesc,
dar în acelaşi timp cunosc şi metoda de terapie
ortodoxă, ştiind să-l vindece pe om, ştiu să-i
lumineze mintea conducându-l spre îndumnezeire.
Din a doua categorie fac parte preoţii care
săvârsesc Taina Spovedaniei într-o admosferă
juridică, cunoacându-l pe Dumnezeu mâniat din
cauza săvârşirii păcatelor şi atunci încearcă să
împace dreptatea dumnezeiască, sau cel puţin, fac
această lucrare într-un mod pur realist. Când
creştinul le spune că a furat, aceştia se limitează la a
face o analiză a motivului pentru care trebuie să nu
furăm şi apoi îl îndeamnă să nu fure. La fel fac şi cu
toate celelalte păcate. Aceşti duhovnici nu au
cunoştinţă însă despre întunecarea minţii care-l
conduce pe om la furt şi spre comiterea oricărui
păcat şi, de asemenea, nu au cunoştinţă de modul
prin care să-l ajute pe creştin să-şi lumineze mintea
şi să-l conducă spre îndumnezeire Din acest motiv
rămân nevindecaţi, săvârşesc aceleaşi păcate sau
uneori isbutesc sa scape de anumite păcate trupeşti,
sau mai rău sunt cuprinşi de dezamăgire deoarece
rămân nevindecaţi.
Dacă nu avem o experiere personală a lui
Dumnezeu, să urmăm măcar experienţa Sfinţilor
Bisericii noastre. Aceştia sunt conducători
îndumnezeiţi şi neînşelaţi ai poporului lui
Dumnezeu.
Este necesară terapia făcută cu
înţelepciune, deoarece condiţiile în care trăiesc
oamenii sunt diferite. Sunt oameni căsătoriţi sau
necăsătoriţi, sunt cei din mănăstiri şi pustnicii,
există cei ce sunt cercetaţi de Dumnezeu şi cei ce
sunt desăvârşiţi în contemplaţie, şi cei ce înaintează
spre acestea, etc. Fiecare dintre ei are nevoie de
terapie şi îndrumare. Şi după cum trupurile se
vindecă diferit, la fel şi sufletele.
Pe unii îi vindecă cuvântul, iar alţii se
vindecă prin urmarea unor modele. Unii au nevoie
sa fie stimulaţi de cineva, iar alţii au trebuintă de
căpăstru. Unii sunt înceţi către bine şi trebuie
îndemnaţi prin cuvânt, alţii sunt mai fierbinţi decât
media, pe aceştia trebuind să-i înfrânăm. Unii se
vindecă prin laudă, iar alţii prin mustrare;
amândouă însă la timpul potrivit. Unii se îndreaptă
prin rugăciune, iar alţii prin îndurarea unor greutăţi.
Vorbind despre terapie, Sfântul Grigorie
Teologul spune că, dacă vrem să-i vindecăm şi să-i
curăţim pe oameni în mod corect, este nevoie de trei
lucruri: primul, de o mare şi neştirbită credinţă; al
doilea, de o cât mai sporită împreună-lucrare (si-
nergie) cu Dumnezeu; al treilea, de cât mai puţină
îndărătnicie din partea noastră, atât în cuvânt cât şi
în faptă. Împreună cu credinţa şi cu ajutorul lui
Dumnezeu se cere şi ingeniozitatea terapeutului
pentru a respinge uneltirile celui viclean, pentru că
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 26
diavolul lucrează cu ingeniozitate şi viclenie.
De asemenea, vârsta duhovnicească a
creştinilor este diferită. Unii se află la vârsta
prescolară şi, din acest motiv, au nevoie să fie
hrăniţi cu lapte, ei nu rezistă să se hrănească cu
,,bărbăţia cuvântului”. Dacă la vârsta preşcolară le
oferă cineva hrană tare, ei vor simţi o oprelişte şi o
mare greutate. Însă cei ce au nevoie ,,de o hrană
mai înaltă şi mai tare” se vor întrista dacă vor fi
hrăniţi cu lapte şi legume. Aceasta înseamnă că
preotul trebuie să cunoască cum trebuie să-i
hrănească duhovniceşte vorbind, pe cei de vârstă
preşcolară, dar şi pe cei de vârstă matură, precum şi
pe cei care se află pe stadiile înalte ale trăirii
duhovniceşti. Duhovnicul însă ca să cunoască, să
vindece şi să conducă, trebuie să aibă experienţa
personală a adevărurilor bisericii, dar şi alte daruri.
Sfântul Grigorie Teologul face o
admirabilă observaţie în acest sens.
„Căci în aceasta constă şi cel mai mare
pericol pentru cei cărora le-a fost încredinţat a-i
lumina pe alţii: fie să reducă cuvântul lor la o
singură Persoană (Ipostas), de teama de a nu cădea
în politeism, şi să ne facă să nesocotim numele
(persoanele Sfintei Treimi), crezând că Tatăl şi Fiul
şi Sfântul Duh sunt una şi aceeaşi persoană; fie să
dividă Treimea în trei Persoane, complet diferite ca
fiinţă, Care nu au nici o ordine sau principiu
conducător, adică exact invers faţă de troposul1
existenţial al lui Dumnezeu, căzând în extrema
opusă, asemenea unei plante care se clatină când
într-o direcţie, când în cealaltă”.
Prin urmare, terapia nu este una etică, ci
teologică şi astfel, terapia nu este una adogmatică,
ci se sprijină pe Revelaţia lui Dumnezeu. Iar acest
lucru se vădeşte din faptul că, atunci când se
denaturează teologia, se denaturează imediat şi
terapia. Şi chiar mai mult, am putea spune, baza
tuturor adevărurilor de credintă, a dogmelor, este
metoda terapeutică, sau calea evlaviei ortodoxe,
adică purificarea, luminarea şi îndumnezeirea
omului. Din acest motiv consider că Sinoadele
locale din timpul Sfântului Grigorie Palama, care
vorbesc despre isihasm, despre modul trăirii lui
Dumnezeu, sunt baza tuturor Sinoadelor şi tuturor
dogmelor credinţei ortodoxe. Sfântul Grigorie
Teologul mai vorbeşte şi despre bolile teologiei.
Erezia este şi ea o boală, pentru că nu-l conduce pe
om la Dumnezeu.
1 Cuvantul grecesc tropos (tropos), exprima un mod dinamic
de existenta, specific mai cu seama Fiintei dumnezeiesti, care
depaseste logica omeneasca (n. tr.).
Aceasta este o precizare de mare însemnă-
tate. Terapia sufletului se realizează în condiţii
bune doar atunci când sunt afirmate dogmele cele
drepte ale credinţei ortodoxe. Iar atunci când este
ignorată dreapta credinţă în procesul terapeutic,
există marele pericol al înşelării şi al îndepărtării de
o vindecare reală. Pe scurt spus, nu poate exista nici
un fel de vindecare în afara dreptei credinţe.
Terapia ortodoxă are drept scop ca omul
să ajungă cu succes la curăţia inimii şi, de aici, la
luminare şi la îndumnezeire. La aceasta ajută,
înainte de toate, Harul Dumnezeiesc, libertatea şi
căutarea cu stăruinţa din partea omului, dar şi
experienţa preotului terapeut. Din păcate, există şi
astăzi unii oameni care susţin că nu este nevoie de
mijlocirea duhovnicului, că fiecare om are libertatea
de a înainta spre Dumnezeu, că duhovnicul trebuie
să slujească mai mult ca spoveditor care va citi doar
rugăciunea de iertare. Probabil, aceasta se spune din
perspectiva faptului că s-au făcut şi se fac anumite
abuzuri în lucrarea părintelui duhovnicesc. Însă, pot
adăuga că, în ciuda greşelilor întâmplătoare,
părintele duhovnic experimentat îi este necesar
omului ca să ajungă la purificare, la luminare şi de
acolo la îndumnezeire. Cel ce vede păcatul din punc
de vedere juridic sau moralist, acela nu are nevoie
de un părinte duhovnicesc experimentat. Cel care
avansează în viaţa lui duhovnicească şi gustă
lucrările harului dumnezeiesc, acela imediat caută
un părinte duhovnicesc experimentat pentru al
călăuzi şi pentru ai oferi ,,certificarea” mersului său
duhovnicesc. Totuşi, lucrarea noastră, a preoţilor
este să ne nevoim să trăim aşa cum vrea Biserica
pentru a putea vindeca prin lucrarea harului
dumnezeiesc pe cei care cer vindecare. Pentru că
aceasta este lucrarea păstorului.
Sfântul Apostol Pavel scrie: „Şi El a dat
pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii
evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre
săvârşirea sfinţilor, spre lucrul slujirii la zidirea
trupului lui Hristos, până ce vom ajunge toţi la
unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui
Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la
măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4;
11-13).
Preot David Marian, Parohia
NAȘTEREA MAICII DOMNULUI , Năvodari
PREOŢIA SACRAMENTALĂ ŞI
PREOŢIA ÎMPĂRĂTEASCĂ ÎN
BISERICĂ
Apostolul Petru cunoaşte din Vechiul
Testament trei feluri de preoţii, care însă sunt numai
tipuri pentru preoţia din Noul Testament, adevarata
preoţie a lui Hristos şi cea instituită de El, precum şi
preoţia ce decurge din aceasta. Vechiul Testament
vorbeste mai întâi de o preoţie a lui ,,Melhisedec,
preot al lui Dumnezeu Cel prea înalt” (Facere 14;
17-20), când nu exista nici Israel, nici preoţia în el.1
Dupa aceasta în Vechiul Testament se
vorbeşte de ,,preoţia generală” sau de ,,poporul
ales” care e numit ,,preoţie împărătească” (sau
,,împărăţie de preoţi”) şi ,,neam sfânt”. Şi, în cele
din urma de preoţia leviţilor, sau preoţia specială,
luată din seminţia lui Levi şi pentru popor, prin
alegerea şi sfinţirea lui Aaron, fratele lui Moise,
amândoi din neamul lui Levi (Ies. II, 1, 10; XXVIII,
1). Fără a fi o transpunere a acestora - întrucât ele
erau numai tipuri - Sfântul Ap. Petru vorbeşte de
asemenea de trei feluri de preotii existente în Noul
Testament: ,,Preoţia lui Hristos”, ,,preoţia specială”
sau de hirotonie şi de succesiune apostolică (5; 2) şi
,,preoţia duhovniceasca” sau ,,împărătească” (I2; 5-
9), aceasta decurgând din cealaltă şi amândoua din
preoţia lui Hristos.2
Şi această preoţie nu mai este rezervată - ca
mai înainte - doar leviţilor, ci tuturor, pentru că tot
poporul creştin - prin Botez şi Mirungere, este
,,uns” şi deci primeşte ,,preoţia duhovnicească” sau
,,împărătească”. Şi de aceea orice creştin care simte
chemarea - şi doreşte - poate deveni cleric în urma
pregătirii necesare şi a primirii harului prin
hirotonie, de la episcop. În acest sens a spus şi
Apostolul Pavel ca ,,s-a schimbat şi preoţia şi
Legea”: ,,Deci dacă desăvârşirea ar fi fost prin
preoţia leviţilor, ce nevoie mai era să se ridice un
Alt ,,Preot după rânduiala lui Melchisedec” şi să nu
se zică după rânduiala lui Aaron? Dar schimbându-
se preoţia, se face - de nevoie - şi schimbarea Legii
(Evrei 7; 11-12).3 Interpretând acest text, Sfântul Ioan Gura de
Aur arată că ,,neputinţa şi nefolosul lor au dus la
desfiinţare Legea Veche şi preoţia Leviţilor, pe care
1 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie dogmatică şi
ecumenică, Bucureşti, 1999, p. 123. 2 Ibidem, p. 188.
3 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Fiinţa Tainelor în cele trei
confesiuni , în „Ortodoxia”, nr. 1, 1956, p. 33.
ea se sprijinea, înlocuindu-se cu alta desăvârşită,
folositoare şi puternică. ,,Că s-a schimbat dintr-o
seminţie în altă seminţie, din preoţie, ieratică, în
preoţie împărătească, pentru ca astfel, aceeaşi sa fie
şi împărătească şi sacerdotală. Şi iată marea taină:
întâi este cea împăratească, şi numai după aceea a
devenit sacerdotală (ieratică, cultică sau
sacrificială), după cum s-a petrecut şi cu Hristos.”4
„Preoţia duhovnicească”este şi ea o harismă
permanentă, dar nesacramentală, neputând oficia
Sfintele Taine, ci numai participând la ele. Ea
constituie în realitate prima treapta a preoţiei
creştine, prin care trebuie să treacă toţi cei ce vor să
obţină celelalte trepte (ierarhice) sucesive ale
preoţiei sacramentale. De aceea ea se numeşte
prima sau cea mai de jos şi începătoare treaptă a
preoţiei creştine. Preoţia împărătească sau
duhovnicească, de fapt, nu e alta decât starea de
creştin. Ea nu poate fi, desigur, considerată
„treaptă”, fiindcă ierarhia bisericeasca nu cunoaşte
decât trei trepte ale preoţiei: diacon, preot şi
episcop. Dacă s-a spus „prima” sau „cea
începătoare”, s-a avut în vedere starea de creştinare,
harul primit prin Sfintele Taine. Când credinciosul a
primit harul Botezului şi al Mirungerii, pentru a
intra în celelalte trepte ale preoţiei, preoţia
duhovnicească este premergătoare celei ierarhice:
dar când el este în devenire creştin, sau catehumen,
ea este „cea dintâi” sau starea creştină primită prin
preoţia ierarhică.5
Slujirea mirenilor în Biserică prin preoţia
generală sau împărătească
a) Misiunea preoţiei împărăteşti
Misiunea preoţiei împărăteşti sau
duhovniceşti - după Sfântul Apostol Petru - este ca,
deosebit de aducerea jertfelor duhovniceşti (I Petru
I2; 5), „să vestească în lume binefacerile lui
Dumnezeu Care ne-a chemat din întunericul
păcatelor şi al păgânătăţii, la lumina Sa cea
minunată” (I Petru 2; 9). Ea se exercită pe linia
celor trei slujiri şi în trei chipuri: prin cult şi
participarea la Jertfa Euharistica (I Petru 2; 3;
Fapte 2; 42), prin faptele dragostei frăţeşti (Fapte
1; 22) şi rugăciune, şi prin slujirea fiecăruia, cu
„harul cel de multe feluri” (Fapte 4; 10-11). În
4 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare, Colecţia „
Comorile Pustiei ”, vol. 19, trad. de Episcopul Melchisedec
al Romanului (1893), Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p.
76. 5 Pr. Prof. Nicolae Buzescu, Lucrarea Sfântului Duh prin
Sfintele Taine, în ”Ortodoxia”, nr. 3-4, 1969, p. 563.
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 28
virtutea acestui „har de multe feluri”, toţi creştinii
sunt participanţi activi - în limita stării lor - la
slujirile lui Hristos şi ale Apostolilor şi ale ierarhiei
bisericeşti, fiind responsabili - solidari - la toate
acţiunile şi la întreaga viaţă a Bisericii în lume.
Acţiunea lor se vădeşte în sprijinirea şi apărarea
credinţei (I Petru 3; 15-16), în împotrivirea
diavolului (I Petru 5; 8), în întreţinerea cultului, şi
slujirea semenilor şi a lumii etc.6
Astfel Origen explica, adresându-se oricarui
creştin: „Nu ştii, oare, că preoţia este dată şi tuturor
credincioşilor, adică întregii Biserici a lui
Dumnezeu? Ascultă ce spune Petru: Voi sunteţi
neam ales, împărăţie preoţească, neam sfânt, popor
agonisit”. Ai deci preoţia fiindcă eşti neam
preoţesc”.7
Ceva mai departe, vorbind de cele doua
temple şi altare: cel ceresc, în care jertfeşte Hristos -
Marele Arhiereu - şi cel pământesc în care jertfesc
preoţii, asistaţi de credincioși, care prin această
calitate se apropie şi ei de cele sfinte, Origen, nu
uita a aminti şi de „altarul inimii” - în care se
sfinţeşte Hristos (I Petru 3; 15) - şi pe care fiecare
crestin, imitându-L, îşi aduce jertfele sale spirituale
(2; 5). Şi, adresandu-se iaraşi creştinului, zice: "Nu
vreau să te miri că acest templu este deschis numai
preoţilor. Căci toţi care sunt unşi cu ungerea
Sfântului Mir au fost făcuţi preoţi, precum zice şi
Petru către toată Biserica (2; 9)”.8
„Deci, sunteti neam preotesc şi de aceea vă
apropiaţi de cele sfinte. Dar şi fiecare din noii are în
sine „olocaustul” (jertfa consumării, a arderii de tot)
şi însuşi aprinde jertfa sa pe altarul inimii, ca să
„ardă totdeauna”. Şi în continuare lămureşte în ce
constă acest „holocaust” sau aceste noi feluri de
jertfe spirituale: „Dacă eu voi renunţa la toate pe
care le posed şi voi lua crucea mea, ca să urmez pe
Hristos, am adus jertfa arderii de tot la altarul lui
Dumnezeu...”. În acelaşi sens lămureşte şi Sfântul
Grigore Teologul slujirea preoţiei împărăteşti, când
zice: „Să jertfim lui Dumnezeu jertfa de laudă pe
altarul de sus, cu cetele cereşti. Să străbatem prima
catapeteasmă, să trecem în a doua, şi să privim în
Sfânta Sfintelor. Eu spun mai mult, să ne jertfim pe
noi înşine lui Dumnezeu; dar mai ales să jertfim
6 Pr. Ioan Mircea, Preoția Împărătească sau duhovnicească,
în ”Studii Teologice”, an. XXIII, 1971, nr. 7-8, p. 485. 7 Origen, Scrieri alese, Exegeze la Noul Testament. Despre
rugăciune. Filocalia., în col. ”P.S.B.” vol. 7, partea a II-a,
trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi
Zorica Laţcu, studiu introd. şi note de Pr. Prof. Teodor
Bodogae, E. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 98. 8 Ibidem, p. 99.
zilnic şi orice acţiune, să primim toate pentru
Logos...”.9
Sfântul Chiril al Ierusalimului arată cum
„preotul liturghisitor” sau preoţia sfinţitoare
antrenează pe crestini, adică „preoţia împărătească”,
chiar în timpul sfintei liturghii, a ridica inimile şi
gândurile lor curate la Dumnezeu, prin strigarea
„Sus inimile !” şi la datoria ce o „Avem către
Domnul”, pentru ca împreună cu toţii să-I aducă
jertfe de laudă, de închinare, de slavă, de pace şi de
mulţumire, zicând: „Să mulţumim Domnului !”. 10
La rândul său, Sfântul Ioan Gură de Aur
vorbeşte pe larg de cele trei slujiri ale „preoţiei
împărăteşti", arătând prin ce şi cum se exercită
fiecare din ele: „Dumnezeu ne-a dat prin ungere”
Duhul, care... ne-a făcut deodată şi preoţi şi
prooroci şi împăraţi... căci şi de împărăţie avem a ne
bucura, şi preoţi devenim aducând (Domnului)
jertfă (vie) trupurile noastre şi apoi devenim şi
prooroci fiindca noua ni s-au descoperit toate", iar
ceva mai departe explică şi pentru creştini aceste
slujiri. Ca: „Şi tu, creştine, devii prin Botez şi
Mirungere şi împărat ţi preot şi prooroc. Împărat
devii aruncând jos toate faptele „cele rele şi jertfind
păcatele; preot, aducându-te pe tine însuşi lui
Dumnezeu şi jertfindu-şi trupul şi pe tine însuţi; Şi
prooroc devii aflând cele viitoare, devenind
entuziasmat şi insuflat de Dumnezeu şi pecetluit”.11
b) Raportul dintre preoţia sfinţitoare şi preoţia
împărătească în activitatea sfinţitoare
Sfântul Chiril al Alexandriei vorbeşte pe larg
despre cele două preoţii: preotia generală,
împărătească, sau subiectivă; şi preoţia de hirotonie,
sau slujitoare şi de raportul dintre ele ca de două
braţe ale aceluiaşi izvor unic, Hristos, sau preoţia
lui Hristos şi care numai unite, sau împreună-
lucrătoare îşi împlinesc menirea lor. Şi numai aşa
sunt primite jertfele lor, ale uneia prin cealaltă, şi
apoi însuşite de Hristos, integrate jertfei şi preoţiei
lui Hristos, Care le aduce Tatălui (2, 5 ; 4, 11).
„Arătându-se - zice el - în lumea aceasta corpul
9 Ibidem.
10 Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia
Sfântului Ioan, în col. ”P.S.B.” vol. 41, partea a IV-a,
traducere, introducerie şi note de Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, Editura Instit. Biblic şi de Mis. al B.O.R.,
Bucureşti, 2000, p. 123. 11
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare, Colecţia „
Comorile Pustiei ”, vol. 19, trad. de Episcopul
Melchisedec al Romanului (1893), Editura Anastasia,
Bucureşti, 1997, p. 80.
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 29
sfânt şi adevărat, adica Biserica, Hristos strălucind
în ea în multe feluri, se aduce de noi (preoţia
generală) şi pentru noi (de preoţia slujitoare) ca
ofrandă sfântă lui Dumnezeu şi Tatăl, preţ de
răscumpărare şi schimb pentru viaţa tuturor, ca unul
ce e de un preţ egal cu toti... ” 12
Prin urmare, cele doua preoţii (împărătească -
subiectivă, şi obiectivă - slujitoare sau pentru
comunitate) nu pot lucra valabil una fără alta şi nu
pot exista una fără alta, fiindcă ele se întregesc una
pe alta în Hristos. „Credinciosul particular reflectă
aspectul subiectiv al preoției lui Hristos, aducând
persoana sa (sau darurile sale)” ; dar întrucât
aceasta nu e jertfă comună, cum e persoana lui
Hristos (euharistie), aspectul acesta al preoţiei
comune a lui Hristos îl reflectă preotul slujitor,
comun. Aceste doua preoţii se întregesc, împlinind
împreună pe plan bisericesc integritatea preoţiei lui
Hristos. Nici una nu este întreagă fără cealaltă”, una
aducând darurile, alta primindu-le.13
Preotia duhovnicească, a „mirenilor”, sau a
„laicilor”, se numeşte şi „preoţie împărătească”
pentru că face pe fiecare creştin partaş al harului
Preoţiei şi împărăţiei lui Hristos. Slujirea Lui
împărătească fiind nedespărţită de slujirea-I
preoţească - precum şi de cea învăţătorească - în
sfânta liturghie Mântuitorul apare ca Prooroc
(Învăţător) şi ca împărat în mijlocul credincioşilor şi
ca Arhiereu care jertfeşte şi se jertfeşte pentru ei şi
împreun cu ei, pentru preamărirea lui Dumnezeu cel
în Treime. Căci aşa spune formula -liturgică de
laudă: "Binecuvântată este împărăția a Tatălui şi a
Fiului şi a Sfântului Duh”.14
„Preoţia în forma ei dublă de preoţie slujitoare
şi preoţie generală, nu constituie un element separat
de Biserica, ci e imprimată în toată fiinţa ei.
Aspectul sacrificial şi cel sacerdotal îşi au izvorul
de alimentare şi de susţinere neîntreruptă în starea
de jertfa şi în calitatea de Arhiereu a lui Hristos. De
aceea pentru primirea schismaticilor sau ereticilor la
Ortodoxie, Biserica Ortodoxă administrează
acestora „prin iconomie” doar Taina Mirungerii,
care le acorda „ungerea” şi cu ea „preoţia
împărătească” ; iar pe unii îi şi botează. Daca ar
12
Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi
Adevăr, P.S.B. vol. 38, partea I, trad., introd. şi note de
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1991, p. 76. 13
Ibidem, p. 77. 14
Pr. Ioan Mircea, Preoţia Împărătească sau
duhovnicească, în ,,Studii Teologice”, an. XXIII, 1971,
nr. 7-8, p. 485.
avea această „preoţie” nu li s-ar mai acorda
Mirungerea.15
Despre preotia împărătească vorbeşte - asa
cum s-a amintit la început - şi Sfântul Apostol şi
Evanghelist Ioan, în câteva locuri din Apocalipsa.
Astfel, în primul text, după ce lămurește că Iisus
Hristos „ne iubeşte şi ne-a dezlegat de păcatele
noastre (răscumpărându-ne) prin sângele Său”,
adaugă: „şi ne-a făcut împărăţie – preoţi lui
Dumnezeu şi Tatal. Lui fie mărirea şi puterea în
vecii vecilor. Amin.” (Apocalipsa 1; 5-6), arătând
că această nouă calitate a creştinilor de moştenitori
ai împărăţiei cereşti şi de preoti ai lui Dumnezeu
este urmarea răscumpărării lor de către Cel ce i-a
iubit şi s-a jertfit pentru ei, răscumpărare ale cărei
efecte si ale cărei daruri li s-au transmis prin Botez,
Mirungere şi Sfânta Euharistie.16
Aici, ca şi în al doilea text, autorul
Apocalipsei vorbeşte de această preoţie de obşte, ca
de o slujire pe pământ: lui Dumnezeu şi semenilor.
El a văzut şi a auzit în descoperirea Lui pe cele
patru fiinţe şi pe cei douazeci şi patru de bătrâni,
care, căzând înaintea Mielului (Hristos jertfit şi
proslăvit) şi aducându-i rugăciunile sfinţilor ca o
jertfă de tămâie, îi cântau o cântare noua: „Vrednic
eşti... că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui
Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toata
seminţia şi limba şi poporul şi neamul. Şi i-ai făcut
Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi...”
(Apocalipsa 5; 8-10). De aici reiese că Mântuitorul
Hristos a dat celor răscumpăraţi de El harul
împărăţiei şi al preoţiei Sale.17
Slujirea preoţiei împărăteşti, se exercită sub
altă formă şi în cer faţă de Dumnezeu-Tatăl şi de
Domnul Hristos, în veacul viitor, după cum rezultă
din unele texte nou-testamentare (Matei 8; 43;
Luca 20; 35-36; Apocalipsa 5; 8-9; 14, 1-7; 22, 3,
5 etc). Dacă însă pe pământ creştinii se sfinţesc şi
ei, şi se desăvârşesc necontenit prin „jertfele
spirituale” aduse de preoţia lor împărătească, în cer
ei nu mai adauga nimic - prin ea - acestei sfinţenii
personale, ci slujesc numai lui Dumnezeu cel în
Treime şi-L slăvesc neîncetat împreună cu îngerii
15
Ibidem, p. 486. 16
Pr.Dr.Ioan Mircea, Preoţia lui Hristos şi Preoţia
sacramentală şi împărătească, în rev. ,,Ortodoxia”, anul
XLI, nr 2, aprilie-iunie 1990, p. 7. 17
****, Vocabular de Teologie Biblică, Editura
Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001, p.
189.
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 30
(Matei 13, 43; 22, 30; Luca 20, 36; Apocalipsa
20, 6; 22, 3, 5).18
Activitatea mirenilor ca „preoţi” ai lui Hristos
a) Preoţia împărătească privită interconfesional
Din textele amintite, reiese că preoţia
împărătească sau „duhovnicească” sau „generală” -
în virtutea harului general (I Petru 4; 10-11) - este
nu numai o activitate în plină desfăsurare pe
pământ, ci şi o stare de sfintenie, e o preoţie sfântă”,
care se desăvârşeşte continuu aici. Ea tinde şi
trebuie să ajungă la acea stare neschimbabilă de
fericire în împărăţia slavei veşnice, lângă
Dumnezeu-Tatăl si lângă Mântuitorul proslăvit,
unde cei ce au exercitat-o aici, o vor sluji şi acolo
slăvind Sfânta Treime şi opera mântuirii (cf.
Apocalipsa 4; 8 şi 6; 10).19
Biserica Romano-Catolică are - ca şi cea
Ortodoxa - Taina preoţiei de hirotonie şi de
succesiune apostolică şi implicit preoţia generală.
Protestanţii şi neoprotestanţii nu recunosc decât
preoţia generală, socotind preoţia specială ca de
„origine umană”, iar alţii ca „o copie” a celei din
Vechiul Testament, sau ca „o creaţie a Bisericii
primare, proiectând instituţiile ei în trecut”, iar
nicidecum „o ctitorie divină”. După ei numai
preoţia împărătească este de origina divină. Cu toate
acestea, ei au simţit nevoia să deosebească pe
oficianţii „cultului”, sau conducătorii comunităţilor,
de ceilalţi credincioşi, prin denumiri aparte. Şi,
deosebit de faptul că folosesc termenii de „episcop”
şi „prezbiter”, care în Biserica primară şi apoi în
Ortodoxie şi Romano-Catolicism sunt termeni ce
indică treptele superioare ale ierarhiei bisericeşti,
precum şi de cei de „păstor” şi „predicator”, au
început - în timpul din urma - a folosi şi alţi
termeni, ca: „sacerdoţium” şi „ministerium” sau
„preoţie” şi „slujire”.20
Toţi credincioşii au „sacerdoţium”, dar nu şi
servirea actelor de cult ale comunităţii. Comunitatea
încredinţează unora „ministerium” sau „funcţia de
slujitori” ai actelor de cult. Se observă însă, în
ultimul timp, chiar în Bisericile Protestante, un
curent în favoarea recunoaşterii „preoţiei ierarhice”.
18
Pr. Ioan Mircea, Preoţia Împărătească sau
duhovnicească, în „Studii Teologice”, an. XXIII, 1971,
nr. 7-8, p. 489. 19
Idem, Preoţia lui Hristos şi Preoţia sacramentală şi
împărătească, în rev. „Ortodoxia”, anul XLI, nr 2,
aprilie-iunie 1990, p. 9. 20
Ibidem.
Una din personalitatile care militează pentru această
preoţie este teologul protestant I. H. Lerche, care
susţine că „Deşi întreaga Biserică este o „preoţie
împărătească” şi deşi toţi cei botezaţi sunt preoţi,
există totuşi şi o preoţie deosebită. Apariţia acesteia
nu se explica din necesitatea comunităţii de a i se
propovădui cuvântul lui Dumnezeu, ci ea este
ctitorie divină”.21
Aşadar, adevărul scripturistic dovedeşte că
ambele preoţii - ierarhică sau de hirotonie şi cea
„împărătească” - sunt de origine divină. şi una şi
alta fac parte integrantă din Biserică şi sunt absolut
indispensabile şi interdependente, amândouă
decurgând din preoţia lui Hristos, fiecare din ele
însă cu rolul si poziţia ei în Biserică, una fiind
sfințitoare, iar cealaltă sfintită.22
b) Preoţia lui Hristos în Biserica prin preoţia
generală .
Toţi oamenii sunt preoţi şi jertfe în Biserică, toţi
sunt învăţători şi călăuzitori spre mântuire ai lor şi
ai altor credincioşi apropiaţi, sau şi ai altor oameni,
dar fără o răspundere formală pentru comunitatea
bisericească. „După Sfinţii Părinţi, omul este în
acelaşi timp împărat, prooroc şi preot ca şi Hristos:
împărat, în virtutea stăpânirii lui peste patimi; preot,
din cauza auto-jertfirii; prooroc, ca un iniţiat în
tainele dumnezeieşti.”23
Rugăciunile pe care le fac
credincioşii personal şi viaţa de jertfă pe care o
practică pentru ei înşişi şi în relaţiile lor cu alţii îşi
iau puterea din aducerea continua a jertfei lui
Hristos şi din împărtăşirea de ea.
Dar aceasta se face evident cu deosebire în faptul
că, pe lângă rugăciunile lor individuale, pe lângă
jertfele făcute pentru alte persoane lipsite, unele din
rugăciunile şi jertfele lor le încredinţează celui care
aduce pe Hristos că jertfă, spre a le alătura, ca jertfă
a lor, jertfei lui Hristos aduse prin el.
În starea lor de har, laicii îşi lucrează mântuirea
proprie colaborând cu harul, primind cu vrednicie
Sfintele Taine, a căror eficacitate este condiţionată
de credinţa şi vrednicia lor. În felul acesta ei
colaborează cu clerul, asigurând eficacitatea lucrării
mântuitoare a Bisericii.24
21
Ibidem, p. 10. 22
Karl Christian Felmy, Dogmatica experienței eclesiale,
trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1999,
p. 89. 23
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Preoţia generală şi slujirea
credincioşilor în lume, în “MA”, an. XXXI, 1986, nr. 4,
p. 43 24
Ibidem, p. 44.
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 31
Dar în afară de mântuirea proprie, ei sunt
chemaţi să lucreze şi pentru mântuirea întregii obşti
creştine, nu numai prin răspunderea generală pe
care o au, ci şi printr-un act pe care-l săvârşesc în
caz de necesitate prin puterea stării lor harice, şi
acest act este Sfântul Botez. Pentru a exprima într-
un mod cât mai grăitor şi mai frecvent participarea
laicilor la exercitarea puterii sfinţitoare, s-a adoptat
rânduiala rămasă tradiţională, de a nu se săvârşi
Sfânta Liturghie decât în prezenţa credincioşilor.
Date fiind strânsa legătură dintre viaţa
credincioşilor şi viaţa liturgică a Bisericii, ei mai
participă la aceasta, pe lângă prezenţă şi rugăciune,
şi prin contribuţia constantă şi deosebit de
importantă la dezvoltarea formelor şi mijloacelor
cultice, ca şi la întărirea şi dezvoltarea în fond a
cultului divin, prin contribuţia la instituirea
sărbătorilor şi a cultului sfinţilor.25
Concluzii
Nu exista o singură preoţie. Exista „preoţia
împărăteasca” a tuturor celor botezaţi, care e preoţia
de obşte a tuturor credincioşilor botezaţi şi unşi cu
Sfântul Mir. Apoi mai exista preoţia aparte a
clericilor hirotoniţi. Provenind din cuvântul grecesc
laos, care înseamnă „popor”, el se referă la poporul
lui Dumnezeu, Israil, ales şi sfinţit de Însuşi
Dumnezeu ca popor al Său, spre a-I sluji Lui în chip
deosebit. Mai târziu, în Noul Legământ, Biserica
devine noul Israil, noul popor al lui Dumnezeu -
chemat iarăşi de Dumnezeu spre a-I sluji Lui în
chip deosebit.26
În Biserica Ortodoxă fiecare creştin este
hirotonit intru laic sau mirean prin Botez şi
Mirungere. Pe când Botezul reface în noi chipul lui
Dumnezeu întunecat de păcat, Mirungerea ne da
puterea de a fi creştini, participanţi responsabili la
lucrarea Bisericii. Ea ne hirotoneşte ca să slujim şi
să lucrăm pentru Domnul, ca popor al Său în lumea
de azi. Moise spunea poporului legământului: „Că
eşti poporul sfânt al Domnului Dumnezeului tău şi
te-a ales Domnul Dumnezeul tău ca să-I fii poporul
Lui ales din toate popoarele de pe pământ”
(Deuteronom 7; 6). Sfântul Pavel numeşte pe toţi
creştinii botezaţi „împreună cetăţeni cu sfinţii, şi
25
Pr. Prof. Dr. D. Popescu, Sfânta Taină a preoţiei.
Ierarhia bisericească sacramentală după Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Preoţia obştească, în rev.
„Ortodoxia”, nr. 1/ 1989, p. 10. 26
Pr. dr. Vasile Citirigă, Probleme fundamentale ale
teologiei dogmatice şi simbolice, vol. 1, Editura Ex
Ponto, Constanţa, 2000, p. 99.
casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2; 19).
Adresându-se primilor creştini, Sfântul Petru
spunea: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie
împărăteasca, neam sfânt, popor agonisit de
Dumnezeu, ca să vestiţi bunătăţile în lume Celui ce
v-a chemat din întuneric la minunata Să lumina; voi
care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi
poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi
parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi” (I Petru 2;
9-10).
Aceasta e identitatea laicului ortodox, acesta
este el. După ce i-a definit identitatea, Sfântul Petru
da descrierea lucrării laicului: „să vestiţi bunătăţile
celui ce v-a chemat pe voi din întuneric la minunata
Să lumina”. Locul laicului în Biserica Ortodoxă este
evidenţiat în Liturghie. Chiar cuvântul leitourgia
însemna o lucrare comună, de obşte, în care toţi cei
prezenţi sunt participanţi activi. Preotul cheamă
poporul să se roage: „Domnului să ne rugăm”, „Să
plinim rugăciunea noastră Domnului”. Deci nu
numai preotul sau numai poporul săvârşeşte
Liturghia, ci întreaga Biserica, Trupul unic al lui
Hristos.27
Părintele Schmemann găseşte o minunată
ilustrare a impreuna-slujirii Liturghiei de către preot
şi mireni în cuvântul Amin: „Este un cuvânt
crucial. Nici o rugăciune, jertfa sau binecuvântare
nu se da vreodată în biserică fără a fi încuviinţata
prin Amin, care înseamnă, aprobare, acord,
participare. Când spun Amin unui lucru înseamnă
că îl fac să fie al meu, că îmi dau consimţământul
pentru el... Iar Amin este într-adevăr cuvântul
mirenilor din Biserică, înfăţişând funcţia laicilor ca
popor al lui Dumnezeu, care primeşte de bună voie
şi cu bucurie darul dumnezeiesc, dându-şi
consimţământul. Cu adevărat, nu exista slujba sau
Liturghie fără Amin-ul celor ce au fost rânduiţi să
slujească lui Dumnezeu ca obşte, ca Biserica.”28
Preot Prof. Drd Rusu Ionuţ, preot la
Biserica Cuv. Parascheva din Năvodari, Prof. la
Seminarul Teologic ,,Dionisie Exiguul” din
Constanţa
27
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică
Ortodoxă, vol. 3, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997,
p. 145. 28
Alexander Schmemann, Euharistia, Taina Împărăţiei,
Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1997, p. 76.
BISERICA PAROHIEI ISTRIA - MONUMENT ISTORIC CLASA A
Biserica din localitatea Istria, judeţul Constanţa,
aşezată la 7 km Est de şoseaua Constanţa-Tulcea şi
8 km de Cetatea Histria, a fost construită de 54 de
familii de creştini ortodoxi, refugiaţi din sudul
Basarabiei după anul 1812 când s-au aşezat în acest
sat.
Până în anul 1914 când ruinele Cetăţii greco-
romane din apropierea comunei au fost descoperite
de marele nostru arheolog Vasile Pârvan şi
identificate cu cel mai vechi oraş de pe teritoriul
României - Cetatea Histria, satul se numea
Caranasuf, după întemeietorul său, bogatul turc
Năsuf cel Negru.
După nenumărate intervenţii ce-au fost făcute
de către aceşti creştini bulgari la autorităţile turceşti
de la Babadag, în anul 1857 s-a aprobat construirea
unei biserici ortodoxe, aşa cum dispuneau
autorităţile otomane: nu trebuia să fie mai înaltă
decât casele satului, să nu aibă turle, nici clopot,
nici clopotniţă, pentru a se deosebi de geamii. Din
această cauză temelia bisericii s-a pus la 50 cm sub
nivelul caselor, iar pereţii zidiţi de 90 cm au fost
înălţaţi cu piatră adusă de la ruinele Cetăţii Histria
cu carele cu boi, iar pentru ca biserica să aibă
acustică, în lipsa turlelor, s-au introdus în pereţi 52
amfore.
Biserica este în formă de cruce cu faţada în
stil oriental turcesc, având trei arcade. Din opt
stejari groşi au fost ciopliţi stâlpii şi grinzile, aceşti
creştini executând şi catapeteasma bisericii.
Din Imperiul Otoman a fost adus numai
pictorul Ştefan Zahariev, care a pictat cu multă
iscusinţă toate icoanele catapetesmei şi s-a semnat
numai pe icoana Sfântului Mare Mucenic
Gheorghe.
Biserica a fost terminată în anul 1860, la 18
august, iar sfinţirea a avut loc în anul 1864, în
timpul paşei Megit, de către Episcopul grec
Dionisie Del Carpatos, care locuia în Tulcea, iar
protoiereu era Preotul Gheorghe Enciu. A fost
resfinţită în anul 1890 de către Episcopul Partenie
din Galaţi .
Pereţii nu au pictură interioară, ci numai
Proscomidiarul care a fost pictat în anul 1862.
Biserica poartă hramurile ,,Sfânta Treime” şi
,,Sfântul Mare Ierarh Nicolae”, cum se constată din
pisania în limba slavonă de la intrarea în biserică:
,,ÎN HRISTOS CREDEŢI ŞI IUBIŢI-L, NU-L
SUPĂRAŢI. APROPIAŢI-VĂ, CUVÂNTARE
DIN CARANASUF. ACEASTĂ BISERICĂ CU
HRAMUL ,,DUMINICA MARE-SFÂNTA
TREIME S-A ZIDIT ÎN AMINTIREA
SFÂNTULUI IERARH NICOLAE. S-A
ÎMPLINIT VOIA DOMNULUI ÎN ANUL 1860
AUGUST 18”.
De la data de 7 septembrie 2007, în urma
demersurilor întreprinse de Preotul Herţa Nicolae,
preotul satului, biserica figurează în lista
monumentelor istorice-secţiunea arhitectură - la
clasa A (CT-II-m-A-20919) conform ordinului
ministrului culturii şi cultelor nr. 2360/2007, al
Direcţiei Monumentelor Istorice Bucureşti .
Din aprilie 2008 s-a construit, lângă biserică,
un Muzeu de artă religioasă unde sunt expuse
obiectele de patrimoniu religios ale bisericii,
obiecte datând din anul 1848 (icoane vechi,
veşminte preoţeşti, cărţi de slujbă, Sfânta şi
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 34
dumnezeiască Evanghelie etc. şi diferite obiecte de
cult creştin ortodox: cruci, cădelniţe etc).
În anul 2009 biserica a intrat în Programul
Naţional de Restaurare şi în prezent se desfăşoară
şantierul de restaurare-consolidare prin Institutul
Naţional al Patrimoniului.
Preot Nicolae Herţa, parohia Istria
SATUL NUNTAŞI ÎNTRE ADEVÃR ŞI ISTORIE
INTRODUCERE
Dintre toate ţinuturile româneşti, Dobrogea
este cea mai veche provincie romanã. La începutul
secolului I - d. Hr., principalele popoare care trãiau
aici erau geţii şi sarmaţii. Pontus Euxinus (Marea
Neagrã) şi Dobrogea purtau numele popoarelor care
au locuit, în acea vreme aici: Pontus Scythicus şi
Marea Sarmaticum. Aşadar, marii istorici spun cã
Dobrogea se numea Scythia, dar şi pãmânt getic,
pãmânt sarmatic sau pãmânt scytic.1 Trebuie stiut cằ
denumirea de Dobrogea vine de fapt de la despotul
bulgar Dobrotici care în anul 1357 se declarặ
despot.2
Aici, la malul mării, au apărut unele dintre
primele aşezări din România construite de greci şi
de romani, care au avut un rol important în
dezvoltarea comerţului şi menţinerea populaţiei
autohtone în teritoriu.
Dobrogea constituie, în special pentru
antichitatea greco-romană, una dintre cele mai
preţioase arhive, fiind, pe de-o parte, depozitara
mărturiilor despre viaţa unora dintre cele mai
importante colonii greceşti ale Pontului Euxin, iar,
pe de alta, conţinând documentele cele mai vechi de
romanizare, proces care stă la originea neamului
nostru 3.
Totuşi, Dobrogea a rămas, prin populaţie,
traditie, obiceiuri şi cultură, pãmânt românesc,
urmaşi ai geto-dacilor, care au lăsat cele mai
numeroase vestigii pe pământul acestei provincii
istorice a României.
Un factor important al identităţii noastre este
şi ataşamentul faţă de religia creştină. Dobrogea
este cunoscută prin numărul mare de creştini, care
au murit ca martiri în perioada persecuţiilor, mai
ales în timpul împăraţilor romani Deciu şi mergând
până la Diocleţian. Se cunosc mai multe nume de
creştini care au suferit moarte martirică în timpul
persecuţiilor. Numãrul lor mare denotă atât
vitalitatea creştinismului, dar mai ales continuitatea
elementului autohton, în parte încreştinat. Au fost
comunităţi creştine puternice la Tomis, Halmiris,
Axiopolis, Noviodunum, Dinogeţia, Dorustorum,
dar şi altele.
1 http//ro wichipedia.org/ wiki/ Istoria Dobrogei
2 Ibidem
3 Mihail Şerbǎnescu, Albumul monografic al comunei Istria,
Editura Romart Design, Constanţa 2008, pag 2
Dar nu numai martirii sunt cei care au
evidenţiat creştinismul dobrogean din primele
secole creştine, ci şi vestigiile arheologice, obiectele
paleocreştine, mai bine de 120 la numǎr, folosite in
diferite aşezặri daco-romane, cât şi cele peste 100
de inscripţii creştine4.
În afara vestigiilor arheologice, care dovedesc
indubitabil existenţa unei vieţi ceştine în această
parte a ţării, notăm şi bazilicile creştine vechi de pe
teritoriul Scythiei Minor. Aceste lăcaşurile de şlujire
atestă existenţa comunităţilor creştine închegate,
conduse de ierarhia bisericească, care utilizau
pentru cultul divin bazilicile ridicate mai ales în
centrele urbane.
În Dobrogea, existã o succesiune de culturi
suprapuse şi de schimbările politice. Două popoare
venite dinspre sud au avut o influenţă hotărâtoare
asupra destinelor politice şi etnografice ale
Dobrogei: romanii şi, mai târziu, turcii .
Romanii au adus cu ei nu numai ordinea şi
pacea ci şi sistematica colonizare oficială, alături de
tradiţiile unei înalte culturi ajunse la apogeu. 5
Turcii, sosiţi în secolul al XIV-lea din stepele
înalte ale Turanului şi Anatoliei, n-au adus decât
duhul pustiirii şi împrăştierea până aproape de
dispariţie a stăvechei populaţii traco–romane,
nevoită, în mare parte, să se refugieze peste Dunăre.
Turcii distrug aproape toată frumoasa moştenire
antică, colonizează provincia cu tătarii din stepele
Mării Negre şi îi schimbă, aproape în totalitate
toponimia . 6
Totuşi, în ciuda vitregiilor vremii şi a tuturor
învaziilor de cotropitori, românii de aici au rămas
statornici, chiar dacă uneori au fost nevoiţi să-şi
părăsească gospodăriile. Mulţi au fost luaţi şi
vânduţi drept sclavi, alţii au fost puşi sã se lepede de
religia creştină, credinţă pe care au primit-o zestre
de la Sfântul Apostol Andrei, cel care i-a încreştinat
pe locuitorii Dobrogei.
Dr.Florin Stan, în lucrarea ,, Istoria etniilor
locale ’’este de părere că : ,, tărâmul de civilizaţie şi
de întrepătrundere etno-cultural dobrogean a
cunoscut din timpuri străvechi coabitarea unor
neamuri de cele mai diverse origini. Acest
sinopticum etnic a favorizat în timp o apariţie
4 Pr. Prof. Dr. Mircea Pǎcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, compediu, Ediţia a-II-a, Sditura Andreiana, Sibiu
2009, p.30 5 Mihail Şerbănescu, op. cit., p. 3
6 Ibidem, p. 3
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 36
specifică, o înţelegere mutuală uşor de recunoscut şi
de apreciat’’.7
TURCII ÎN DOBROGEA
Populaţia turcă din Dobrogea reprezintă o
permanenţă cunoscută datorită condiţiilor istorice în
care aceasta şi-a afirmat existenţa în spaţiul dintre
Dunăre şi mare, care a intrat în componenţa
Imperiului Otoman încă de la sfârşitul domniei lui
Mircea cel Bătrân (~1418).8
Prima consemnare documentară a prezenţei
stabile a unor etnici turci pe actualul teritoriu al
României este din anul 1264 când, în urma luptelor
interne de tip feudal din Imperiul Anatolian
selgiucid, un grup de 12 mii de ostaşi conduşi de
împarătul Izeyddin Keykavuz s-a aşezat în
Dobrogea. Aceştia erau trimişi de împăratul bizantin
Mihail Paleologul pentru a apăra Imperiul Bizantin
de invaziile străine. Aşezarea dobrogeană a fost
numită de turcii preotomani Babadag, ceea ce
înseamnă "Tatăl munţilor".9
În secolul al-XVII –lea mai toate satele,
oraşele şi târgurile din Dobrogea aveau denumire
turcească, ceea ce ne facem să credem că numărul
acestora era foarte mare. După războiul de
independenţă ( 1877 ) turcii au rãmas în Dobrogea,
locuind cu precãdere în oraşele centre
administrative şi economice, dar şi pe domenii
proprii în mediul rural. Satele locuite de turci erau
recunoscute, în general, dupã sufixul köyharem,
spaţiul destinat femeilor şi camerele bărbaţilor
numite selamlik, iar acestea erau alcãtuite din
locuinţe risipite, având pereţi din chirpici sau nuiele
împletite şi lipite cu lut, mai rare fiind construcţiile
din piatră. Casa turcilor cu stare se numea conac. 10
Perioada 1945-1990 a fost o perioadă în care
intelectualitatea turcă a migrat în Turcia, iar şcoala
în limba turcă a funcţionat până în 1954 după care
s-a suspendat. După anul 1990, turcii s-au organizat
formând Uniunea Democrată Turcă din România
(UDTR), al cărei principal obiectiv este să
revigoreze şi să transmită valorile culturale şi
tradiţionale ale etnicilor turci.
Conform recensământului din (1992), numărul
estimat al turcilor din România este de 29.080,
adică 0,13% din populaţia României. Dintre aceştia
7 http//www resurse culturale. ro/ site/ q=book/export/ html/
59 8 Ibidem
9 http// Moldova.go.ro/pagini/ minorităţi/ turci. htm
10 http//wwwresurse culturale.ro/site/q=book/export/htm/59
24.295 trăiesc în judeţul Constanţa, 3390 în Tulcea
şi restul în Bucureşti, Călăraşi şi Brăila.11
BULGARII ÎN DOBROGEA
Bulgarii sunt un popor de origine slavă aşezaţi
în peninsula Balcanică prin anii 680-681, sub
conducerea lui Asparuh, unde au pus bazele
primului ţarat bulgar cu reşedinţa la Pliska, apoi la
Preslav (681-1018). După cucerirea bizantină din
anul 1018 a acestei formaţiuni politice, la 1185 se
va constitui al doilea ţarat bulgar, cu reşedinţa la
Târnovo, care îşi va încheia existenţa la sfârşitul
secolului al XIV-lea, ca urmare a expansiunii
Imperiului otoman. 12
Bulgarii au stat sub stăpânire turcească până
în secolul al-XIX-lea, acest lucru determinându-i pe
bulgari să emigreze către ţinuturile locuite de
români.
Cele dintâi statorniciri (de circa 40 de
locuitori) ale bulgarilor în teritoriul dobrogean se
datorează unor păstori atraşi de condiţiile naturale
regionale favorabile păstoritului, în cazalele
Mangalia, Hârşova, Silistra, Constanţa. Această
prezenţă a fost însă una vremelnică, dată fiind
transhumanţa specifică. 13
Bulgarii au conveţuit alături de români, de
turci dar şi de greci, bulgarii mai vechi din
Dobrogea fiind cunoscuţi sub numele de grebenci,14
aceştia având ca semn particular podoaba sub formă
de piepten. Trebuie să subliniem faptul că în unele
dintre localităţile în care bulgarii au convieţuit cu
populaţia locală, aceştia au învăţat în şcoli în limba
română sau greacă.
După cum se ştie, din anul 1913, în
componenţa statului român a intrat teritoriul de sud
al Dobrogei istorice, Cadrilaterul (judeţele Durostor
şi Caliacra), problema apartenenţei politice şi
istorice a acestui ţinut declanşând o controversă
între români şi bulgari. Cadrilaterul este denumirea
românească a părţii de sud a Dobrogei, aflată în
Bulgaria şi mărginită de Dunăre la N-V, râurile Beli
Lom și Kamchiya la sud și Marea Neagră la est.
Numele, apărut la generalii români în1913, în
decursul celui de-al doilea război balcanic,
înseamnă „patrulater” şi provine de la cele patru
cetăţi, turceşti până în1878, care alcătuiau un sistem
defensiv în nord-estul Bulgariei din1913 : Silistra,
11
http//Moldova go.ro/pagini/minorităţi/turcii.htm. 12
http//resurse culturale.ro/site/q=book/export/htm/23 13
Ibidem 14
Ibidem
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 37
Ruse, Şumen şi Varna.15
Cele două judeţe care
formau Cadrilaterul aveau o suprafaţă de 4500 kmp
Caliacra şi respectiv 2336 kmp Durostorumul.16
Caliacra avea o populaţie de 183000 de
locuitori, economia fiind înfloritoare, clima era
aproape mediteraniană, având un peisaj mirific.
Judeţul avea podoaba Balcicului, staţiuni balneo-
climaterice Ecrene, considerată cea mai frumoasă
plajă de pe litoral, biserici şi multe aşezări cu o tentă
orientală. Numele acestui judeţ vine de la capul
Caliacra, care în traducere greacă înseamnă ,, stâncă
bună’’, deoarece corăbierii greci găseau adăpost pe
timp de furtună.17
Ca urmare a implicării românilor împotriva
bulgarilor, în cel de-al doilea conflict balcanic,
partea cadrilaterului, la linia Turtucaia-Balcic este
anexată României în 1913. În momentul anexării,
doar 6348 ar fi fost români, restul turci şi bulgari.18
Românii erau urmaşii mocanilor mărgineni
staţionaţi şi sedentarizaţi aici ca urmare a
transhumanţei lor pastorale. Totodatã primeau spre
lucru şi 10 ha. de pãmânt
Cadrilaterul a rămas în componenţa României
pânã în 1940, când, prin tratatul de la Craiova de la
7 septembrie, este restituit Bulgariei, ca urmare
indirectă a presiunilor politice exercitate de
Germania asupra guvernului român. La 10
septembrie mareşalul Ion Antonescu a ratificat sub
propria semnătură tratatul de cedare a pãrţii de S-E
a Dobrogei. 19
15
http//www Wichipedia org/wichi/cadrilater 16
http//cersipamantromanesc.Wordpress.Com/tag/dezmenbrar
ea-romaniei 17
http//images. google. ro/ images 18
http//www Wichipedia org/wichi/cadrilater 19
www.observatorulcultural.ro/Antonescu si dezmenbrarea ...
Bulgarii au intrat în posesia acestei regiuni
relativ fãrã probleme. Populaţia română din acest
teritoriu a fost mutată în Dobrogea de nord, printr-
un schimb obligatoriu de populaţie cu bulgarii.
Astfel din Bulgaria s-au atabilit atunci în România
aproximativ 110 000 români (din Cadrilater şi sudul
Dunării), iar din România au plecat 77000 de
bulgari.
Statul român s-a obligat să ia în sarcina lui
despăgubirile românilor care părăseau bunurile
rurale situate pe teritoriul Bulgariei, iar statul
bulgar s-a angajat sã despãgubeascã pe cetãţenii
români de origine etnicã bulgarã care pãrãseau
Dobrogea .
Prin evacuarea populaţiei române din judeţele
Dorustorum şi Caliacra s-au abandonat 204672 ha.
teren arabil şi 18760 gospodãrii agricole, s-au
evacuat din Cadrilater 21.897 capi de familie din
care numai 18919 au fost proprietari agricoli, restul
fiind proprietari urbani fără pământ, funcţionari. În
schimb în urma evacuării populaţiei bulgare din
judeţele Tulcea şi Constanţa au rămas 124267 ha.
teren arabil din care 58413 ha în judeţul Constanţa
şi 55854 ha în judeţul Tulcea, precum şi 11774
imobile din care în judeţul Constanţa 5506 iar în
judeţul Tulcea 6268, după cum reiese dintr-o
situaţie întocmită de inspectoratul agricol Constanţa
în 1948. 20
SATUL NUNTAŞI ÎN TRECUT
Satul Nuntaşi, a cãrui prezentare o vom face
în cele ce urmeazã, este situat la 11 km. de vestita
cetate Histria, pe drumul care face legãtura dintre
drumul judeţean Nãvodari – Mihai Viteazul şi D.N.
22 Constanţa – Tulcea. Este situat la altitudinea de
50 m.d.m., 44° 32’ 17’’ latitudine nordicã şi 28° 39’
4’’ longitudine esticã, în partea de sud-est a ţãrii şi
de nord-est a judeţului Constanţa, la limita esticã a
podişului Casimcea 21
.
Relieful este predominat de câmpie, o parte a
localitãţii aflându-se, climatic, în zona de influenţã a
rezervaţiei Biosferei Delta Dunãrii.
Reţeaua hidrograficã a satului este
reprezentatã de lacul Nuntaşi, cu apã sãratã (817
ha)22
, cu o adâncime de 2 m, compus din nãmoluri
terapeutice, asemãnãtoare cu cele din lacul
Techirghiol. Bãtrânii satului cunosc cazuri de
bolnavi care au venit în cârje sau au fost aduşi de
20
http//www unstory. com/1940-schimbul de populaţie-
dintre-români-şi-bulgari. html. 21
http//Ro.Wichipedia. org/wiki/Nuntaşi_Constanţa 22
Potrivit registrului agricol al primariei din comuna Istria
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 38
rude ori de prieteni cu pãtura şi care, dupã mai
multe bãi, au plecat acasã sãnãtoşi. Analizele de
laborator au scos la ivealã superioritatea nãmolului
de Duingi (Nuntaşi) faţã de cel de Techirghiol, prin
prezenţa mare a sãrii de magneziu în compoziţia sa .
Bãile de nãmol de la Nuntaşi, au fost o mare
atracţie turisticã, acestea reprezentând un mare
interes pentru localnici încã de la începutul
secolului al XX-lea. De fapt, un mare interes l-a
avut acest lac şi pentru locuitorii cetãţii Histria, care
în mod cert cunoşteau calitãţile terapeutice ale
acestui lac.
Ciobanii, coborâţi din ţarã pentru a paşte
turmele de oi pe aceste meleaguri, au vorbit
celorlalţi despre rodnicia acestor pãmânturi, dar şi
despre frumuseţea neasemuitã a acestor meleaguri,
vestite prin apele sale tãmãduitoare. Mulţi au
coborât în vestita Dobroge unde şi-au întemeiat
familii, dar au fost subjugaţi de turci şi pârjoliţi de
tãtari, care ardeau totul în calea lor .
Atraşi de bogãţia pãmântului şi frumuseţea
acestor locuri, turcii s-au stabilit aici. Nu s-au
pãstrat izvoare scrise despre data înfiinţãrii satului
Nuntaşi, dar el a purtat o vreme denumirea lacului
din apropiere, Duingi.
Vechimea satului trebuie sã fie legatã de
vechimea satului Istria, care a fost înfiinţat tot de
turci pe la anul 1760. Atraşi de lacul Duingi, o
parte din turcii poposiţi la Istria, s-au retras pe
actuala vatrã a satului Nuntaşi. Tradiţia spune cã o
nuntã turceascã, în drumul ei de la Tulcea spre
Constanţa, a fãcut popas în acest loc, nuntaşii,
simţindu-se bine şi atraşi de farmecul locului, de
liniştea care domnea aici, dar şi de minunatã apã a
Duingiului, apoi au hotãrât stabilirea lor aici,
dându-i denumirea satului dupã denumirea lacului
Duingi.23
Turcii au trãit în comuniune cu bulgarii , care
s-au retras din Basarabia. Comunitatea turceascã era
numeroasã, având o geamie, precum şi o şcoalã,
dar şi un cimitir, destul de mare ( ~2000 de
morminte ), un cimitir foarte bine structurat pe
rânduri. Unele dintre aceste morminte se pãstreazã
şi astãzi, având lespezile de piatrã intacte, putând fi
citite numele celor care sunt îngropaţi acolo.
De numãrul mare de morminte este legatã şi
vechimea satului. Cimitirul bulgarilor care au trãit
în satul Nuntaşi este mult mai mic şi, din nefericire,
multe morminte au fost acoperite, pãstrându-se doar
23
Notă: informatie obţinută de la bătrânii satului Nuntaşi, care
au venit din Bulgaria
parţial câteva cruci carte atestã vechimea
mormintelor.
Casele Bulgarilor erau construcţii simple,
având temelie din piatră peste piatră, fiind zidite din
chirpici şi acoperite cu olană. Bulgarii din Nuntaşi
aveau şi ei o şcoalã separatã, dar şi o bisericã
ortodoxã cu hramul: ,, Sf.M.Mc.Dimitie Izvorâtorul
de Mir ’’, dupã cum reiese dintr-o fotografie, care
este datatã cu anul 1928.
Biserica din Nuntaşi -1928
Aceastã fotografie dovedeşte vechimea
comunitãţii de bulgari de aici, chiar dacã ei erau mai
puţini la numãr decât turcii. Biserica are formã de
navã, la intrare având un pridvor deschis, având o
turlă din lemn. Existenţa unei scări ne dovedeşte cã
aici se afla un clopot, care nu se mai pãstreazã
astãzi. Biserica era construitã din chirpici zidiţi pe o
temelie din piatră cu pãmânt, nu existau picturi,
pereţii fiind vãruiţi, acoperişul era din bârne de
lemn acoperit cu pãmânt cu paie şi apoi olanã.
Aceastã bisericuţã nu era înaltã, deoarece ea nu
trebuia sã fie mai impunãtoare decât geamia.
Dacã studiem cu atenţie aceastã fotografie
vom observa douã lucruri: vechimea bisericii, care
probabil este ridicatã înaintea rãzboiului de
independenţã din 1877, iar cel de al doilea lucru
absolut incredibil este faptul cã alãturi de aceastã
bisericuţã exista o nouã constucţie, a unei noi
biserici din piatrã, mult mai mare, probabil începutã
dupã eliberarea de sub turci, când ortodocşilor nu li
se mai impun condiţii.
Viaţa satului Nuntaşi, vechiul Duingi, ia o
nouã întorsãturã dupã cel de-al II-lea rãzboi
mondial, când între statul român şi statul bulgar se
face schimbul de populaţie.
Astfel, în luna noiembrie 1940, au plecat
bulgarii din localitatea Nuntaşi, în locul acestora
venind românii din mai multe localitãţi din
Cadrilater. Aici au primit fiecare câte o proprietate,
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 39
în funcţie de proprietãţile pe care le-au lãsat în
Bulgaria .
Din informaţiile obţinute de la bătrânii satului,
românii au lăsat în Bulgaria grânele nerecoltate. În
Dobrogea s-au stabilit cu dificultate, fiind nevoiţi să
se mute dintr-o localitate în alta până când au reuşit
să se stabilească definitiv. Casele pe care le-au
primit erau case sărăcăcioase cu două camere, iar la
intrare aveau un pridvor. Încălzirea caselor se făcea
cu ,, sobe oarbe’’24
. Casele erau împrejmuite cu
garduri din piatră. Majoritatea caselor bulgăreşti
sunt asezate cu spatele la stradă .
Odată asezaţi în satul Nuntaşi , oamenii au
început să se gospodărească. Majoritatea au refăcut
casele vechi pe care le-au primit, fie au construit
altele. În Dobrogea au fost împroprietăriţi cu
pământ, pe care l-au lucrat pâna la colectivizare 25
.
În urma acestui proces o parte din locuitorii s-au
mutat la oraş, unde au primit locuri de muncă în
fabrici şi uzine, alţii au rămas în sat lucrând fie in
Cooperativa Agricolă de producţie, fie în fermele
înfiinţate . Satul Nuntaşi era vestit prin băile de la
lacul Nuntaşi , dar şi prin terenurile agricole. Se
produceau foarte multe legume, erau livezi cu pomi
fructiferi dar şi multe vii.
Educaţia tinerilor se făcea la Scoala Generală
cu clasele I-VIII din localitare, iar preşcolarii
mergeau la grădiniţa din sat. Deasemenea tinerii
participau la manifestările care se organizau în sat
cu prilejul diferitelor evenimente, iar sâmbăta
mergeau la căminul cultural din sat unde vizionau
filme .
SATUL NUNTAŞI ÎN PREZENT
În prezent, satul Nuntaşi aparţine de comuna
Istria, cu toate cã la Nuntaşi a existat o primãrie,
care a fost desfiinţatã în anul 1951, pimarul
comunei fiind domnul Ioan Herdean, funcţia de
viceprimar fiind ocupatã de domnul Vişan Pricopie,
care este fiul satului Nuntaşi.
Satul Nuntaşi are un numãr de 1190 locuitori
şi 405 gospodãrii26
, dintre care o parte sunt
nelocuite (deoarece o parte din fiii satului au mers la
oraşe în cãutarea unui loc de muncã) şi o suprafaţã
de 4859 ha27
. Învãţãmântul din Nuntaşi dispune de o
24
Aceste sobe erau mari , focul făcându-se cu coceni, cu paie
sau cu tizic ( resturi de paie care rămâneau de la animale ),
gura de alimentare a acestora fiind afară. 25
Proces care a început în anul 1949 şi s-a sfârşit în anul
1962, având urmări grave asupra ţăranilor . Mai multe
informaţii vezi pe saitul Ro. Wikipedia.org/wiki/
colectivizare_în_România 26
Conform registrelor bisericii 27
Conform registrului agricol al primăriei Istria
şcoalã modernizatã, frecventatã de 115 elevi şi o
grãdiniţã modernã cu un numãr de 27 de
preşcolari28
. De asemenea, satul este înzestrat cu un
cãmin cultural recent renovat, unde se desfãşoarã
diverse activitãţi culturale, o farmacie, un cabinet
medical şi o stomatologie .
Pe raza satului sunt şase magazine alimentare,
precum şi o serie de societãţi comerciale cu capital
privat. Ocupaţia locuitorilor din Nuntaşi este
pescuitul şi agricultura . După revoluţia din 1989
oamenii au primit înapoi pământul luat . A fost o
perioadă când s-a lucrat pământul individual, cu
utilajele pe care le detineau de la C.A.P. , apoi s-au
grupat în asociaţii achiziţionând utilaje moderne de
lucrat pământul. Se cultivă : rapiţă, păioase ,
porumb, floarea soarelui etc.
Obiceiurile şi tradiţiile s-au păstrat . Se merge
şi astăzi cu colindatul şi cu uratul, se duce şi astăzi
mireasa la udat , se dă şi astăzi pruncul de grindă,
aşa cum făceau şi bătrânii satului. Există şi alte
obiceiuri mai noi, împrumutate printre care amintim
ziua comunei Istria ţinută cu mare fast pe 20 Iulie.
Cel mai important obiectiv este Biserica
satului, care pãstreazã urmele istorice ale acestei
aşezãri. Biserica este destul de veche, neştiindu-se
data la care ea a fost construitã, probabil înaintea
rãzboiului de independenţã (1877). Hramul bisericii
este ,,Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir’’,
preot fiind David Marian. Construcţia bisericii este
una simplã, suferind mai multe reparaţii de-a lungul
timpului .
Spuneam cã biserica are o mare încãrcãturã
istoricã, deţinând obiecte vechi care atestã vechimea
sa, dar mai ales prin şirul evenimentelor istorice şi
nedreptãţile care i s-au fãcut. Bulgarii nu au avut
voie sã ridice o bisericã impunãtoare pânã la
Rãzvoiul de Independenţã din douã motive: trebuiau
sã cearã aprobarea turcilor, care impuneau ca
biserica ,,ghiaurilor’’ sã nu fie mai mare decât
geamia, iar pe de altã parte intervine partea
financiarã, bulgarii trebuind sã ridice pe cheltuiala
credincioşilor acest locaş de cult, lucru greu de
realizat ştiindu-se cã numãrul acestora era foarte
mic. Totuşi dupã anul 1877, ortodocşii bulgari
gãsesc de cuviinţã sã ridice un nou locaş de cult,
mai mare, lãngã actuala bisericã. Construcţia se
ridica din piatrã ziditã, fiind înãlţatã pânã la geamuri
(~ 2-3 m). S-au întâmpinat multe obstacole, pe de o
parte lipsa banilor, pe de altã parte rãzboaiele la
care au participat, atât românii, cât şi bulgarii.
28
Conform registrului şcolii din Nuntaşi
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 40
Asfel, constucţia s-a ridicat cu multã dificultate,
nereuşindu-se a fi finalizatã .
Nu ştim cine este episcopul care a sfinţit locul
pentru acea construcţie şi nici numele preoţilor
bulgari care au slujit în aceastã bisericã. Se
pãstreazã totuşi o serie de obiecte de cult din aceastã
perioadã.
Anul 1940 aduce noi schimbãri în viaţa satului
Duingi. În urma schimbului de populaţie, bulgarii
îşi pãrãsesc casele, lãsând în urmã biserica
neterminatã. În locul acestora vin românii care l-au
avut în fruntea lor pe Chiţu Dumitru .
Viaţa bisericii este una foarte grea în aceastã
perioadã greu încercatã. Preot în satul Duingi, care
îşi schimbã numele în Nuntaşi, era pãrintele
Comãnici. Preot destoinic, cu râvnã pentru cele
sfinte este prins la mijlocul conflictului dintre
legionari şi comunişti. Arestat în mai multe rânduri,
chinuit de legionari, care doreau sã afle informaţii
legate de anumite persoane, pãrintele este gãsit
spânzurat în podul casei sale din localitatea
Tariverde. Moartea lui a dus în pãmântul strãbun
multe mistere, precum şi istoria zbuciumatã a
bisericii din Nuntaşi .
Pentru a se şterge urmele acestei crime comise
de legionari, parohia Nuntaşi este desfiinţatã şi unitã
administrativ cu Biserica din Tariverde. Se mai
cunosc numele unor preoţi slujitori la Nuntaşi,
precum pãrintele Ioachim, pãrintele Ieromonah
Constandache şi vrednicul pãrinte Tudorache Ion,
care a pãstorit satul pânã în anul 1999 .
Dupã desfiinţarea parohiei din Nuntaşi,
comuniştii, ajunşi la putere, au dãrâmat construcţia
lãsatã de bulgari, pentru a construi grajdurile C.A.P.
În aceastã situaţie deplorabilã a gãsit biserica
pãrintele Tudorache Ion, cel care, cu multã abilitate,
a condus biserica în perioada represaliilor
comuniste. Totuşi pãrintele reuşeşte sã renoveze
biserica, îi schimbã acoperişul, învelindu-o cu tablã
zincatã, o împrejmuieşte cu gard din plãci de beton ,
întreţine casa parohialã, ba mai mult, împreunã cu
domnul Vlãdulescu Mihai, ridicã în anul 1978 o
frumoasã troiţã cu picturã în tempera, picturã care
se pãstreazã şi astãzi .
Revoluţia din 1989 aduce schimbãri în viaţa
bisericii ortodoxe, dar nu şi în viaţa bisericii din
Nuntaşi. Aparţinând de Tariverde, biserica nu este
împroprietãritã cu pãmânt, în schimb primeşte un
nou cimitir, în continuarea celui existent .
În anul 1999, satul Nuntaşi este inundat,
biserica veche este grav avariatã şi propusã spre a fi
închisã şi dãrâmatã. Bãtrân, pãrintele Tudorache
este pensionat şi în locul dânsului este numit preotul
Ciornea Andrei. Sprijinit de comunitate, dar şi de
primarul comunei, domnul Ioan Herdean, biserica
este consolidatã, iar pereţii interiori sunt împodobiţi
cu picturã în tempera. Casa parohialã fiind într-o
stare deplorabilã este demolatã. Biserica este sfinţitã
în anul 2001 de Înalt Prea Sfinţitul Pãrinte Dr.
Teodosie Petrescu însoţit de un sobor de preoţi şi
diaconi .
În toamna anului 2003, dupã 60 de ani, se
hotãrãşte reînfiinţarea parohiei Nuntaşi. În acest
sens, preotul David Marian este transferat din
parohia Dunãrea şi numit preot paroh al noii parohii
Nuntaşi.
Viaţa bisericeascã de aici devine una vioaie,
în ciuda tuturor greutãţilor şi obstacolelor
întâmpinate. În anul 2004 se începe zidirea unei noi
case parohiale cu ajutorul unor credincioşi şi
sprijinul domnului primar Ioan Herdean. Se
împrejmuieşte curtea casei parohiale, ba mai mult,
biserica este împroprietãritã cu 10 ha de teren arabil
şi sunt fãcute cadastrãri, atât pentru bisericã, cât şi
pentru casa parohialã .
Anul 2007 are o mare însemnãtate pentru
viaţa bisericii. Înconjurat de oameni cu credinţã, fii
ai satului şi ai comunei din care fac parte, preotul
hotãrãşte ridicarea unui nou locaş de cult. Printre
iniţiatorii acestui îndrãzneţ proiect se aflã domnul
deputat Dragomir Gheorghe fiul comunei Istria,
primarul comunei Istria, Ioan Herdean, şi domnul
Vişan Marian, fiul satului, cel care este şi
susţinătorul bisericii din Nuntaşi. Locul pentru noua
biserică este sfinţit la data de 10 octombrie 2007 de
Înalt Prea Sfinţitul Dr. Teodosie. Biserica sa ridicat
în acelaşi loc în care ortodocşii bulgari au încercat
să zidească un locaş de închinare şi a fost sfinţită la
15 septembrie 2013 de acelaşi ierarh.
Satul Nuntaşi mai are şi patru troiţe în diferite
pãrţi ale satului, unde oamenii se pot închina în
drumul lor spre serviciu, dar unde se vor oficia, cu
prilejul unor evenimente, servicii religioase.
Pe viitor, se doreşte înfiinţarea unui muzeu-
bibliotecã, a unei case mortuare şi a unei trapeze
(cantine sociale) care sã sprijine exercitarea
servicilor religioase. În acest sens, s-a construit în
spatele bisericii o clãdire în care sã fie instalatã o
centralã termicã, precum şi toalete (WC) cu apã
curentã, dar şi o fosã septicã de 150 mc .
Aceasta este pe scurt istoria tumultoasã a
locuitorilor din satul dobrogean Nuntaşi, locuitori
care se trag din pãrţile Olteniei, pãrinţii lor fiind
oameni gospodari şi credincioşi, dar care au
întâmpinat atâtea greutãţi din cauza evenimentelor
istorice petrecute în ultimii 150 de ani. Oltenii
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 41
deveniţi dobrogeni şi-au întemeiat familii, prin
cãsãtorie cu moldoveni, cu munteni şi chiar
ardeleni.
Astãzi, oamenii din Nuntaşi spun cu mândrie
cã ei sunt români şi cã pãstreazã în sufletele lor
credinţa strãbunã pe care au primit-o drept
moştenire de la Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi
apostol chemat de Mântuitorul Hristos sã-l urmeze.
Preot David Marian, parohia
NAȘTEREA MAICII DOMNULUI
NĂVODARI
MARI TEOLOGI
PROTOIEREU VLADIMIR VOROBIEV
,,Este cu neputinţă o întoarcere mecanică la
primele veacuri creştine. Problema constă în faptul
că în primele veacuri măsura vieţii duhovniceşti era
alta. E de ajuns să amintim aici prigoanele. Dacă
acum începem să ne împărtăşim des, fără să ne
mărturisim, vom obţine un rezultat cu totul nou,
înfricoşător. Aceasta NU este o cale de urmat”.
,,Oamenii care caută într-adevăr nevoinţa
vieţii duhovniceşti sunt foarte puţini. Mulţi caută
doar viaţa sufletească, confortul sufletesc, legăturile
sufleteşti, viaţa pământească, nu pe cea cerească; nu
doresc să se elibereze de patimi, nu doresc să se
lepede de voia lor, nu doresc să jertfească nimic de
la ei”.
Creştinii începători
Pentru preot este o mare bucurie când vin
la el oameni păcătoşi care au reuşit să se întoarcă la
credinţă. Aceasta se întâmplă cel mai adesea în
urma vreunei nenorociri, a unui dezastru din viaţa
lor. Astfel de oameni vin de obicei la biserică cu
păcate foarte grele şi plâng pentru ele înaintea
Altarului. Iar preotul simte că aceasta este o
adevarată pocăinţă şi, din acel moment, penitenţii
încep o noua viaţă. Pentru preot o astfel de pocăinţă
este un praznic cu totul deosebit. El simte harul lui
Dumnezeu care trece printr-însul ca să ajungă
la omul care se căieşte, ca să-l înnoiască, ca să-i
regenereze viaţa. În acest caz, preotul înţelege cu
adevărat ce este Taina Pocăinţei – că aceasta lucrare
este un al doilea botez, că într-adevăr este Taina
înnoirii şi unirii cu Dumnezeu. Astfel de cazuri nu
sunt deloc rare, mai cu seamă când oamenii ajung la
biserică la vârsta maturităţii.
Cu timpul însă omul devine un creştin
obişnuit. Începe să meargă mai des la biserică, să se
spovedească şi să se împărtăşească, obişnuindu-se
treptat cu aceasta. Poate fi vorba de un tânăr crescut
într-o familie credincioasă, devenit între timp
matur. Poate fi vorba de o fată bună şi curată,
draguţă. Însă, cu toate acestea, ea nu duce o viaţă
duhovnicească. Nu este în stare să experimenteze o
pocăinţă sinceră, să se spovedească, să se
împărtăşească aşa cum trebuie, să se roage, îşi
citeşte o oarecare pravilă, se împărtăşeşte des, dar
nu face acest lucru cum se cuvine. Pentru ea nu
există lucrare duhovnicească.
Desigur, asemenea oameni nu se comportă
precum copiii. Ei nu fug prin biserică, nu
pălăvrăgesc, nu ţipă. Au obiceiul să rămână până la
sfârşitul slujbei. Dacă au făcut aceasta din copilărie,
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 42
acum le este foarte uşor. Şi pot să stea astfel
întreaga viaţă în biserică, să devină în general
oameni buni. Să nu facă nimic rău – să nu ucidă, să
nu fure, să nu desfrâneze. Însă, cu toate acestea, să
nu ducă o viaţă duhovnicească.
Pot să meargă la biserică întreaga viaţă, să se
împărtăşească, să se spovedească şi totuşi să nu
înţeleagă cu adevărat ceea ce fac, să nu înceapă
viaţa duhovnicească şi „şlefuirea” de sine. Astfel de
situaţii pot fi întâlnite foarte des. Şi, slavă
Domnului, de multe ori un astfel de „vis” se sparge
în necazurile care abundă în viaţa noastră. Unele în-
tâmplări grele, chiar păcate şi căderi mari se arată
slobozite proniator în viaţa omului. Nu în zadar s-a
născut proverbul: „Omul învaţă din greseli”.
Rezultă de aici că omul care a fost crescut în
biserică descoperă adeseori cum ar trebui să fie
adevarata pocăinţă abia atunci când face greşeli
mari. Până în acel moment poate că de mii de ori a
mers la spovedanie, fără să înţeleagă vreodată cu
exactitate acest lucru, fără să simtă vreodată ce este
aceasta. Desigur, aceasta nu înseamnă că este de
dorit să cădem în păcate grele, de moarte. Este de
trebuinţă însă ca viaţa noastră îmbisericită să fie
mult mai vie. Poate că este greu, cere lucrare
interioară. Sarcina preotului tocmai în aceasta
constă: în a observa dacă omul lucrează, dacă se
nevoieşte asupra lui însuşi; căci el nu trebuie să
realizeze pur şi simplu doar deprinderi schematice
ale vieţii, „vizând” oarece praznice ori slujbe.
Credinciosul trebuie să aibă un scop pe care să îl
urmărească şi să-l atingă. Orice om trebuie să aibă
programul său de vieţuire duhovnicească.
La noi, ca dreptar, lucrurile sunt văzute cu totul
altfel: batuska (duhovnicul) stă lângă uşa altarului
şi ascultă. Iar la sfârşit spune: „Ei, nu mai fă una ca
asta, nu e bine!” Şi urmează: „Te iert si te
dezleg…”. Poate să mai adauge încă vreo câteva
cuvinte, însă în linii generale aceasta este totul.
Chiar şi preoţii mai în vârstă, cel mai adesea,
ascultă, tac si apoi, cu oarecare observaţii generale,
îndreaptă şi dezleagă. Cunoscuta pasivitate a
duhovnicului a devenit la noi tradiţie. Este
important să ne amintim că la adevaraţii stareţi era
vorba de o pasivitate aparentă. Toţi cei care veneau
la stareţul Ambrozie de la Optina erau oameni care
săvârseau o mare nevoinţă duhovnicească. Când un
om venea înaintea lor, ei începeau mai întâi de toate
să se roage pentru acesta; adică începeau îndată o
lucrare duhovnicească activă. Şi, inevitabil, îl
aşezau pe acest om într-o cu totul altă dimensiune –
întru viaţă duhovnicească. Deci comportarea pasivă
exterioară a duhovnicului nu era în contradicţie cu
integrarea omului într-o noua viaţă, întâlnirea cu
duhovnicul devenind o revelaţie.
În zilele noastre, când duhovnicul stă la
spovedanie şi la el vin fiii duhovniceşti, scopul
spovedaniei pare să-i surprindă; îi uimesşte pur şi
simplu. Iar aici trebuie să fie atins un cu totul alt ţel.
Preotul este dator să-i înveţe câtuşi de puţin, şi
astfel să comunice fiilor săi duhovniceşti ca ei să
vină la spovedanie cu oarecare gând al unei
experienţe de nevoinţă despre care nu se ştie dacă
va reuşsi ori nu. Împreună-lucrarea cu duhovnicul
trebuie să fie foarte serioasă şi profundă:
- Ce ti s-aîintamplat până acum? Primeşti
oare, ori nu? Data trecută te-ai căit de asta şi de
asta, ai putea să-mi spui acum dacă ai biruit acea
deprindere rea? S-a întâmplat oare aceasta ori
nu?…
Preotul trebuie să se obişnuiască să spo-
vedească în acest fel.
Obişnuinta cu cele sfinte, obişnuinţa cu
spovedania reprezintă una dintre cele mai mari rele
ale viţii noastre bisericeşti. Şi aceasta se întâmplă
în primul rând pentru că nu există posibilitatea ori
condiţiile unei spovedanii adevarate, iar în al doilea
rând deoarece nu avem o înţelegere justă despre
ceea ce ar trebui să fie spovedania oamenilor care
duc o viaţă înbisericită şi care se împărtăşesc des.
Există şi o astfel de poziţie: să se renunţe la
spovedanie, să se împărtăşească fără spovedanie. În
Apus se procedeaza exact în acest mod – în Franţa
şi în America oamenii se spovedesc o dată pe an,
ori o dată în fiecare post, şi apoi se împărtăşesc des,
fără spovedanie. Se încearcă o întoarcere către
canoanele din vechime: să te împărtăşeşti des, dar
să te mărturiseşti rar. Luate după pravilă, lucrurile
par a fi în regulă. Şi ar trebui să se obţină rezultate
bune, însă nu se întamplă una ca asta. Ba chiar pe
dos, căci oamenii încetează să se mai spovedească.
Preotul încearcă să-i întrebe ceva, însa i se
răspunde:
- De ce mă intrebati despre asta? Eu nu sunt
vinovat cu nimic. Nimic din cele de care mă
întrebaţi nu am făcut. De ce mă faceţi să mă simt
stânjenit cu asemenea probleme?
Poate nu cu astfel de cuvinte, nu pe un astfel
de ton, dar oamenii deja nu mai înţeleg de ce este
nevoie să se spovedească. Mărturisirea pare a se
pierde astfel definitiv.
Desigur, este cu neputinţă o întoarcere
mecanică la primele veacuri creştine. Problema
constă în faptul că în primele veacuri măsura vieţii
duhovniceşti era alta. E de ajuns să amintim aici
prigoanele. Dacă acum începem să ne împărtăşim
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 43
des, fără să ne mărturisim, vom obţine un rezultat
cu totul nou, înfricoşător. Aceasta nu este o cale de
urmat.
Dacă nu aflăm o ieşire, trebuie să ştim totuşi
că şi ceea ce avem acum, spovedania deasă de
astăzi, este o inovaţie a veacului al XX-lea. O astfel
de practică nu a existat niciodata în istoria Bisericii.
În Biserica primelor veacuri oamenii se împărtăşeau
des, însă se spovedeau foarte rar. La început,
mărturisirea era un fel de drum în viaţă, dacă omul
nu era exclus din Biserică, în urma vreunui păcat
foarte greu.
În ultimele veacuri, în Rusia s-a impus datoria
mărturisirii drept canon înainte de fiecare
împărtăşanie. Astfel au început credincioşii să se
împărtăşească foarte rar. Să se împărtăşească o dată
pe an, în vremea celor două posturi mari; şi aceasta
devenea un adevărat eveniment. Trebuia să ajunezi,
după o săptămână de post, după multe rugăciuni,
multe canoane şi acatiste, şi abia după aceasta să te
apropii de Sfânta Împărtăşanie. Pentru preot era
greu, ce e drept, doar în vremea celor două posturi,
după care, o lungă perioadă, oameni dornici să se
împărtăşească nu mai erau aproape deloc.
Exista înca preoţi care, inspiraţi din zilele
obişnuite de dinaintea spovedaniilor, spun:
- De ce sunteti atât de muţi pentru îm-
părtăşanie? Doar nu vă sărbătoţi cu toţii
onomastica! Numai cei care au onomastica se
împărtăşesc.
Această tradiţie este încă vie.
Ne-am hotărât să ne împărtaşim des, însă nu
putem să ne desprindem de canonul acceptat în
Rusia: mărturisire înainte de fiecare împărtaşire.
Aceasta cere o cu totul altă abordare: deasa
mărturisire. Pe ea nicicând nu am avut-o. Aceasta
conduce la profanarea mărturisirii. Omul nu poate
să se mărturisească des dacă duce o viaţă biseri-
cească normală. Deasa mărturisire nu este pentru el
ceea ce numim „al doilea botez”. Nu putem să ne
întoarcem către Biserică dacă omul nu s-a despărţit
de aceasta. Aici se schimbă chiar înţelesul Tainei.
Apare o neclaritate. Putem să concepem deasa măr-
turisire doar dacă o înlocuim cu acea descoperire a
gândurilor care se practică în mănăstirile de demult.
Însă pe atunci o astfel de practică nu era mărturisire.
Gândurile le ascultă stareţul, care cel mai adesea nu
făcea parte din cinul preoţesc. Intr-un anume fel,
practica nu era legată de împărtăşanie şi nu se
numea Taină; era un moment de creştere
duhovnicească. Astăzi, ceva asemănător a fost
transferat în Tainei Pocăinţei, dând cel mai adesea
rezultate nesemnificative.
Trebuie să se afle o cale de ieşire. Iar ieşirea
este limpede. Fără să avem posibilitatea să
excludem spovedania de dinainte de împărtăşanie,
trebuie să menţinem rugăciunea de dezlegare. Să-i
rugăm pe oameni să se pocăiască de păcatele lor,
însă fără să amestecăm aceasta cu spovedania
minuţioasă.
Pe de altă parte, preotul trebuie să ia aminte la
fiii săi duhovniceşti şi să-i mărturisească în acest
mod:
- Cum te descurci in viaţa duhovnicească? Ce
ai nou de spus? Te nevoieşti oare lăuntric ori nu?
Dacă nu, atunci nu avem despre ce să mai vorbim.
Iar dacă te nevoieşti, aceasta trebuie să se vadă.
Foarte repede se cern aceia care îşi schimbă
viaţa duhovnicească prin mărturisire. Rămân doar
puţini care se nevoiesc cu adevărat, care doresc într-
adevăr şi cărora „le prieşte” nevoinţa, care caută să
ducă o viaţă duhovnicească.
Mărturisirea lor este destul de limpede,
neexistând probleme foarte grave. În acest caz
preotului îi este uşor. Dacă omul se nevoieşte, dacă
stăruie, el nu va avea păcate grele. Se va căi însă de
unele păcate ale sale de zi cu zi; astfel pocăinţa lui
va deveni lucrătoare. Aceasta va da rezultate. Se va
vedea ca el se nevoieşte, că harul lui Dumnezeu
lucreaza într-un astfel de om.
Mult mai greu pentru preot este celălalt caz,
foarte răspândit, în care omul nu poate să pună
început vieţii duhovniceşti. Încearcă, o caută, însă
nu înţelege ce este aceea viaţă duhovnicească. S-au
încetăţenit unele obiceiuri în viaţa Bisericii care nu
sunt pe deplin în concordanţă cu dreapta înţelegere
a Tainelor, cu dreapta înţelegere a vieţii du-
hovniceşti şi care, în unele cazuri, sunt de-a dreptul
vătămătoare. Însă nu putem să le îndreptăm pe
unele ca acestea foarte repede, căci aici intervine
continuitatea practicii bisericeşti. Ne ciocnim de o
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 44
anume înţelegere a vieţuirii în Biserică, devenită
parcă normativă şi păstrată ca autoritate de către
unii ierarhi ori ca practică din trecutul Bisericii.
Toate acestea sunt foarte încurcate. Şi totuşi
problemele trebuie rezolvate, căci este nevoie să
depăşim situaţia existentă, care este foarte critică.
Ea poate să ne aducă multe decepţii şi chiar putem
ajunge la dezastru, daca nu ne gândim şi nu ne
străduim în direcţia cea bună: sporirea
duhovnicească.
Duhovnicul
Duhovnicul are datoria să fie şi pedagog. Într-
o anume măsură este necesar să posede arta
pedagogiei, să-şi pună probleme pedagogice.
Absenţa simţământului pedagogic, a talantului, a
darului, a ştiinţei, a experienţei poate conduce până
acolo încât preotul să îşi piardă fiii duhovniceşti, îi
pierde nu doar pentru sine, ci şi pentru Biserică. Ei
pot să mai rămână încă multă vreme ori pot fi
pentru totdeauna oameni credincioşi, însă vor fi
pierduţi pentru Biserică.
Au fost mulţi asemenea oameni, în secolul
trecut, la graniţa dintre veacuri. Cel mai adesea a
fost vorba de credincioşi care întreaga viaţă s-au
rugat foarte puţin. Care, în general, nu au înţeles de
ce trebuie să meargă la biserică, de ce este nevoie
de Liturghie, de ce trebuie să ne împărtăşim, de ce
trebuie să ne mărturisim. Ei aveau un codex
asemănator cu cel al moralei creştine, o înţelegere
abstractă despre faptul că „există Dumnezeu”, cu
alte cuvinte o oarecare ideologie religioasă. Le
lipsea totuşi adevărata trăire religioasă, viaţa
bisericească. Au pierdut-o, căci ei erau deja
infectaţi din institutele superioare de până în
revoluţia bolsevică. Oare în cea mai mare parte a
gimnaziilor şi în toate institutele superioare închise,
de felul Corpusului de Cadeţi ori al Scolii de fete de
viţă nobilă, de dinainte de revoluţie, nu existau
paraclise interne? Şi cei care erau instruiţi în aceste
instituţii nu erau datori să participe întotdeauna la
Sfânta Liturghie? Ei cunosteau Legea lui Dumnezeu
şi trebuiau să exceleze la toate obiectele legate de
aceasta. Cel mai adesea îşi încheiau studiile într-un
mod strălucit, îşi aduceau aminte pănă la bătrâneţe
multe tropare, cunoşteau slujbele, ştiau texte din
Sfânta Scriptură. Însă după ce primeau diplomele şi
părăseau institutul, ei nu mai veneau la biserică,
căci viaţa bisericească li se părea a fi foarte
pervertită.
Îndrăznim să spunem că însăşi revoluţia, cu
toate tragicele ei urmări pentru poporul rus, este
rezultantă, într-o mare masură, tocmai a acestui
mod de a privi lucrurile. Îmbisericirea, din pricina
pervertirii vieţuirii duhovniceşti, a scăzut haric din
binecuvântata părtăşie cu Dumnezeu, până la
treapta săvârşirii mecanice a ritualurilor bisericeşti.
Oamenii au încetat să mai simtă ce înseamnă
„Taină”, au încetat să mai afle în Taine întâlnirea cu
Dumnezeu.
Iată, în acest caz rolul duhovnicului, al
preotului, este unul cheie. Iar răspunderea lui este
imensă. Vai preotului care nu înţelege acest lucru!
Vai aceluia care nu caută ieşire dintr-o asemenea
situaţie! Acela care îngăduie profanarea cu uşurinţă
a binecuvântatei vieţuiri bisericeşti în ochii copiilor
şi în ochii celor vârstnici, supunându-se cursului
deşertăciunilor, apasă cu timpul şi lumea din jur, îşi
părăseşte poziţia, schimbând pentru bunurile
pământeşti flacara inimii sale. El reuşeşte „să lege
cele două capete” şi astfel ajunge să renunţe la ceea
ce este mai important.
Din nefericire, chiar şi cei mai buni păstori se
arată adesea într-o astfel de postură, cad prizonieri
împrejurărilor vieţii. Ei nu pot să depăşească
dificultăţile din vremea de acum. Este bine să ştim
că un preot, un duhovnic, nu trebuie nicicum să de-
vina prizonier a ceva anume. El trebuie să fie liber,
să fie rob al lui Dumnezeu şi nu al altcuiva. El
trebuie să aibă conştiinţa liberă, trebuie să spună
întotdeauna ce gândeşte si să facă întocmai ceea ce
îi dictează conştiinţa. Nu trebuie să viclenească ori
să fie făţarnic. De aceea se leagă de el multe inimi
de copii şi de vârstnici. De asemenea, trebuie
întotdeauna, cu toată sinceritatea, cu toată
înflăcărarea inimii lui, să răspundă la întrebările
care apar, la nevoile duhovniceşti ce-i stau înainte.
Trebuie să audă şi să simtă inima tulburată a
copilului ori a tânărului şi să afle modul cel mai
adecvat de a da un răspuns, de a întinde o mână, de
a ajuta. Iar aceasta niciodată nu trebuie să fie un act
formal.
Desigur, nu doar preotul, ci mai cu seamă
părinţii şi învăţătorii, şi cei care catehizează,
împreună trebuie să se străduiască să menţină
generaţia copiilor în Biserică. În timpurile noastre,
această problemă s-a dovedit a fi deosebit de gravă.
Astăzi ne bucurăm că mulţi copii vin la biserică.
Însă, credeţi-mă, ca să-i păstrăm pe ei pentru
Biserică este destul de greu; aceasta necesită o mare
nevoinţă. Şi nu e de mirare dacă mai târziu o mare
parte dintre aceşti copii vor lăsa Biserica datorită
faptului că ceea ce le dăruim noi acum este
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 45
neconvingător pentru ei, nu răspunde trebuinţelor
sufletelor lor. Nu le deschide uşile către vieţuirea
duhovnicească, nu îi conduce cu adevărat la
Dumnezeu, ci, dimpotrivă, îi împiedică să meargă
spre Cer.
Problemele ridicate de către cei maturi sunt
asemănatoare, însă îşi au specificitatea lor. Să
menţionăm câteva cazuri caracteristice, obişnuite,
tipice pentru zilele noastre.
Unii dintre oamenii „copţi la minte” sunt
oameni veniţi de curând la biserică. Iată, vine un
om la biserică pentru prima oară. Poate fi un tânăr
ori o tânără, însă poate fi vorba şi de un om în
vârstă. Cel mai adesea, astfel de oameni sunt foarte
ignoranţi. Cel mai adesea ei sunt infirmi din punct
de vedere duhovnicesc ori atei, de gâtul lor atârnând
o sarcină mare de păcate grele. Poate că au săvârşit
desfrânare ori hoţie; poate că şi-au supărat foarte
greu părinţii ori au clevetit, ori şi-au părăsit credinţa
ori au minţit. Poate că au căutat şi au aflat căi
înşelătoare ale vieţii duhovniceşti, au fost atraşi de
magie ori de spiritism. Poate că aceşti oameni au
călcat Taina Cununiei şi i-au trădat pe soţii lor,
poate au făcut avorturi. Unii dintre ei au coborât pur
şi simplu până în adâncul păcatului, unii sunt
alcoolici, narcomani.
Fireşte, prima mărturisire este foarte grea
pentru preot. Este o adevarată corvoadă. Situaţie
tipică: zi de duminica (de obicei astfel de oameni
vin la spovedanie duminica). Biserica este plină de
credincioşi. Ca întotdeauna, pentru spovedanie
rămâne puţină vreme. Ea începe în timpul Cea-
surilor şi trebuie să se încheie cât se poate de
repede, cu mult înainte de ieşirea cu Sfintele Daruri.
Deci cel mult o ora şi jumătate. Practic este cu
neputinţă să-i spovedesti pe toţi. Dacă sunt 100 de
oameni, chiar şi un minut pentru fiecare este destul
de mult, aceasta înseamnă o oră şi patruzeci de
minute. Dar ei pot să fie nu o sută, ci două sute.
Atunci, o spovedanie normală nu poate să aibă loc.
Ce sa facă duhovnicul?
Astăzi, cel mai adesea, duhovnicul face o
spovedanie generală foarte scurtă, formală. I-am
auzit cu urechile mele pe unii protoierei vestiţi că
spun:
„Toate câte enumăr la spovedania de obşte nu
le mai repetaţi; dacă cineva a săvârşit un păcat pe
care nu l-am numit, atunci poate să-l spună foarte,
foarte pe scurt. Iar ceilalţi pur şi simplu să vina să-şi
plece capul şi să-şi primească rugăciunea de
dezlegare”.
În acest fel, preotul reuşeşte să-i treacă pe toţi
pe sub epitrahilul său şi să-i trimită să se
împărtăşească. Dar, dacă printre aceştia este cineva
care a venit pentru prima oară, are mare dreptate să
nu se mai întoarcă, întrucât constată că toţi preoţii
sunt „înşelători”, că aici are loc o profanare, că asta
înseamnă formalism, că în practică nimeni,
nicicând, nu ascultă, că preotul nu are timp să
vorbească cu oamenii ori poate că nici nu doreşte.
Atunci unul ca acesta va trece formal pe sub
epitrahil şi, în acelaşi fel, va ajunge şi la Potir, fără
să aibă vreun simţământ de sfinţenie, apoi va pleca.
Preotul trebuie să ştie că, procedând astfel,
săvârşeşte o crimă. Dar poate să se întâmple şi
altfel. Poate să se spună celor care se spovedesc: să
iasă în faţă şi să se mulţumească cu o scurtă
spovedanie. Foarte pe scurt. Poate chiar cu
rugăciunea de dezlegare [referitor la ultima
,,posibilitate avem mari indoieli]“.
Aceasta se referă mai cu seamă la oamenii
care sunt bine cunoscuţi de către preot. Dar aceia
care au păcate grele nemărturisite ori mai cu seamă
dac] au venit pentru prima oară la spovedanie în
nici un caz nu pot să se multumească cu o
spovedanie scurtă. Ei trebuie să aştepte; şi cu
aceştia trebuie să se stea de vorbă amănunţit. Ar fi
de preferat ca toţi cei care au venit pentru prima
oară sau au pe conştiinţă păcate grele să rămână
până după Liturghie. Fireşte, ei nu vor reuşi să
ajungă la Potir, Liturghia se va sfârşi, iar preotul va
trebui să mai întârzie ori să stabilească cu ei o altă
oră, ca să-i spovedească pe îndelete.
Deosebit de important este ca preotul să
asculte cu atenţie pe fiecare păcătos fără să-l
osândească. Să înţeleagă omul că s-a întâlnit cu un
duhovnic care se apropie de el cu dragoste
evanghelică, care nu il condamnă, care îi primeşte
spovedania cu durere în inimă, care se străduieşte
să-l ajute şi se roagă pentru el.
Foarte important este ca acesta să înţeleagă că
greşeli ca ale lui nu pot să fie iertate formal, că se
cere de la el, într-adevăr, nu o enumerare formală a
păcatelor, ci pocăintă. Trebuie să aibă o părere de
rău din inimă, să-şi plângă cu adevărat starea lui
nefericită şi să dorească să ceară mila lui
Dumnezeu, să dorească să se întoarcă la Casa
Părintelui şi să aibă o intenţie fermă de a începe o
noua viaţă, de a nu se mai întoarce la vechile sale
păcate.
Preotul trebuie, cu toată delicateţea posibilă,
să-l ajute să-şi mărturisească păcatele, şi nu doar să-
l întrebe formal, rece, cu un ton de legiuitor:
- Dar aceasta ai facut-o? Dar aceea ai
săvârşit-o, oare?…
Omul trebuie să fie ajutat să-şi deschidă
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 46
sufletul. Nu doar să fie încărcat cu vreo oarecare
epitimie:
- Dacă ai făcut avorturi, atunci 10 ori 15 ani
nu ai voie să intri în biserică. Ori trebuie să faci
peste 100 de metanii în fiecare zi.
Astfel de epitimii formale nasc în sufletul
omenesc, sosit pentru prima oară la biserică,
sentimentul că aici lucrează nişte „fanatici nebuni”,
că aici nici gând să găseşti un tămăduitor
duhovnicesc.
Epitimiile trebuie să fie de aşa natură, încât să
ajute pe om să se pocăiască, să se roage, să simtă şi
să înţeleagă că a greşit şi că, dacă îşi dă silinţa, va
putea să vină la biserică şi să pună început bun căii
lui duhovniceşti.
În zilele noastre, asemenea epitimii cel mai
adesea nu pot fi socotite ca pedepse. De obicei,
spunem că mai întâi trebuie să se citească
Evanghelia. Şi eu spun adeseori că trebuie să se
citească nu întreg Noul Testament, ci doar cele
patru Evanghelii şi Faptele Apostolilor, cu alte
cuvinte, ceea ce este mai uşor. Epistolele Sfântului
Apostol Pavel sunt mai grele. Ele nu pot fi înţelese
chiar aşa uşor, şi prin urmare, pentru început, nu
este necesară citirea acestora. Însă cele patru
Evanghelii şi Faptele Apostolilor pot fi citite de
către toţi.
Altă dată se pot da şi alte canoane, ca de pildă
recomandarea de a citi o carte anume ori de a se
ruga cu o anumită rugăciune, scurtă şi pe înţeles.
Ori să facă închinăciuni. Aceasta atarnă de starea
acelui suflet, de felul cum îşi va însuşi el această
epitimie.Trebuie ca el să o primească cu bucurie, să
i se ceară să o implinească, dar să nu se simtă nici o
împotrivire faţă de ea. Dacă veţi reuşi să faceţi
aceasta, dacă omul simte căldura dacă simte
dragoste, dacă simte că Dumnezeu are milă pentru
el, că, iată, în Biserică i s-a arătat această milă,
omul neapărat se va întoarce, neapărat va împlini
totul şi va începe o nouă viaţă. Cu siguranţă, şi în
acest caz, preotul simte, puternic, ce înseamnă
Taina Pocăinţei. Aici se săvârşeşte ceea ce numim
„al doilea Botez”. Astfel de cazuri îi dau
convingerea preotului că Taina Pocăinţei nu a
dispărut din viaţa Bisericii.
După un timp, un astfel de păcătos vine la
biserică plin de bucurie, începe să trăiască cu
adevărat într-un alt chip, citeşte cu osebită sete
duhovnicească cărţile bisericeşti, se roagă la
Dumnezeu, se împărtăşeşte cu Sfintele Taine ale lui
Hristos, vine la preot cu ochii plini de lumină.
Sentimentul că a început, într-adevăr, o nouă viaţă îl
umple de o nespusă fericire. Aceasta este pentru el
vremea bucuriei.
Câteodată ni se întâmplă să auzim:
- Iată, m-am rugat şi mă rog, şi atât de multe
lucruri simt în sufletul meu, încât rugăciunea mea
curge singură. Pare, într-adevar, a fi acea rugaciune
a minţii despre care am auzit, pe aceasta cred că
deja o simt, căci rugăciunea mea curge de la sine în
toată vremea.
Aceasta se întâmplă cel mai adesea nu
datorită faptului că omul a dobândit rugaăciunea
minţii în inima lui, ci datorită faptului că se află
într-o stare de încântare, de osebită aprindere a
sufletului, când totul este nou şi uşor, când e marcat
de ceea ce face. Cu uşurinţă se deschide atunci şi
primeşte în inima sa această înflăcărare deosebită.
De aceea totul îi pare atat de lesnicios. Urmează
apoi, inevitabil, vremea unei căi mult mai aspre,
când încep nevoinţele cele adevărate.
Aici noi avem de-a face cu oameni care deja
cunosc Evanghelia, cunosc că trebuie să se
împărtăşească des, că nu trebuie să săvârşească
păcate de moarte. Nu desfranează, nu fură, nu fac
avorturi, nu beau, nu se leapădă de credinţă, nu
merg la diferite rătăciri „extrasenzoriale” ori la
magicieni, nu se mai ocupă cu spiritismul. Poate să
se spună cu satisfacţie că nivelul moral al acestora a
crescut într-un mod însemnat. Acum ei au îngrădiri
în afara cărora nu păşesc. Astăzi sunt membri ai
Bisericii şi duc o viaţă în sânul ei. Vieţuire în
Biserică şi în har este însă aceasta?
Cu părere de rău se vădeşte în curând că
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 47
rugăciunea, care la început curgea de la sine în
inima lor, că timpul când ei se rugau cu atâta
bucurie şi atât de fierbinte, vremea în care ochii lor
se umpleau de lacrimi atunci când îşi aduceau
aminte cât au fost de păcătoşi şi cât i-a miluit şi i-a
primit pe ei Domnul, când căutau să înceapă o nouă
viaţă – au trecut. Nici lacrimile nu mai curg, nici
rugăciunile lor nu mai izvorăsc din inimă, cu mare
greutate îşi citesc rugăciunile de dimineaţă şi de
seară. Toate au devenit o povară. Evanghelia nu-i
mai atrage deloc, iar literatura duhovnicească nu-i
mai aprinde atât de mult. Chiar şi slujbele Bisericii
au devenit, iată, un obicei. Ei merg la acestea, le
ascultă, căci li se pare că ele sunt de trebuinţă, însă
ascultă formal, inima lor tăcând. Nu se roagă lui
Dumnezeu, ci doar ascultă.
Mulţi dintre aceşti creştini poate că au venit la
biserică şi au încercat să facă ceva pentru ea: unii au
devenit oameni de serviciu, alţii paznici, alţii vând
lumânări, ori propovăduiesc Legea lui Dumnezeu,
ori cântă la strană. Ei poate şi-au aflat locul în
societate, însă flacăra inimii lor s-a stins. Îşi aduc
aminte de ea şi le vine greu, dar cu vremea se
obişnuiesc cu faptul că aceasta le lipseşte şi li se
pare că aşa şi trebuia să fie. Vremea naşterii
duhovniceşti, vremea copilăriei, pluteşte în
amintirea lor ca o povară. Din păcate, nu mai ştiu
cum să o reîntoarcă.
De ce se întâmplă astfel? De ce atunci când s-
au întors la Dumnezeu din ateismul lor ei şi-au
jertfit fără cruţare patimile, viciile şi obişnuinţele
lor, s-au rupt de viaţa păcătoasă pe care o duceau,
păşind pe calea nevoinţei, iar acea nevoinţă a dat
îndată, fără zăbavă, rod bogat? Acum viaţa lor a
încetat să mai fie o nevoinăă. Ea a intrat pe un făgaş
aparent normal, a devenit un obicei. Dar îndată ce
nevoinţa s-a dus din viata lor, au dispărut şi roadele
duhovniceşti. Desigur, viaţa harică întru Dumnezeu
este posibilă doar atunci când omul se osteneşte.
Fără nevoinţe nu există viaţă duhovnicească, viaţă
harică. În ce a constat atunci nevoinţa? La început,
aceasta a fost limpede. Ai greşit mult, trebuia să te
căieşti. Aceasta era nevoinţa. Acum însă, când nu
mai sunt paăcate grele, care ar trebui să fie
osteneala?
Duhovnicul trebuie să ştie să explice că
acum nevoinţa este alta, că acum este nevoie de
osteneala rugăciunii, de smerenie, de dragoste, de
ascultare, de nevoinţa necontenitei lupte cu
patimile: cu mândria, cu iubirea de sine, cu iubirea
de stăpânire, cu irascibilitatea, cu orice altă patimă.
Trebuie să ai permanentă luare-aminte către tine
însuţi, către viaţa ta duhovnicească – o vigilenţă
deosebită. Trebuie să-ţi observi fiecare pas
înşelător, să te căieşti, să te îndrepţi. Fără o
asemenea viaţă duhovnicească, fără osteneala
duhovnicească, nu aflăm har dumnezeiesc în inima
omului. Şi, în cel mai mare grad, este nevoie de
smerenie, căci Dumnezeu celor mândri le stă
împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Smerenia este
temelia vieţii duhovniceşti, iar aceasta se dă prin
ascultare, prin permanenta răbdare a necazurilor,
prin permanenta biruinţă a mândriei, a iubirii de
sine, a mâniei.
La toate acestea duhovnicul trebuie să-i
povăţuiască în fiecare zi, în fiecare ceas, pe fiii săi
duhovniceşti. Cu siguranţă însă acesta este un lucru
mai dificil decât să-l spovedeşti pe cel sosit pentru
prima oară cu un greu păcat, pe care nu trebuie să-l
povăţuieşti, ci doar să-l asculţi cu dragoste. El în-
suşi se căieşte, plânge, iar duhovnicul trebuie pur şi
simplu să-i acorde dragostea lui, ascultandu-l. Şi
taina are loc, omul îşi deschide sufletul.
Iar celălalt vine şi tace, ori pur şi simplu îşi
citeşte păcatele, ori îţi dă un bilet în care scrie: „Am
păcătuit prin grăire deşartă, îmbuibarea pântecelui,
mânie, neînfrânare…”, etc. Însă alţii doresc să se
spovedească mult mai bine, să povestească cu de-
amănuntul; că, iată, au intrat odată într-un magazin
şi au privit o oarecare marfă cu multă dorire. Au
spus cuvinte rele mamei şi aşa mai departe, într-un
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 48
cuvânt, încetul cu încetul, se urmăresc pe ei însuşi
şi, foarte meticulosi, anunţă totul preotului. Totul e
în ordine cu ei. Dar oare chiar au ei pocăinţă?
Foarte adesea se dovedeşte că nu au po-
căinţă. Omul a urmărit totul cu atâta meticulozitate,
a spus totul la spovedanie, a primit iertare de la
preot pentru păcate, dar nu poate să se pocăiască
pentru ele. Iată, acest nivel de viaţă duhovnicească
constituie normă pentru el, care rămâne pe loc: mai
mult nu poate să înainteze. Se dovedeşte a fi un om
duhovnicesc limitat.
Spunem în asemenea cazuri: „Unuia i-a fost
dat să ducă viaţă duhovnicească, altuia nu. Oare nu
şi darurile duhovniceşti sunt diferite? Unul are un
dar, altul nu. Omul poate, pur şi simplu, să nu aibă
nici unul. Aşa cum s-a născut, aşa va şi muri”. Nu
se întamplă tot astfel şi cu viaţa duhovnicească? Şi
se poate spune că da, desigur, aşa este. Există
oameni mai dăruiţi şi oameni mai puţin dăruiţi.
Unora viaţa duhovnicească li se dă mai uşor şi, se
înţelege, din belşug, iar pentru alţii este mai dificil
s-o primească, însă învăţătura Bisericii spune
limpede că nu există oameni pentru care viaţa
duhovnicească să nu fie cu putinţă. Aceasta poate să
fie grea. Însă dacă este depăşită, chiar greutatea îi
dăruieşte omului viaţa duhovnicească. Tocmai în
această silire constă nevoinţa. Fiecare om poate să
trăiască întru nevoinţă. De îndat] ce începe să se
nevoiască, începe şi viaţa duhovnicească. Nevoinţa
poate să îmbrace diferite forme, foarte
neasemănătoare între ele. Tot ceea ce este dificil
pentru om, chiar de netrecut cu puterile lui, cu
capacităţile lui fireşti, poate fi numit nevoinţă. Când
omul nu poate să facă ceva, însă cu credinţa că
Dumnezeu îi va ajuta năzuieşte spre osteneală –
aceasta se socoteşte nevoinţă. Îndată ce omul
trăieşte în această nevoinţă a credinţei, nădăjduind
să-şi înfrângă patimile, în el se deşteaptă viaţa cea
duhovnicească.
Toate acestea preotul trebuie să le explice,
să le demonstreze. Dar, vai, foarte puţini oameni
doresc să-l asculte şi să urmeze învăţătura lui! O
mulţime din oamenii care umplu bisericile noastre
nu doresc să aibă nici o osteneală. Desigur, ei nu
vorbesc despre aceasta deschis. Uneori vorbesc în-
să! Dar, cel mai adesea, pur şi simplu nu o doresc.
Chiar dacă li se explică totul, chiar daca li se repetă
de mai multe ori, ei caută totuşi să se înşele pe ei
însişi, să-l înşele chiar şi pe preot, dacă s-ar putea.
Şi astfel, neluând aminte că la o înşelare, au
conştiinţa liniştită. Doresc să treacă prin urechile
acului: să nu aibă nici o nevoinţă, dar şi de viaţă
duhovnicească să se bucure. Să se împărtăşească, să
se mărturisească, să se roage, să se socotească
ortodoxi, să se socotească buni, dar în acelaşi timp
să nu li se impună să facă vreo osteneală. În viaţa
omului, acest moment ar putea fi comparat cu tre-
cerea Rubiconului. Dacă ar înţelege şi dacă ar dori
să treacă mai departe de acest punct, ar pune
temelia viitorului lor duhovnicesc, însă cei mai
mulţi se opresc înaintea faimosului Rubicon,
nedorînd să meargă nicidecum mai departe.
Nu trebuie să socotim totuşi că aceşti
oameni sunt pierduţi pentru Dumnezeu şi pentru
împărăţia Lui; că am putea să le spunem lor: „Ia
duceţi-vă acasă!” Şi gata, nimic mai mult. Nu,
bineînţeles! Lucrurile stau cu totul altfel. Preotul
poate să-i sfătuiască, lămurindu-i:
- Dumneavoastră sunteţi aici mii de suflete,
şi toţi sunteţi fiii mei duhovniceşti. Însă aveţi în
vedere că la fapte poate doar 10 dintre
dumneavoastră sunt adevaraţii mei fii duhovniceşti,
iar ceilalţi 990 sunt doar pretinşi fii ai mei; căci ei
nu duc o viaţă duhovnicească.
Însă poate să nici nu spună aceasta, căci este
nefolositor, ci, pur şi simplu, să o ştie pentru sine.
Nimeni nu i-a dat dreptul să izgonească astfel de
oameni. Ei nu sunt fiii lui duhovniceşti, ei sunt fiii
lui Dumnezeu. Ce nu poate să facă preotul face
Domnul. Este pe deplin posibil ca un astfel de om
să se afunde în păcat şi să se lepede de nevoinţă
întreaga lui viaţă, iar într-un târziu, chiar la sfârşitul
vieţii, o boală grea, ca de pildă cancerul, să-l
silească să-şi înceapă nevoinţa duhovnicească. Şi s-
ar putea ca în ultima săptămână ori în ultimele trei
zile din viaţă să se întremeze şi să se pocăiască, iar
Domnul să-i deschidă porţile Împărăţiei cerurilor.
Aceasta poate să se întâmple şi în ultimele zile, dar
şi în ultimii ani de viaţă.
Astăzi el se arată într-atât de leneş, dar
mâine o oarecare nenorocire îl poate cuprinde – un
necaz, greutăţi – şi va fi nevoit să regândească totul
şi să trăiască cu totul altfel. Aceasta deja nu mai
atârnă de preot. Preotul trebuie pur şi simplu să ţina
capul acestui om deasupra apei. Nu să-l pândească,
dar să-i spună:
- Tu nu te gândeşti să duci o viaţă duhov-
nicească? Tu nu ai o viaţă duhovnicească…
Aceasta trebuie să i se arate, însă nu trebuie
ca el să fie înstrăinat de Potir dacă nu a săvârşit
păcate de moarte. Trebuie să i se explice:
- Poate să se întâmple şi una ca asta, ca tu
să te împărtăşeşti spre osândă. Însă îţi asumi
răspunderea, căci nu asculţi, trăieşti după mintea
ta, după conştiinţa ta proprie, însă dacă doreşti să
te împărtăşeşti, împărtăşeşte-te.
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 49
Desigur, există multe cazuri patologice.
Acestea întotdeauna au fost multe şi nu este deloc
de mirare. În zilele noastre sunt însă mai multe
poate decât oricând. De ce? Pentru că starea
păcatului este una patologică, nu ţine de canon.
Viaţa noastră pământească ţine cel mai adesea de
patologie. Şi puţini dintre noi reuşesc să depăşească
acest stadiu. Însă şi patologia poate fi într-o mai
mare ori mai mică măsură înfricosătoare. Deseori ea
devine amenintătoare. Adesea viaţa bisericească a
omului capătă contururile desăvârşite ale
anomaliilor; atunci şi viaţa preotului devine
deosebit de grea, uneori chiar chinuitoare.
Un simplu exemplu: O foarte osârdnică
femeie dintr-o parohie îl duce pe fiul ei din fragedă
copilărie la biserică. El crede în Dumnezeu, însă
atunci când ajunge la vârsta de 18 ani viaţa lui
bisericească începe să-l agaseze. Considerându-se
totuşi credincios, începe să bea, câteodată chiar să
fure, să desfrâneze. Mama se plânge de el, îl sfătu-
ieşte, îl pune de faţă cu tatăl; fiul însă, după vechiul
obicei, merge şi se pocăieşte. „Da, am greşit, am
desfrânat cu cineva“. Preotul îl sfătuieşte, îi explică
şi el dă din cap aprobator: „Da, da, am înţeles totul,
nu voi mai face aceasta!” I se dă un canon, este
iertat, i se dezleagă păcatele. După o oarecare vre-
me, tânărul se împărtăşeşte. Un timp se staăpâneşte,
apoi începe din nou. Dacă lipseşte o lună, două,
înseamnă că iarăşi a apucat-o la vale. Mama lui îl
va aduce peste puţină vreme din nou la duhovnic şi
va demonstra că acesta a intrat iarăşi în noroi, că
din nou a băut, la fel ca înainte. Şi astfel poate să
continue până la sfârşit.
Ce să facem într-un asemenea caz? După
vechile canoane bisericeşti, păcatosul trebuie
îndepărtat prima oară pentru 7, apoi pentru 15 ani
de la împărtăşanie, să stea în pridvorul bisericii, să
nu calce pragul acesteia. Astfel Biserica se curăţă
de acei oameni; la Liturghie ei nu mai apar. Astăzi,
nici un preot, nici chiar cel mai aspru, nu va
îndrăzni să îndepărteze pe cineva de la împărtăşanie
vreme de 10 ani, şi bine face. Viaţa, în zilele
noastre, este atât de complexă, că nu mai pot fi
găsite soluţii în cazul unor astfel de încălcări ale
moralei. Biserica se umple, prin urmare, de cazuri
patologice: alcoolici, desfrânaţi, hţi, oameni care
sunt scoşi permanent din noroi şi care se
împotmolesc din nou. Ei parcă se clatină prin baltă,
păşesc rar, apoi se afundă din nou. Aici ies la su-
prafaţă, aici se afundă, aşa că trebuie permanent
ridicaţi. Scoşi la liman, ei stau puţină vreme, dar la
următorul pas iarăşi cad. Care va fi viitorul lor? Se
vor îneca oare în această baltă ori vor fi salvaţi în
chip minunat de către Dumnezeu? Nimeni nu ştie.
Ce ar putea să facă preotul? Doar să se
roage, să aibă compătimire, să aibă dragoste, să-i
ierte, să fie îngăduitor, să-i rabde, să dea cele mai
eficiente epitimii. În cele mai multe cazuri, pentru
aceşti oameni totul este foarte greu. Se impune ca ei
sa fie opriţi de la împărtăşanie pentru unul, uneori
pentru doi ani. Însă adeseori este necesar să-l laşi pe
fiecare în braţele lui Dumnezeu. Aici nu poate fi
vorba de o dorinţă sinceră a vieţii duhovniceşti.
Acest dezastru, această stare patologică, care mai
înainte era o excepţie, a devenit in zilele noastre
normă. Astfel de oameni sunt destul de mulţi.
Biserica este plină. De aceea uneori este atât de apă-
sător în biserică; atmosfera de păcat, de conştiinţă
păcătoasă, se întinde şi acţioneaza şi asupra celor
din jur. Nu poate fi vorba aici de o veritabilă
credinţă, ci doar de nevoinţă ori chiar de dorinţă
după o viaţă mai curată. Patimi dezgolite la chip;
patimi, adică demoni. Acestea sunt sufletele aflate
în prizonieratul demonilor. Se întamplă uneori ca
demonul să-l lase în pace puţină vreme, după cum
pisica îi acordă libertate şoricelului, ca să-l înhaţe,
peste o clipa, din nou, şi iaraşi să-l sugrume. Şi va
putea oare şoricelul să fugă de pisică? Nu ştiu. Însă
trebuie să-i ajutăm cumva pe aceşti oameni. Ei nu
trebuie în nici un caz respinşi.
Pentru preot, acesta reprezintă ceva foarte
greu. Căci el trebuie să acţioneze ca şi cum ar
acţiona împotriva propriei lui conştiinţe. Normal ar
fi să-i oprească, să-i îndepărteze, căci vede
profanarea. Însă trebuie să ia aminte şi la cuvintele
lui Hristos: ,,Milă doresc, iar nu jertfă” şi, astfel, să
nu arate cumva o nedreaptă compătimire către
asemenea păcătoşi, ci să înalţe rugăciuni necontenit
pentru ei, cu credinţa că Domnul va găsi un mod de
a mântui aceste suflete nefericite.
Roadele ostenelilor păstorului
Există o raţiune pentru care ne întoarcem încă
o dată la o problemă deosebit de acută şi
chinuitoare în viaţa fiecărui păstor. La anumiţi
preoţi aceasta se manifestă diferit. însă la temelie ea
este una şi aceeaşi: „Care este rezultatul ostenelilor
păstorului?” Iată, păstorul se nevoieşte mulţi ani.
Ce primeşte el ca rezultat final al acestei trude?
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 50
Putem să spunem cu îndrăzneală că toate
ostenelile cele bune vor aduce roade bune, iar
neghina pe care preotul o seamănă, supunându-se
patimilor sale, fără îndoială va aduce roade rele. Şi
toate aceste urmări se vor întoarce mai apoi
împotriva lui. Chiar dacă nu poate să calculeze
formal toate acestea, totuşi preotul trebuie să ia
aminte şi să vadă în ce stare se află el şi păstoriţii
săi. În multe rânduri, nevoinţele pentru a atinge un
anumit scop conduc către un rezultat opus. Această
lege, pe care o numim „eterogenia scopului”,
trebuie întotdeauna s-o avem în vedere. Se întamplă
în lucrarea preotului să existe câteva greşeli
serioase pe care el nu le-a sesizat la timp. Pentru
aceasta este nevoie ca necontenit să ia aminte la
sine însuşi şi la roadele muncii sale: a semănat grâu,
dar ce-a răsărit? Poate că au răsărit doar mărăcini.
Merită să te mai ocupi cu o astfel de îndeletnicire?
Privind înapoi la lucrarea sa, preotul zilelor
noastre vede, cel mai adesea, un tablou întristător…
Există şi lucruri bune, ce e drept. Cunosc mulţi
preoţi râvnitori; iar roadele lor bogate sunt evidente.
Ei au reuşit să adune mulţi oameni, să creeze co-
munităţi puternice; iar în aceste comunităţi au venit
ori vin mulţi oameni la credinţă. Copiii cresc în
biserică, se zidesc noi biserici, parohii, se deschid
şcoli. Aceste comunităţi acţionează cu siguranţă
asupra vieţii şi societăţii, cât şi asupra Bisericii. În
afară de rezultatul social, pe care-l vedem acum,
care este material şi sufletesc, există şi un rezultat
duhovnicesc. Ce se întâmplă însă în Biserică?
Vedem că bisericile în cea mai mare parte se umplu
necontenit. Se deschid noi biserici, se restaureaza
cele vechi. Cine sunt cei care vin la biserică?
Credincioşii ortodoxi; aceştia se împărtăşesc des,
caută, de asemenea, să se mărturisească căt mai
des…
Însă ce este mult întristător în viaţa Bisericii
noastre este faptul că poţi vedea venind la biserică
oameni de un anumit nivel, care însă, la un moment
dat, se opresc şi nu mai pot sa meargă mai departe.
Iar nivelul la care s-au oprit nu este chiar aşa de
înalt. De obicei, acesta este nivelul oamenilor care
nu săvârşesc păcate de moarte, nu desfrânează, nu
beau, nu fură, nu practică magia, nu-şi bat părinţii,
nu înjură, poate chiar nu fumează. Se împărtaşesc
des, însă dacă iei aminte la ei, nu vei vedea vreun
om care să sporească, care să meargă din putere în
putere, care să se apropie de Hristos. Au terminat
doar începutul lucrării, ceva pregătitor…
Întristător este faptul că adevăratele roade nu
se văd. Oare nu toţi creştinii, nu toţi oamenii sunt
chemaţi către sfinţenie? Altfel spus, toţi cei care vin
la biserică şi încep să ducă o viaţă bisericească
trebuie să devină treptat oameni duhovniceşti –
drepţi, sfinţi. Însă nu se întâmplă aproape deloc una
ca aceasta. De aici rezultă că viaţa noastră
bisericească şi lucrarea păstorului nu pot să treacă
peste o ştachetă mai înaltă. Această ştachetă se arată
de nedepăşit pentru cei mai mulţi dintre noi.
Am putea face următoarea comparaţie: Un
grup de turişti se caţără, din ce în ce mai sus, pe un
munte. La început sunt potecile de munte,
minunatele trecători, florile… iar mai departe, dacă
priveşti, poienile alpine; pădurea dispare. Încă şi
mai sus, dacă reuşeşti să urci, dai de locuri
răcoroase, în care nu mai creşte vegetaţie
abundentă, ci doar jnepeni de munte, iarbă; se văd
înălţimile înzăpezite ale muntelui acoperit de
gheţari. Din aceşti gheţari curg pârâiaşe. Ajungi
până în locul unde se poate afla – în mod obişnuit –
un refugiu, însă dincolo de el vei paşi pe zăpadă, va
trebui să te caţări pe gheţari. Pentru aceasta îţi
trebuie un echipament special: bocanci, târnăcop,
frânghie, iar instructorul se cere să fie un altul, nu
un turist, ci un alpinist. De aceea, în faţa
Rubiconului, turiştii se opresc, nu mai continuă
drumul. Din acest punct totul devine periculos.
Acolo este un alt fel de urcuş. Plimbările turiştilor
iau sfârşit, de obicei, la acest nivel. Până la
înăltimea de 2500 de metri, să spunem, până la
3000 de metri, turistul poate ajunge. Dar la
înălţimea de 4000 de metri nu te mai poţi căţăra în
acest mod dacă nu eşti alpinist. Acolo nu îţi este
permis; iar dacă porneşti de unul singur, vei pieri.
Un lucru asemănător vedem şi în viaţa
bisericească. Omul ajunge pănă la o anumită
înălţime. Până acolo, noi aproape că alergăm, ne
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 51
căţărăm, ne ostenim, facem ceva, zidim. Totul până
la hotar. Dar dincolo de aceasta? Noi nu stim cum
trebuie să vieţuim mai departe. Şi se vădeşte că
instructorii ori conducătorii care stiu cum trebuie să
se vieţuiască mai departe au dispărut practic. Şi
chiar dacă îi aflăm, îi putem număra pe degete;
lângă ei nu ai putea să te vatămi. Aşa sunt
binecuvântaţii stareţi pe care îi mai avem; însă noi
nu mai aflăm trei asemenea oameni în întreaga
Rusie. Părinţii destoinici, duhovnicii, au fost până
aici, însă de aici în colo, nu. La rugăciunea inimii
aceştia nu pot să te povăţuiască, căci nici ei nu se
roagă; lucrează ca zidari, învăţători şi nu ştiu ce
altceva, însă nu se roagă, nu au vreme pentru
rugăciune. Nu pot să te povţuiască să-ţi birui
patimile tale cu adevărat până la capăt; nu pot să te
povăţuiască să trăieşti în prezenţa lui Dumnezeu, să
vieţuieşti după voia lui Dumnezeu. Nu pot să audă
această voie.
Şi ne facem atunci părtaşi la un simţământ
întristător şi amar, de limitare. Omul care a încercat
să ducă o viaţă duhovnicească cunoaşte cu siguranţă
acest simţământ. Această pregustare a
„falimentului”. Rezultă că nimic nu poţi, nu ştii, te-
ai umflat doar în pene, ai dorit… Însă pe de-
antregul nu ai reuşit nimic.
Exista oare vreo ieşire? Putem oare să
nădăjduim în ceva? Răpunsul trebuie să fìe obiectiv
şi cinstit: nădejdea nu e prea mare. Trebuie să
recunoaştem că am ajuns în acea epocă a istoriei
Bisericii când multe lucruri au devenit cu neputinţă,
deosebit de grele, multe nevoinţe s-au îndepărtat de
noi, au devenit de neconceput astăzi. Desigur, vă
amintiţi ce se spune despre vremurile de pe urmă:
într-atât va fi nevoinţa, încât un om doar să cheme
numele Domnului şi se va mântui. Nimic altceva nu
se cere, doar să chemi în acel înfricoşător ceas
numele lui Dumnezeu şi te vei mântui, ţinând
seama de strâmtorările vremurilor.
Fiecare timp şi-a avut nivelul lui de nevoinţă
şi realizările lui duhovniceşti. Domnul poate nu ne
va aduce nici o vină că nu am ajuns până la acele
înălţimi, până la dreptatea şi sfinţenia sfìnţilor de
odinioară. Însă şi de la noi, ca şi de la aceştia, se va
cere unul şi acelaşi lucru – nevoinţă. Desigur,
nevoinţa noastră nu este atât de plină de roade ca a
acelora. Când Sfântul Serafim s-a nevoit în pădurile
Sarovului, el a ajuns la o mare desăvârşire, la
înăltimea sfinţeniei. Dar când în aceleaşi păduri
erau închişi în lagăre preoţi şi episcopi, aceştia nu
au mai fost împodobiţi cu o astfel de desăvârşire, cu
darul vederii înainte, cu minuni, însă ostenelile lor
nu au fost nicicum mai prejos. Aici este vorba de o
altă nevoinţă, altele fiind roadele acestei nevoinţe.
Iar Domnul va schimba nevoinţa lor în sfinţenie.
Cunoaşteţi că poporul spune: „Tu îţi faci
munca, iar dacă nu poţi ceva, îngerul te va ajuta,
dacă, într-adevăr, te sileşti cu toate puterile tale”.
Când omul se nevoieşte, trăieşte în multe osteneli,
atunci constrângerile lui coboară, se lasă „ştacheta”
mai jos. Domnul cu harul Său împlineşte,
independent de om, tot ceea ce îi este lui de
trebuinţă. Tot ceea ce preotul nu poate să dea va
adăuga Dumnezeu, dacă omul se sileşte cu
adevărat, dacă trăieşte întru nevoinţă.
Foarte adesea se întâmplă însă ca fiii du-
hovniceşti să înceapă să fie dezamăgiţi; ei nu mai
pot şi nu mai doresc să vieţuiască în nevoinţă. Nu
mai caută viaţa duhovnicească, ostenelile
duhovniceşti, ci doar confortul, doar osebite relaţii,
pe picior de egalitate. Încetează să mai caute
smerenia, ascultarea şi încep să ceară de la
duhovnicul lor să-i înţeleagă, să le acorde timp, să-i
asculte, să vorbească cu ei la nesfârşit, să se
raporteze într-un mod particular la ei; încep să se
poarte cu necuviinţă, să li se adreseze cu
îndrăzneală duhovnicilor lor. În zilele noastre,
aceasta se întâmplă foarte, foarte adesea.
Iată, în acest caz preotul trebuie să anticipeze
şi să admită cu toată răspunderea că nu a reuşit
nimic important, că nu a obţinut prin ei nimic şi să
le spună cu îndrăzneală acestor fii duhovniceşti,
incredinţati lui:
- Nu este cazul să ne înşelăm unii pe alţtii.
Dacă nu doreşti una ca aceasta, mergi oriunde
altundeva. Asta este situţia. De ce să ne jucăm de-a
ascultarea, de-a raporturile foarte osebite? Pentru
ce una ca aceasta? Este mult mai bine, mult mai
cinstit aşa.
De obicei, preotul ajunge în cele din urmă
aici. El începe să îndepărteze aceste relaţii
neroditoare, care lasă doar amărăciune în suflet.
Tocmai de aceea vedem adesea astăzi mulţi preoţi
buni, în vârstă, care aproape că nu mai au fii
duhovniceşti. Odinioară aveau o întreagă parohie,
iar acum, la anii bătrâneţii, aproape nu a mai rămas
nimic. Poate să aibă doar doi-trei, poate cinci. De
ce? Pentru că un astfel de duhovnic nu mai are
puteri ca să mărturisească la nesfârşit şi să poarte
discuţii. El nu mai prezintă de mult interes pentru
fiii lui duhovniceşti. Iar oamenii care într-adevăr
caută să-l asculte, care-i sunt credincioşi, sunt foarte
puţini. Poate comunitatea aceasta numara înainte
500 de oameni, iar acum au rămas doar cinci.
Restul s-au răspândit care încotro.
Oamenii care caută într-adevăr nevoinţa vieţii
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 52
duhovniceşti sunt foarte puţini. Mulţi caută
doar viaţa sufletească, confortul sufletesc, legăturile
sufleteşti, viaţa pământească, nu pe cea cerească; nu
doresc să se elibereze de patimi, nu doresc să se
lepede de voia lor, nu doresc să jertfească nimic de
la ei.
Oamenii care caută să se lepede de voia lor, să
devină ascultători, care caută voia lui Dumnezeu
sunt foarte puţini. Tocmai de aceea preotul nu
trebuie să îngăduie să fie dus în rătăcire. Iată,
munca este în toi, totul viază, totul creşte, se
construiesc biserici, totul parcă înfloreşte şi se
leagă; el primeşte grade bisericeşti, este înălţat în
treaptă. Totul pare minunat, extraordinar. Poate să
creadă că totul este, într-adevăr, minunat. Însă orice
păstor este dator să ia aminte că minunat este doar
atunci când el se apropie de Dumnezeu, şi turma
lui, de asemenea, merge către Dumnezeu, către
viaţa duhovnicească, către viaţa harică. Doar atunci
este minunat, când din ce în ce mai bine se slujeşte
Sfânta Liturghie, când în conştiinţa şi în suflet
straăuceşte lumina harică, când au tot mai puţină
importanţă bunurile materiale, asemenea şi
realizările pământeşti şi decoraţiile. Acestea el le
socoteşte ca nimic, dacă se atinge de viaţa harică,
de vieţuirea cea după Dumnezeu. Dacă începe să
trăiască în acest chip, atunci în jurul lui, treptat, se
vor aduna fii duhovniceşti cu aceleaşi convingeri ca
ale sale. Dar dacă pe capul lui se adună atâtea griji
lumeşti, atunci şi fiii săi vor fi la fel – pământeşti,
nu duhovniceşti.
Mai mult decât orice, preotul trebuie să se
teamă de substitute. Căci surogatele, înlocuirea
celor sfinte, poartă în sine duhul lui antihrist, nu
duhul lui Hristos.
El trebuie să ia aminte: se află pe calea cea
dreaptă, nu a uitat oare unicul scop al credinţei?
Merge el oare la Hristos şi este gata să jertfească
totul ca să rămână cu Hristos? Şi trebuie să admită
cu îndrăzneală câ în foarte mică măsură se întâmplă
aceasta, şi puţini dintre aceia care îl urmează au
reuşit; puţini sunt adevăraţii lui fii duhovniceşti. Iar
când se ocupă de o activitate atât de complexă – şi
de binefaceri, şi de propovăduire, şi de organizare,
şi de zidire, şi, pur şi simplu, de o mulţime de alte
treburi, şi de slujbe – preotul trebuie să ia aminte la
unica trebuinţă, cea mai de căpătâi, care nicicând nu
poate să fie jertfită, îngrădită. Aceasta este viaţa
autentică întru Dumnezeu, viaţa harică. În absenţa
vieţii harice, totul rămâne fără nici o valoare, fără
nici un sens, obţinându-se un rezultat contrar celui
aşteptat“.
(din: Protoiereu Vladimir Vorobiev,
Duhovnicul şi Ucenicul, Editura Sophia şi Cartea
ortodoxă, 2009)
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 53
P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I
Page 54
pppppppPPP
Top Related