7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 1/154
ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI
INSTITUTUL DE FILOLOGIE
Cu titlu de manuscris
C.Z.U. 811.135.1’36(043.2)
Botnaru Olesea
VERBELE PERFORMATIVE ÎN LIMBA ROMÂNĂ
Teză de doctor in filologie
Specialitatea 10.02.01 – Limba română
Conducător ştiinţific:
Elena Constantinovici,
doctor habilitat în filologie
Autor: Botnaru Olesea
Chişinău, 2007
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 2/154
2
Cuprins
INTRODUCERE 3
Capitolul I. ACTELE DE VORBIRE – MANIFESTĂRI CONCRETE
ALE LIMBAJULUI UMAN
§1. Pragmatica lingvistică versus actele de vorbire 9
§2. Structura şi clasificarea actelor de vorbire 21
§3. Actele de vorbire indirecte 51
Capitolul II. VERBELE PERFORMATIVE: CLASIFICARE ŞI
SPECIFIC
§1. Tr ăsăturile generale ale verbelor performative în limba română 57
§2. Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative asertive 62
§3. Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative declarative 81
§4. Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative expresive 97
§5. Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative comisive 105
§6. Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative directive 113
Capitolul III. CATEGORIILE GRAMATICALE ŞI CARACTERUL
PERFORMATIV AL VERBELOR §1. Timpurile verbale – repere pragmatice ale comunicării 124
§2. Structura actanţială a verbelor performative 130
CONCLUZII 136
SURSE BIBLIOGRAFICE 147
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 3/154
3
Introducere
Interesul faţă de lingvistica pragmatică, precum şi faţă de actele de vorbire,
manifestat în ultimii ani, este determinat de dezvoltarea mass-media, necesitatea
formării şi influenţării opiniei societăţii, varietatea mijloacelor verbale de posedare a
culturii în procesul de socializare a indivizilor umani. Din multitudinea formelor de
comunicare, cea verbală „are importanţa cea mai mare şi este cea mai mult folosită –
celelalte forme devenind numai auxiliare indispensabile” [Slama-Cazacu T., 1999, p.
119]. Utilitatea descriptivă a unei limbi este necesar ă atît timp cît foloseşte unui
proces eficient şi rezultativ, determinat de trei aspecte: cognitiv [Slama-Cazacu T.,1968, p. 10], afectiv [Slama-Cazacu T., 1980, p. 18] şi cel al „interpret ării
contextuale, comunicarea nefiind un proces mecanic de transmitere a informaţiei”
[Slama-Cazacu T., 1999, p. 103], fapt ce confirmă funcţia pragmatică a acesteia. În
cadrul studierii aprofundate a unei limbi se simte „îndepărtarea de la principiul
sistemic şi structural de studiere a limbii şi apropierea faţă de studiul limbii în
ac ţ iune” [Aznaurova Ă.S., p. 7], acest postulat apar ţinînd a fortiori pragmaticiilingvistice. Or, pragmatica lingvistică îşi propune să studieze faptele de limbă prin
prisma activităţii lingvistice umane: „utilizarea comunicativă a limbii în general,
influenţa comunicativă a limbii asupra auditoriului (cu scop sau f ăr ă), modalităţile şi
condiţiile de realizare a acestor scopuri, cercetarea elementelor implicite limbii
(semne ascunse, intertext, subtext, contextualitatea limbii ca fenomen)” [Kuzneţov
A.M., p. 5] etc.
Lingvistica pragmatică se identifică cu procesul în care „agen ţ ii folosesc...
semne pe care le pun în legătur ă cu obiectele în conformitate cu o anumită inten ţ ie,
anume aceea de a influen ţ a determinat partenerul” [Vasiliu E., 1992, p. 91]
comunicării, „intenţionalitatea” fiind „condiţia sine qua non pentru reuşită” [Hanganu
A., p. 23]. Aceste intenţii îşi au sorgintea în „structura internă” a emiţătorului,
constituită din:
* „cunoştinţe, opinii;
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 4/154
4
* necesităţi, dorinţe, preferinţe;
* relaţii, predispoziţii;
* sentimente, emoţii” [Dijk T. A. van, p. 25]. Toate acestea
formează „ sistemul lingvistic individual ” prin care atît emiţătorul, cît şi receptorul
„operează o selecţie în sistemul limbii” în funcţie de „atitudinea de limbaj”, de
„intenţia de semnificare” [Slama-Cazacu T., 1999, p. 103] şi comunicare.
Astfel scopul lingvisticii pragmatice este de a stabili un şir de relaţii:
între conţinutul, formele, modurile de exprimare şi gramatică, pe de o
parte;
între diversitatea tipurilor de interacţiune umană şi alte ştiinţe
socioumane, pe de altă parte.
Altfel spus, „semantica şi gramatica ne arată cum este un sistem semiotic,
pragmatica are scopul de a ne ar ăta ce se face cu un sistem semiotic sau de a descrie
relaţia semn – agent in actu” [Vasiliu E., p. 92], limba, în esenţă, fiind acel sistem
semiotic ale cărei „probleme lingvistice sînt înainte de toate semiologice” [Saussure
F. de, p. 42]. Actualitatea lucr ării este motivată de necesităţile pragmatice imperioase ale
lumii moderne de a comunica cît mai eficient şi cît mai rezultativ în unităţi reduse de
timp. Această realitate a generat actele de vorbire, pe de o parte, şi verbele
performative, care permit materializarea verbală a actelor de vorbire, pe de altă parte.
Performative sînt verbele a căror folosire la modul indicativ, timpul prezent, diateza
activă, numărul singular, persoana I-a implică nu numai desemnarea unui act, ci şi
realizarea concretă a acestuia. Posibilităţile noastre de comunicare, privite prin
prisma teoriei actelor de vorbire, implicit a verbelor performative, sînt, în realitate,
limitate:
o putem spune celorlalţi cum sînt lucrurile (actele asertive);
o putem încerca să-i determinăm pe alţii să facă anumite lucruri (actele
directive);
o ne putem angaja noi înşine să facem anumite lucruri (actele comisive);
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 5/154
5
o ne putem exprima propriile sentimente şi atitudini (actele expresive);
o şi putem schimba realitatea prin anumite enunţuri (actele declarative).
Cunoaşterea acestor posibilităţi de comunicare implică, în primul rînd,
cunoaşterea verbelor performative, care constituie obiectul de studiu al prezentei
lucr ări.
Ipoteza de lucru. Consider ăm că în limba română există un număr de verbe
care, în condiţiile necesare şi în context specific, se realizează ca performative. Este
necesar ă depistarea şi analiza lor sub toate aspectele.
Scopul şi sarcinile lucr ării constau în a elabora în limba română un studiu
multidimensional şi multiaspectual al verbelor performative. Pentru realizarea acestuideziderat ne-am propus următoarele sarcini:
o să identificăm verbele performative în limba română;
o să relevăm specificul funcţionării şi utilizării verbelor performative;
o să studiem valenţele de dreapta şi de stînga ale performativelor;
o să efectuăm analiza semantico-pragmatică a performativelor;
o
să delimităm condiţiile de succes şi contextul favorabil de realizare etc. Metodele de cercetare utilizate în procesul studierii faptelor sînt: metoda
descriptivă, metoda analizei distributive, metoda statistică, metoda experimentului
analitic, metode de interpretare pragmatică etc. Paralel cu metodele enumerate
anterior, au fost utilizate în acelaşi scop tehnici de organizare informaţională şi
grafică a datelor.
Noutatea lucr ării constă într-o interpretare inovatoare sau o nouă abordare a
sistemului verbal al limbii române prin identificarea, selectarea şi analiza semantico-
pragmatică a verbelor performative, care în limba română nu au beneficiat de o
descriere unitar ă şi nici nu au fost incluse încă într-o singur ă lucrare, pe de o parte, şi
caracterizarea contextului şi a condiţiilor necesare pentru ca aceste verbe să preia
valoarea de performativitate, pe de alta. Elaborarea unei strategii de cercetare va
permite realizarea unor cercetări similare şi pentru alte sisteme diferite de cele
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 6/154
6
verbale, de exemplu cel interjecţional, care, în raport cu actele de vorbire indirecte,
asimilează valori performative.
Gradul de cercetare. Domeniul verbelor performative din limba română este
puţin cercetat la etapa actuală, fiind reprezentat de cîteva lucr ări semnate de L.
Ionescu-Ruxăndoiu, A. Cornilescu şi D. Chiţoran şi articole semnate de S.
Golopenţia-Eretescu, R. Mihăilă, M. Zdrenghea, I. Vîntu.
Valoarea teoretică şi practică a lucr ării constă în faptul că modelul de analiză
semantico-pragmatică a verbelor performative poate fi aplicat par ţial pe orice alt tip
de verbe, deoarece actele de vorbire nu sînt constituite numai din verbe performative:
pînă a asigura pe cineva de ceva este necesar a se verifica veridicitatea stării delucruri respective prin apelarea la cunoştinţele dobîndite, prin intuiţie, prin
experienţă, prin sentimentele personale, acest proces implicînd un şir de alte acţiuni
verbalizate. Astfel, unele verbe nu sînt performative, deoarece nu respectă toate
condiţiile şi regulile de reuşită ale acestora, însă ele pot avea nuanţe sau valori
pragmatice prin respectarea selectivă a condiţiilor şi regulilor de reuşită, spre
exemplu: condiţia de sinceritate, care poate fi respectată uşor, condiţia conţinutului propoziţional (verbul fiind binevenit în context spre un efect mai mare) etc.
Aprobarea lucr ării. Tezele esenţiale ale lucr ării au fost expuse şi aprobate la
conferinţele ştiinţifice naţionale: „Probleme ale ştiinţelor socio-umane şi modernizării
învăţămîntului” (17-18.03.2004), „Orientarea comunicativă în învăţarea limbii
române de către alolingvi” (20.05.2004), „Universitatea Pedagogică de Stat „Ion
Creangă” din Chişinău la 65 de ani” (ediţie jubiliar ă) (20-21.09.2005) şi
internaţională „Textul – probleme filologice şi metodologice” (22-23.04.2005) etc.
Tezele rezultate în urma procesului de investigaţie şi cercetare au fost
publicate în Revista de Lingvistică şi Ş tiin ţă Literar ă, în Buletinul Institutului de
Lingvistică, în volumele 9, 10, 12 ale Revistei de Ş tiin ţă Literar ă „Metaliteratura”, în
culegerile „Textul – probleme filologice şi metodologice”, „Universitatea Pedagogică
de Stat „Ion Creang ă” din Chi şinău la 65 de ani” etc.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 7/154
7
Structura lucr ării . Structurată în 3 capitole, lucrarea se axează pe viziunea
pragmatică asupra obiectului de studiu.
În capitolul I, „ Actele de vorbire – manifest ări concrete ale limbajului uman”,
se iau în discuţie tezele teoretice ale temei de cercetare, precum şi structura şi
clasificarea actelor de vorbire, motivate de faptul că identificarea verbelor
performative necesită o bună cunoaştere a tipurilor, a esenţei, a funcţionalităţii, a
condiţiilor de realizare, a condiţiilor de reuşită etc. ale actelor de vorbire, care sînt
variate. Sub acest aspect, verbele performative ţin doar de un singur tip: actele
ilocu ţ ionare. Fundamentarea teoretică a lucr ării a fost constituită în baza studiilor
semnate de: J.L. Austin, A. Berrendonner, E. Constantinovici, S. Golopenţia-Eretescu, J. Habermas, J. Hussmann, H. Genzmann, L. Ionescu-Ruxăndoiu, D. Irimia,
A. Reboul, J. Moeschler, Fr. Recanati, J. Searle, D. Vanderveken, M. Zdrenghea, L.
Wittgenstein, T. A. van Dijk ş. a.
Capitolul al II-lea al tezei, „Verbele performative: clasificare şi specific”,
prezintă analiza semantico-pragmatică a cinci clase de verbe performative identificate
în limba română: asertive, declarative, directive, comisive, expresive şi a condiţiilorde realizare, a condiţiilor de reuşită şi a contextului specific. La baza analizei verbelor
performative stau următoarele criterii – condiţii de realizare:
1. for ţă ilocu ţ ionar ă ,
2. condi ţ ii preparatorii,
3. punct ilocu ţ ionar,
4. modalitate de realizare,
5. con ţ inut propozi ţ ional,
6. condi ţ ii de sinceritate, toate aceste criterii fiind explicate şi
analizate detaliat în capitolul I.
Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative este realizată în baza
unui experiment analitic şi prezentată în forma unui clustering semantic, deoarece
fiecare verb performativ este succesorul imediat al altui verb, datorită faptului că
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 8/154
8
for ţa pe care o numeşte poate fi obţinută din for ţa numită de alt verb, adăugînd
componente noi şi implicînd un grad mai mare.
În capitolul al III-lea ne-am referit la categoriile gramaticale ale verbelor
performative, care, conform definiţiei, prin prezenţa lor atribuie valoare performativă
verbelor şi invers, nerespectarea acestora neagă valoarea lor performativă.
Cuvinte-cheie: sintactic, semantic, sigmatic, pragmatică , pragmatax, static,
dinamic, praxiologic, deontologic, actul fonetic, componenta fatică , componenta
retică , fone, feme, reme, locu ţ ionar, perlocu ţ ionar, ilocu ţ ionar, propozi ţ ional,
performativ, constatativ, verdictiv, exercitiv, comisiv, expozitiv, behabitiv, indici
propozi ţ ionali, indici ilocu ţ ionari, for ţă ilocu ţ ionar ă , for ţă primitivă , asertiv,comisiv, directiv, declarativ, expresiv etc.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 9/154
9
Capitolul I. Actele de vorbire – manifestări concrete ale limbajului uman
§1. Pragmatica lingvistică versus actele de vorbire
Deseori confundată cu pragmatismul, pragmatica şi-a conturat o altă sfer ă de
preocupări diferită de cea a pragmatismului. Pragmatismul este un curent filosofic a
cărui teorie a raţionalităţii este legată de interesele fundamentale umane [William J.,
Memoianu V., Codoban A.]. Pragmatica, spre deosebire de pragmatism, cuprinde un
număr mai restrîns de probleme. Ea cercetează raţionalitatea în măsura în care aceasta
implică discursul, limbajul într-un anumit context.Termenul pragmatică provine de la lat. pragmaticus, gr. pragmatikos, ceea ce
înseamnă ac ţ iune, prin urmare, aria de interes a pragmaticii cuprinde relaţiile dintre
ra ţ ionalitate şi limbaj în ac ţ iune. Aceste relaţii, la rîndul lor, pun / ridică un şir de
întrebări / probleme la care pragmatica îşi propune să r ăspundă / să găsească soluţii:
Condiţiile de succes şi condiţiile de adevăr ale discursului.
Condiţiile de succes favorizează receptarea/comprehensiunea mesajului decătre receptor, în timp ce condiţiile de adevăr susţin obiectivitatea mesajului emis.
Aceste condiţii se află în relaţie de interdependenţă situaţională şi funcţională.
Raportul dintre modalităţile enunţului (atitudinile propoziţionale sau
atitudinile verbalizate, posibilul şi necesarul) şi modalităţile de enunţare (for ţa
ilocuţionar ă).
Echilibrul acestui raport poate devia dintr-o extremă în alta în funcţie de mai
mulţi factori. În primul rînd, procesul de materializare verbală a unei atitudini
interioare este destul de complex. Limba, de cele mai multe ori, ofer ă nu numai o
singur ă posibilitate de exprimare, lăsînd la discreţia vorbitorului să facă alegerea
optimă. R ămîne doar să sper ăm că vorbitorul cunoaşte toate aceste posibilităţi, în caz
contrar, există riscul ca intenţia să nu fie acoperită verbal, sau să nu corespundă
integral celor afirmate şi, în consecinţă, celor receptate. În al doilea rînd, chiar dacă
expresia verbală acoper ă intenţia emiţătorului, modalitatea de enunţare poate
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 10/154
10
influenţa sau schimba, în anumite condiţii, atît sensul expresiei, cît şi intenţia propriu-
zisă.
Raportul dintre actele de vorbire şi condiţiile în care acestea se consumă
(acesta fiind unul direct propor ţional: cu cît condiţiile în care se consumă actele de
vorbire sînt mai propice, cu atît mai mult favorizează realizarea lor) etc.
Toate aceste probleme ar putea fi integrate într-un termen mai general
„analiza conversaţională” a limbajului în acţiune care „tratează adaptarea expresiilor
simbolice la contextele referenţiale, situaţionale, acţionale şi interpersonale”
[Enciclopaedia Universalis, p. 6].
De fapt, pragmatica este o disciplină care, în raport cu lingvistica, se bazează pe conceptul: sînt pragmatice tr ăsăturile, caracteristicile care dau unui fragment
lingvistic o funcţie, un rol într-un act sau într-un joc de comunicare.
Din punct de vedere istoric şi structural, pragmatica este marcată de ştiinţele
limbajului care din sec. al XIX-lea încep să studieze sistemele semiotice ca fenomene
de comunicare, printre care şi limba, care „redusă la principiul său esenţial, este o
nomenclatur ă, o listă de termeni ce corespund cu tot atîtea lucruri”, este constituită din semne lingvistice care unesc „concepte şi imagini acustice” [Saussure F. de, p.
85], prin urmare, tot este un sistem semiotic. În consecinţă pragmatica este văzută
întotdeauna în relaţie cu alte ştiinţe precum: lingvistica [Lagutin V., Meţler A.,
Buyssens E., Bogdanov V., ], semiotica şi semiologia [Marga A., Miloserdova E.,
Bouton Ch., Whorf B.L.], sintaxa, semantica, stilistica [Luzina L., Stivenson I.,
Demiankov V., Gurevici В., Plett H.F., Pânzaru G., Ştef ănescu D., Greimas A.J. etc.],
logica [Sălăvăstru C.] etc.
În literatura de specialitate [Deely J., Avetean Ă., Vetrov А., Solomon M.,
Rovenţa-Frumuşani D., Panov Е. etc.], pragmatica este o parte a semioticii, adică a
teoriei semnelor. Altfel spus, pragmatica lingvistică prin contiguitate este o parte a
semiologiei, adică a teoriei semnelor lingvistice. Ea reprezintă ultima treaptă de
realizare a semnului lingvistic, prima treaptă referindu-se la
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 11/154
11
structur ă/formă/semnificaţie. În această ordine de idei, G. Klaus caracterizează
semnul lingvistic prin următoarele calităţi distincte:
1. „este în relaţie cu alte semne lingvistice;
2. reprezintă ceva;
3. semnifică ceva;
4. este creat şi folosit de către oameni” [Klaus G., p. 13], cea din urmă
f ăcînd trimitere directă la pragmatica lingvistică. Cu alte cuvinte, aceste patru
particularităţi ţin de cele patru aspecte ale semnului lingvistic, care nu doar clasează
pragmatica în cadrul semiologiei, dar arată şi relaţiile strînse ale acesteia cu sintaxa şi
semantica prin:1. „ Aspectul sintactic” – semnele lingvistice sînt în legătur ă directă unele
cu altele. Aceasta denotă faptul că funcţionarea unui semn şi rezultatul acesteia
depinde de celelalte „semne contextuale”.
2. „ Aspectul semantic” poate fi caracterizat pornind de la modelul diadic al
lui F. de Saussure, „semnul lingvistic este o entitate psihică cu două feţe: semnificat ,
semnificant ” [Saussure F. de, p. 86]. În acest cadru schimbările ţin mai mult desemnificatul semnului lingvistic, semnificantul avînd o relaţie directă cu semnificatul
cerut de context.
Cuvintele apar în formă semantică pur ă numai în dicţionar, în actul
comunicativ ele preiau doar o parte din ea, iar utilizarea concretă este întotdeauna
influenţată de sensurile cuvintelor alăturate, or „înţelesul cuvintelor este definit de
regulile de uzitare, funcţionare a acestora, dar nu de simţurile, sentimentele ataşate
cuvintelor” [Ambrose A., p. 26].
3. „ Aspectul sigmatic” [Klaus G., p. 15] – semnul lingvistic nu numai
semnifică ceva, dar şi numeşte ceva. Aici este vorba de funcţia reprezentativă a
semnului lingvistic, care apare în limbă doar datorită necesităţii omului de a numi un
lucru, o realitate. Astfel, semnul lingvistic nu este o etapă finală de cunoaştere a
realităţii, ci o etapă intermediar ă.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 12/154
12
4. „ Aspectul pragmatic” [Ibidem] – este cel din urmă şi cel mai complex
aspect, deoarece, presupunînd utilitatea limbii şi limba în acţiune, le include în sine
pe celelalte: sintactic, semantic, sigmatic de unde şi relaţia pragmatică – sintaxă –
semantică. D. Rovenţa-Frumuşani le identifică cu nişte niveluri de realizare a
„mecanismelor” de comunicare. Prin urmare, analiza unui proces sau act de
comunicare, se are în vedere aspectul verbal, este şi trebuie realizată „la nivelul
sintactic al sintagmaticii discursive, la nivelul semantic al raportului faţă de
referentul intra- şi interdiscursiv şi la nivelul pragmatic al condiţiilor de succes al
interacţiunii discursive” [Rovenţa-Frumuşani D., 1995, p. 158]. Diferenţierea acestor
aspecte sau niveluri nu este percepută/realizată de orice vorbitor, ele ţinînd mai multde „nivelul obiectului cunoaşterii” şi nu de „funcţionarea reală a limbajului”, fapt
care determină cercetătoarea să propună „un component unic – pragmatax ” [Ibidem]
dominat de conceptele de acţiune şi mobilitate interrelaţională a elementelor acestuia.
Atenţionăm că radicalul termenului propus, care acoper ă cele trei niveluri (semantic,
sintactic şi pragmatic), denotă importanţa pragmaticii, considerînd-o un domeniu
integrator al semanticii şi al sintaxei.Tot în relaţie cu semiotica, pragmatica este văzută de S. Golopenţia-Eretescu.
Cercetătoarea situează în centrul unui studiu pragmatic „relaţia dintre individ şi
semne”, numind – o „relaţie pragmatică fundamentală” [Golopenţia-Eretescu S.,
1978, p. 3], prin care individul poate să-şi exprime sau „să-şi manifeste libertatea sa
expresivă” [Coşeriu E., p. 250] şi, de ce nu, persuasivă. Această relaţie, care este „un
act individual de voinţă şi inteligenţă” [Saussure F. de, p. 40], se mai caracterizează
printr-o permanenţă continuă în care este dificil să delimitezi semnele lingvistice de
gîndurile personale şi invers, „limba fiind folosită de fiecare individ în fiecare
moment” [Idem, p. 92]. Menţionînd importanţa relaţiei pragmatice dintre indivizi şi
semne, S. Golopenţia-Eretescu continuă prin a distinge diferite tipuri de pragmatică,
care se suprapun:
„ Pragmatica statică” – vizează relaţiile dintre indivizi şi semne;
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 13/154
13
„ Pragmatica dinamică” – vizează schimbările din relaţiile indivizilor şi ale
semnelor;
„ Pragmatica praxiologică” – vizează acţiunile prin care un „superindivid”
modifică relaţiile dintre indivizi şi semne;
„ Pragmatica deontologică” – vizează normele care trebuie să fie respectate
pentru a manipula relaţia dintre indivizi şi semne.
Consider ăm aceste tipuri – laturi ale pragmaticii care acţionează simultan în
momentul în care contextul permite realizarea lor din punct de vedere funcţional.
În afar ă de semiologie (semiotică), pragmatica mai este văzută în relaţie cu
semantica. Este vorba de rela ţ ia de complementaritate dintre aceste două domenii. L.Ionescu-Ruxăndoiu consider ă că „pragmatica este domeniul complementar
semanticii”, însă f ăr ă a nega relaţia dintre pragmatică şi semiotică, considerînd că
„pragmatica se situează conceptual şi metodologic în aria integratoare a semioticii”
[Ionescu – Ruxăndoiu L., p. 10].
Aceeaşi relaţie de complementaritate dintre aceste două domenii este
promovată şi de Fr. Recanati: „semantica şi pragmatica sînt două discipline distincteşi complementare” [Recanati Fr., p. 28]. Plus la aceasta, semantica favorizează
„interrelaţiile gramaticii cu pragmatica, gramatica şi pragmatica fiind nişte domenii
distincte” [Cornilescu A., Chiţoran D., p. 11]. Acest lucru este vizibil în
funcţionalitatea frazelor. Orice frază într-un anumit context de enunţare reprezintă o
stare de lucruri, „dar pe lîngă sensul descriptiv, care serveşte drept funcţie
reprezentativă permiţînd enunţurilor de a se raporta la realitate, există sensul
pragmatic, graţie căruia putem depista valoarea discursivă a enunţurilor” [Idem, p.
27], ambele sensuri fiind receptate prin prisma sistemului gramatical al limbii de
comunicare. Sensul unui text nu este numai ceea ce semnifică cuvintele, adică -
sensul descriptiv, ci şi „ceea ce exprimă dincolo de desemnare şi semnificat” [Coşeriu
E., p. 246] - sensul pragmatic, deseori întrebîndu-ne ce a intenţionat să ne spună
conlocutorul. „Căutăm, prin urmare, ceva dincolo de semnificat şi de desemnare..., ne
întrebăm, tocmai, care este „sensul” (intenţia, finalitatea, implicaţiile etc.) a ceea ce
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 14/154
14
sub aspect lingvistic, adică în acord cu regulile limbii şi cu normele vorbirii în
general, am înţeles deja” [Ibidem]. E. Coşeriu nu separ ă sau clasifică tipuri de
sensuri, ci vorbeşte despre un singur sens – un sens integru al textului, care se
caracterizează prin dublusemioticitate: „planul sensului este dublu semiotic, deoarece
în acest plan un semnificant şi un semnificat de limbă constituie o primă serie de
relaţii, urmată de altă serie, în care semnificatul de limbă devine la rîndul său
„semnificant” pentru conţinutul textului sau sens” [Coşeriu E., p. 247]. Prima serie de
relaţii reprezintă sensul semantic al mesajului, iar a doua serie de relaţii – sensul
pragmatic constituit din intenţii, finalităţi, implicaţii etc. Nu este exclus faptul ca
aceste serii de relaţii duble să se suprapună sau să coincidă, atunci cînd emiţătorul îşiexteriorizează sau îşi exprimă direct intenţiile, sensul pragmatic fiind redat cu
exactitate de cel semantic.
L. Wittgenstein însă propune separarea teoriei sensurilor lingvistice
(semantica) de teoria uzit ării limbii (pragmatica), deoarece acestea operează diferit,
astfel încît „putem distinge propoziţii, f ăcînd abstracţie de uzul lor, şi acte realizate de
vorbitori folosind aceste propoziţii. Putem distinge ce semnifică propoziţiile din cevor să transmită vorbitorii folosindu-se de ele” [Wittgenstein L., p.37]. Fenomenele
pragmatice includ informaţia generată de actele de vorbire, care nu trebuie
confundată cu informaţia semantică, păstrată de itemii lingvistici. „Distincţia trebuie
păstrată în minte atunci cînd examinăm natura actului de vorbire, intenţiile implicate
în comunicare, modul de a spune şi semnificaţia acestuia, care poate să se
deosebească de ceea ce semnifică cuvintele folosite” [Idem, p. 39]. Receptarea
mesajului nu ţine numai de sensul cuvintelor constitutive, ci şi de „scopul
conversaţional sau intenţia comunicativă” [Cornilescu A., Chiţoran D., p. 55]. Acest
lucru face aproape imposibilă propunerea lui Wittgenstein, reprezentarea semantică
fiind o treaptă din întreg procesul de comunicare. Pentru a demonstra faptul A.
Cornilescu, D. Chiţoran ne prezintă structura actului comunicativ sau a unui proces
de comunicare în care este imposibilă nu numai separarea teoriei sensurilor, dar şi
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 15/154
15
separarea sintaxei, morfologiei şi foneticii, mai ales cînd e vorba de interpretarea şi
receptarea actului comunicativ.
interpersonal
1 6
ideatic
2 (reprezentarea semantică ) 5
textual
3 4
(reprezentarea sintactică , morfologică şi fonetică )Figura 1. Procesul de comunicare ( A. Cornilescu, D. Chiţoran )
O viziune mai largă asupra relaţiilor stabilite între pragmatică şi alte domenii
este prezentată de G. Yule. Pe lîngă relaţia de complementaritate dintre pragmatică şi
semantică, cercetătorul vorbeşte despre relaţia dintre pragmatică şi sintaxă. În opinia
sa pragmatica este „studiul relaţiilor dintre formele lingvistice (referinţa – semantica;
îmbinarea acestora - sintaxa) şi utilizatorii acestor forme” [Yule G., p. 4]. Spre
deosebire de semantică şi sintaxă, în concepţia cercetătorului, doar pragmatica
„permite umanul în analize” ceea ce pe de o parte creează un avantaj: ”posibilitatea
de a vorbi despre gîndurile oamenilor, despre intenţiile şi scopurile lor, precum şi
despre unele acţiuni ale acestora (spre exemplu, rugămintea, cererea etc.)”, iar pe de
altă parte - un dezavantaj: „toate aceste concepte foarte umane sînt extrem de dificil
de analizat într-un mod consecvent şi obiectiv” [Ibidem]. Ceea ce ne salvează sau
ceea ce rezistă acestui dezavantaj este existenţa unei „regularity” / regularit ăţ i
[Ibidem] în procesul de utilizare a unei limbi. Spre exemplu, această notă de
regularitate o observăm în prezenţa imediată de după formulele de salut a formulei
politicoase Ce mai faci? care nu este deloc obligatorie. R ăspunsul imediat, automat
Fac (sau nu fac) bine este la fel un element al regularităţii discursului, căci trecerea
imediată la problema propriu-zisă ar putea duce la un feed back negativ. Acesta este
un exemplu clasic în urma căruia se perindă un şir de alte utilizări lingvistice care se
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 16/154
16
derulează după un anumit scenariu conform conceptului de regularitate: prezentarea
unei persoane necunoscute ( Face ţ i cuno ştin ţă..., Am onoarea să vi-l/v-o prezint pe...,
Este ... etc.), discuţiile la telefon ( Alo! + salutarea), verificarea biletelor de călătorie
(Salutarea + Prezenta ţ i, vă rog, biletele..., Biletele la control...) etc.
Tangenţele pragmaticii cu logica sînt prezentate în ipoteza că „filosofia limbii
trebuie bazată pe o filosofie a minţii şi, în special, că anumite tr ăsături ale actelor de
vorbire sînt bazate pe intenţionalitatea minţii” [Zdrenghea M., p. 153].
Deci, extrinsec, pragmatica este o parte a semioticii, care prin esenţă se
extinde asupra celorlalte aspecte ale semnului, de unde şi rezultă relaţia pragmaticii
cu semantica şi sintaxa; intrinsec, pragmatica este o teorie a actelor de vorbire, anumeactele de vorbire şi componenta lingvistică a acestora fiind elementele care au negat
lipsa cognitivităţii în ceea ce priveşte pragmatica lingvistică.
Deşi pragmatica s-a constituit odată cu ştiinţele cognitive, există cercetători
care consider ă că „pragmatica provenită de la teoria actelor de vorbire nu pare a fi o
teorie cognitivă. Ea este mult mai apropiată behaviorismului decît ştiinţelor
cognitive” [Reboul A., Moeschler J., p. 39]. Legăturile stabilite între principiile pragmaticii şi cele ale behaviorismului sînt motivate de existenţa intenţiilor percepute
la nivelul actelor de vorbire, care nu sînt altceva decît stări mintale, stări ce nu
interesează teoreticienii ştiinţelor cognitive în nici un fel. „Principiul exprimabilităţii”
[Searle J., p.39] al lui J. Searle contravine opiniei anterioare. Acest principiu afirmă
că orice stare mintală (gîndire, credinţă, dorinţă, intenţie etc.) poate fi exprimată
explicit şi literalmente printr-un enunţ, frază etc., deci orice stare mintală poate fi
redusă la un comportament lingvistic. Interesul teoreticienilor faţă de
comportamentul lingvistic însă nu poate fi negat, precum nu poate fi negat nici
aspectul cognitiv al lingvisticii ca ştiinţă. Rezultă că atît timp cît un studiu pragmatic
se raportează la stări mintale neverbalizate îşi pierde tenta cognitivă. În lucrarea de
faţă însă aspectul cognitiv este prezent prin cercetarea unei probleme ce ţine de
limbă. T. A. van Dijk, la fel, clasează teoria limbajului în acţiune ca fiind o teorie
cognitivă. El consider ă că pragmatica trebuie să tindă să explice relaţiile dintre
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 17/154
17
diverse sisteme cognitive şi condiţiile de realizare a actelor de vorbire în situaţii
concrete, adică trebuie să explice „planificarea, producerea şi înţelegerea actelor de
vorbire.” [Dijk T.A. van, p. 12].
Pentru înţelegerea unui act de vorbire de tipul celor ilocuţionare este necesar ă
înţelegerea contextului în care acesta se consumă, contextul furnizînd informaţii de
tipul: îşi cunoaşte sau nu locutorul obligaţiile, iar interlocutorul – drepturile,
dorinţele, gîndurile, în al cărui interes se realizează actul de vorbire etc.
Contextul presupune „situaţia concretă în care sînt emise enunţurile, locul,
timpul, identitatea locutorilor etc. – tot ce este necesar de a cunoaşte pentru a înţelege
şi a evalua ceea ce s-a spus” [Armengaud Fr., p. 6-7]. Func ţionalitatea şispecificitatea contextului este prezentată prin clasificarea acestuia în:
Context „referen ţ ial ” [Enciclopaedia Universalis, p. 8] – suita de semne
capătă sens în raport cu referenţii lor: lumea obiectelor şi a stărilor de lucruri -
„denotarea participanţilor la comunicare (eu, tu), semnificaţia obiectelor şi a stărilor
de lucruri, semnificaţia şi particularităţile contextului pragmatic şi a relaţiilor dintre
participanţi” [Dijk T.A. van, p. 31]. Aspectul referenţial al pragmaticii tinde să integreze în aria lingvisticii enunţării un metalimbaj ce comportă simboluri pentru
interlocutori: timp, loc şi simbolul „a zice”. În general, modul de receptare a
contextului referenţial este unul complex şi subiectiv. Aceasta depinde, în mare parte,
de gradul de cunoaştere a realităţii, a lumii înconjur ătoare la care fac referinţă
cuvintele structurate în mesaj. „Limbajul primează cunoaşterii” [Codoban A., 2001,
p. 13] - omul învaţă o realitate uneori f ăr ă a o contacta. Astfel, fiecare din noi îşi
construieşte o lume reală proprie, deoarece fiecare are o experienţă individuală de
cunoaştere, deseori asemănătoare datorită modului de trai social comun. Teoria
construcţiei lumii ca realitate este explicată de Codoban A. astfel: omul nu poate
cunoaşte „lucrul în sine, conştiinţa noastr ă poate doar construi, prin experienţă,
obiectul” [Idem, p. 12]. Drept exemplu cercetătorul ne aduce culorile şi sunetele care
nu există cu adevărat. Culorile nu sînt altceva decît radiaţii electromagnetice cu
lungimi de undă diferite, iar sunetele percepute de urechile noastre – vibraţii cu
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 18/154
18
anumite frecvenţe, ambele existînd în lumea „reală” construită de noi, pe cît de
complexă, pe atît de subiectivă, uneori.
Deci contextul referenţial presupune relaţia dintre ceea ce zicem şi referenţii
lor din lumea „reală” construită de noi înşine.
Context „ situativ” [Enciclopaedia Universalis, p. 8] – spre deosebire de
contextul referenţial, acest context nu este decît par ţial exprimat prin secvenţe
lingvistice. Situaţiile sînt mediatizate cultural şi recunoscute social. Ele fac parte din
clasa determinanţilor sociali: celebrarea serviciului divin, o negociere de salariu, un
asalt comunicativ cotidian, o pledoarie la tribunal etc., situaţii de rutină, de formă fixă
determinînd în mare parte „fie structurile argumentative, fie proprietăţileconversaţionale ale unităţilor mari textuale.”[Ibidem]. Celebrarea serviciului divin de
Cr ăciun sau de Paşti este mediatizat şi recunoscut doar de o societate creştină, spre
deosebire de o societate budistă, spre exemplu, care va recunoaşte celebrarea
serviciilor divine proprii culturii şi religiei ei. Negocierile de salariu, pledoariile la
tribunal etc. nu sînt obligatoriu mediatizate cultural, ele sînt doar recunoscute social,
fiind în afara culturii, dar ţinînd de structura şi legile din societate. În consecinţă,secvenţele lingvistice ale structurilor argumentative şi proprietăţile conversaţionale
vor fi influenţate mai mult în situaţiile mediatizate cultural, datorită diversităţii lor, şi
mai puţin în situaţiile recunoscute social.
Context „interactiv” – reprezentat de enunţurile marcate de
performativitate, enunţuri care marchează propriul său context de realizare a acţiunii.
Această clasificare a contextului este mai mult abstractă, deoarece în realitate
analiza contextuală a actelor de vorbire se face integral, f ăr ă a specifica aspectul
contextual dominant, în schimb ea ne permite o înţelegere mai profundă a contextului
în general.
În concluzie, sintaxa studiază propoziţiile şi enunţurile, semantica studiază
sensurile cuvintelor, în ceea ce priveşte pragmatica, aceasta înglobează studiul
actelor de vorbire şi contextul în care acestea se realizează. Altfel spus, pragmatica
îşi propune:
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 19/154
19
1. „Să definească actele de vorbire care prezintă interes”, este vorba de
analiza actelor ilocuţionare;
2. „Să caracterizeze tr ăsăturile contextuale de enunţare” [Armengaud Fr.,
p. 45], care ajută la determinarea esenţei exprimate printr-o frază anume.
În lucrarea de faţă, care este un studiu lingvistico-pragmatic, ne vom referi
doar la definirea actelor de vorbire şi anume, realizarea actelor de vorbire prin
comportament lingvistic.
Prin comportament lingvistic vom înţelege totalitatea posibilit ăţ ilor de
exprimare utilizate de vorbitori, oferite de ştiin ţ ele lingvistice precum:
Sintaxa, prin:o tipurile de propozi ţ ii (afirmaţii – enunţiative, doleanţe informaţionale -
interogative, ordine, porunci – imperative);
o ordinea cuvintelor în propozi ţ ie (într-o propoziţie asertivă ordinea
cuvintelor va fi liber ă, în schimb, într-o propoziţie declarativă ordinea cuvintelor este
determinată de subiectul acţiunii şi de acţiunea propriu-zisă);
o
func ţ iile sintactice (subiect + predicat-acţiune + complement) care ţin de„funcţiile semantice şi repartizarea rolului participanţilor în situaţia pragmatică” [Dijk
T. A. van, p. 32].
Morfologia / Lexicologia / Semantica prin:
o selectarea cuvintelor şi atribuirea categoriilor gramaticale (formularea
mesajului este precedată de selectarea cuvintelor din vocabular, care, în concepţia
emiţătorului, ar reprezenta obiectiv ceea ce vrea să spună. De exemplu lexemele:
acolo, cîndva, cineva pot crea deficienţe de comunicare prin faptul că acestea nu sînt
concrete (acolo poate fi oriunde, în orice loc diferit de cel unde se află locutorul în
momentul vorbirii; cîndva presupune un timp trecut, dar nu specifică o anumită
secvenţă de timp; cineva poate fi orice fiinţă de pe pămînt, dar care anume?) şi pot fi
interpretate divers);
o „folosirea performativelor explicite” [Idem, p. 33].
Fonetica prin:
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 20/154
20
o accentul intona ţ ional, care înso ţ e şte un anume tip de propozi ţ ie
(enunţiativă, interogativă, imperativă);
o accentul logic (mai ales atunci cînd emiţătorul vrea să comenteze ceva, să
insinueze, să suspecte sau să atragă atenţia receptorului asupra unei informaţii noi);
o timbrul vocii (care poate varia în funcţie de starea emotivă a emiţătorului).
Pornind de la considerentul că pragmatica studiază nu numai structurile şi
formele lingvistice, dar şi relaţiile acestora cu emiţătorii, inclusiv totalitatea formelor
comportamentale în procesul de comunicare rezultă că activitatea nonlingvistică este
la fel de importantă într-un studiu pragmatic al comunicării. Comportamentul
lingvistic este în strînsă legătur ă şi chiar determinat de „activitatea paralingvistică”[Idem, p. 34], constituită din gesturi (V ă declar vinovat! va fi însoţit de gestul specific
cu ciocanul-recuzită), mimică (expresia feţei însoţită de Te felicit! este diferită de cea
însoţită de Te acuz!), mişcările şi poziţia corpului (a se compara mişcările şi poziţia
corpului unui preşedinte enunţînd Declar Republica Moldova un stat independent şi
suveran! şi mişcările şi poziţia corpului unei persoane enunţînd Rog să mă scuza ţ i.).
Activitatea paralingvistică, depăşind graniţele lingvisitcii, ne va interesa în măsura încare va influenţa direct sau indirect comportamentul verbal al locutorilor, aspectul
verbal al actelor de vorbire.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 21/154
21
§2. Structura şi clasificarea actelor de vorbire
Teoria clasică a actelor de vorbire îşi are sorgintea în convingerea că „unitatea
minimală a comunicării umane nu este nici fraza, nici altă expresie, ci actele de
vorbire” [Armengaud Fr., p. 77]. Actul, în uz general, reprezintă o manifestare a
activităţii umane (definiţie întîlnită în majoritatea dicţionarelor explicative). Prin
extindere, actul de vorbire, în sine, reprezintă o manifestare a activităţii comunicativ
verbale a fiinţei umane.
Teoria actelor de vorbire sau speech act a fost elaborată de J. L. Austin în
1960, în lucrarea How to do things with words. J. L. Austin porneşte de la o simplă
constatare că există un număr de fraze care nu sînt nici întrebări, nici exclamări, nici
fraze imperative; ele nu pot fi evaluate din punctul de vedere al adevărului şi nici al
falsului. Departe de a descrie realitatea, acestea o modifică mai degrabă, „ele nu spun
nimic despre realitata prezentă sau trecută, ele o schimbă sau încearcă să o schimbe”
[Austin J. L., p. 47]. Aceste enunţuri, fraze sînt un mijloc convenţional de exprimare
şi realizare a intenţiilor comunicative ale locutorilor, deci sînt considerate acte de
vorbire. Actul de vorbire exprimat printr-o propoziţie, frază într-un context este prin
definiţie un act pe care vorbitorul doreşte să-l realizeze. Însă în unele cazuri, actul de
vorbire exprimat de o anume propoziţie „nu este cu necesitate actul ilocuţionar
primar” [Zdrenghea M., p. 158], pe care vorbitorul încearcă să-l realizeze în acel
context. Aceasta se întîmplă: fie „pentru că sensul intenţionat al vorbitorului nu este
întotdeauna identic cu sensul propoziţiei” [Ibidem], adică selectarea şi aranjarea
cuvintelor în propoziţie nu corespunde sau nu redă integral intenţiile şi gîndurile
emiţătorului, este vorba de actele de vorbire indirecte, metafore, ironii etc., fie -
condiţiile de realizare a acelui act nu sînt satisf ăcute de context. Aşa cum nu este
suficient să foloseşti o propoziţie, frază pentru a exprima un anume sens, uneori nu
este suficient să foloseşti o propoziţie ce exprimă un act ilocuţionar pentru ca actul să
fie realizat. De exemplu, enunţarea propoziţiei performative de concediere a cuiva
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 22/154
22
reprezintă o realizare numai dacă emiţătorul are puterea de a concedia receptorul,
adică, contextul, în cazul dat – social, îi permite aceasta. Vis-à-vis de această
problemă, opiniile se împart. Unii cercetători consider ă că „sensul unei propoziţii – o
funcţie de acte ilocuţionare posibile şi nu ale actelor ilocuţionare concrete” [Ibidem],
alţii, f ăcînd abstracţie de excepţii, vorbesc despre propoziţiile, frazele respective ca
fiind acte ilocuţionare veridice, concrete, referindu-se în mare parte la actele de
vorbire primare. Indiferent de poziţia pe care o iau, cercetătorii recunosc unanim o
structur ă comună a actelor de vorbire.
Conform acestei teorii, actul de vorbire poate fi caracterizat sub trei aspecte:
1. Aspectul locuţionar (sau componenta locuţionar ă) – Termenul locuţionar
provine de la lat. locutio, ceea ce înseamnă vorbire, adică ceea ce enunţul, fraza
exprimă, sensul şi referinţa acestora. Actul locuţionar este considerat „un act
observaţional” a cărui specificare se face „în episoade” [Golopenţia-Eretescu S.,
1976, p. 154]. Episoadele actului locuţionar ţin, în primul rînd, de alegerea/selectarea
obiectului referenţial la care face trimitere intenţia comunicativă şi, în al doilea rînd,
de selectarea unităţilor lingvistice pentru reprezentarea/redarea optimă a intenţiilor,atitudinilor, implicaţiilor etc., la baza ambelor episoade fiind un act observaţional
intens. Componentele aspectului locuţionar sînt:
a) actul fonetic sau componenta fonetică - emiterea diverselor sunete;
b) componenta fatică - enunţarea cuvintelor conform regulilor gramaticale şi
semantice pentru a fi înţelese de interlocutor. Or, la nivel locuţionar cuvintele trec
prin „filtrul gramaticalităţii” care ajustează cuvintele la regulile gramaticale şi
semantice ale unei limbi concrete [Ionescu-Ruxăndoiu L., p. 13] şi
c) componenta retică – atribuirea sensului şi a referinţei unei secvenţe rostite.
Unităţile minimale ale componentelor aspectului locuţionar sînt denumite de
J. L. Austin fone (pentru actul fonetic), feme (pentru actul fatic), reme (pentru actul
retic). În cazul unor dificultăţi de creare a unei enunţări într-o limbă (de exemplu,
într-o limbă str ăină sau din cauza unor deficienţe de vorbire) „se poate rata
producerea actului locuţionar”, fapt ce nu-i neagă statutul de act locuţionar.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 23/154
23
„Producînd „ Aha mokofa” în engleză (sau română), acesta nu va fi considerat un act
locuţionar, totuşi este un act locuţionar” [Yule G., p. 48]. Altfel spus, neînţelegerea
componentei locuţionare nu afectează esenţa actului de vorbire. Un act locuţionar
r ămîne un act locuţionar fie că este receptat, fie nu.
2. Aspectul perlocuţionar (sau componenta perlocuţionar ă) - Termenul
perlocuţionar provine de la lat. per – prin, prin intermediul + locutio – vorbire şi
presupune ceea ce am realizat prin ceea ce am spus, or rezultatele unui act de vorbire
sînt reflectate de componenta perlocuţionar ă, care poate fi identificată prin reacţia
interlocutorului la cele spuse.
Datorită filtrului gramaticalităţii, componenta locuţionar ă este considerată obiectul de studiu al gramaticii şi, par ţial, al foneticii, constituind punctul de tangenţă
cu obiectul de studiu al pragmaticii, iar componenta perlocuţionar ă, care, în esenţă,
poate fi identificată prin comportamentul locutorului şi reacţia acestuia la mesajul
emis, se detaşează oarecum de text şi înclină spre aspectul social şi deontologic, spre
etică.
3. Aspectul ilocuţionar (sau componenta ilocuţionar ă) - Termenul
ilocuţionar provine de la lat. in - în, în timpul + locutio – vorbire şi presupune
afirmaţiile, ordinele, sfaturile, dorinţele etc. în care se implică sau se angajează
locutorul, or „for ţa ilocuţionar ă desemnează felul în care este luat un enunţ” [Ionescu
– Ruxăndoiu L., p. 13] de către locutori. Componenta ilocuţionar ă nu este o
consecinţă a componentei locuţionare. Componenta locuţionar ă şi componenta
ilocuţionar ă au loc simultan. Prima nu cere un r ăspuns, pe cînd cea de-a două îl cere:
fie în formă verbală, fie prin reacţie comportamentală. Actul ilocuţionar este
considerat „un act teoretic” a cărui specificare se face în funcţie de „agentul
responsabil, obiectul iniţial şi obiectul final” [Golopenţia-Eretescu S., 1976, p.154].
Emiţătorul este responsabil de intenţiile comunicative, de forma/structura
materializării verbale a intenţiilor şi de modalitatea de enunţare/emitere a mesajului,
care formează obiectul iniţial al actului ilocuţionar, obiectul final constituind reacţiile
receptorului la cele enunţate.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 24/154
24
Practic componenta ilocuţionar ă r ămîne a fi studiată numai de pragmatică,
f ăr ă ca aceasta s-o împartă cu alte ştiinţe. Iată de ce în literatura de specialitate se
întîlneşte din ce în ce mai des denumirea de act ilocuţionar pentru a desemna exclusiv
actele de vorbire.
Ad. Akmajian, A. Demers et alii propun o clasificare a actelor de vorbire,
identificînd patru categorii importante ale acestora [Akmajian Ad., Demers R. A., p.
269]:
Figura 2. Clasificarea actelor de vorbire ( Ad. Akmajian, A. Demers et al. )
Actele de enunţare sînt acele „de pronunţare a sunetelor, silabelor, cuvintelorşi frazelor dintr-o limbă. Din punctul de vedere al actelor de vorbire, acestea nu sînt
de mare interes, deoarece nu sînt comunicative. Ele pot fi realizate de un radio, un
casetofon, un sintetizator etc” [Ibidem]. Actele de enunţare sînt mai mult expresive
decît comunicative. Ele exprimă ceva cunoscut sau necunoscut, într-o formă clar ă,
coerentă, adecvată, astfel încît receptorul nu are nevoie de explicaţii adăugătoare vis-
à-vis de informaţia prezentată. Comunicarea însă este un proces ce urmăreşte „două obiective: unul de natur ă cognitivă (comunicăm pentru că vrem să transmitem
ascultătorului o anumită informaţie)”, prin aceasta procesul de exprimare se
aseamănă cu procesul de comunicare, iar prin cel de-al doilea obiectiv „de natur ă
socială (comunicarea e orientată spre obţinerea anumitor rezultate)” [Constantinovici
E., 2003, p. 39], aceste două procese se deosebesc. Deci, un casetofon poate realiza
obiectivul de informare, dar nu poate realiza obiective de natur ă socială. Actele deenunţare corespund actelor de vorbire locuţionare descrise anterior. Cercetătorii
Actele de vorbire
(Speech Acts)
Actele de
enunţare (Utterance Acts)
Actele
ilocuţionare (Illocutionary Acts)
Actele
perlocuţionare (Perlocutionary Acts)
Actele
propoziţionale (Propositional Acts)
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 25/154
25
consider ă că actele ilocuţionare şi perlocuţionare prezintă un interes mai mare.
Anume aceste acte, ilocuţionare şi perlocuţionare, sînt comunicative, primul
comunicativ în esenţă şi al doilea estimativ, ambele presupunînd realizarea atît a
obiectivului cognitiv, cît şi a celui social.
Actele ilocuţionare şi perlocuţionare se deosebesc prin următoarele
caracteristici:
1. Actele ilocuţionare pot fi deseori realizate cu succes datorită enunţurilor
performative explicite, cu intenţii adevărate şi aşteptări, credinţe, în anumite
circumstanţe.
2. Actele ilocuţionare, spre deosebire de cele perlocuţionare, sînt „în centrul
comunicării lingvistice” [Akmajian A., Demers R.A., p. 269-270]. Conversaţiile
noastre obişnuite sînt constituite, în mare parte, din afirmaţii, sugestii, dorinţe,
propuneri, felicitări, ur ări etc. Atunci cînd realizăm acte perlocuţionare, ca, de
exemplu, persuadarea sau intimidarea cuiva, noi o facem tot prin intermediul actelor
ilocuţionare de tipul afirmaţiilor, sugestiilor la care se adaugă sau nu gesturile şi alte
manifestări comportamentale nonverbale sau paraverbale. Actele perlocuţionare„direcţionează efectele actelor de enunţare şi ale actelor ilocuţionare asupra
gîndurilor, sentimentelor şi acţiunilor receptorului” [Idem, p. 271]. Deci, actul
perlocuţionar poate fi reprezentat drept un act ilocuţionar plus efectele lui
(extralingvistice) asupra receptorului.
Actele propoziţionale sînt actele „cu cel mai simplu conţinut propoziţional,
constituite din actul de referin ţă şi actul de predica ţ ie” [Ibidem], numite de
cercetători subacte. Subactele de referin ţă şi subactele de predica ţ ie reprezintă
situaţia în care un emiţător se refer ă la ceva şi apoi îl caracterizează. Drept exemplu,
modelul Victor este obosit . Prin asertarea acestui enunţ, emiţătorul realizează
simultan două acte propoziţionale sau două subacte, referindu-se la Victor prin
numele Victor şi caracterizîndu-l prin predicatul este obosit . În baza tipurilor de acte
de vorbire şi a subactelor de referin ţă şi predica ţ ie Ad. Akmajian, A. Demers etc. au
constituit arborele actului ilocuţionar, care reprezintă analiza structurală a acestuia:
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 26/154
26
Eu promit că Elena va realiza proiectul
Eu promit să fiu aici
Reguli de referinţă Reguli de predicaţie Reguli de referinţă Reguli de predicaţie Reguli de referinţă
Reguli de promisiune Conţinut propoziţional
Actul ilocuţionar
Figura 3. Arborele actului ilocu ţ ionar
Urmînd, pe de o parte, clasificarea tradiţională şi, pe de alta, exemplul lui D.
Wunderlich, Fr. Recanati propune o clasificare proprie a actelor ilocuţionare.
Recanati clasifică actele ilocuţionare conform unor „distinc ţ ii specifice” [Recanati
Fr., p. 180-181] ale acestora:
Distincţia care opune „actele esen ţ ial reprezentative” [Ibidem] celor care
nu sînt, adică actelor behabitive ale lui J.L. Austin (redenumite de J. Searle expresive)
care exprimă o anumită atitudine socială faţă de interlocutor.
Distincţia care diferenţiază actele al căror conţinut prezintă o stare de
lucruri virtual realizată prin enunţare şi actele care prezintă o stare de lucruri existentă
în afara enunţării ori independentă de enunţare. Drept exemplu, în primul caz ne
servesc actele performative sau actele cu for ţă performativă, iar în cel de-al doilea caz
– actele constatative sau actele cu for ţă de constatare.
Actele directive, promisive (expresive) şi declarative sînt considerate deRecanati acte performative, „locutorul intenţionează să transforme, să informeze
realitatea prin enunţare” [Ibidem]. În ceea ce priveşte actele declarative, acestea
produc o transformare considerată imediată. Enunţarea declarativelor provoacă ea
însăşi realitatea stării de lucruri reprezentate. În celelalte cazuri enunţarea este
indirectă transformării. Realizarea stării de lucruri la care ea face referinţă este
prezentată în sarcina locutorului cînd actul este promisiv (expresiv), adică, dacă eu
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 27/154
27
promit, eu voi fi acela care va realiza starea de lucruri nouă, şi – în cea a
interlocutorului cînd actul este prescriptiv (directiv), consecinţa unui ordin, fiind o
nouă stare de lucruri, depinde de interlocutorul, care va executa sau nu ordinul primit.
Actele constatative se identifică cu actele propozi ţ ionale ale lui Ad. Akmajian, A.
Demers, avînd aceleaşi funcţii şi structur ă.
Schematic, clasificarea lui Recanati poate fi prezentată în felul următor:
Actele ilocuţionare
Esenţial reprezentative Neesenţial reprezentative
Performative Constatative
Declarative Promisive Prescriptive
(expresive) (directive)Figura 4. Clasificarea lui Fr. Recanati a actelor ilocuţionare
Mai mult cu titlul de bază de discuţie decît cu drepturi depline şi titlu
definitiv, J.L. Austin propune o clasificare a actelor ilocuţionare. De fapt, aceasta este
mai puţin o clasificare a actelor de vorbire şi mai mult o clasificare a verbelor
ilocuţionare:
•
Actele verdictive – sînt actele care semnifică un verdict, o decizie, osentinţă fondată în baza unor judecăţi, raţionamente ce ţin de o valoare sau un un fapt.
Regulile de predicaţie ale actelor ilocuţionare verdictive sînt satisf ăcute/respectate
prin următoarele verbe: a achita (jur.), a abandona, a abdica, a adjudeca, a blestema,
a breveta, a capitula, a condamna, a convoca, a decreta, a declara, a dezaproba, a
dezmo şteni, a excomunica, a institui, a gra ţ ia, a justifica, a numi, a proroga, a
promulga, a renun ţ a, a repudia, a ratifica, a retracta, a sanc ţ iona, a stabili, a stipula,
a suspenda, a sus ţ ine, a termina, a vota etc.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 28/154
28
• Actele exercitive - sînt actele care ţin să formuleze o decizie în favoarea
sau defavoarea unui şir de acţiuni, fapte, acte: a ancheta, a alarma, a alerta, a apela,
a autoriza, a cere, a chestiona, a comanda, a conjura, a consim ţ i, a dicta, a
direc ţ iona, a dispune, a implora, a impune, a interzice, a împuternici, a îndemna, a
îndruma, a îng ădui, a însărcina, a ordona, a permite, a pofti, a porunci, a povăţ ui, a
reclama, a recomanda, a sf ătui, a solicita, a sugera etc.
• Actele comisive – sînt actele care angajează locutorul într-un şir de acţiuni
precise, determinate: a se angaja, a accepta, a amenin ţ a, a asigura, a certifica, a
consim ţ i, a contracta, a conveni, a se convinge, a garanta, a se învoi, a se încredin ţ a,
a jura, a paria, a promite, a propune, a refuza, a renun ţ a, a respinge, a suporta, a setocmi etc.
• Actele expozitive – actele care sînt utilizate pentru a prezenta concepţii,
idei, noţiuni, opinii, convingeri, viziuni, argumente, raţionamente, dovezi pentru a
explica utilizarea cuvintelor şi a asigura referinţele: a afirma, a admite, a aminti, a
anun ţ a, a atesta, a bănui, a blama, a calomnia, a critica, a contesta, a corecta, a
descoperi, a descrie, a divulga, a dojeni, a enun ţ a, a insinua, a insista, a în ştiin ţ a, al ăuda, a nega, a mustra, a obiecta, a presupune, a prevedea, a preveni, a prezice, a
proroci, a raporta, a recunoa şte, a spune, a sugera, a zice etc.
• Actele behabitive sau comportamentale – sînt actele care prezintă
reacţiile la comportamentele locutorilor şi la evenimentele la care se raportează.
Aceste acte cuprind expresii atitudinale vis-à-vis de conduită şi destinaţie: a aproba,
a aclama, a aplauda, a se bucura, a compătimi, a consola, a deplînge, a dezaproba, aelogia, a se f ăli, a felicita, a se fuduli, a elogia, a jeli, a se jelui, a l ăuda, a se mîndri,
a mustra, a mul ţ umi, a plînge, a protesta, a regreta, a saluta, a sl ăvi etc.
Recunoscînd teoria lui J.L. Austin şi fiind şi succesorul acestuia, J. Searle
continuă cercetările în domeniul pragmaticii lingvistice, contribuţia acestuia fiind
exprimată prin formalizarea actelor de vorbire, reducînd structura şi funcţionarea
actelor de vorbire la un sistem formal prin intermediul procedeelor logicii moderne.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 29/154
29
Cercetătorul a ar ătat că folosirea sau vorbirea unei limbi implică anumite reguli –
forme de guvernare, conducere a comportamentului. Acestea sînt de două tipuri:
• Reguli de îndrumare, regulatoare (regulative rules) – nu sînt altceva decît
„forme de comportament independente” [Searle J., p.33] sau reguli care coordonează
şi favorizează formarea unor deprinderi concrete într-un anume context social sau
într-o situaţie. Aceste reguli , de obicei, iau forma unor acţiuni obligatorii: achitarea
taxei de călătorie, deconectarea telefonului mobil într-o bibliotecă, sală de lectur ă,
teatru, sală de concerte etc. Indiferent de timp şi tipul de transport în care ai urcat,
achiţi taxa conform regularităţii, la fel indiferent de biliotecă, locul unde se află
aceasta, timpul cînd ai intrat în sală şi numărul de cititori – deconectezi telefonul.• Reguli constitutive (constitutive rules) – „sînt acele reguli care creează sau
definesc noi forme de comportament”. Ele apar în forma X este considerat Y sau X
este considerat Y în contextul C [Idem, p.35].
Spre exemplu, în fotbal, un gol este luat în calcul cînd un jucător înscrie
mingea în poarta adversarului în timpul jocului. Folosind formula lui J. Searle vom
obţine Luarea în calcul a unui gol este considerat ca înscrierea mingii în poartaadversarului în contextul jocului de fotbal . Aceste reguli constitutive nu mai sînt
valabile în afara desf ăşur ării jocului de fotbal sau în desf ăşurarea altor jocuri, golul
pentru jocul de golf este considerat în aria altor reguli constitutive. Regulile
constitutive pentru un act de vorbire, spre exemplu, un act directiv identificat prin
verbul performativ a ordona, sînt următoarele: Sînt obligat să ascult de ordinele
şefului doar în orele de serviciu (în contextul responsabilităţilor de serviciu), în afaraserviciului acestea neavînd nici o putere sau influenţă asupra mea.
Pentru J. Searle, dimensiunea actelor de vorbire este exprimată prin existenţa
unui set de reguli constitutive care permit realizarea actelor de vorbire. Enunţarea
unei propoziţii corespunde realizării a trei tipuri de acte simultane:
1. Pronunţarea cuvintelor (morfemelor, enunţurilor) presupune efectuarea
actelor de enun ţ are (utterance acts).
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 30/154
30
2. Referirea şi afirmaţia înseamnă efectuarea actelor propozi ţ ionale
(propositional acts).
3. Declararea, chestionarea, porunca, promisiunea etc. presupun efectuarea
actelor ilocu ţ ionare (illocutionary acts) [Searle J., p.24].
Structurarea actului comunicării a lui J. Searle se identifică prin unele
momente cu cea a lui Jürgen Habermas. J. Habermas consider ă că atunci cînd
comunicarea se realizează cu succes, vorbitorul trebuie să justifice înţelesul mesajului
prin uzitarea a patru ipostaze:
1. să enunţe ceva înţeles – sau „relatările lui să fie inteligibile” (utterance
acts), din punctul de vedere al structurii actului comunicativ această ipostază condiţionează mesajul prin prisma codului de comunicare;
2. să transmită ceva credibil – sau „să vorbească ceva adevărat”, referinţele
să fie satisf ăcute prin lucruri existente în realitate, concret exprimate (propositional
acts);
3. însăşi vorbitorul să fie înţeles – sau „intenţiile lui să fie recunoscute şi
apreciate pentru ceea ce sînt” (illocutionary acts), aceasta fiind posibil numai în urmaunui proces optim de selectare şi ajustare a cuvintelor pentru exprimarea intenţiilor şi
gîndurilor personale;
4. să ajungă să se înţeleagă cu o altă persoană – sau „să se folosească
cuvinte pe care ambii actori să le accepte, ambilor să le convină” [Habermas J., p. 68]
(illocutionary acts). Materializarea verbală nu trebuie să contravină convingerilor,
normelor, principiilor şi mai ales valorilor locutorilor.
Pentru o realizare cu succes a comunicării mai este important să distingem
noţiunile: enun ţ şi enun ţ are prezentată de J. Habermas în felul următor: „enunţurile
sînt judecate în acord cu sensul gramatical al acestora, în timp ce enunţările sînt
judecate, apreciate conform validităţii lor comunicative” [Ibidem].
Ca şi J.L. Austin, J. Searle recunoaşte existenţa actelor perlocuţionare care
reprezintă „efectele şi consecinţele actelor ilocuţionare în acţiune, credinţele,
aşteptările şi gîndurile ascultătorului” [Searle J., p.25]. Este important de menţionat
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 31/154
31
faptul că realizarea actelor ilocuţionare este strîns legată de celelalte două acte, or
funcţionalitatea acestora este interrela ţ ional ă.
Acelaşi act propoziţional poate corespunde mai multor acte ilocuţionare, or la
enunţarea unei fraze se pot realiza mai multe acte de vorbire. De exemplu:
Lua ţ i - vă mapa!
V ă lua ţ i mapa? (Mapa dvs. îmi ocupă spaţiul)
A ţ i putea să vă lua ţ i mapa... (Mă deranjează mapa dvs.)
Sub aspectul conţinutului, enunţurile de mai sus se contopesc într-unul singur
sau corespund unui singur act propoziţional, pe cînd actele ilocuţionare sînt diferite:
primul reprezitnă un ordin; al doilea – o întrebare, propunere; al treilea – o rugăminte,sugestie. Pentru a preveni orice confuzie dintre actele ilocuţionare şi propoziţionale,
deoarece „the propositional act is not an illocutionary act”, adică acestea sînt diferite
[Ibidem, p. 29], J. Searle propune următorii termeni:
indici propoziţionali - care corespund expresiei propozi ţ iei, enun ţ ului;
indici ilocuţionari - exprimă for ţ a ilocu ţ ionar ă detectată prin:
forma ordinii cuvintelor, conturul intona ţ ional,
timpul verbelor,
accentul,
verbele performative şi
contextul general (prin context general înţelegem toate tipurile de
context: referenţial, situativ, interactiv).
For ţ a ilocu ţ ionar ă nu este „o proprietate a enunţurilor. Ea este o obligaţiune,
o regul ă gramatical ă interpretativă” [Golopenţia-Eretescu S., 1976, p. 153-154].
For ţa ilocuţionar ă, care este un element indispensabil actelor ilocuţionare, determină
modul în care este luat un act. Cercetătoarea identifică două tipuri de for ţe
ilocuţionare:
1. For ţ e ilocu ţ ionare primare (este exemplul felicitărilor, ur ărilor,
promisiunilor, prezentărilor etc. Emiţătorul le realizează din intenţie proprie şi
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 32/154
32
acestea nu urmează sau nu sînt nişte consecinţe ale altor acţiuni, acte.) Iniţiativa unui
act de felicitare nu este o consecinţă sau o reacţie impusă ori provocată de receptor, ci
îşi are sorgintea într-o intenţie primar ă a emiţătorului. Te felicit pentru promovare.
este un act ilocuţionar comisiv posibil datorită contextului situativ – receptorul a fost
promovat la serviciu într-un post superior, prin aceasta creînd oportunitatea actului
ilocuţionar comisiv, act independent de voinţă şi intenţie, cu iniţiativă din partea
emiţătorului.
2. For ţ e ilocu ţ ionare derivate (este exemplul scuzelor, reconcilierilor,
definirilor etc. Pentru scuze sau reconcilieri este necesar ca înainte de acestea să se fi
întîmplat ceva negativ sau să fi avut loc o stare de lucruri nefavorabilă, posibil dinvina emiţătorului; definirile însă fiind explicaţii la nişte solicitări. Iată de ce for ţele
acestor acte sînt numite derivate, ele urmînd altor for ţe, altor acţiuni.)
Între for ţele ilocuţionare există chiar o ierarhie: for ţele ilocuţionare primare,
de obicei, sînt for ţe de prim plan, iar cele derivate de plan secund, însă nu există
ierarhie între participanţii la actele de vorbire.
Distincţia dintre actele propoziţionale şi actele ilocuţionare este prezentată deurmătoarele componente ale oricărui act de vorbire: for ţ a ilocu ţ ionar ă (F) (indici
ilocu ţ ionari) şi con ţ inutul propozi ţ ional (p) (indici propozi ţ ionali). Conform acestor
elemente, orice act propoziţional este constituit doar din indici propoziţionali, iar
actele ilocuţionare sînt constituite atît din indici propoziţionali, cît şi din indici
ilocuţionari. Actele de vorbire ilocuţionare pot fi analizate după formula:
Actul de vorbire = F(p)
Dacă noţiunea centrală în ceea ce priveşte conţinutul propoziţional este
adevărul , noţiunea corespunzătoare în ceea ce priveşte actele ilocuţionare este
satisfacerea, or „noţiunea de condiţie de realizare a unui act ilocuţionar este o
generalizare a noţiunii de condiţie de adevăr, care este necesar ă pentru o teorie
generală a tuturor for ţelor ilocuţionare” [Zdrenghea M., p. 154]. De exemplu, un
ordin este satisf ăcut dacă cel căruia i-a fost adresat a efectuat acţiunea ordonată, cu
alte cuvinte conţinutul propoziţional a devenit adevărat în raport cu el, o cerere este
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 33/154
33
satisf ăcută numai dacă este îndeplinită, o promisiune este satisf ăcută numai şi numai
dacă este ţinută etc. Condiţiile de satisfacere a unui act ilocuţionar sînt „condiţiile
care trebuie obţinute într-un context posibil, astfel încît conţinutul propoziţional să fie
adevărat în lumea posibilă pentru acel context” [Ibidem]. Satisfacerea sau realizarea
cu succes a unui act ilocuţionar depinde de următoarele condiţii:
a) Reguli preparative sau preparatorii – interlocutorii vorbesc aceeaşi limbă,
ei vorbesc „serios”. Emiţătorul care îndeamnă pe cineva să facă ceva presupune că
este în interesul receptorului s-o facă, cînd promite ceva, presupune că este în stare
s-o facă, angajîndu-se serios faţă de cele afirmate sau promise.
b) Regula con ţ inutului propozi ţ ional – promisiunea implică asumarea
responsabilităţii de a o realiza; ordinul implică situaţia contextuală de asumare şi de
oferire a puterii de decizie etc.
c) Reguli preliminare – presupun încrederea şi credinţa în realizarea unui
ordin, în satisfacerea unei dorinţe;
d) Regula sincerit ăţ ii – ţine de starea psihologică a locutorului. Un vorbitor
care face o aser ţiune îşi exprimă încrederea în adevărul conţinutului propoziţional, unvorbitor care cere ceva exprimă o dorinţă, un vorbitor care-şi cere scuze exprimă,
într-adevăr, regret. Aceste stări psihologice pot varia sub aspectul intensităţii lor de
realizare, aceasta depinzînd în mare parte de personalitatea vorbitorului, dar şi de
situaţia concretă. O persoană care implor ă realizează un act ilocuţionar cu condiţia de
sinceritate mai intensă decît o persoană care cere şi cu atît mai puţin decît o persoană
care ordonă.
e) Regula inten ţ iilor – descrie intenţiile locutorilor şi modalitatea lingvistică
prin care locutorii le afişează, le exteriorizează.
Unele for ţe ilocuţionare impun anumite restricţii, pe de o parte, asupra
condiţiilor ce trebuie satisf ăcute, iar pe de altă parte, asupra propoziţiilor prin care se
manifestă conţinutul propoziţional. Emiţătorul care cere ceva receptorului trebuie să-l
determine să facă în acelaşi timp oferindu-i posibilitatea de a refuza. În schimb, un
emiţător ce dă ordine trebuie să invoce o poziţie autoritar ă în faţa receptorului, f ăr ă
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 34/154
34
a-i oferi o altă opţiune. În ceea ce priveşte celelalte restricţii, conţinutul propoziţional
al unei predicţii trebuie să se materializeze într-o stare de lucruri viitoare faţă de
momentul enunţării, similar conţinutului propoziţional al unei promisiuni. Şi invers, o
aser ţiune trebuie să reprezinte o stare de lucruri trecută sau prezentă.
Ca şi J.L. Austin, J. Searle propune o clasificare a actelor ilocuţionare care a
fost posibilă datorită condiţiilor prezentate anterior şi criteriilor pe care le propunem
în continuare:
1. Finalitatea actelor – Finalitatea unui ordin este de a fi executat;
finalitatea unei descrieri este de a reprezenta (adevărat sau fals) un lucru; finalitatea
unei promisiuni este ca cel care promite să-şi asume responsabilitatea şi obligaţia dea-şi îndeplini promisiunea.
Este de menţionat faptul că un efect perlocuţionar nu este neapărat şi
finalitatea unui act ilocuţionar. J. Searle numeşte punct ilocu ţ ionar finalitatea unui act
ilocuţionar. Punctul ilocuţionar este un element al for ţei ilocuţionare, însă f ăr ă a o
acoperi. Astfel o rugăminte şi un ordin pot avea acelaşi punct ilocuţionar: X să facă
ceva, în schimb ele nu au deloc aceeaşi for ţă.2. Relaţia cuvînt – realitate şi ajustarea acestora – Conţinutul
propoziţional trebuie să corespundă cît mai strict realităţii.
3. Stările psihologice exprimate – La realizarea unui act ilocuţionar
locutorul, de regulă, îşi exprimă atitudinea sa vis-à-vis de conţinutul propoziţional:
cel care afirmă că a este a - crede aceasta; cel care ameninţă să facă b – îşi exprimă
intenţia de a o face; cel care ordonă ca X să facă c – îşi exprimă dorinţa ca X să facă
c. Dubiile în ceea ce priveşte sinceritatea locutorului ne trimit la criteriul 2, care
totuşi o impune.
Aceste trei criterii sînt cele mai importante şi ghidează clasificarea f ăcută de
J. Searle, însă există alte aspecte pe care trebuie să le luăm în consideraţie:
4. Intensitatea prezentării punctului ilocuţionar – Enunţurile Î ţ i sugerez
să cite şti cartea aceasta şi Insist să cite şti cartea aceasta au acelaşi punct ilocuţionar:
receptorul să citească cartea. Însă for ţele ilocuţionare ale acestor acte sînt diferite din
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 35/154
35
punct de vedere al intensităţii lor – sugestia fiind un sfat cu intensitate redusă,
insistenţa, din contra, implică un grad mai mare.
5. Diferenţe de statut şi poziţie socială a locutorului şi interlocutorului
Statutul şi poziţia socială a emiţătorului influenţează sau favorizează un anume tip de
acte. De exemplu, dacă directorul unei întreprinderi cere unui subaltern să facă darea
de seamă anuală, aceasta este un ordin. În schimb, dacă subalternul ar cere
directorului să facă darea de seamă anuală, aceasta ar fi o sugestie sau o rugăminte şi
nicidecum un ordin.
6. Racordarea cuvintelor la interesele locutorului şi ale interlocutorului–
Să analizăm diferenţele dintre laude şi lamentaţii, pe de o parte, şi felicitări şicondoleanţe, pe de alta. Primele evident ţin de interesele locutorului, emiţătorului,
celelalte – de interesul interlocutorului, receptorului.
7. Relaţia de ansamblu a contextului – Există expresii performative care
sînt destinate pentru a uni un cuvînt, un enunţ la întreg discursul şi la întreg contextul.
Aceste expresii sînt nişte aser ţiuni de tipul: Eu deduc, Eu obiectez, Eu concluzionez
etc. care sînt amplificate prin conectorii cu toate acestea, totu şi, cu atît mai mult, înconsecin ţă. Dincolo de a aserta, aceste expresii indică poziţia enunţului în context,
valoarea sa argumentativă hic et nunc.
8. Amprentele şi procedeele forţei ilocuţionare asupra conţinutului
propoziţional – Diferenţele dintre o povestire, o poveste şi o prezicere constau în
faptul că verbele din povestire, poveste sînt la prezent sau trecut, pe cînd o prezicere
trebuie să fie la viitor. În conţinutul propoziţional al actelor de vorbire, amprentele şi
procedeele for ţei ilocuţionare sînt, în primul rînd, verbele performative la indicativ
prezent, activ, persoana I, singular şi, în al doilea rînd, intonaţia, accentul, ordinea
cuvintelor etc.
9. Existenţa posibilă şi realizarea propriu-zisă a unui act de vorbire – Noi
putem admira frumuseţea unei opere de artă sau putem constata că acestă carte este
valoroasă în interior, f ăr ă a exercita un act de vorbire, chiar şi intern. Constatarea şi
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 36/154
36
admiraţia din exemplele date sînt nişte acţiuni care reprezintă posibile acte de vorbire,
la moment nefiind aşa, însă în orice moment devenind acte de vorbire veritabile.
10. Influenţa elementelor extralingvistice – Un număr mare de acte
ilocuţionare au nevoie de o instituţie extralingvistică, este exemplul actelor
declarative, precum şi de un statut particular al locutorului. Astfel, un om de rînd nu
poate binecuvînta sau boteza decît dacă are funcţia de slujitor al bisericii, la fel nu
putem declara r ăzboi unei ţări decît dacă sîntem preşedintele ţării şi nu putem declara
jocul terminat decît dacă sîntem arbitri. Puterea unor afirmaţii, ordine, acţiuni sînt în
strînsă legătur ă cu puterea instituţională a emiţătorului.
11.
Diferenţe dintre acte a căror verbe ilocuţionare corespund verbelorperformative – Verbele ilocuţionare pot fi performative: Promit să..., O numesc X...,
Î ţ i sugerez să..., Declar..., Închid şedin ţ a de ast ă zi..., Aprob planul..., Autorizez... etc.,
însă în unele cazuri acestea pot să nu se realizeze ca performative. În enunţul Eu,
promi ţ înd aceasta, vă asigur că... verbul a promite este doar ilocuţionar, deoarece nu
se conformează regulii gramaticale a verbelor performative.
12.
Stilul de realizare a actului ilocuţionar – Unele verbe ilocuţionareservesc la marcarea stilului particular conform căruia un act ilocuţionar este realizat.
Diferenţa dintre o proclamare şi o confidenţă nu implică obligatoriu diferenţe de
conţinut propoziţional sau punct ilocuţionar, ci numai – de stil de realizare.
În funcţie de aceste 12 criterii, J. Searle a propus propria clasificare a actelor
ilocuţionare:
Asertive – sînt actele care exprimă angajarea locutorului faţă de adevărul
propoziţiei asertate.
For ţa ilocuţionar ă a actelor ilocuţionare asertive este reprezentată prin verbe
performative ca: a sugera, a presupune, a afirma, a insista, a admite etc. Simbolic,
actul ilocuţionar asertiv are următoarea structur ă:
B (p),
unde:
– este semnul asertării;
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 37/154
37
– este semnul care exprimă ajustarea cuvintelor la realitate;
B – este semnul care indică credinţa, încrederea (de la eng. belief );
(p) – este semnul pentru conţinutul propoziţional.
Directive – Punctul ilocuţionar al acestor acte constă în faptul că
locutorul încearcă prin intermediul lor să-l determine pe interlocutor să facă ceva;
aceasta poate varia „de la o timidă sugestie pînă la o imperioasă exigenţă”
[Armengaud Fr., p. 87].
Conţinutul propoziţional este întotdeauna realizarea unei acţiuni de către
interlocutor. Verbele performative care le caracterizează sînt: a cere, a invita, a pofti,
a permite, a îng ădui, a provoca, a întreba, a chestiona, a examina, a îndruma, aîndemna, a solicita, a ordona, a ruga, a implora, a invita, a sf ătui etc. Pentru actele
ilocuţionare directive J. Searle propune următoarea structur ă simbolică:
unde:
! – este simbolul distinct al directivelor; – arată că realitatea trebuie să se ajusteze la cuvinte;
W – starea psihologică a dorinţei (de la eng. want );
H – este receptorul, interlocutorul, ascultătorul (de la eng. hearer );
A – este o acţiune viitoare.
Comisive – sînt actele ilocuţionare care angajează locutorul la realizarea
unei acţiuni viitoare. Simbolic actele ilocuţionare comisive sînt reprezentate astfel:C I (S îndeplineşte A),
unde:
C – semnifică actele comisive;
– indică faptul că lumea trebuie să se ajusteze la cuvinte;
I – (de la intenţie) indică condiţia de sinceritate reprezentată prin intenţie;
S – este locutorul (de la eng. speaker ), iar îndeplinirea acţiunii de către locutor
! W (H îndeplineşte A),
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 38/154
38
reprezintă conţinutul propoziţional.
Verbele ce le caracterizează sînt: a promite, a (se) angaja, a garanta, a
f ă g ădui etc.
J. Searle menţionează că directivele şi comisivele prezintă aceeaşi orientare în
ceea ce priveşte ajustarea realităţii la cuvinte sau reprezentarea realităţii prin cuvinte.
În schimb, agentul acţiunii directivelor este diferit de cel al comisivelor – în primul
caz, agentul este – receptorul, în al doilea – emiţătorul. Datorită acestei deosebiri este
dificil să fie grupate într-o singur ă categorie.
Expresive – sînt actele ilocuţionare care exprimă o stare psihologică
specifică prin prisma condiţiei de sinceritate vis-à-vis de o stare de lucruri verbalizată într-un conţinut propoziţional. Exemple de verbe performative expresive: a mul ţ umi,
a felicita, a se scuza, a deplînge etc.
Se poate observa că în actele expresive nu există o relaţie de ajustare dintre
realitate, lumea înconjur ătoare şi cuvinte. Importantă este doar sinceritatea şi
adevărul propoziţiei exprimate. Astfel, dacă mulţumim pentru un serviciu pe cineva
nu intenţionăm să facem cunoscut serviciul, deoarece dacă acesta a fost f ăcut enormal că este deja cunoscut, ci să ne exprimăm atitudinea binevoitoare şi
sentimentele de mulţumire.
E (P) (S/H + proprietate),
unde:
E – semnifică actele expresive;
– este simbolul ansamblului vid care indică lipsa ajustării cuvintelor la realitate
şi invers:
P – este o variabilă a stărilor psihologice ce corespund diferitor acte ilocuţionare
expresive;
S – este locutorul, H – este interlocutorul, + conţinutul propoziţional care atribuie
o proprietate unuia din ei.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 39/154
39
Declarative – sînt actele care cer existenţa unei instituţii
extralingvistice, adică un sistem de reguli (instituţionale, sociale şi comportamentale)
care se adaugă la cele ale limbajului.
Existenţa instituţiei este necesar ă pentru ca declaraţia să fie realizată cu
succes. Cunoaşterea regulilor care constituie competenţa lingvistică a locutorilor nu
este suficientă pentru realizarea declaraţiei. Exemple de astfel de instituţii sînt:
bisericile, instituţiile de drept, constituţia, proprietatea privată, jocurile şi
regulamentele lor, întreprinderile etc. Astfel Îmi dau demisia sau Demisionez, Te
excomunic, V ă declar pre şedinte a..., V ă concediez şi alte enunţuri care conţin verbe
ca: a numi, a declara, a concedia, a excomunica, a demisiona, a boteza, a proclamaetc. sînt acte posibile doar în cadrul instituţiilor sus-numite.
Clasificările actelor ilocuţionare f ăcute de J.L. Austin şi J. Searle nu sînt atît
de diferite pe cît este diferită modalitatea de a le explica. Analizate în paralel ele pot
fi grupate astfel:
Clasificarea actelor ilocu ţ ionare(J.L. Austin)
Clasificarea actelor ilocu ţ ionare(J.Searle)
Expozitive Asertive
Promisive / comisive Comisive
Exercitive Directive
Verdictive Declarative
Comportamentive/behabitive Expresive
În ceea ce priveşte condiţiile de satisfacere a actelor ilocuţionare, indiferent
cui îi apar ţine clasificarea, „condiţiile de satisfacere” [Vanderveken D., p. 132-134]
ale acestora sînt aceleaşi:
Actele de vorbire Condiţiile de satisfacere
Asertive Expozitive Conţinut propoziţional adevărat (în
contextul enunţării)
Comisive Comisive Emiţătorul înlesneşte transformarea
conţinutului propoziţiei în adevăr
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 40/154
40
Directive Exercitive Receptorul înlesneşte transformarea
conţinutului propoziţiei în adevăr
Declarative Verdictive Emiţătorul f ăr ă întîrziere transformă
conţinutul propoziţiei în adevăr
Expresive Behabitive Nici o condiţie pentru satisfacere
Cu toate că lucr ările lui J. Searle sînt astăzi încă valide, D. Vanderveken
propune cîteva completări care permit iniţierea unei clasificări specifice a actelor
ilocuţionare. Contribuţia lui D. Vanderveken constă în reorganizarea clasificării
actelor de vorbire prin adăugarea a două componente:
o Modul de realizare;o Gradul de intensitate, for ţ a.
În timp ce J. Searle structura for ţa ilocuţionar ă în şase componente, D.
Vanderveken amplifică structura pînă la opt componente:
a. Punctul ilocuţionar;
b. Modul de realizare;
c. Condiţia preliminar ă;
d. Condiţia intenţiei;
e. Condiţia conţinutului propoziţional;
f. Condiţia preparatorie
g. Condiţia sincerităţii;
h. Gradul de intensitate, for ţ a.
unde:
punctul ilocu ţ ionar - determină direcţia specifică a actului de vorbire;
modul de realizare - determină tipul de for ţă ilocuţionar ă care trebuie să fie
aplicată conţinutului propoziţional;
gradul de intensitate - determină for ţa cu care se realizează actul de vorbire.Direcţia specifică actelor de vorbire este determinată de tipurile punctelor
ilocuţionare. În ceea ce priveşte ultimele, în literatura de specialitate există chiar o
clasificare a acestora [Zdrenghea M., p. 155]:
1. asertiv – care constă în încercarea de a reprezenta ca reală o stare de lucruri;
2. necesitiv – prin care emiţătorul se obligă / se angajează la o acţiune viitoare; acest
punct corespunde actelor comisive şi ar mai putea fi numit punct comisiv;
3. directiv – care constă din încercarea de a determina receptorul să facă ceva;
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 41/154
41
4. declarativ - care constă din încercarea de a cauza o stare de lucruri în virtutea
enunţului;
5. expresiv – care exprimă o stare psihologică a emiţătorului faţă de starea de lucruri.
Această clasificare a punctelor ilocuţionare a fost realizată în funcţie de
clasele de acte ilocuţionare identificate de J. Searle şi a fost determinată de
importanţa punctelor ilocuţionare. De cîte ori un act ilocuţionar de forma F(p) este
realizat în contextul unui enunţ, de atîtea ori emiţătorul realizează necesar un punct
ilocuţionar care determină relaţia dintre conţinutul propoziţional şi lumea
înconjur ătoare: fie afirmă o stare de lucruri, fie determină pe cineva să facă ceva; fie
se angajează să facă ceva, fie provoacă o nouă stare de lucruri etc., „aceste cinci puncte epuizînd toate relaţiile posibile dintre conţinutul propoziţional al unui act
ilocuţionar şi lumea înconjur ătoare”[Ibidem]. În această ordine de idei, în încercarea
de a r ăspunde la întrebarea lui J.L. Austin „ce putem face cu cuvintele?”, J. Searle a
opinat că posibilităţile noastre sînt, de fapt, limitate. Cu ajutorul cuvintelor putem
spune celorlalţi cum sînt lucrurile (acte asertive), putem încerca să-i determinăm pe
alţii să facă anumite lucruri (acte directive), ne putem angaja noi înşine să facemanumite lucruri (acte comisive), ne putem exprima propriile sentimente şi atitudini
(acte expresive) şi putem schimba o anumită stare de lucruri prin enunţuri specifice
(acte declarative) [Searle J., p. 44-45].
Punctele ilocuţionare difer ă între ele nu numai prin specificul actului
ilocuţionar căruia apar ţin, ci şi prin intensitate. Unele puncte ilocuţionare sînt mai
intense, deoarece realizarea lor într-o propoziţie implică realizarea altor puncte. De
exemplu, nu putem cauza o stare de lucruri prin declaraţie f ăr ă să reprezentăm şi
starea de lucruri ca fiind reală, în acest caz actul ilocuţionar declarativ fiind precedat
de actul ilocuţionar asertiv, iar punctul ilocuţionar directiv fiind intensificat de cel
asertiv.
Notăm că atît J. Searle cît şi D. Vanderveken consider ă că acestea sînt
condiţiile de succes şi de satisfacere a actelor de vorbire. Plus la aceasta, clasificarea
actelor de vorbire a ambilor cercetători coincide, doar că D. Vanderveken le mai
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 42/154
42
numeşte „cele cinci tipuri de for ţ e ilocu ţ ionare primitive” [Vanderveken D., p.63].
Prin forţă ilocuţionară primitivă D. Vanderveken înţelege „cea mai simplă for ţă
posibilă. Aceste for ţe au un punct ilocuţionar, un mod obişnuit de realizare, un grad
neutru de intensitate. Toate celelalte for ţe ilocuţionare au evoluat de la aceste cinci
for ţ e ilocu ţ ionare primitive pînă la un număr finit de aplicaţii şi operaţii care constau
în adăugarea diverselor grade de intensitate (de la minim la maxim)” [Ibidem].
Aceste clasificări ale actelor ilocuţionare f ăcute de J.L. Austin şi J. Searle sînt
cele mai des întîlnite în literatura de specialitate. Cu toate acestea Dieter Wunderlich
consider ă că nici una dintre ele nu este convingătoare, afirmînd: „comisivele nu
constituie un tip universal de acte de limbaj, ci trebuie considerate mai degrabă reacţiila directive” [Wunderlich, p. 43]. Plus la aceasta, observăm că au fost scă pate din
vedere avertismentele, întrebările retorice, ofertele, chemările, invocaţiile etc. Iată de
ce D. Wunderlich propune o altă clasificare a actelor de vorbire la baza căreia pune
patru criterii [Ibidem] esenţiale:
1. Clasificarea actelor de vorbire conform indicilor gramaticali în limba
dată: Modul interogativ (pentru actele de vorbire indirecte);
Modul imperativ (pentru actele de vorbire de tip directiv);
Modul enunţiativ (pentru actele de vorbire de tip representativ - asertiv);
Formule performative specifice (pentru actele de vorbire de tip declarativ
înţelese într-un sens mai larg).
Această clasificare acoper ă în mare parte clasificările lui J.L. Austin şi J.
Searle, în ceea ce priveşte actele directive, asertive şi declarative. Însă, spre deosebire
de celelalte clasificări, lasă în afar ă actele comisive şi expresive (behabitive), care
sînt considerate, de asemenea, acte ilocuţionare. Modul imperativ nu este obligatoriu
pentru verbele performative din actele directive, acestea pot fi şi la indicativ prezent.
Iată de ce clasificarea actelor de vorbire conform indicilor gramaticali nu este
relevantă pentru toate actele de vorbire, necesitînd a fi completată cu date din alte
clasificări.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 43/154
43
O clasificare asemănătoare, conform indicilor gramaticali este întîlnită şi în
cercetările lui H. Truckenbrodt [Truckenbrodt H., p.61], doar că cercetărtorul
clasifică nu atît actele de vorbire, cît funcţiile unui act de vorbire universal :
- Func ţ ia asert ării - care „este realizată prin forma sintactică a enunţurilor
declarative”;
- Func ţ ia interog ării – care „tipic este realizată de un enunţ interogativ”;
- Func ţ iile ordonării, insist ării şi cererii – care sînt realizate prin enunţurile
imperative, diferenţa constînd în for ţa şi contextul în care apar. Ordinul nu acceptă
nici o obiecţie, la fel şi insistarea, pe cînd cererea permite interlocutorului
posibilitatea de a refuza. Cu toate acestea, indiferent de funcţia actului, emiţătorulvrea să-l determine pe receptor să facă ceva.
Funcţiile actului de vorbire propuse de H. Truckenbrodt însumează, de fapt,
for ţ a ilocu ţ ionar ă a unui enunţ, act. Actul de vorbire universal poate realiza mai
multe funcţii, adică poate avea mai multe linii de for ţă în funcţie de contextul
enunţării. Spre exemplu:
Dan prezint ă referatul. – Vorbitorul menţionează că este adevărat faptul că Dan prezintă referatul; deci vorbitorul vrea ca ascultătorul să accepte for ţa
ilocuţionar ă a enunţului (adevărul prezentării referatului de către Dan).
Dan prezint ă referatul? – Vorbitorul îi cere ascultătorului să-i spună dacă este
adevărat că Dan prezintă referatul – for ţa ilocuţionar ă a enunţului.
Dan, prezint ă referatul! – Vorbitorul vrea să-l determine pe ascultător să facă
adevărat faptul că (ascultătorul Dan) prezintă referatul – for ţa ilocuţionar ă a
enunţului.
Dan prezint ă referatul! – Vorbitorul expimă surpinderea, mirarea că este
adevărat faptul că Dan prezintă referatul – for ţa ilocuţionar ă a enunţului.
Toate exemplele de mai sus indică asupra interesului enunţului de a
corespunde lumii reale. Această relaţie dintre propoziţie şi lumea reală poate fi privită
sub două aspecte. În cazul asertării emiţătorul formulează enunţul astfel încît acesta
să arate realitatea aşa cum este. Şi dimpotrivă, în cazul ordinului (insistării, cererii)
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 44/154
44
evenimentul prezentat în enunţ încă nu s-a înf ă ptuit. Aici emiţătorul cere ca realitatea
să se modifice şi să devină conform conţinutului enunţării. În terminologia lui J.
Searle cazul asertării este prezentat astfel: „words to world” (cuvintele spre lume)
[Searle J., p. 26] – cuvintele sînt modificate pentru a fi ajustate la lume, iar cazul
ordinului (insistării, cererii) este prezentat ca „world to words” (lumea spre cuvinte)
[Ibidem] – lumea încearcă să se ajusteze cuvintelor.
Clasificarea actelor de vorbire conform criteriului indicilor gramaticali o
întîlnim şi la H. Truckenbrodt, D. Wunderlich, cel din urmă însă nu se limitează
numai la aceasta, înaintînd şi alte criterii de clasificare.
2. Actele de vorbire mai pot fi clasificate:
După conţinutul propoziţional (simple sau complexe);
După rezultatul ilocuţionar sau tipul condiţiei de satisfacere
(realizate şi nerealizate);
3. Actele de vorbire mai pot fi clasificate conform:
funcţiei lor (ele reprezintă un eveniment iniţial sau un eveniment-
reacţie) (primare sau derivate); poziţiei lor în configuraţia actelor de vorbire (principale sau
secundare).
4. Actele de limbaj pot fi clasificate conform originii lor:
Acte de limbaj primare sau naturale;
Acte de limbaj secundare (ţin de nivelul personal, individual) sau
instituţionale.
Tipurile actelor de vorbire rezultate din criteriile enumerate mai sus fac
trimitere într-o oarecare măsur ă şi la tipurile de acte de vorbire stipulate în
clasificările lui J.L. Austin şi J. Searle, doar că aici ele sînt privite dintr-un alt unghi
şi totodată permit noi deschideri pentru alte tipuri posibile de acte.
Interpretările tradiţionale ale actelor de vorbire, după cum am observat
anterior, implică de cele mai multe ori succesul acestora, neacceptînd eşecul realizării
lor. Această viziune sigur ă asupra actelor de vorbire a dat naştere unor viziuni nu atît
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 45/154
45
critice, cît premergătoare, în forma unei viziuni centrate pe noţiunea „trying to do”
(încercînd a realiza) [Hussmann M.J., Genzmann H., p. 179] opusă noţiunii „doing”
(realizare în proces) [Ibidem]. Inspirată din lucr ările lui J.L. Austin şi J. Searle, teoria
lui Hussmann şi Genzmann se bazează pe următoarele criterii:
o Enunţările sînt acţiuni planificate şi executate de vorbitor pentru realizarea
anumitor scopuri (altfel spus, enunţurile sînt intenţiile emiţătorului
materializate verbal, care trec printr-un proces de planificare, executare
şi direcţionare spre o situaţie, un rezultat scontat);
o Actele de vorbire pot fi reprezentate ca nişte operatori ai sistemelor de
planificare care stabilesc raporturi între „precondiţii şi efecte” [Ibidem];o Credinţele şi intenţiile vorbitorului pot fi deduse din modalitatea de
enunţare a acestuia (de exemplu, o modalitate sigur ă de enunţare (ton,
intonaţie fluentă, o atitudine certă) ne demonstrează sinceritate, iar o
modalitate incertă de enunţare dă dovadă de nesiguranţă sau neîncredere
în cele afirmate).
Conform acestor criterii, actele de vorbire din cadrul sistemelor de planificareau următoarea structur ă:
- o descriere a ac ţ iunii („action description”) din ansamblul domeniilor
umane;
- un set de precondi ţ ii („preconditions”) (precondiţiile nu sînt altceva decît
ceea ce J.L. Austin, J. Searle, D. Vanderveken, Fr. Recanati ş.a. numesc
condiţii preparatorii);
- registrul de complinire („the add - list”) care presupune un set de
propoziţii ce devin adevărate din momentul realizării acţiunii;
- registrul de lichidare („the delete - list”) - reprezintă setul de propoziţii
care devin false din moment ce acţiunea nu s-a realizat;
- structura („the body”) – lista acţiunilor de nivel inferior, care cuprinde
acţiunile descrise, elemente de comportament etc.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 46/154
46
Propunînd această structur ă, cercetătorii recunosc şi cele trei aspecte ale
actului de vorbire (locuţionar ă, ilocuţionar ă şi perlocuţionar ă) menţionînd că acestea
în procesul enunţării pot să nu se realizeze, pot rata: fie că destinatarul nu a auzit
enunţul sau nu l-a înţeles, ori nu a reacţionat conform intenţiilor sau aşteptărilor
vorbitorului. Hussmann şi Genzmann definesc „acţiunile în termenii efectelor lor:
lipsa efectelor implicînd lipsa efectuării acţiunii” [Hussmann M.J., Genzmann H., p.
179]. Teoria lui Hussmann şi Genzmann este susţinută oarecum de cea a lui Perault
R.C. şi James F.A. despre memorie, persisten ţă şi observabilitate [Idem, p. 168]:
subiecţii îşi amintesc convingerile precedente (memorie), ei adaugă la convingerile
prezente convingerile anterioare ( persisten ţă). Dacă un agent observă alt agent, el ştietoate acţiunile înf ă ptuite de acesta (observabilitate). Memoria şi persistenţa reprezintă
factorii care nu permit agenţilor să uite sau să-şi schimbe opiniile, iar observarea fiind
un mod sigur de achiziţionare a informaţiei. Astfel într-un act de vorbire declarativ
enunţarea este modelată, pe de o parte, de regulile declarative (enunţarea unei
propoziţii declarative implică faptul că vorbitorul crede în conţinutul acesteia), iar pe
de alta, – de transferul de convingeri (un agent acceptă convingerile altui agent dacă acestea corespund celor anterioare). În cea mai mare parte, teoria lui Perrault şi James
face predicţii adevărate:
- Interlocutorul nu va fi convins de o enunţare care este în contradicţie cu
convingerile sale anterioare.
- Un mincinos nu va fi convins de propria minciună, dar poate încă să creadă
că înşeală interlocutorul nesuspicios.
Ambele teorii demonstrează faptul că este posibilă lipsa unei legături dintre
intenţiile agentului şi realizarea lor, deci există pericolul eşuării/rateului actelor de
vorbire. De aceea se propune înlocuirea noţiunii de realizare a actelor de vorbire cu
noţiunea de „trying” [Perault R.C., James F.A., p. 180] încercare de a le realiza:
cînd un agent are o intenţie orientată spre A, el încearcă să acţioneze şi dacă
precondiţiile de a face A sînt satisf ăcute, el întradevăr o va face.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 47/154
47
Figura 5. De la intenţie la acţiune
Pornind de la structura propusă de Hussmann şi Genzmann asertarea unui act
de vorbire s-ar prezenta în felul următor:
Acţiune: asertarea P (în situaţia S);
Precondiţie: receptorul crede că vorbitorul este sincer şi competent în situaţia S;
Registrul de complinire: receptorul crede că vorbitorul crede P;
Structura: emiterea, pronunţarea P.
Pentru o înţelegere mai profundă a procesului de interpretare cercetătorii
propun următoarea schemă [Hussmann M.J., Genzmann H., p. 181]:
------------------------------------------------------------------------------------------
Pasul I: Illocution
---------------------------------------------------------------------------------------
Pasul II: Perlocution
Figura 6. Procesul de interpretare
Teoria lui Hussmann şi Genzmann nu este atît de diferită de celelalte, unica
diferenţă constînd în faptul că cercetătorii atrag atenţia asupra posibilelor eşuări ale
2. S încearcă să facă A
1. S intenţionează A
4. S face A
5. Efecte ale A
Precondiţii ale A
Asertare(încercare)
Verificarea competenţeii sincerită ii
Determinareaconvingerilor emiţătorului
Determinarea intenţiiloremi ătorului
Determinareaconvingerilor receptorului
Determinarea intenţiilorreceptorului
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 48/154
48
actelor de vorbire, ţinînd seama atît de succesul, cît şi de insuccesul lor. Noutatea
acesteia constă în faptul că actele de vorbire nu încep de la realizarea concretă, ci de
la o încercare de a le realiza, trying-to-do, care este valabilă pentru ambele cazuri şi
poate servi şi la analiza intenţiilor vorbitorului.
Deci urmărind, pe de o parte, structura actelor de vorbire şi, pe de alta,
criteriile de clasificare şi tipurile acestora, am ajuns la următoarele concluzii:
Actul de vorbire este unitatea minimală a comunicării umane (conform
teoriei clasice a actelor de vorbire).
Actul de vorbire poate fi caracterizat sub trei aspecte: locuţionar,
ilocuţionar şi perlocuţionar.Încercarea de a privi celelalte teorii despre structura şi clasificarea actelor de
vorbire prin prisma teoriei trying-to-do (încercarea de realizare actelor) ne-a conturat
următorul tablou conclusiv:
La etapa asertare, extrinsec sau în afara individului, există un şir de reguli
constitutive, care permit realizarea actelor de vorbire, intrinsec, se formează sau apar
anumite intenţii comunicative, bazate pe convingerile precedente (memorie) la carese adaugă cele prezente (persistenţă). În funcţie de intenţiile comunicative, emiţătorul
enunţă un conţinut propoziţional ce corespunde unui tip de act de vorbire: intenţia de
angajare a locutorului faţă de adevărul propoziţiei asertate va genera un act de vorbire
asertiv, intenţia de a-şi exprima starea psihologică de moment – un act expresiv,
intenţia de a-l determina pe receptor să facă ceva – un act directiv, intenţia
emiţătorului de a se angaja la realizarea unei acţiuni – un act comisiv, intenţia de a
schimba o stare de lucruri reală – un act declarativ.Toate aceste tipuri de acte se
deosebesc din punct de vedere al conţinutului şi se aseamănă din punct de vedere
structural.
Structura actelor de vorbire este F(p) unde (p) este conţinutul
propoziţional, iar F – for ţa ilocuţionar ă constituită din:
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 49/154
49
Încercare de realizare
(trying – to – do)
La nivelul realizării concrete
(doing)
1. descrierea ac ţ iunii (action description)
2.
preconditions,
3. add – list,
4. delete – list,
5. body.
a) punctul ilocuţionar,
b) modul de realizare,
c) condiţii preparatorii,
d) condiţia conţinutului propoziţional,
e) condiţia sincerităţii,
f) gradul de intensitate;
Etapa de verificare a competenţei şi sincerităţii este regularizată de
următoarele condiţii: Condiţii preparatorii;
Condiţia conţinutului propoziţional;
Condiţii preliminare;
Condiţia sincerităţii;
Condiţia intenţiilor etc.
Aceste condiţii, mai ales cele ale sincerităţii şi intenţiilor, determină convingerile receptorului, care, la rîndul său, prin observabilitate, ştie acţiunile,
convingerile, atitudinile emiţătorului. Determinarea convingerilor atît ale
emiţătorului, cît şi ale receptorului reprezintă ultima etapă de realizare a actelor de
vorbire prin perceperea intenţiilor comunicative, prin diferite reacţii comportamentale
verbale şi paraverbale, inversare de roluri etc.
Actele de vorbire se clasifică în mai multe tipuri. Cele mai reprezentative
clasificări sînt:
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 50/154
50
Figura 7. Clasificarea actelor de vorbire
Actele de vorbire
de enunţare ilocuţionare perlocuţionare propoziţionale
constatative performative
expozitive asertive
comisive comisive
exercitive directive
verdictive declarative
behabitive expresive
Fr.Recanati
J. Austin
Ad.Akmajian, A.Demers
J. Searle
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 51/154
51
§3. Actele de vorbire indirecte
Multitudinea de intenţii, contextele în care sînt exteriorizate şi complexitateaneordinar ă a fiinţei umane ne face să recurgem, uneori, la modalităţi şi tehnici de
comunicare verbală indirectă. Caracterul indirect al comunicării creează de cele mai
multe ori confuzii informaţionale şi intenţionale, totuşi identificabile datorită
plasticităţii inteligenţei şi creativităţii umane. Astfel, deseori, ne pomenim a (ne)
întreba Ce vrea, de fapt, să spună?. Acest tip de acte de vorbire, care nu
exteriorizează intenţiile noastre comunicative, sînt numite acte de vorbire indirecte.
Frecvenţa actelor de vorbire indirecte este motivată de faptul că „exprimarea
directă a intenţiilor emiţătorului poate avea uneori consecinţe nefavorabile asupra
relaţiilor dintre interlocutori” [Ionescu-Ruxăndoiu L., p. 14]. La aceasta se adaugă alţi
factori care pot influenţa relaţiile interlocutorilor, şi anume: „vîrsta, sexul, statutul
social, timpul, locul, nivelul de cultur ă etc.” [Cook G., p. 49], altfel spus contextul,
numit de A.J. Greimas „locul de existenţă a structurilor semnificative” [Greimas A.J.,
1979, p. 36], social, cultural şi lingvistic.
De exemplu:
Te rog să-mi traduci fragmentul.
N-ai vrea să-mi traduci fragmentul?
sînt două fraze cu structur ă diferită ce poartă aceeaşi funcţie comunicativă şi
intenţie perlocuţionar ă: de a-l face pe receptor să traducă fragmentul. Prima frază
reprezintă un act de vorbire ilocuţionar directiv, care are drept indiciu verbul
performativ directiv a ruga la persoana I, Indicativ prezent. Între structura şi funcţia
acestui act de vorbire există o relaţie directă. Datorită acestei relaţii directe acesta este
un act de vorbire direct . Cealaltă frază reprezintă un alt act de vorbire, care, deşi cu
structur ă diferită, are aceeaşi funcţie ca şi primul. Rezultă că între structura şi funcţia
celui de-al doilea act de vorbire nu există o relaţie directă, ceea ce-l determină să fie
sau să se numească act de vorbire indirect .
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 52/154
52
La fel se întîmplă cu următoarele exemple:
Î ţ i ordon să-mi aduci dosarul personal. (directiv)
N-ai putea să-mi aduci dosarul personal?
Fiecare dintre aceste două fraze sînt guvernate de reguli diferite. Prima frază
este un act de vorbire direct în care intenţia emiţătorului este clar ă. Din punctul de
vedere al intenţiilor, emiţătorul frazei a doua: N-ai putea să-mi aduci dosarul
personal? nu întreabă dacă receptorul poate s-o facă, cu atît mai mult nu se aşteaptă
la un r ăspuns afirmativ sau negativ, ci se aşteaptă la acţiuni din partea receptorului –
ca acesta să-i aducă dosarul. Astfel, prin fraza a doua emiţătorul realizează nu numai
un singur act de vorbire, ci două: „un act primar” [Reboul A., Moeschler J., p. 54], orugăminte, care este realizată prin intermediul „unui act secundar”[Ibidem], o
întrebare. Intenţia ilocuţionar ă, adică actul pe care emiţătorul are intenţia de a-l
realiza prin fraza a doua, ţine doar de actul primar, care coincide cu actul realizat prin
fraza I, şi doar această intenţie trebuie recunoscută. Pentru înţelegerea actelor de
vorbire se mai practică analiza în baza implicaţiilor conversaţionale şi aplicarea
„teoriei referen ţ iale – enunţurile posedă efectiv o referinţă în lumea actuală” [Godart-Wendling B., p. 240], care implică un raţionament de tipul: X ştie că eu trebuie să-i
dau dosarul personal. Înseamnă că X nu mă întreabă dacă eu pot sau nu să o fac, ci
îmi cere chiar să i-l dau.
Deci, un act de vorbire directiv utilizat pentru a face o rugăminte, un ordin
etc. este un act de vorbire direct, iar atunci cînd este utilizat pentru a întreba, este un
act de vorbire indirect. În linii generale, orice act de vorbire care realizează o funcţie
diferită de cea originar ă şi are o structur ă diferită de cea necesar ă la care se mai
adaugă diferite elemente de context, în care totuşi este receptată o anumită intenţie
perlocuţionar ă şi for ţă ilocuţionar ă, are toate şansele de a fi numit act de vorbire
indirect.
În literatura de specialitate există o clasificare a actelor de vorbire care opune
actele de vorbire directe celor indirecte. Ch. Baylon şi X. Mignot propun o clasificare
proprie a performativelor, pornind de la ideea diversităţii formelor enunţurilor
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 53/154
53
performative, care „în ciuda acestei diversităţi de formă corespund totuşi unuia şi
aceluiaşi act” [Idem, p. 168]. Ei disting:
A. performative explicite – „enunţurile sau actele care constituie sensul
referenţial al unui cuvînt prezent în enunţ”;
B. performative primare – „enunţurile sau actele realizate prin alte mijloace”
[Ibidem].
Avem de a face cu un performativ explicit atunci cînd cineva este invitat prin
Te invit să cinezi cu mine (sensul referenţial al verbului performativ directiv a invita),
dar – cu un performativ primar cînd se mulţumeşte cu Vino să cinezi cu mine, (modul
imperativ). Deşi plasate alături explicit şi primar nu se opun, explicit fiind opus pentru implicit . De aceea Ch. Baylon şi X. Mignot propun încă o clasificare a
performativelor:
1. Enun ţ urile cu performativitate indicat ă lexical sau cu performativitate
descrisă – atunci cînd actul realizat este desemnat, de cele mai multe ori, de către un
verb referenţial – unul dintre acele verbe pe care le numim performative. Un act de
promisiune se realizează atunci cînd zicem Eu promit (ceva), unde promisiuneaf ăcută este desemnată de verbul referenţial a promite.
Acest tip de acte sînt, de fapt, acte de vorbire directe. Prezenţa verbului
performativ neagă orice dubiu privind intenţia comunicativă: un act de vorbire cu
verbul referenţial a ruga este, indubitabil, o rugăminte, un act cu verbul referenţial a
promite este o angajare de realizare a ceva, un act cu verbul referenţial a ordona este
un ordin etc.
2. Enun ţ urile cu performativitate indicat ă în alt mod . Această indicaţie
poate consta dintr-un procedeu gramatical, precum modul imperativ, care serveşte
pentru a da ordine – Pleacă!, sfaturi – Încearcă să faci a şa! sau invitaţii – Mergem la
teatru!. Pentru aceste tipuri de enunţuri dispunem şi de alte procedee nongramaticale:
interjecţii specifice precum Tsst! (în loc de Taci!), care reclamă liniştea sau pur şi
simplu diverse intonaţii: Tu vii. şi Tu vii?.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 54/154
54
3. Enun ţ urile cu performativitate oblică – actul exprimat nu este un act
explicit semnificat. Ave ţ i ziarul „Timpul ?” adresat unui vînzător de ziare se prezintă
ca o întrebare, un act de interogare care cere un r ăspuns: Am; Nu mai am; Încă nu am
primit . Dar, în esenţă, este vorba de o rugăminte de vînzare. Cel care realizează actul
de interogare se plasează în poziţia de cumpăr ător. Se vede bine legătura dintre
întrebare şi rugăminte, deoarece nu putem cumpăra decît ceea de ce dispune
comerciantul.
Tipurile 2 şi 3 (enun ţ urile cu performativitate indicat ă în alt mod şi
enun ţ urile cu performativitate oblică ) reprezintă acte de vorbire indirecte – acte
secundare prin care, totuşi, sînt identificabile actele primare.Deci, actele de vorbire indirecte sînt:
Actele care sînt desemnate de un verb referenţial, dar care realizează o
funcţie diferită de cea originar ă şi are o structur ă diferită de cea necesar ă (de
exemplu: un ordin ascuns în spatele unei rugăminţi Te rog să-mi prezin ţ i datele
complete peste o or ă.);
Actele care nu sînt desemnate de un verb referenţial şi care pot sau nurealiza o funcţie diferită de cea originar ă, pot avea sau nu o structur ă diferită de cea
necesar ă (de exemplu: Tsst! este un ordin de a t ăcea. În acest caz actul de vorbire nu
realizează o funcţie diferită de cea originar ă, însă are o structur ă diferită de cea
necesar ă: î ţ i ordon să taci.).
În forma unor acte de vorbire indirecte apar de cele mai multe ori poruncile,
interzicerile, ordinele. Pe lîngă ordinele pure şi simple, care au o structura deschisă,
orientare directă şi care acceptă oricînd verbe performative, există rugăminţile care se
exprimă deseori ocolit, eludat, într-o manier ă indirectă şi datorită acestui fapt sînt mai
apropiate esenţei actelor de vorbire indirecte. Exemplul clasic pentru explicarea
actelor de vorbire indirecte prezentate în forma unei rugăminţi este cel al lui J. Searle.
Nu obişnuim să zicem Transmite-mi sarea şi nici Î ţ i ordon să-mi transmi ţ i sarea, ci
mai degrabă Ai putea să-mi transmi ţ i sarea (te rog)? În acest caz se observă că fraza
Ai putea să-mi transmi ţ i sarea?, însoţită sau nu de te rog , nu este echivalentă din
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 55/154
55
punctul de vedere al semnificaţiei lingvistice convenţionale frazei Transmite-mi sarea
sau Î ţ i ordon să-mi transmi ţ i sarea. Ca şi în exemlele anterioare, emiţătorul nu are
intenţia de a întreba dacă receptorul poate sau nu să-i transmită sarea, ci chiar să i-o
transmită. Recunoaşterea intenţiei emiţătorului se face prin intermediul regulilor
semantice care se aplică asupra actelor de vorbire şi prin intermediul informaţiilor din
planul secund. Conform opiniei lui J. Searle, dacă Jean îi zice lui Paul Ai putea să-mi
transmi ţ i sarea? cu intenţia ilocuţionar ă de a realiza un act primar – rugămintea prin
intermediul unui act secundar – întrebarea, intenţia sa este recunoscută de către Paul
datorită unei proceduri complexe determinate de „zece etape” [Reboul A., Moeschler
J., p. 55]:1. Înainte de a aplica regulile semantice ale actelor de vorbire,
2. Paul crede că enunţarea lui Jean este o întrebare,
3. apoi face recurs la cunoştinţele de plan secund,
4. prin care observă că întrebarea nu are o mare pertinenţă în situaţia de
comunicare,
5. ajungînd, prin intermediul principiului de cooperare, la concluzia că acesta
nu este un act ilocuţionar (primar) intenţionat;
6. revine la cunoştinţele de plan secund şi la condiţiile de succes ale actelor
ilocuţionare
7. pentru a identifica actul ilocuţionar primar – rugămintea, pe care Jean avea
intenţia să-l realizeze.
8. Conform condiţiilor de succes al unei rugăminţi este necesar ca persoana
căreia i se adresează să fie în stare să o realizeze şi
9. datorită acestei condiţii Paul recunoaşte în sfîr şit intenţia lui Jean,
10. în măsura în care enunţarea lui Jean corespunde (din punct de vedere al
semnificaţiei) unei întrebări cu această condiţie de succes.
În alţi termeni, este de ajuns să ne întrebăm care sînt condiţiile preparatorii ale
unei rugăminţi (capacitatea sau voinţa interlocutorului de a realiza actul propriu-zis)
pentru a realiza indirect actul primar al rugăminţii. În acest caz, principiul cooper ării
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 56/154
56
joacă un rol extrem de redus în procesul de recunoaştere a actului de vorbire indirect,
esenţialul fiind asigurat de teoria actelor de vorbire, „condiţiile care trebuie să fie
satisf ăcute pentru ca actul de vorbire intenţionat să fie apropriat circumstanţelor sau
să fie realizat cu succes” [Akmajian A., Demers R.A., p. 277] şi recursul la
cunoştinţele de plan secund.
În concluzie, actele de vorbire indirecte sînt actele:
o în care nu există o relaţie directă între structura şi funcţia acestora;
o care nu sînt desemnate de un verb referenţial şi care pot sau nu realiza o
funcţie diferită de cea originar ă, pot avea sau nu o structur ă diferită de
cea necesar ă;o din structura cărora pot lipsi verbele performative, dar acest lucru nu neagă
caracterul performativ al enunţurilor. Le vom numi performative în
devenire sau performative posibile;
o la baza cărora există o dedublare, adică pot fi identificate simultan două
acte: primar , în care identificăm intenţia, for ţa şi punctul ilocuţionar, şi
secundar , care este un fel de mască, o aparenţă a celui primar;o din punct de vedere intonaţional, acestea sînt interogative sau imperative
veridice sau false.
Prin intermediul actelor de vorbire indirecte emiţătorul poate comunica
receptorului mult mai multe informaţii „lingvistice şi non lingvistice decît i-ar zice,
efectiv, plasîndu-se într-un plan secund al informaţiilor mutual partajate”
[Armengaud Fr., p. 95]. Aparatul teoretic utilizat pentru explicarea actelor de vorbire
indirecte constă în teoria generală a actelor de vorbire (un act indirect oricum este un
act de vorbire), principiile care generează cooperarea conversaţională, pe de o parte,
şi schimbul (divers) informaţiilor factuale dintre emiţător şi receptor, pe de altă parte.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 57/154
57
Capitolul II. Verbele performative: clasificare şi specific
§1. Trăsăturile generale ale verbelor performative în limba română
Natura actelor de vorbire primare este determinată de structura semantică a
limbii respective. Limbile naturale actuale, printre care şi limba română, au în
lexiconul lor un număr impunător de verbe ce ţin de actele de vorbire, ale căror
sensuri servesc la determinarea for ţelor ilocuţionare posibile, întîlnite în procesul de
uzitare a propoziţiilor, adică în procesul comunicării.
În acest capitol ne propunem să analizăm, prin aplicarea logicii ilocuţionare,
verbele performative din limba română prin prisma semanticii pragmatice.
Analizînd verbele din cadrul actelor de vorbire în limba română, obiectivul
esenţial este de a studia setul de for ţe ilocuţionare lexicalizate din vocabularul limbii
române prin inventarul de verbe performative. Ca şi în cazul funcţiilor de adevăr,
setul for ţelor ilocuţionare nu este lexicalizat în acelaşi mod în diferite limbi naturaleactuale, aceasta depinzînd de mai mulţi factori, fiecare limbă caracterizîndu-se prin
specificul său lexical.
Exemplele utilizate pentru explicitarea esenţei şi funcţionării verbelor
performative ţin de actele de vorbire realizate hic et nunc, într-un prezent concret de
vorbitori concreţi, vorbirea fiind „un act individual de voinţă şi inteligenţă” prin care
subiectul vorbitor „îşi exprimă gîndirea personală” [Saussure F. de, p. 40]. Înliteratura artistică însă vorbitorii nu sînt decît personaje virtuale, într-un prezent larg
virtual, actele de vorbire ale acestora nefiind acte de vorbire individuală, mesajul
purtat apar ţinînd scriitorului. De aceea am încercat să presupunem enunţuri, conţinînd
verbe performative, utilizate de fiecare dintre noi în situaţii concrete. De asemenea
am supus unui experiment analitic 19 opere literare. Pentru obţinerea unor date
veridice şi concludente s-a experimentat nu numai pe o singur ă specie literar ă (a sevedea tabelul de mai jos), deoarece „modalitatea de realizare a analizei”, în cazul dat
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 58/154
58
semantico-pragmatică, „va diferi de la o oper ă la alta în funcţie de volumul lucr ării şi
de specia pe care o reprezintă” [Cartaleanu T., Cosovan O., p. 35].
comedii I.L.Caragiale „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdut ă”, „Conu
Leonida fa ţă cu reac ţ iunea”, „D-ale carnavalului”.
drame I.L.Caragiale „N ă pasta”, B.Delavrancea „Apus de soare”,
B.P.Hasdeu „Ră zvan şi Vidra”.
schiţe I.L.Caragiale, „Bubico”, „Justi ţ ie”.
nuvele B.Delavrancea „Sult ănica”, „Hagi Tudose”, B.P.Hasdeu „Micu ţ a”.
povestiri B.Delavrancea „Trubadurul”, „Domnul Vucea”, „Bunicul”, „Bunica”,
„Bursierul”, M.Sadoveanu „Ţ ara de dincolo de negur ă”.
roman C.Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de r ă zboi”.
Din punct de vedere funcţional, în literatura artistică verbele performative se
caracterizează prin activitate redusă, fiind caracteristice mai mult vorbirii colocviale.
Experimentul analitic ne-a demonstrat că cele mai active performative sînt :
a zice – 8 Expresive a aproba – 1
a spune - 2 a protesta – 1
a ghici - 1 a bucura – 2
a asigura - 1 a mul ţ umi – 4
Asertive
a jura - 7 a saluta – 1
a declara – 1 Comisive a promite – 1
a dedica – 1 a f ă g ădui – 3
a termina – 1 a jura – 4
a scuza – 2 a asigura – 1
Declarative
a ierta - 3 a refuza – 1
a cere – 1 a pofti – 2
a ruga – 17
Directive
a porunci - 1
Rezultatele analizei a 19 surse literare.Coeficientul arată numărul de exempleîn care este utilizat fiecare verb.
În limba română, între for ţele ilocuţionare şi verbele actelor de vorbire nu
există o corespondenţă univocă, un raport de unu la unu. Acest specific de
necorespondenţă naşte un şir de caracteristici specifice verbelor performative:
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 59/154
59
Multe dintre verbele performative nu numesc o for ţă ilocuţionar ă, dar mai
degrabă un tip sau un set de for ţe ilocuţionare. De exemplu, verbul a interzice nu
reprezintă o anume for ţă ilocuţionar ă. Un vorbitor care interzice cuiva să facă ceva –
îi ordonă, de fapt aceasta, în acelaşi timp interzicerea a ceva mai poate fi privită şi ca
un sfat.
Unele verbe performative, ca, de exemplu, a aserta şi a afirma, numesc
aceeaşi for ţă ilocuţionar ă, dar nu sînt sinonime. Diferenţa de sens a acestora provine
de la specificul conversaţional, care este diferit de formele logice. În uz general, a
afirma înseamnă a aserta într-o conversaţie în care cineva face un raport complet
despre ceva sau cineva ia o poziţie oficială. În acest sens, afirmaţia rezultă dintr-oconversaţie – consecinţă a cîtorva enunţuri asertive. A afirma mai poate avea şi alte
valori, de exemplu: a adeveri, a accepta.
Verbele performative pot fi, deseori, înlocuite cu alte forme
comportamentale diferite de cele verbale. De exemplu, cineva poate utiliza verbul a
insinua în sensul insinuării că o propoziţie este adevărată, dar poate insinua şi într-o
formă indirectă, printr-un gest, un anume tip de comportament etc. Drept exemple ne pot servi: a dojeni (verbal sau paraverbal, printr-un gest, prin pedeapsă) , a regreta
(putem să ne exprimăm regretul verbal sau tacit) , a protesta (putem protesta deschis,
exprimîndu-ne nemulţumirile sau putem să ne exprimăm protestul prin înf ă ptuirea
unor acţiuni concrete) , a plînge (plînsul poate fi propriu-zis sau nemulţumire
exprimată verbal) etc.
Multe verbe performative din cadrul actelor de vorbire au cîteva uzuri şi
pot numi diferite for ţe ilocuţionare. De exemplu, a jura poate fi atît asertiv, cît şi
comisiv. Vorbitorul poate jura că o propoziţie (asertată) este adevărată (asertiv) şi
poate jura receptorului că va face ceva în viitor (comisiv) (a se vedea verbele cu
valori duble de performativitate).
Unele verbe performative sînt, din punct de vedere sistemic, ambigue,
aflîndu-se între diverse puncte ilocuţionare. De exemplu, a alerta este la intersecţia
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 60/154
60
dintre o asertare că ceva periculos este iminent şi sugestia directivă pentru receptor de
a se pregăti pentru evitarea unui pericol.
Verbele performative se mai deosebesc prin direcţia de orientare. Putem
distinge verbe care, în esenţă, sînt direcţionate spre receptor, de exemplu: a ordona, a
promite, de verbe, precum: a aserta, a presupune, care numesc for ţe ilocuţionare ce
nu sînt îndreptate, obligatoriu, spre cineva în particular, spre o persoană concretă. Un
ordin însă este întotdeauna, prin definiţie, un ordin pentru cineva, chiar dacă
emiţătorul îşi ordonă sie însuşi.
Putem distinge verbe prezente în actele ilocuţionare, realizabile doar în
public, de exemplu: a acuza, şi verbe prezente în actele ilocuţionare realizabile însingur ătate, de exemplu: a regreta şi a renun ţ a, regretul sau renunţarea fiind
manifestate individual fie verbal, monologat, fie prin pasivitate, lipsă de iniţiativă etc.
Unele verbe, de exemplu: a paria, reprezintă acte de vorbire care nu pot fi
realizate doar de emiţător, ci care necesită o realizare de acord mutual dintre ambele
păr ţi, atît de receptor, cît şi de emiţător. Deci, pentru ca un pariu să fie realizat nu este
suficient ca emiţătorul să-l propună, ci şi ca receptorul să-l accepte. Astfel de acte devorbire necesită o relaţie creativă de interlocuţiune între emiţător şi receptor, ambii
propunîndu-şi contribuţia, rezultatul unui astfel act de vorbire fiind un rezultat al
intenţiilor colective a doi sau mai mulţi vorbitori.
În limba română, spre deosebire de alte limbi (engleza, franceza, germana),
unele verbe au statut de verbe performative însă sub aspect funcţional sînt considerate
a fi verbe performative pasive. Aceasta se datorează faptului că, în marea majoritate a
cazurilor, sînt înlocuite prin expresii specifice. De exemplu:
(engl.) to agree / I agree – (rom.) a conveni înlocuit prin Sînt de acord ;
(engl.) to welcome – (rom.) Bine a ţ i venit ;
(engl.) to excuse – (rom.) A cere scuze;
(engl.) to forgive – (rom.) A cere iertare;
(engl.) to condole – (rom.) A - şi exprima condolean ţ ele sale etc.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 61/154
61
În final, verbele performative pot avea înţelesuri nonilocuţionare. De
exemplu, verbul a permite, care are uz performativ, poate numi evenimente care nu
sînt acte de vorbire. Eu pot permite cuiva să facă ceva f ăr ă a-i zice nimic, doar prin
a-l lăsa s-o facă. Astfel de verbe sînt numite verbe hibride.
În paragrafele ce urmează vom face o analiză semantico - pragmatică ,
semantică – datorită rela ţ iei de complementaritate dintre aceste două domenii
(semantică şi pragmatică) ( a se vedea în capitolul I, paragraful 1) şi pragmatică –
deoarece verbele performative ţin de actele de vorbire – obiectul de studiu al
pragmaticii, a verbelor performative din limba română1, analizate individual, în
perechi sau grup în funcţie de locul lor în clusteringul întregii categorii şi în funcţiede asemănarea în ceea ce priveşte for ţa ilocuţionar ă, condiţiile de realizare, modul de
realizare etc. Se va lua în condideraţie doar sensul care în anumite condiţii admite
valori pragmatice, celelalte sensuri prezentînd interes în afara acestui studiu.
Sensurile verbelor performative au fost preluate din NODEX (Noul Dicţionar al
Limbii Române) şi au fost comparate şi completate (după necesitate) cu date preluate
din DEULR (Dicţionarul Explicativ Uzual al Limbii Române), DULR (DicţionarulUniversal al Limbii Române) etc.
1 NOTĂ: În limba română există verbe performative pure, adică verbe cu o singur ă valoare performativă, şi verbe cumai multe valori performative (de exemplu: asertive-declarative, asertive-expresive etc.). Pentru facilitareacomprehensiunii acestui fenomen vom numi verbele performative cu valori asertive – verbe performative asertive,verbele performative cu valori declarative – verbe performative declarative, verbele performative cu valori directive –verbe performative directive, verbele performative cu valori comisive – verbe performative comisive şi verbele
performative cu valori expresive – verbe performative expresive însă nu vom confunda verbele performative pure, carecorespund 1/1 verbelor la nivelul limbii, cu verbele care au mai multe valori performative. De exemplu, verbul
performativ a jura la nivelul limbii este un singur verb, însă din punctul de vedere a clasificării semantico-pragmatice şi
funcţionale a jura este: 1. verb performativ asertiv şi 2. verb performativ comisiv, adică avem un singur verb cu două valori pragmatice: asertivă şi comisivă. Iată de ce numărul verbelor performative este mai mic decît suma verbelor
performative asertive + declarative + comisive + directive + expresive.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 62/154
62
§2. Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative asertive în
limba română
Spre deosebire de tratarea clasică a sensului, care prin mecanismul referinţei
trimite la o realitate existentă sau virtuală, tratarea pragmatică trimite la sensul
actelor de vorbire sau al actelor ilocu ţ ionare, realizate şi semnificate simultan.
Realizarea actelor de vorbire şi mai ales înţelegerea mesajelor acestora depinde, pe de
o parte, de sintaxa elementelor verbale, adică de verbele performative care sînt un
indiciu direct, exprimat al actelor ilocuţionare, şi, pe de altă parte, de contextul în
care apar sau sînt utilizate. Ca rezultat, la analiza semantico-pragmatică a actelor
ilocuţionare verbele performative contribuie cu propria valoare semantică la care se
adaugă nuanţe semantice contextuale.
Prin termenul performativitate se caracterizează verbele, enunţurile (prin
extensiune) sau uzitarea acestora, prin care emiţătorul, locutorul nu are intenţia de a
descrie realitatea, nici măcar să lanseze proiectarea unei realităţi imaginare, ci să
acţioneze şi să obţină un rezultat. Aceasta se mai explică prin faptul că pragmatica, alcărei obiect de studiu sînt actele de vorbire, depăşeşte graniţele semanticii, extensiune
manifestată prin interesul faţă de rezultatele comunicării (uneori doar
comportamentale) asupra locutorilor; semantica limitîndu-se la sensuri, analize şi
descrieri.
Aşadar, pe de o parte, există un sens complex al actelor ilocuţionare, implicit
al verbelor performative, pe de alta, performativitatea însăşi a verbelor neagă intenţiadescriptivă a locutorului la utilizarea lor şi la realizarea actelor ilocuţionare. Plus la
aceasta, limba autorizează mai degrabă şi mai frecvent o interpretare descriptivă decît
o interpretare performativă. Într-un tribunal enunţul Te condamn la ... reprezintă un
act de vorbire direct desemnat prin verbul referenţial a condamna (persoana I,
singular, modul indicativ, activ, prezent). Acelaşi enunţ prezentat într-un ziar (în
calitate de titlu sau în interiorul unui articol) nu va avea aceeaşi valoare, adică nu va
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 63/154
63
reprezenta un act de vorbire şi nu va mai fi performativ, deoarece acesta este o
enunţare scrisă, o descriere de fapte.
Limba, fiind un sistem de „semne care trimite atît la realitate, cît şi la
imaginile mentale pe care ni le formăm asupra lucrurilor, a fiinţelor, a acţiunilor, a
valorilor în care credem” [Dicţionar filosofic de la A la Z, p. 476], fiind un sistem
referenţial prin care lucrurile sînt semnificative, capătă sens, ignor ă valoarea
performativă a enunţurilor. Iată de ce actele sînt reprezentative mai mult pentru
vorbire. Or, revenind la exemplul anterior, ziaristul nu condamnă persoana X, ci
descrie un fapt consumat, în timp ce valoarea performativă a unui enunţ, verb
necesită o realizare hic et nunc, prin limba în acţiune, prin vorbire, „actantulconvenind a trata actul ca unul instantaneu şi simplu” [Golopenţia-Eretescu S., 1977,
p.372]. Înseamnă oare aceasta că verbele performative sînt lipsite de sens? Anularea
performativităţii prin descriere nu înseamnă că verbele performative sînt lipsite de
sens, ci este vorba doar de un sens specific, contextual şi nu unul de dicţionar. Pentru
a demonstra aceasta, pentru început trebuie să fixăm limitele noţiunii de sens. Într-un
cadru general vom înţelege prin sens „tot ceea ce este destinat pentru a fi înţeles”[Baylon Ch., Mignot X., p.62]. Deşi pare de criticat această noţiune a sensului, totuşi
ea este binevenită din următorul motiv: presupunem că la acelaşi tribunal un ziarist
enunţă Te condamn la..., adică rosteşte acelaşi enunţ ca şi judecătorul. Va fi acest
enunţ performativ? Desigur că în acest caz enunţul nu este performativ, deşi el se
realizează prin vorbire hic et nunc. Aceasta se explică prin faptul că acelaşi enunţ are
valori diferite datorită actanţilor diferiţi, statutului social al acestora, for ţelor
ilocuţionare diferite şi rezultatelor diferite, adică componentelor perlocuţionare
diferite. Altfel spus, nimeni nu va lua în considerare, într-un tribunal, condamnarea
unui inculpat de către un ziarist sau o altă persoană neîmputernicită, impact avînd
doar sentinţa adusă de judecător. Prin urmare, sensul verbului performativ a
condamna este determinat şi de contextul real în care apare, totalitatea
circumstanţelor reale fiind cele care valorifică sensul lingvistic al acestuia, iar orice
încercare de a schimba condiţiile contextuale sau contextul referenţial, situativ sau
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 64/154
64
interactiv al verbelor performative duce la faptul că „aceste entităţi r ămîn inutilizabile
în afara exemplelor care au permis descoperirea lor” [Berrendonner A., p.25]. La
aceste circumstanţe se mai adaugă „condiţiile de succes”[Zdrenghea M., p. 158] care
presupun reuşita realizării actului ilocuţionar. Semanticitatea verbelor performative
mai este susţinută de faptul că acestea „permit, în diferite domenii, modificarea
realităţii datorită influenţei lor asupra altora, de asemenea datorită faptului că diverse
acte constitutive ale relaţiilor sociale se fac într-o formă de enunţare vorbită sau
scrisă” [Baylon Ch., Mignot X., p.89]. Rezultă că verbele performative au sens, doar
că acesta nu este aportul pur al limbii, ci şi al circumstanţelor în care acestea sînt
uzitate, „contextul lingvistic fiind cel care poate bloca, f ăcînd abstracţie de performativitatea verbelor, realizarea actelor ilocuţionare” [Kronning H., p.82].
Vorbind despre verbe, complexitatea problemei sporeşte considerabil.
Aceasta ţine în mare parte de „natura dublă a polisemiei verbale” [Martin R., p.86].
Pe de o parte, verbul este determinat de polisemia sememului, pe de alta, semantica
acestuia este determinată de actanţi, aceste fenomene mai fiind numite „ polisemie
internă” – prima şi „ polisemie externă” [Idem, p.87] – a doua.În ceea ce priveşte polisemia externă a verbelor performative, ea este bine
delimitată de următorii parametri: persoana I , orice altă formă din cadrul categoriei
gramaticale a persoanei neagă performativitatea verbului. Polisemia internă de
asemenea are anumite restricţii. Ea se reduce, de obicei, la sensul primar şi direct al
verbului. La acesta se mai adaugă nuanţele semantice impuse de realitatea
înconjur ătoare: anturaj, statut, instituţie etc.
În cele ce urmează, vom prezenta analize semantico-pragmatice ale verbelor
performative asertive, care vor fi puţin diferite sau, uneori, chiar „foarte îndepărtate
de cele literare” sau semantice pure, ceea ce „dovedeşte existenţa unui sistem de
principii care guvernează interacţiunea verbală” performativă [Ionescu-Ruxăndoiu L.,
p.15]. Această deosebire însă nu exclude importanţa niciuneia dintre ele, ci mai
degrabă pornind de la sensul primar al verbelor putem ajunge la sensul pragmatic al
acestuia.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 65/154
65
Verbele performative asertive din limba română sînt: a afirma, a abjura, a
acuza, a admite, a alarma, a alerta, a aminti, a anun ţ a, a aplauda, a aproba, a
asigura, a atesta, a avertiza, a bănui, a blama, a calomnia, a certifica, a
concluziona, a confirma, a consim ţ i, a contesta, a conveni, a corecta, a critica, a
declara, a deduce, a demasca, a denun ţ a, a descoperi, a descrie, a dezmin ţ i, a
divulga, a dojeni, a enun ţ a, a se f ăli, a se fuduli, a garanta, a ghici, a informa, a
insinua, a insista, a înştiin ţ a, a se învoi, a jura, a se lamenta, a l ăuda, a mărturisi, a
se mîndri, a mustra, a nega, a obiecta, a plînge, a postula, a povăţ ui, a presupune, a
pretinde, a prevedea, a preveni, a prezice, a profetiza, a proroci, a raporta, a
reafirma, a recunoaşte, a retracta, a sf ătui, a spune, a sugera, a sus ţ ine, a t ă g ădui,
a zice.
A afirma, conform dicţionarului, înseamnă - A declara în mod ferm (sens 1).
Din punct de vedere semantico-pragmatic, este considerat unul din verbele asertive
primitive, care indică for ţa asertării. Amintim că for ţele ilocuţionare primitive sînt
cele mai simple for ţe, care au un punct ilocuţionar (în acest caz, direcţia determinată
de punctul ilocuţionar este una asertivă), un mod obişnuit de realizare (for ţailocuţionar ă aplicată unui conţinut propoziţional cu verbul a afirma este asertivă) şi
un grad neutru de intensitate. În cazul uzitării verbului a afirma în opoziţie cu a nega
această for ţă este mai mare. Afirm că ast ă zi vom primi materialele necesare. Toate
celelalte for ţe ilocuţionare asertive au evoluat de la această for ţă primitivă prin
adăugarea gradelor de intensităţi diverse, posibile prin semantica verbelor
performative asertive şi prin contextul de utilizare a acestora.
A reafirma, structural şi semantic, se aseamănă, conform dicţionarului, cu
verbul a afirma - A afirma din nou (sens 1), păstrînd valoarea semantico-pragmatică
asertivă a verbului primitiv originar. Dacă nu şti ţ i încă , eu reafirm că ast ă zi vom
primi materialele necesare.
La polul opus verbului primitiv se află a nega - (adevăruri, fapte, fenomene)
A declara ca fiind neadevărat; a t ă g ădui (sens 1). Conform valorii semantico-
pragmatice, a nega un enunţ înseamnă „a afirma negarea funcţională” de facto a
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 66/154
66
enunţului. Negarea asertării: X este un func ţ ionar este identică afirmaţiei: X nu este
un func ţ ionar . Pentru a ar ăta opoziţia reală dintre a afirma şi a nega, vom demonstra
cu acelaşi exemplu: Eu neg faptul că ast ă zi vom primi materialele necesare.
Sensul verbului a dezmin ţ i este - (fapte, afirma ţ ii etc.) A declara ca
neadevărat; a t ă g ădui; a contesta; a nega (sens 1). Valoarea semantico-pragmatică
ne prezintă verbul a dezmin ţ i, cazual, fiind atît asertiv, cît şi declarativ. Sub aspect
asertiv, a dezmin ţ i informaţia purtată de un enunţ înseamnă a o nega prin asertarea
contrariului – condiţie preparatorie. Astfel, în timp ce virtual o afirmaţie poate fi
negată, dezminţirea pare a se referi la lucruri nuanţat importante şi posibil încă la
acuzări. Eu pot nega un enunţ de tipul: Afar ă ninge, dar sînt necesari factoricontextuali speciali pentru a dezminţi aceasta. Dezmint învinuirile aduse prin aceste
înregistr ări video.
A corecta înseamnă - (gre şeli, defecte, note etc.) A modifica în bine; a
îndrepta; a corija (sens 1). Conform valorii semantico-pragmatice a corecta pe
cineva presupune faptul că s-a comis o eroare într-o asertare anterioar ă şi se asertează
un conţinut propoziţional puţin diferit pentru a-l înlocui pe cel anterior. De ex. Tecorectez, în sal ă nu sînt 3 oameni, ci 4.
Verbele a pretinde şi a enun ţ a au sensurile – A solicita într-o formă
categorică (sens 1) şi (ipoteze, teorii, opinii) A pune în circula ţ ie; a lansa; a emite
(sens 1). Valoarea semantico-pragmatică a verbului a pretinde numeşte, de asemenea,
for ţa ilocuţionar ă a asertării, avînd în vedere că are acelaşi punct ilocuţionar,
modalitate de realizare, conţinut propoziţional, condiţii preparatorii şi de sinceritate.
Există deosebiri între nuanţele conversaţiilor în care a pretinde tinde să lege asertarea
de emiţător prin intermediul dreptăţii sau al dreptului de proprietate. Pretind la acest
manual. Pretind la aceast ă proprietate (afacere). În mod similar, a afirma numeşte
aceeaşi for ţă, însă redă un mod de exprimare conversaţional ferm, hotărît. A enun ţ a,
pe lîngă numirea aceleiaşi for ţe, are o nuanţă de introducere într-un discurs mai larg
şi mai formal. Enun ţ obiectivele întrunirii de ast ă zi.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 67/154
67
A declara înseamnă - (inten ţ ii, ac ţ iuni) A comunica în mod oficial (sens 2).
Conform valorii semantico-pragmatice verbul a declara, pe lîngă faptul că este un
verb primitiv declarativ, mai are valoare asertivă asemănătoare celei a verbului a
afirma. Iată de ce gramatica numeşte declarative propoziţiile ale căror verbe sînt la
modul indicativ şi care, în general, sînt pentru a face asertări. Sub aspect asertiv a
face o declaraţie înseamnă a afirma în public un enunţ care reliefează intenţia
perlocuţionar ă a vorbitorului de a-l face cunoscut. Deci spunem despre un politician
că a f ăcut o declaraţie atunci cînd a asertat public intenţiile sale electorale. În acelaşi
sens declar ăm intenţiile, păcatele, sentimentele noastre etc. Astfel uzitată, declaraţia
este o asertare în mod public avînd intenţii perlocuţionare de a transmite publiculuiceva la care emiţătorul are acces direct şi privilegiat (la I-a persoană). V ă declar că
inten ţ ionez să transform acest stat în unul prosper...
A retracta şi a abjura , cu sensurile - (opinii împărta şite anterior ) A înceta de
a mai sus ţ ine, ca nefiind drept; a retrage (sens 2) şi (doctrine, concep ţ ii, etc.) A
renega în mod public (sens 1), succed verbul a declara. Conform valorilor
semantico-pragmatice a retracta şi a abjura înseamnă a fi for ţat spre retragere decătre alte credinţe, încrederi nutrite, posibil, în faţa unor ameninţări. Avînd aceeaşi
for ţă, aceste două verbe se deosebesc doar prin modul de realizare – putem retracta
opiniile, concepţiile proprii şi într-un cadru personal, într-un cerc intim de cunoscuţi,
prieteni, pe cînd actul de abjurare poate fi realizat doar în mod public. Retractez
acuza ţ iile (comentariile) anterioare.
Verbele a zice şi a spune, fiind sinonime, sînt explicate în dicţionar prin - A
reda prin cuvinte; a exprima prin grai; a spune (a zice) (sens 1). Din punct de vedere
semantico-pragmatic verbele a zice şi a spune au atît nuanţă de asertiv cît şi de
directiv: cineva poate zice, spune cuiva că ceva are loc, se întîmplă (asertiv) sau poate
zice, spune cuiva să facă ceva (directiv). A zice, a spune că ceva se întîmplă înseamnă
a face o asertare pur ă într-un mod hotărît (modul de realizare) care presupune
(condiţie preparatorie) certitudine virtuală, prin urmare nu implică nici o opţiune
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 68/154
68
rezonabilă pentru a fi criticată: Î ţ i zic (spun) că manualele au fost scoase din vînzare.
În exemplele:
CR Ă C Ă NEL: Vezi! vezi că e şti zevzec, când î ţ i spun eu că e şti zevzec... ( D-ale
carnavalului, I.L.Caragiale);
DRAGOMIR: Ascul ţ i! Eu zic că nebunul nu era vinovat; degeaba l-a bă gat două zeci
de ani la ocnă! ( N ă pasta, I.L.Caragiale);
FIRA: Ei, a şa... Zic, se duse, se duse, până dete d-un balaur... ( Apus de soare,
B.Şt.Delavrancea) – verbele a zice şi a spune sînt asertive, deoarece personajele
Cr ăcănel, Dragomir şi Fira le utilizează pentru a ar ăta că cele afirmate sînt adevărate
şi nu pentru a determina receptorul să facă ceva (uz directiv) GULI ŢĂ : Taci, î ţ i zic, c-apoi ştii... (Chiri ţ a în Ia şi, V.Alecsandri).
Dintre toate performativele asertive, în literatura artistică cel mai des sînt
utilizate verbele: a zice şi a spune:
ZOE (precipitat ă ): Dacă mă iube şti, dacă ţ ii la mine, acuma t ăcere, î ţ i spun pe urmă
tot. (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale);
TIP Ă TESCU: Eu vin şi- ţ i zic. (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale); FARFURIDI: Atunci, iat ă ce zic eu, şi împreună cu mine trebuie să zică asemenea
to ţ i. (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale);
CAŢ AVENCU: ... Cum zic: aceast ă stare de lucruri este intolerabil ă , ea nu mai poate
dura!... (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale);
TRAHANACHE: Adică , ai pu ţ intică r ăbdare, balotaj la noi?... zic: nu majoritate,
unanimitate o să ai stimabile. (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale);
PRISTANDA: ...zic: ia să mai ciupim noi ceva de la onorabilul, că nu strică... (O
scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale).
În toate exemplele de mai sus verbele a zice şi a spune sînt utilizate în calitate
de performative asertive, lucru posibil datorită vorbirii directe a personajelor şi
contextului care permite un atare rol (de afirmare, asertare a ceva).
A sugera, care înseamnă - (idei, gînduri, solu ţ ii etc.) A face să apar ă în
mintea cuiva printr-o asocia ţ ie (sens 1), este unul dintre verbele bifuncţionale sau cu
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 69/154
69
valori pragmatice duble. A sugera este folosit şi ca verb asertiv şi ca verb directiv. Eu
pot sugera atît să faci ceva (directiv) cît şi ceea ce se întîmplă (asertiv). În sens
asertiv, a sugera ceva înseamnă a aduce ceva în mintea receptorului f ăr ă a explica
cele afirmate şi f ăr ă angajamentul de a spune adevărul. Prin urmare, a sugera
înseamnă a aserta cu mai puţină for ţă. De cele mai multe ori a sugera presupune un
mod implicit de realizare, dar există şi cazuri explicite: Eu î ţ i sugerez că gre şe şti. Î ţ i
sugerez să faci aceast ă alegere.
Actul de a sugera, realizat de emiţător, este succedat de actul de a ghici , cu
sensul - A afla prin presupunere; a determina intuitiv sau prin deduc ţ ie (sens 1),
realizat de receptor. A ghici în uz ilocuţionar înseamnă a aserta o propoziţie f ăr ă certitudinea de a spune adevărul, dar cu condiţia preparatorie de a presupune
probabilitatea acestuia. Putem presupune, de ex., peste cîte minute vor fi imprimate X
pagini, dar Ghicesc numărul de persoane venite. Ghicesc ce vrei, de fapt, să spui.
BAŞ OT Ă : Mai în sfâr şit, toat ă fa ţ a numai duh şi numai foc!... / C ăci pe cei ale şi de
soart ă eu unu-i ghicesc pe loc... ( Ră zvan şi Vidra, B.P.Hasdeu)
Spre deosebire de a ghici, a presupune, cu sensul – A admite ca adevărat sau posibil; a bănui (sens 1), înseamnă a consolida baza raţională şi suportul conţinutului
propoziţional. În cazul verbului a presupune emiţătorul crede că poate dovedi
adevărul conţinutului propoziţional. Presupun că în limba română sînt vreo 200 de
verbe performative. A bănui , care din punct de vedere semantic, este considerat
sinonimul lui a presupune - A admite ca adevărat sau ca posibil; a presupune, din
punct de vedere pragmatic, reprezintă o asertare mai slabă, cu presupoziţii, care, deşi
nu sînt sigure, sînt rezonabile (bănuielile sînt formate tot în baza unor argumente, dar
care nu sînt îndeajuns (fie numeric, fie nu sînt suficient de explicite) pentru a lua o
poziţie certă sau a forma o atitudine sigur ă vis-à-vis de o stare de lucruri).
Un alt grup de verbe performative asertive îl formează verbele: 1. a preveni ,
cu sensul - ( persoane) A face dinainte atent asupra consecin ţ elor posibile ale unei
ac ţ iuni; a preîntîmpina; a aten ţ iona; a avertiza; a viza (sens 1), 2. a înştiin ţ a, cu
sensul - (persoane) A pune în cuno ştin ţă de cauză; a pune la curent a anun ţ a; a
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 70/154
70
informa (sens 1), 3. a avertiza, cu sensul - ( persoane) A în ştiin ţ a în prealabil printr-
un avertisment; a preveni; a aten ţ iona; a preîntîmpina (sens 1), 4. a sf ătui , cu sensul
- (persoane) A sus ţ ine cu sfaturi, recomand ări; a învăţ a; a povăţ ui; a îndruma (sens
1), 5. a povăţ ui , cu sensul - A trata cu pove ţ e, cu recomand ări; a sf ătui; a îndruma; a
învăţ a (sens 1), 6. a alerta, cu sensul - A face să se alerteze; a alarma; a nelini şti
(sens 1), 7. a alarma, cu sensul - A face să se alarmeze; a alerta (sens 1). Toate
aceste verbe au aceleaşi for ţe ilocuţionare, deosebindu-se prin condiţiile şi modul de
realizare. A preveni r ămîne a fi ambiguu în ceea ce priveşte uzul asertiv. În uz asertiv,
Eu previn pe X , presupune că propoziţia este viitoare timpului asertării, este mai
degrabă cazul unei predicţii (condiţie a conţinutului propoziţional). În schimb există osupoziţie adiţională care prevesteşte ceva r ău pentru receptor, dar există posibilitatea
de a evita nenorocirea (prin intermediul unor acţiuni din partea receptorului) – acest
caz reprezintă un aspect de uz directiv: Te previn acest produs este radioactiv. A
în ştiin ţ a înseamnă a preveni cu condiţia adiţională a conţinutului propoziţional spre
un efect de redirecţionare a timpului: Te în ştiin ţ ez că iarna aici e mult mai geroasă
decît ai vă zut vreodat ă. A avertiza înseamnă a prevesti receptorului un posibil pericolîn viitor la care ar trebui să fie atent: Te avertizez că drumurile în aceast ă direc ţ ie sînt
rele. A sf ătui şi a povăţ ui sînt asemănătoare verbului a avertiza, excepţie fac
presupoziţiile adiţionale orientate spre un efect pozitiv, adică ceea ce se anunţă este
mai mult sau mai puţin pozitiv pentru receptor; contrar condiţiei conţinutului
propoziţional al verbelor a alerta şi a alarma, care prezintă un pericol sau nelinişte
iminentă. Te alertez, trenul pleacă mai devreme. Te sf ătui să mergi la consulta ţ ie.
Verbul a aminti poate avea valori pragmatice doar cu sens tranzitiv - ( fiin ţ e,
lucruri, fapte din trecut etc.) A face să apar ă în minte (sens 1). A aminti cuiva ceva
înseamnă a aserta aceasta presupunînd (condiţie preparatorie) că acea persoană ştie,
dar a uitat, a aminti fiind în esenţă direcţionarea receptorului. Î ţ i amintesc că ast ă zi
avem şedin ţă.
Grupul de verbe: 1. a informa, cu sensul - A face să dispună de informa ţ ie
(sens 1), 2. a descoperi , cu sensul - fig. (taine, secrete etc.) A face cunoscut publicului
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 71/154
71
larg; a dest ăinui; a dezvălui; a divulga (sens 5), 3. a divulga, cu sensul - (taine,
secrete) A aduce la cuno ştin ţ a general ă; a dest ăinui; a dezvălui (sens 1), 4. a
demasca, cu sensul - fig. A- şi ar ăta adevăratele inten ţ ii (sens 2). A informa înseamnă
a orienta receptorul spre ceea ce se asertează cu condiţia preparatorie ca receptorul să
nu cunoască informaţia asertată. Informez eu colegii de schimbările din întreprindere.
V ă informez că întreprinderea noastr ă de ţ ine licen ţ a de a produce aceste bunuri pe
pia ţ a RM. A descoperi înseamnă a informa cu condiţia preparatorie adiţională ca
informaţia să fi fost ascunsă anterior. Pe zi ce trece î ţ i descopăr noi calit ăţ i. A divulga
şi a demasca înseamnă a descoperi cu condiţia preparatorie adiţională că ceea ce a
fost ascuns, a fost ascuns intenţionat. Descopăr eu persoana care a complotat şi odemaschez chiar acum: ea este X. V ă divulg un secret.
A anun ţ a înseamnă - ( persoane) A aduce la cuno ştin ţă printr-un anun ţ ; a
în ştiin ţ a; a vesti; a informa (sens 1). Valoarea semantico-pragmatică a verbului a
anun ţ a constă în a aserta într-un mod adiţional, specific de realizare cu efectul de a
pune la curent receptorul în ceea ce priveşte informaţia X. Chiar dacă receptorul
cunoaşte sau nu informaţia, este important modul de realizare, spre ex. receptorul poate ignora lucruri legale sau alt gen de lucruri precum: termenul de realizare,
termenul unui contract, limita atribuţiilor de serviciu etc. (parte a condiţiei
preparatorii): Te anun ţ că termenul expir ă.
A insinua urmează verbul a anun ţ a şi se refer ă la aluzii, idei calomnioase,
vorbe r ăutăcioase etc. - A strecura cu dibăcie; a exprima pe ocolite (sens 1). Din
punct de vedere pragmatic a insinua înseamnă a aserta cu intenţii treptate şi/sau
neformale în acest fel invocînd un mod implicit de realizare. Condiţia adiţională a
enunţului cu a insinua, în general, se refer ă la aspectul negativ al conţinutului
propoziţional – iată de ce receptorul sau altcineva trebuie să fie competent sau să
cunoască chestiunea integral. Ce insinuezi, de fapt? Insinuez că tu ai fost cel care a
întîrziat.
A sus ţ ine, în raport cu idei, cauze, înseamnă – A apăra cu fermitate, a sprijini
(sens 3), iar a insista înseamnă - A manifesta fermitate în ac ţ iuni, atitudini sau
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 72/154
72
sentimente; a st ărui; a persevera; a persista ( sens 1). Conform valorii pragmatice, a
sus ţ ine un enunţ înseamnă a-l aserta public f ăcîndu-l atît de clar încît publicul să aibă
temei să-l susţină la rîndul său. A insista înseamnă a susţine cu insistenţă. A sus ţ ine
adaugă lui a aserta o condiţie preparatorie (emiţătorul este în poziţia de a argumenta
propoziţia asertată). A insista adaugă lui a sus ţ ine un mod de realizare persistentă.
Sus ţ in aceast ă idee. Insist să fie implementat ă. Insist să vii mîine la mine.
Verbele 1. a asigura, A adeveri printr-o garan ţ ie; a garanta (sens 1); 2. a
confirma, ( fapte, afirma ţ ii, ipoteze etc.) A sus ţ ine ca fiind autentic; a adeveri; a
corobora (sens 1); 3. a garanta, A adeveri printr-o garan ţ ie; a asigura (sens 2),
formează un grup de performative asertive aparte. A asigura poate fi utilizat atît încalitate de verb comisiv cît şi asertiv: în uz comisiv - eu te asigur că voi face ceva; în
uz asertiv – eu asigur receptorul că enun ţ ul este adevărat . Această intenţie
perlocuţionar ă este o parte a modului de realizare. Condiţia preparatorie a unui act cu
a asigura este ca receptorul să aibă dubii în ceea ce priveşte adevărul enunţului
asertat. – Vorbe şti sincer? / - Te asigur! şi rîdea mereu. (Ţ ara de dincolo de neguri,
M.Sadoveanu) A confirma înseamnă a asigura pozitiv, cu fiecare element de adevăr,astfel încît siguranţa să se transforme în certitudine. Confirm cele spuse. A garanta
înseamnă a asigura cu un grad mai înalt provenit din modul de realizare nu atît a
adevărurilor oferite, cît din convingerile şi autoritatea unei persoane. Garantez că e
adevărat. Garantez transferul în 24 de ore.
Următorul grup de performative asertive este reprezentat de verbele: a atesta,
A dovedi prin ra ţ ionamente sau prin fapte concrete; a ar ăta; a proba; a demonstra
(sens 1); a jura, atît cu sens tranzitiv, cît şi intranzitiv, A promite prin jur ămînt (sens
1); a mărturisi , (lucruri ştiute sau bănuite, întîmplate etc.) A face cunoscut; a da pe
fa ţă; a declara (sens 1). Din punct de vedere pragmatic, a atesta înseamnă a aserta
ceva într-un mod serios de realizare şi cu condiţia preparatorie ca acest ceva să fie
pus în discuţie. Atest încălcări de regulament în institu ţ ia dvs. A jura are uz comisiv
( Eu jur că voi face aceasta), dar şi unul asertiv în care a jura înseamnă a atesta cu un
grad înalt de solemnitate spre un mod de realizare par ţial înalt, dacă cineva a promis
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 73/154
73
deja să spună adevărul. Ai spus adevărul? Jur! În exemplul Pe memoria lui Plutone şi
a fidelului său Cerber! zic eu în gînd; jur că au min ţ it acei care au cîntat instinctul
cîinilor ( Bubico, I.L.Caragiale) verbul a jura este utilizat cu valoare asertivă,
deoarece el se refer ă la adevărul propoziţiei asertate şi nu la nişte acţiuni viitoare
(valoare comisivă), exact ca şi în exemplele din Ră zvan şi Vidra de B.P.Hasdeu:
R Ă ZVAN: Ş -apoi, mo şule, eu unul nu-s ţ igan de rând, mă jur. / Nu, nu, crede-mă , în
pieptu-mi bate suflet de vultur. / M ăiculi ţ a fu româncă...; BAŞ OT Ă : Boierule! Taci
din gur ă , căci mă jur că eu... eu... eu...; HATMANUL: ... mă jur pe-acest buzdugan...;
R Ă ZVAN: Da. Ş -o mai spui înc-o dat ă , Dar mă jur că de nevoie şi cu părere de
r ău...;T Ă NASE: Eu ştiu că-n ţ ara Moldovei unul e Ră zvan, mă jur! şi din Apus de soare de B.Şt.Delavrancea: CLUCERUL MOGHIL Ă : Ca-n fa ţ a lui Dumnezeu şi a
Domnului nostru Isus Christos... Jur!... A mărturisi înseamnă a atesta ceva la care
(condiţie preparatorie) cineva a fost martor. A jura, prin urmare, derivă din a atesta
prin intermediul sporirii solemnităţii (mod de realizare), posibil religioase sau legale
(condiţie preparatorie). A mărturisi derivă din a atesta cu condiţia preparatorie ca
primatul să le apar ţină faptelor, lucrurilor, iar modul de realizare fiind (posibil) ca omărturisire legală. M ărturisesc că am încălcat legea. În exemplul Ş tefan: ...La doi ani
o iau ş-o aduc la curte... M ărturisesc doamnei... Cum e ea bună... o cre şte ş-o
îngrije şte ca pe copilul ei...( Apus de soare de B.Şt.Delavrancea) verbul a mărturisi
nu are valoare performativă, deoarece este utilizat pentru a descrie o acţiune din
trecut şi nu una prezentă. Pentru ca a mărturisi să fie performativ exemplul ar trebui
să fie structurat astfel: Ş tefan: ...Î ţ i mărturisesc, doamnă...
Sensul verbului a conveni este - A ajunge la o în ţ elegere; a cădea de acord; a
se în ţ elege (sens 2). Din punctul de vedere al flexibilităţii sau funcţionării în limbă, a
conveni este un verb pasiv, mai ales atunci cînd este vorba de indicativ, prezent,
activ, persoana I-a, singular. Cu toate acestea a conveni îndeplineşte toate cerinţele
pentru a fi considerat performativ asertiv. Verbul a conveni este atît o atitudine
propoziţională, care poate fi în stare mentală (putem fi de acord cu cineva f ăr ă a
aserta enunţuri), cît şi un verb al actului de vorbire, prezentînd faptul că putem fi de
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 74/154
74
acord cu cineva verbal, realizînd actul de vorbire al înţelegerii asupra unui lucru. În
acest sens ilocuţionar a conveni înseamnă a aserta un enunţ în timp ce se presupune
(condiţie preparatorie) că cealaltă persoană a scos în evidenţă acest enunţ şi în timp
ce se exprimă (condiţie de sinceritate) acordul. Verbul a conveni este unul dintre
verbele care au frecvenţă redusă în uz, datorită înlocuirii lor cu expresii performative
corespunzătoare. Rareori vom auzi Convin!, mai degrabă Sînt de acord .
A obiecta, A aduce în calitate de argumente contrare, manifestîndu- şi
dezacordul cu cele spuse de interlocutor; a înainta ca obiec ţ ie (sens 1), şi a contesta ,
(adevăruri, fenomene, fapte) A declara ca fiind neadevărat; a t ă g ădui; a nega (sens
1), sînt verbe care pot forma singure conţinutul propoziţional al actelor de vorbire,determinativele nefiind relevante, deoarece indiferent de acestea contestarea şi
obiectarea r ămîn o negare promtă a ceva. A obiecta, a contesta înseamnă a aserta un
enunţ cu condiţia preparatorie adiţională că un alt enunţ incompatibil a fost pus în
discuţie în context. Astfel vorbitorul are intenţia perlocuţionar ă de a rebuta, a contesta
enunţul negativ. Într-un context legal o obiecţie la o mărturisire, recunoaştere necesită
să fie o negare, o dezminţire a conţinutului propoziţional. Aceasta mai poate fi onegare a admisibilităţii acestei mărturisiri, recunoaşteri. Contestez! Obiectez! În
exemplul Obiectez cu voce palid ă că îmi sînt oamenii obosi ţ i şi încă alte vreo două
motive, care nu sînt luate în seamă. (Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de
r ă zboi, C.Petrescu) a obiecta, deşi este la indicativ, prezent, activ, persoana I-a,
singular nu are valoare performativă, deoarece el nu se realizează într-un act de
vorbire direct, ci indirect. Pentru a înţelege mai bine fenomenul vom transforma
exemplul astfel încît a obiecta să fie performativ asertiv: - Obiectez! Oamenii mei sînt
obosi ţ i! Ei nu pot continua drumul în a şa condi ţ ii.
Verbele a critica, cu sensul - (persoane, st ări de lucru) A examina eviden ţ iind
defectele şi cauzele apari ţ iei, indicînd şi mijloacele de înl ăturare (sens 1), şi a l ăuda,
cu sensul - (persoane, lucruri, fapte) A declara demn de admira ţ ie şi pre ţ uire, sco ţ înd
în eviden ţă calit ăţ ile, realizările, avantajele (sens 1), din punct de vedere semantic
sînt antonime. Din punct de vedere semantico-pragmatic A critica are două nuanţe
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 75/154
75
asertive distincte, una implicînd analiza apreciativă valorică, iar cealaltă neimplicînd-
o. A critica înseamnă a face o serie de asertări despre subiectul pus în discuţie în
încercarea de a discerne judecăţi relevante viitoare (este ex. criticii literare). Acest
sens provine din etimologia verbului (gr. a judeca). În uz comun, a critica înseamnă
„a aserta despre cineva ceva care-i demonstrează greşelile”. Deci condiţia
conţinutului propoziţional este starea nefavorabilă sau chiar rea de lucruri, iar
condiţia de sinceritate este dezaprobarea acesteia de către emiţător. Critic un astfel de
comportament. Pe de altă parte a l ăuda pe cineva sau ceva înseamnă „a aserta că o
stare de lucruri este este bună” (condiţie a conţinutului propoziţional) în timp ce-şi
exprimă aprobarea (condiţie de sinceritate). Laud profesionalismul lui X.Printre performativele asertive mai există verbe cu valori semantico-
pragmatice duble. Este exemplul verbelor: a se f ăli (A se mîndri peste mă sur ă; a se
fuduli), a se fuduli (A se ţ ine mîndru; a- şi da aere; a se f ăli; a se mîndri), a se mîndri
(A se ţ ine mîndri; a- şi da aere; a se f ăli; a se fuduli), a aproba ( ( păreri, propuneri
etc.) A sus ţ ine, exprimîndu- şi acordul; a consim ţ i; a încuviin ţ a), a aplauda (A
produce aplauze (în semn de satisfac ţ ie, admira ţ ie, aprobare etc.)), a se plînge (A- şiîmpărt ăşi nepl ăcerile, durerile, neajunsurile jeluindu-se (cuiva); a se tîngui; a se
căina; a se jeli; a se jelui), a se lamenta (A- şi exprima nemul ţ umirea, suferin ţ a,
durerea prin cuvinte; a se văicări; a se tîngui) etc. Toate aceste verbe sînt atît
expresive cît şi asertive. A se f ăli, a se fuduli, a se mîndri, a aproba, a aplauda
înseamnă a aserta un enunţ exprimînd mîndrie (condiţie de sinceritate) cu condiţia
preparatorie ca enunţul să fie de bine. M ă f ălesc cu copiii mei. Aprob a şa rezultate.
Aplaud curajul vostru. Contrar, a se plînge înseamnă a aserta un enunţ exprimînd
nesatisfacţie (condiţie de sinceritate) cu condiţia preparatorie ca enunţul să fie de r ău.
M ă plîng de soarta mea. A se lamenta adaugă verbului a se plînge condiţia de
sinceritate adiţională printr-un element de tristeţe accentuată.
În urma studiului analitic efectuat asupra verbelor din limba română, şi în
special asupra verbelor performative, am identificat aproximativ 71 de verbe
performative asertive dintre care:
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 76/154
76
38 sînt verbe performative asertive pure (de ex.: a afirma, a nega, a
enun ţ a, a admite, a anun ţ a, a atesta, a insinua, a presupune etc.), iar
33 dintre ele au valori duble de performativitate: 7 - asertive/comisive (a
asigura, a certifica, a jura, a consim ţ i, a conveni, a garanta, a se învoi); 9 -
asertive/expresive (a se f ăli, a se fuduli, a se mîndri, a l ăuda, a dojeni, a mustra, a se
plînge, a aproba, a aplauda); 7 - asertive/declarative (a dezmin ţ i, a declara, a
confirma, a denun ţ a, a retracta, a sus ţ ine, a aproba); 10 - asertive/directive (a zice, a
spune, a sugera, a preveni, a sf ătui, a povăţ ui, a pretinde, a alarma, a alerta, a
avertiza).
0
10
20
30
40
38 7 9 7 10
asertive
pure
asertive/
comisive
asertive/
expresive
asertive/
declarative
asertive/
directive
Figura 8. Tabloul verbelor performative asertive
Printre verbele performative asertive se întîlnesc unele verbe „stranii, care, pe
de o parte, poartă amprenta asertivelor” [Vendler Z., p.240], iar, pe de alta, nu sînt
utilizate sau sînt utilizate foarte rar la persoana I, singular, modul indicativ, prezent,
activ. Le vom numi asertive pasive datorită funcţionalităţii reduse. Spre exemplu,
verbele a conveni şi a consim ţ i sînt exemple veridice de asertive, însă de cîte ori le
utilizăm într-un context?, ele fiind substituite deseori de expresia asertivă a fi de
acord , care, în esenţă, are aceleaşi valori semantico - pragmatice ca şi verbele a
conveni şi a consim ţ i. O altă serie de verbe „stranii”, pasive sînt verbele care sînt
înlocuite prin expresii diferite, din punct de vedere semantic, dar însumate
reprezentînd fenomenul la care se face referinţă: a calomnia, a dojeni, a mustra.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 77/154
77
Astfel putem dojeni pe cineva nu prin Te dojenesc., ci prin S ă- ţ i fie ru şine! sau putem
lăuda nu prin Te laud!, ci prin Bravo! etc.
În ceea ce priveşte sensul verbelor performative, analizele anterioare ne
dovedesc că acestea nu sînt lipsite de sens. La originea valorilor semantico-
pragmatice se află cel puţin un sens al verbului, care poate fi atît direct (a afirma, a
asigura, a corecta, a critica, a spune, a zice, a pretinde etc.), cît şi figurat (a
demasca, a descoperi), primul (a confirma, a dezmin ţ i, a informa, a insista, a l ăuda,
a mărturisia pretinde, a obiecta, a nega etc.), al doilea (a conveni, a declara, a
garanta, a retracta), al treilea (a sus ţ ine) sau al cincilea (a descoperi) în articolul
lexicografic. Mai mult chiar, relaţiile comparative strînse dintre for ţele ilocuţionare învirtutea definiţiilor semantice ale verbelor performative asertive din limba română
pot fi expuse în tablouri semantice complexe, acestea fiind construite în forma unor
clustering-uri logice conform următoarelor reguli:
Toate elementele tabloului semantic sînt verbe performative asertive ale
actelor de vorbire numite for ţe ilocuţionare cu aceeaşi formă de punct ilocuţionar;
Fiecare verb performativ asertiv este succesorul imediat al altui verb
datorită faptului că for ţa pe care o numeşte poate fi obţinută din for ţa numită de alt
verb adăugînd componente noi şi implicînd un grad mai mare.
La toate acestea, în cadrul tabloului semantic performativ asertiv se adaugă
următoarele elemente iminente: condiţiile conţinutului propoziţional, condiţiile de
sinceritate, context, statut etc.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 78/154
Figura 9.1 Verbele per
A afirma
A pretinde
A tăgădui
A declara A asigura
A confirma A garanta A certifica
A critica
A blama
A acuza
A calomnia
A mustra
A doje
A reafirma Arecunoaşte
A admite
A
A denunţa
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 79/154
*A afirma
A zice
A prezice
A prevedea
A proroci
A profetiza
A preveni
A înştiinţa
A avertiza
A sf ătui
A povăţui
A alerta
A alarma
A informa
A descoperi
A divulga
A demasca
A anunţa
A atesta
A jura A mărturisi
A obiecta A contesta
Figura 9.2 Verbele perform
A d
A spune
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 80/154
Figura 9.3 Verbele per
*Aafirma
A enunţa
A raporta A aminti A descrie A susţine A insista A se f ăA ghici
A bănui
A presupun
e
A postula
A insinua A sugera
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 81/154
81
§3. Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative declarative în
limba română
Marea majoritate a verbelor ilocuţionare declarative reprezintă acte -
declaraţii „instantanee”, prezente, „care comportă diverse roluri” [Golopenţia-
Eretescu S., 1977, p. 371], în cazul declarativelor – roluri sau poziţii autoritare ale
emiţătorului într-o instituţie. În general, modul de realizare a asemenea declaraţii
constă în a invoca, a implica această poziţie instituţională care determină condiţiile
preparatorii conform cărora emiţătorul ocupă, efectiv, o astfel de poziţie, pe de o
parte, şi „obligaţiuni primare sau derivate” [Golopenţia-Eretescu S., 1976, p. 153] ale
receptorului, pe de altă parte. Prin urmare, pentru a îndreptăţi declaraţia de vinovat
sau nevinovat a receptorului sau adjudecarea unui bun sînt necesare instituţii şi roluri
speciale care împuternicesc o oarecare persoană (precum judecătorii sau evaluatorii)
să condamne conform dovezilor de vinovăţie, în caz contrar să pledeze nevinovat, sau
să atribuie bunurile puse în vînzare, prin declaraţie, celui care a f ăcut oferta cea mai
mare. J.L. Austin clasifică un număr impunător de verbe performative declarative cu„caracter exercitiv” [Vântu I., p. 392] ca apar ţinînd domeniului şi practicilor juridice,
de exemplu: a exonera, a condamna, a achita, a proroga, a legifera, a suspenda, a
stipula, a omologa, a absolvi etc. Cîteva declaraţii, precum definirile şi apelările,
implică doar competenţe lingvistice. Altele, precum binecuvîntările şi blestemurile,
pe lîngă competenţele lingvistice mai implică şi puteri supranaturale. Ceea ce le este
caracteristic, în particular, - nu putem determina, efectiv, dacă aceste declaraţii sîntrezultative sau nu, or, putem doar crede că acestea se vor realiza. Deşi actele
„funcţionează în măsura în care sînt percepute ca şi limbaj interior” [Mihăilă R., p.
381], declarativele ţin mai mult de interesele instituţionale - rezultatele, consecinţele
actelor declarative trebuie să se înf ă ptuiască în afara preferinţelor, valorilor
individuale.
Verbele performative declarative din limba română sînt: a abandona, aabdica, a aboli, a abrevia, a abroga, a absolvi, a achita, a acorda, a adjudeca, a
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 82/154
82
amîna, a amnistia, a anula, a aproba, a autoriza, a binecuvînta, a blagoslovi, a
blestema, a boteza, a breveta, a capitula, a ceda, a chema, a condamna, a conferi, a
confirma, a consacra, a contramanda, a convoca, a decerna, a decide, a declara, a
declina, a decreta, a dedica, a defini, a demisiona, a denun ţ a, a deschide, a
dezaproba, a dezmin ţ i, a dezmoşteni, a dezvinovăţ i, a disculpa, a dizolva, a
excomunica, a exonera, a gra ţ ia, a hot ărî, a ierta, a împuternici, a inaugura, a
încheia, a închide, a închina, a îndrept ăţ i, a instala, a institui, a întruni, a justifica,
a legifera, a numi, a omologa, a patenta, a se preda, a promulga, a proroga, a
ratifica, a renega, a renun ţ a, a repudia, a respinge, a retracta, a retrage, a retrage,
a revoca, a rezilia, a sanc ţ iona, a scuza, a sfîr şi, a specifica, a stabili, a stipula, a
suspenda, a sus ţ ine, a termina, a vota.
A declara, care înseamnă - (inten ţ ii, ac ţ iuni) A comunica în mod oficial (sens
2), este verbul declarativ primitiv, care numeşte for ţa ilocuţionar ă a declaraţiei. A
declara, după cum am mai menţionat, mai are uz asertiv, dar în uz declarativ el
exemplifică tr ăsăturile caracteristice ale direcţiei, tendinţei, poziţiei în şi din care
emiţătorul face declaraţii. Multe dintre for ţele ilocuţionare declarative sînt formate prin adăugirea condiţiilor conţinutului propoziţional şi corespunzînd condiţiilor
preparatorii. V ă declar so ţ şi so ţ ie. V ă declar pre şedinte al acestei ţări. V ă declar
vinovat etc. CAŢ AVENCU: Suntem în fa ţ a aleg ătorilor, stimabile, ... eu ţ i-o declar că
mi-o pui pe a mea ... lupt ă electoral ă! (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale)
A renun ţ a, cu sensul A nu mai dori; a înceta în mod voluntar (să mai vrea)
(sens 1), a abandona, cu sensul (părin ţ i, copii etc.) A l ă sa la voia întîmpl ării; a
păr ă si, l ă sînd f ăr ă nici un sprijin (sens 1), a renega, cu sensurile: (doctrine, idei etc.)
A nu (mai) recunoa şte ca fiind al său; a renun ţ a de a mai împărt ăşi (sens 1) şi (rude,
prieteni, patrie etc.) A declara str ăin (negînd orice rela ţ ie) (sens 2), formează primul
grup de verbe performative declarative. Conform valorii semantico-pragmatice, a
renun ţ a înseamnă a declara că se păr ăseşte sau se abandonează ceva (condiţie
specială a conţinutului propoziţional). Cineva poate renunţa la o proprietate la fel
precum la un drept, un privilegiu sau la o cerinţă anterioar ă. Renun ţ să mai a ştept
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 83/154
83
r ă spunsul t ău. Renun ţ la program. A abandona ceva înseamnă a renun ţ a f ăr ă
revendicări ulterioare şi f ăr ă drepturi asupra a ceea ce a fost abandonat. Abandonez
acest proiect. Abandonez aceast ă idee. A renega înseamnă a renun ţ a la o relaţie sau
drept de proprietate (condiţie specială a conţinutului propoziţional), cu intenţia
perlocuţionar ă de a neutraliza responsabilitatea, exemplul unui părinte care reneagă
un copil. Reneg acest copil.
Verbul a demisiona, care înseamnă A- şi da demisia (sens 1), este apropiat din
punct de vedere semantico-pragmatic de verbul a renun ţ a. A demisiona înseamnă a
renun ţ a la un post, la o funcţie – condiţie a conţinutului propoziţional, care determină
condiţia preparatorie ca cel care demisionează să fi ocupat această funcţie şi să aibă puterea de a o delăsa. Demisionez din func ţ ia de pre şedinte.
Următorul grup de performative declarative este format din: a declina, cu
sensul (sarcini, propuneri) A supune unei solu ţ ionări negative; a respinge (sens 3), a
retracta, cu sensul (opinii împărt ăşite anterior) A înceta de a mai sus ţ ine, ca nefiind
drept; a retrage (sens 1), a retrage, cu sensul (opinii împărt ăşite anterior) A înceta
de a sus ţ ine ca nefiind drept; a retracta (sens 5). A declina înseamnă a declara că cineva este în dezacord cu cineva sau ceva. De exemplu, prin enunţul Declin
paternitatea lui X declar că acesta nu este tatăl, or, a declina o responsabilitate
înseamnă a o declara ca fiind nulă, inexistentă. Condiţia conţinutului propoziţional e
ca emiţătorul să nu fie de acord cu ceva. A retracta şi a retrage înseamnă a declina
formal o opinie expusă anterior. Cînd emiţătorul retractează, retrage ceea ce a fost
spus anterior, el declar ă (condiţie a conţinutului propoziţional) că acum recunoaşte
eroarea anterioar ă. Retractez (retrag) cele spuse (cuvintele mele).
Verbul a abdica poate fi utilizat într-un context social specific, adică structura
politică a unui stat condiţionează funcţionarea/utilizarea/existenţa lui. Conform DEX-
ului sensul verbului a abdica este raportat la regi: (despre regi) A renun ţ a la tron.
Există un uz general al verbului a abdica, în care o persoană renunţă la
responsabilitatea pe care a avut-o (condiţie preparatorie). În uz comun, a abdica
înseamnă a renunţa la tron sau la o altă putere supremă. În acest sens, o abdicare este
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 84/154
84
un mod special de demisie realizată în mod public şi solemn datorită faptului că
puterea la care emiţătorul renunţă este de o mare importanţă socială. Abdic de la
postul de pre şedinte. Abdic de la principiile mele.
A dezmin ţ i , în raport cu fapte, afirmaţii etc., înseamnă A declara ca
neadevărat; a t ă g ădui; a contesta; a nega (sens 1). A dezmin ţ i, după cum am văzut
anterior, are atît uz asertiv cît şi uz declarativ. A dezmin ţ i înseamnă a declara o
pretenţie, o revendicare, o cerere etc. Mai putem dezminţi adevărul unor afirmaţii,
accesul sau drepturile unui şir de acţiuni, am putea dezminţi chiar încrederea în ceva,
dar în toate cazurile verbul a dezmin ţ i va avea simultan for ţe asertive şi declarative.
Dezmint afirma ţ iile colegei de serviciu.Un alt exemplu de performativ declarativ este verbul a dezmoşteni , cu sensul
A lipsi (prin testament) de mo ştenire (sens 1). A dezmo şteni înseamnă a priva pe
cineva (un moştenitor sau următoarea rudă) de moştenire (bani, proprietate, pămînt
etc.) la care avea dreptul (de obicei, prin naştere). Deci, a dezmo şteni înseamnă a
nega drepturile de moştenire ale cuiva (condiţie a conţinutului propoziţional). Te
dezmo ştenesc pentru că e şti iresponsabil .Verbele a ceda, cu sensul intranzitiv A înceta de a mai opune rezisten ţă
(fizică sau moral ă ); a se recunoa şte învins (sens 1), a se preda, cu sensul A se l ă sa
învins (sens 1), a capitula, cu sensul (despre armate, ţări beligerante) A se preda
inamicului, acceptînd condi ţ iile acestuia (sens 1), formează un alt grup de
performative declarative. În uz declarativ, a ceda înseamnă a declara că cineva este
pregătit să renunţe la ceva (condiţie a conţinutului propoziţional) în faţa unor presiuni
morale, psihologice, fizice sau a unor persuasiuni (condiţie preparatorie). Bine, cedez!
A se preda înseamnă a declara că cineva încetează să mai lupte şi cedează
totalmente, înţelegînd singur că a fost învins (aceasta fiind următoarea condiţie a
conţinutului propoziţional). M ă predau. Ca parte a acestei condiţii de conţinut se
poate aştepta ca cineva să fie apt de a negocia condiţiile de predare. A capitula
înseamnă a se preda cu condiţia preparatorie adiţională ca cineva să nu aibă
îndeajuns for ţă, autoritate, putere de a negocia ceva. Capitulez. Predarea se regăseşte
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 85/154
85
în capitulare. Prin urmare, modul de realizare în aceste trei cazuri devine sporit jalnic,
abject.
A aproba înseamnă ( păreri, propuneri etc.) A sus ţ ine, exprimîndu- şi acordul;
a consim ţ i; a încuviin ţ a (sens 1). A aproba poate fi folosit atît cu sens declarativ cît şi
expresiv. A aproba ceva, în uz declarativ, înseamnă a declara acel ceva ca fiind bun
sau valid. De exemplu, un preşedinte poate declara aprobată o moţiune, un şef poate
aproba un şir de acţiuni într-o organizaţie: un bussines plan, un proiect managerial
etc. A aproba ceva în uz expresiv înseamnă a-şi exprima aprobarea. Aprob manualul
propus de Editura X. Aprob planul de afaceri propus de dvs.
Succesorul lui a aproba este a confirma. A confirma, în raport cu fapte,afirmaţii, ipoteze etc., înseamnă A sus ţ ine ca fiind autentic; a adeveri; a corobora
(sens 1). A confirma înseamnă a aproba în timp ce se presupune că o declaraţie cu
acelaşi conţinut propoziţional a fost enunţată anterior, invocînd mai puţină autoritate
decît în cazul confirmării. Confirm cele relatate de X.
A sanc ţ iona succede a confirma prin sensul 1 - (legi, dispozi ţ ii, acte etc.) A
confirma printr-o semnătur ă; a aproba; a ratifica. Conform acestui sens, a sanc ţ iona înseamnă a confirma o declaraţie anterioar ă legală, oficială, care necesită (în virtutea
declaraţiei) supunerea conform unor obligaţii legale a cuiva sau a ceva. Acest mod
adiţional de realizare sporeşte formalitatea şi puterea de aprobare. Sanc ţ ionez aceast ă
dispozi ţ ie.
Verbele performative declarative, ce urmează, ţin de practicile instituţiilor
diferite de cele judiciare, legale. Este vorba de instituţiile religioase. A binecuvînta , a
blagoslovi , a blestema au următoarele sensuri: A face să se bucure de fericire,
revărsînd harul divin; a blagoslovi (sens 1), A face să se bucure de fericire, revărsînd
harul divin; a binecuvînta (sens 1), A supune unui blestem; a condamna la nenorocire
(sens 1). Din punct de vedere semantico-pragmatic, a binecuvînta, a blagoslovi
înseamnă a declara că cineva realizează actul religios de chemare a binecuvîntării lui
Dumneazeu asupra cuiva sau a ceva (condiţie a conţinutului propoziţional). Persoana
care a fost binecuvîntată este într-o stare favorizată de gratitudine. Desigur, actul de
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 86/154
86
binecuvîntare, blagoslovire este realizat de către o persoană cu autorizaţie specială,
precum clericii sau capul unei familii. Te binecuvîntez (blagoslovesc), fiul meu. A
blestema se află la celălalt pol şi presupune chemarea r ăului asupra cuiva sau a ceva
(condiţie a conţinutului propoziţional). Un blestem este, de asemenea, declarat de
către o persoană într-o poziţie specială de autoritate, dar este mai negativ în relaţie cu
un cleric şi mai puţin negativ în relaţie cu diferite tipuri de ritualuri şi ceremonii în
contextul cărora blestemul este declarat. Liderul unui asemenea ritual poate aplica
asupra victimei orice număr de blestemuri. Te blestem cu foc şi par ă... Ambele verbe
au uz comun prin care oricare poate binecuvînta, blagoslovi sau blestema pe cineva
sau ceva, dar aceste uzanţe sînt derivate sau marginale declarative. A dedica , a închina , a consacra înseamnă (opere proprii) A destina printr-o
dedica ţ ie; a închina; a consacra (sens 1), (opere de art ă ) A destina printr-o
dedica ţ ie; a consacra; a dedica (sens 1), (opere proprii) A destina printr-o dedica ţ ie;
a închina; a dedica (sens 1). Pragmatic, a dedica şi a închina ceva înseamnă a-l
declara pus deoparte pentru un scop special (condiţie a conţinutului propoziţional).
Eu îmi dedic via ţ a pentru justi ţ ie. Eu dedic aceste versuri marelui Eminescu. Indiferent de caz, persoana care realizează actul trebuie să aibă autoritate relevantă
contextului. Zi ţ a citi în bilet: ... Te iubesc la nemurire şi î ţ i dedic lira mea! (O noapte
furtunoasă, I.L.Caragiale) A consacra înseamnă a dedica lui Dumnezeu, în felul
acesta interpretînd ca fiind sacre persoana sau obiectul dedicat. Această transformare
sau transmitere a sacralităţii este condiţia conţinutului propoziţional. Actul de
consacrare este realizat, de obicei, de către o persoană cu o anumită autoritate
religioasă (condiţie preparatorie). Consacru serviciul religios de azi Domnului şi
Preasfintei Marii N ă scătoare de Dumnezeu.
Drept exemplu de performativ declarativ ne poate servi verbul a dezaproba
care, în raport cu acţiuni, fapte, afirmaţii, înseamnă A considera ca fiind inacceptabil
sau reprobabil; a g ă si r ău (sens 1). A dezaproba este un verb hibrid, cu valoare
expresivă, care, în general, serveşte la numirea stării de dezaprobare psihologică şi
care este opusă stării psihologice de aprobare. Celelalte uzuri sînt declarative, în care
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 87/154
87
a dezaproba serveşte pentru a declara negarea sau împiedicarea unei aprobări de felul
unei cereri pentru viză sau licenţă. Dezaprob plecarea cet ăţ eanului X peste hotarele
ţării. Dezaprob cererea de a licen ţ ia acest produs.
Declarativul a numi înseamnă A înzestra cu un nume; a denumi (sens 1) şi
(persoane) A desemna ca fiind potrivit (într-o func ţ ie) (sens 4). A numi pe cineva sau
ceva înseamnă a stipula că o oarecare expresie lingvistică va fi aplicată ca şi indiciu
pentru desemnarea acestei persoane sau lucru. Această valoare pragmatică îşi are
sorgintea în primul sens. Pe de altă parte, a numi mai poate însemna a declara pe
cineva drept candidat pentru un post care va fi suplinit de către persoana numită prin
intermediul unui proces de selectare, stabilire sau votare, referindu-se la al patruleasens. Aceasta este condiţia preparatorie spre efectul unui proces pe cale să se producă
şi condiţia conţinutului propoziţional – persoana numită să fie promovată, acceptată
pentru funcţia pusă în discuţie. Te numesc ministru de externe.
A defini înseamnă (concepte, no ţ iuni) A determina printr-o formul ă concisă ,
indicînd ansamblul de caractere specifice; a prevedea cu o defini ţ ie (sens 1).
Conform valorii semantico-pragmatice A defini înseamnă a declara, pe caleastipulării, înţelesul cuvîntului într-un context lingvistic (un text sau o conversaţie).
Din momentul enunţării cuvîntul sau fraza definită este înţeleasă conform sensului
dat (condiţie a conţinutului propoziţional). În sens declarativ, putem defini un şir de
acţiuni, limitele sau graniţele unui argument. Definesc aceste ac ţ iuni ca unele de
importan ţă major ă pentru stat. O definiţie trebuie să fixeze sensul la fel ca denotaţia
unei expresii lingvistice. Pe drept, definiţiile servesc, în general, la fixarea denotării
termenilor prin care sînt determinaţi completamente parametrii aplicării legii. În
ştiinţă definiţiile servesc la fixarea sensurilor termenilor, astfel încît analizele
teoretice ale conceptelor să poată fi continuate.
Prin verbele a întruni , cu sensul A face să se întrunească (sens 1), a convoca,
cu sensul (persoane) A chema (oficial) la o reuniune, a deschide (sens 1), cu sensul
(adunări, şedin ţ e, jocuri sportive etc.) A realiza în partea ini ţ ial ă; a începe; a porni
(sens 8), a închide, cu sensul (adunări, şedin ţ e etc.) A face să ia sfîr şit (sens 6),
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 88/154
88
revenim la practicile de afaceri. A întruni şi a convoca sînt atît declarative cît şi
directive. A întruni înseamnă a declara că membrii unui consiliu, de exemplu, sînt
aşteptaţi într-o perioadă de timp într-un loc anume. Prezenţa declarativă este însoţită
de cea directivă – ca ei să fie acolo. A convoca înseamnă a întruni cu o autoritate
mult mai formală (mod de realizare) şi pentru un eveniment mult mai formal
(condiţie a conţinutului propoziţional). Eu vă întrunesc azi la 14.00 la o mică şedin ţă.
Luni, x martie, la ora 14.00 vă convoc la şedin ţ a anual ă a X... În sens declarativ,
verbele a închide şi a deschide sînt utilizate în contextul deschiderii şi închiderii unei
adunări, şedinţe, întruniri etc. A deschide o şedinţă înseamnă a declara că, din
momentul enunţării, activităţile apropriate comisiei, grupului pot începe (condiţie aconţinutului propoziţional). O şedinţă sau un proces va fi, similar, declarat închis de
către persoana care prezidează grupul sau procesul. Deschid şedin ţ a prin enun ţ area
programului... Acestea fiind spuse, închid procesul de azi.
Următorul grup de performative declarative este constituit din verbele a
termina, cu sensul A duce pînă la capăt; a sfîr şi; a încheia (sens 1), a sfîr şi , cu
sensul (ac ţ iuni) A duce pînă la capăt; a termina; a încheia (sens 1), a încheia, cusensul (adunări, cuvînt ări, texte etc.) A duce pînă la capăt; a sfîr şi; a termina (sens
1), a dizolva, cu sensul A face să înceteze existen ţ a; a desfiin ţ a (sens 2), a denun ţ a,
cu sensul (tratate, acte etc.) A declara în mod unilateral ca încetînd de a fi în vigoare
(sens 2). A termina, a sfîr şi, a încheia înseamnă a declara că un comitet, o comisie, o
întrunire, o şedinţă au ajuns spre sfîr şit. Cineva poate termina, sfîr şi, încheia ceea ce a
fost stabilit anterior. Termin (sfîr şesc, închei) şedin ţ a de ast ă zi cu speran ţ a spre
realizări mai bune. FARFURIDI: Da ţ i-mi voie! Termin îndat ă! Mai am două vorbe
de zis. (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale) A dizolva (de obicei un comitet, o
comisie) înseamnă a declara că viaţa, existenţa în calitate de comitet, comisie este
terminată (condiţie a conţinutului propoziţional). În general, un grup este dizolvat la
sfîr şitul mandatului, dar ar putea exista şi alte condiţii (preparatorii) ca de exemplu
inefectivitatea şi ineficienţa. Dizolvarea este un caz special de terminare. Dizolv
parlamentul. A denun ţ a, în uzul său declarativ, înseamnă a termina un tip special de
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 89/154
89
contract (tratat, acord, convenţie sau încetare a focurilor) în virtutea unei declaraţii.
Denun ţ tratatul de pace cu Irak. În uz asertiv, a denun ţ a înseamnă a acuza receptorul
de nişte acţiuni moral nejustificate.
A vota înseamnă A- şi exprima opinia prin vot; a- şi da votul (sens 1). Conform
valorii semantico-pragmatice a vota înseamnă a declara, în mod formal, guvernat de
anumite reguli (incluzînd atît condiţiile preparatorii cît şi modul de realizare),
suportul uneia sau a mai multor persoane într-un oarecare proces. Votez pentru X. În
exemplul CET ĂŢ EANUL: Ce facem? Iaca mîine începe... Eu... pentru cine votez? (O
scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale) verbul a vota nu este performativ, deşi formele
categoriilor gramaticale corespund condiţiei de performativitate. Aceasta se explică prin faptul că procesul de votare presupune alegerea unei persoane concrete (condiţie
preparatorie) şi declararea suportului personal în favoarea acesteia (mod de realizare).
Personajul însă nu-şi exprimă alegerea, ci întreabă (într-un mod incert, nesigur) pe
cine să voteze. În acest caz condiţiile preparatorii şi modul de realizare nu sînt
satisf ăcute – ceea ce neagă caracterul performativ al lui a vota.
A scuza, cu sensul (persoane) A scuti de pedeapsă; a ierta (sens 1), aamnistia, cu sensul (de ţ inu ţ i) A elibera printr-o amnistie (sens 1), a gra ţ ia, cu sensul
(condamna ţ i) A scuti de pedeapsă printr-o gra ţ iere (sens 1), a ierta, cu sensul
(persoane) A scuti de pedeapsă (sens 1), a absolvi , cu sensul jur. (acuza ţ i) A scuti de
o pedeapsă; a ierta; A elibera de păcate; a ierta, formează un grup de performative
declarative, deoarece toate aceste verbe presupun scutirea de ceva. Conform valorilor
semantico-pragmatice, a scuza înseamnă a declara că cineva este eliberat de
îndatorirea de a plăti nişte obligaţiuni morale etc. (condiţie a conţinutului
propoziţional). De data aceasta te scuz. În exemplele RIC Ă : Madam! S ă am pardon!
Scuza ţ i! Cocoană! Considerînd că... pe motivul ... scuza ţ i... (O noapte furtunoasă,
I.L.Caragiale) şi ZOE: Domnule Ca ţ avencu, cer scuze pentru momentul de iu ţ eal ă
care l-a f ăcut pe F ănică să uite... (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale) verbul a
scuza, deşi este la persoana a II-a plural, are valoare performativă, specifică doar
cîtorva verbe ca: a scuza, a ierta, datorită faptului că prin acesta putem să ne cerem
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 90/154
90
scuze, cît şi să scuzăm, adică, acţiunea exprimată poate fi realizată atît de receptor, cît
şi de emiţător. În al doilea exemplu, a scuza este înlocuit cu expresia a cere scuze,
asupra căreia s-a transferat valoarea performativă. A amnistia şi a gra ţ ia înseamnă a
declara, într-un mod mai mult sau mai puţin formal, pe cineva eliberat de plata unor
datorii legale, judiciare etc. (condiţie a conţinutului propoziţional). Conform
articolului x, amnistiez, gra ţ iez inculpatul y. A ierta înseamnă a scuza cu condiţia
preparatorie adiţională ca iertarea să fi fost cerută, implorată. Te rog, iart ă-mă. Fie, te
iert . CR Ă C Ă NEL: Mi ţ a? Mi ţ a?... (hot ărât) Nu!... o mai iert acum, dar daca s-o mai
întâmpla încă o dat ă... hot ărât mă însor! (î şi pune masca). ( D-ale carnavalului,
I.L.Caragiale) SBIEREA: Iart ă-mă!... Tocmai pe tocmai!... Fost-ai rob, te iert şi eu... / De vrei, î ţ i voi da ş-un zapis... Martor mi-este Dumnezeu!... ( Ră zvan şi Vidra,
B.P.Hasdeu) R Ă ZVAN: Du-te, boierule, du-te! N ădejdea te-a mântuit... / Întoarce-te
la Moldova f ăr ă să fi cheltuit! / Te iert pentru-a doua oar ă... ( Ră zvan şi Vidra,
B.P.Hasdeu) În exemplul R Ă Z ĂŞ UL: Noi l-am prins, al nostru-i dar ă , al codrului,
nu-i al t ău! / Nu-l iert eu, bat ă-l să-l bat ă!... ( Ră zvan şi Vidra, B.P.Hasdeu) verbul a
ierta este la forma negativă, ceea ce contravine condiţiei de performativitate, deci nuare valoare performativă, iar în exemplul BAŞ OT Ă (închinându-se): Cer iertare; viu
d-a dreptul de la drum şi plin de prav. ( Ră zvan şi Vidra, B.P.Hasdeu) valoarea
performativă a lui a ierta s-a transferat asupra expresiei a cere iertare. A absolvi
înseamnă a ierta păcatele, iar într-un context juridic – a scuti de pedeapsă un acuzat
(într-un mod de realizare formal). Absolv de pedeapsă de ţ inutul x.
Categoria performativă declarativă este reprezentată în limba română de un
număr semnificativ de verbe - 88 dintre care:
70 sînt verbe performative declarative pure (de ex.: a renega, a demisiona,
a abdica, a retracta, a dezmo şteni, a omologa, a capitula, a ratifica, a achita, a
amnistia, a suspenda, a justifica, a disculpa etc.), iar
18 dintre ele au valori duble de performativitate: 7 – declarative/asertive
(a confirma, a declara, a denun ţ a, a dezmin ţ i, a retracta, a sus ţ ine, a aproba); 2 -
declarative/expresive (a aproba, a dezaproba); 5 – declarative/comisive (a dedica, a
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 91/154
91
renun ţ a, a respinge, a consacra, a închina); 4 - declarative/directive (a împuternici, a
întruni, a autoriza, a convoca).
0
20
40
60
80
70 7 2 5 4
declarative
pure
declarative/
asertive
declarative/
expresive
declarative/
comisive
declarative/
directive
Figura 10. Tabloul verbelor performative declarative
Printre verbele performative declarative se întîlnesc un număr redus de
declarative pasive (declarative cu funcţionalitate redusă). Verbele a ratifica şi a
omologa sînt pasive din punct de vedre funcţional, deoarece pot fi utilizate doar
referindu-ne la actele scrise. Cineva poate zice că a fost omologat, privitor la un
record (de exemplu, o realizare atletică excepţională), atunci cînd acesta a fost oficial
verificat şi confirmat. În drept însă a omologa înseamnă a aproba un act din punct de
vedere juridic, în acest fel dîndu-i for ţă executivă.
Din punctul de vedere al sensurilor, verbele performative declarative
formează, ca şi performativele asertive, expresive, comisive şi directive, propriul
arbore semantic, însă spre deosebire de acestea, sorgintea for ţelor ilocuţionare se
extinde, începînd cu sensul 1 (aproba, binecuvînta, consacra, dedica, încheia,
închina, întruni, retracta etc.) şi continuînd cu sensul 2 (declara, denun ţ a, ), sensul 3
(declina), sensul 5 (retrage), sensul 6 (închide), sensul 8 (deschide). Unele for ţe
ilocuţionare au origine dublă: numi (sensul 1+ sensul 4) şi renega (sensul 1 + sensul
2). Toate aceste sensuri au valori denotativ - referenţiale, deoarece „nu se poate cauza
o stare de lucruri prin declaraţie f ăr ă să reprezentăm şi starea de lucruri ca fiind reală”
[Zdrenghea M., p. 156].
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 92/154
92
Toate for ţele ilocuţionare declarative au aceeaşi formă de punct ilocuţionar.
Structura arborelui semantic declarativ provine din succesiunea imediată a verbelor
performative declarative cu elemente noi şi grad mai mare.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 93/154
Figura 11.1 Verbele perfor
Adeclara
Arenunţa
Aabandon
a
Arenega
Ademisio
na
Arepudia
Arespinge
Adeclina
Aretracta
Aretrage
Aabdica
Adezminţ
i
Adezmoşt
eni
A ceda A se preda
Acapitula
Aconfir
a
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 94/154
Figura 11.2 Verbele perfor
*Adeclara
Aabrevia
Adedica
Aînchina
Aconsacr
a
Adezapro
ba
Astipula
Aspecific
a
A numi
A
chema
A defini
Aîmputer
nici
Aautoriza
A breveta
A patenta
Ainstala
Astabili
Ainstitui
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 95/154
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 96/154
Figura 11.4 Verbele perfor
*Adeclara
Aîndreptăţ
i
A achita
Aexonera
A scuza Aamnistia
A graţia
A ierta
Aabsol
vi
Acontram
anda
A anula A aboli
Aabrog
a
A revoca Aretrage
A rezilia
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 97/154
97
§4. Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative expresive în
limba română
Verbele ilocuţionare expresive numesc for ţe ale căror puncte au menirea de a
exprima stări psihologice, emoţionale ale emiţătorului, ca de exemplu: bucurie,
aprobare, nemulţumire etc., importante formelor sociale de viaţă ale omului. Fiinţele
umane pot exprima stările lor psihologice, emoţionale printr-un comportament
nelingvistic. Ele pot exprima, de exemplu, fericirea prin zîmbet şi tristeţea prin plîns.
Cu toate acestea nu întotdeauna putem să ne permitem diverse manifestări
comportamentale nonverbale, fiindcă omul este o fiinţă socială, iar societatea, prin
structura şi relaţiile sale complexe impune anumite restricţii în acest sens. De aceea
utilizarea expresiilor lingvistice, implicit a verbelor expresive pentru exprimarea
stărilor noastre este inevitabilă. Actele ilocuţionare expresive au următoarea formă
m(P), unde m este un mod psihologic care determină o direcţie particular ă, iar P este
conţinutul propoziţional care reprezintă starea de lucruri spre care sînt direcţionate
stările psihologice, emoţionale . De exemplu, regretul, credinţa, încrederea, speranţa,intenţia sînt stări psihologice, emoţionale care au moduri psihologice diferite. La fel
cum fiecare stare mintală are un mod de realizare caracteristic, tot aşa fiecare for ţă
ilocuţionar ă expresivă necesită anumite condiţii de sinceritate specifice. Iată de ce
for ţa ilocuţionar ă expresivă primitivă este doar o entitate teoretică. Datorită
diversităţii stărilor psihologice, emoţionale nu putem delimita o for ţă ilocuţionar ă
expresivă primitivă comună pentru toate stările, or, regretele şi gratitudinile se află la poli opuşi şi nici sub o formă n-ar putea fi substituite unele de către altele. De aceea
nu există nici un verb performativ care ar numi for ţa ilocuţionar ă expresivă primitivă,
dar simbolic, formal verbul a exprima ar putea, în anumite condiţii, fi numit verb
performativ expresiv primitiv.
Verbele performative expresive din limba română sînt: a aproba, a aclama, a
aplauda, a se bucura, a se căi, a se căina, a compătimi, a consola, a se consola, adeplînge, a deplora, a dezaproba, a dojeni, a elogia, a se f ăli, a felicita, a se fuduli,
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 98/154
98
a se jeli, a jeli, a se jelui, a l ăuda, a se l ăuda, a se mîndri, a se mîngîia, a mul ţ umi, a
mustra, a ova ţ iona, a se plînge, a protesta, a regreta, a saluta, a sl ăvi, a se tîngui .
Primul performativ expresiv este verbul a aproba, care în raport cu păreri,
propuneri etc. înseamnă A sus ţ ine, exprimîndu- şi acordul; a consim ţ i; a încuviin ţ a
(sens 1). A aproba, în sens expresiv, înseamnă a exprima sentimente pozitive de
aprobare sau suport (condiţie de sinceritate) pentru o stare de lucruri sau o acţiune cu
condiţia preparatorie că aceasta e de bine, aprobarea extinzîndu-se şi asupra persoanei
care este responsabilă pentru acţiune (condiţie a conţinutului propoziţional). Aprob
proiectul înaintat de X. IPINGESCU (grav): Aprob pozitiv. (O noapte furtunoasă,
I.L.Caragiale) A l ăuda, cu sens tranzitiv (persoane, lucruri, fapte) A declara demn de
admira ţ ie şi pre ţ uire, sco ţ înd în eviden ţă calit ăţ ile, realizările, avantajele (sens 1), a
elogia, cu sensul A trata cu elogii; a ridica în slavă; a sl ăvi; a cînta; a glorifica; a
exalta (sens 1), a sl ăvi , cu sensul A ridica în slavă; a exalta; a elogia; a cînta; a
glorifica (sens 1), sînt exemple veridice de performative expresive. Din punct de
vedere semantico-pragmatic a l ăuda înseamnă a exprima o aprobare la un nivel înalt,care nu este necesar îndreptată spre receptor. Eu pot lăuda pe cineva sau ceva. Te
laud pentru ceea ce ai realizat. Laud lucrarea ta. A elogia înseamnă a l ăuda
receptorul (condiţie a conţinutului propoziţional) aproape de limitele adulaţiei uneori
(mod de realizare). Deci, cineva poate lăuda pe altcineva pentru o sarcină bine
realizată, dar poate elogia valoarea şi generozitatea cuiva. Elogiez d ăruirea cu care
aceast ă personalitate a luptat pentru libertate. A sl ăvi înseamnă a elogia în termeni
şi mai înalţi, de obicei în religie (condiţie a conţinutului propoziţional), cu umilinţă şi
adorare mai mare (mod de realizare). Te sl ăvesc pe Tine Doamne, Împărate ceresc.
Un alt grup de performative expresive este constituit din a aplauda, cu sens
tranzitiv ( persoane) A întîmpina sau a sus ţ ine prin aplauze (sens 2), a aclama, cu
sensul A primi prin aclama ţ ii; a sus ţ ine prin strig ăte de aprobare; a ova ţ iona (sens
1), a ova ţ iona, cu sensul A primi cu ova ţ ii; a sus ţ ine prin strig ăte de aprobare; a
aclama (sens 1). Conform valorii semantico-pragmatice, a aplauda înseamnă a
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 99/154
99
exprima public laude verbale (mod de realizare) pentru realizările, performanţele
cuiva (condiţie a conţinutului propoziţional) uneori însoţite / înlocuite de bătăi din
palme (mod de realizare). Aplaud reu şita ta. A aclama şi a ova ţ iona înseamnă a
aplauda verbal la un nivel mai înalt, uneori cu strigăte sau alt gen de sunete vocale
(mod de realizare). Aclamez, ova ţ ionez aceast ă oper ă superbă.
For ţa ilocuţionar ă expresivă a verbului a l ăuda are drept sursă nu numai
sensul tranzitiv al acestuia (a se vedea mai sus), dar şi sensul intranzitiv - A se l ăuda
- A spune cuvinte de laud ă despre sine însu şi (sens 1). A l ăuda formează grup
împreună cu alte verbe, ale căror sensuri tot sînt intranzitive: a se f ăli , cu sensul A se
mîndri peste mă sur ă; a se fuduli (sens 1), a se mîndri , cu sensul A se ţ ine mîndru; a- şi da aere; a se f ăli; a se fuduli (sens 1), a se fuduli , cu sensul A se ţ ine mîndru; a- şi
da aere; a se f ăli; a se mîndri (sens 1). A se l ăuda înseamnă a-şi exprima aprobare
pentru sine (condiţie a conţinutului propoziţional), cu un sentiment de mîndrie
(condiţie de sinceritate) şi cu condiţia preparatorie ca şi conţinutul propoziţional să
fie de bine pentru emiţător, din care considerent el ar putea fi admirat sau chiar
invidiat de către receptor. A se f ăli, a se mîndri, a se fuduli înseamnă a se l ăuda la unnivel mai înalt cu condiţia preparatorie care include intenţia perlocuţionar ă de a-l
determina pe receptor să invidieze profund emiţătorul. M ă f ălesc (mă mîndresc, mă
fudulesc) cu noua mea achizi ţ ie.
Un alt grup de performative expresive cu sensuri intranzitive este reprezentat
de verbele: a se plînge, cu sensul A- şi împărt ăşi nepl ăcerile, durerile, neajunsurile
jeluindu-se (cuiva); a se tîngui; a se căina; a se jeli; a se jelui (sens 1), a se tîngui , cu
sensul A- şi împărt ăşi durerea, nepl ăcerile, jeluindu-se cuiva; a se plînge; a se căina;
a se jelui (sens 1), a se căina, cu sensul A- şi împărt ăşi nepl ăcerile, plîngîndu-se
cuiva; a se tîngui; a se plînge; a se jeli; a se jelui (sens 1), a se jelui , cu sensul A- şi
împărt ăşi nepl ăcerile cuiva; a se tîngui; a se plînge; a se căina; a se jeli (sens 1), a
se jeli , cu sensul A- şi împărt ăşi nepl ăcerile, jeluindu-se cuiva; a se tîngui; a se
plînge; a se căina; a se jelui (sens 1), care din punct de vedere semantic sînt
sinonime. Din acest considerent valorile pragmatice ale acestora sînt asemănătoare. A
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 100/154
100
se plînge, a se tîngui, a se căina, a se jelui, şi a se jeli, în sens expresiv, înseamnă a-şi
exprima nemulţumirea, cu condiţia preparatorie ca situaţia de care se plînge
emiţătorul să fie rea. Nu este obligatoriu ca emiţătorul să fie responsabil de situaţia
nefavorabilă pentru el, cineva se poate plînge de noroc, sănătate, neplăceri etc. la fel
de bine precum şi de ceva ce a f ăcut. M ă plîng de soarta mea. M ă jelesc de nenorocul
meu.
A dezaproba, cu sensul (ac ţ iuni, fapte, afirma ţ ii) A considera ca fiind
inacceptabil sau reprobabil; a g ă si r ău (sens 1), în uz expresiv, înseamnă a exprima
sentimente de dezaprobare a unei stări de lucruri (condiţie de sinceritate), în timp ce
se presupune (condiţie preparatorie) că starea de lucruri este rea. Nu este obligatoriuca anume receptorul să fie responsabil de starea aceasta de lucruri, dar, în general, se
presupune că există un agent responsabil, aceasta fiind condiţia conţinutului
propoziţional care nu este prezentă în cazul verbului a se plînge. A dezaproba este
contrariul lui a aproba. Dezaprob comportamentul t ău. Dezaprob acest proiect
managerial.
Cu aceeaşi nuanţă negativă, a dezaproba este succedat de a dojeni , careînseamnă A trata cu dojeni; a mustra (sens 1), şi a mustra, care înseamnă A trata cu
repro şuri şi observa ţ ii aspre; a dojeni (sens 1). Din punct de vedere semantico-
pragmatic a dojeni înseamnă a exprima dezaprobarea într-un mod explicit (mod de
realizare şi condiţie a conţinutului propoziţional) celui (posibil receptorul) care a
f ăcut ceva ce este considerat a fi r ău (condiţie preparatorie). Te dojenesc pentru că ai
stricat vaza. A mustra înseamnă a dezaproba la un nivel mai înalt (condiţie
preparatorie) printr-o acţiune intenţionată a unui agent (condiţie a conţinutului
propoziţional) şi cu condiţia de sinceritate de mustrare. A mustra se deosebeşte de a
dojeni prin faptul că cineva este dojenit pentru stricarea a ceva, însă f ăr ă a fi mustrat,
mustrarea fiind uneori însoţită de pedeapsă. Te mustrez pentru încălcarea
promisiunii, nu mai ai dreptul să te întîlne şti cu prietenii trei zile.
Semantic, a regreta, prin A fi cuprins de regret; a-i părea r ău; a se căi (sens
1), este sinonim cu a se căi , A fi cuprins de regret; a-i părea r ău; a regreta (sens 1),
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 101/154
101
ambele formînd un grup de expresive împreună cu a protesta, A exprima un protest;
a- şi declara în mod deschis şi energic dezacordul fa ţă de o ac ţ iune, considerat ă ca
nedreapt ă (sens 1). Conform valorilor semantico-pragmatice a regreta înseamnă a se
plînge cu condiţia preparatorie că cineva este responsabil pentru ceva r ău şi cu
condiţia de sinceritate a unei nemulţumiri profunde. Regret că am avut încredere în
X. În exemplul ... ce mi se pare posibil numai în trecut, de ce regret că am pierdut,
venind cu două zeci de ani mai tîrziu... (Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de
r ă zboi, C. Petrescu) verbul a regreta nu are valoare performativă, deoarece nu este
utilizat într-o adresare directă, vorbire directă. Pentru ca să fie performativ exemplul
ar trebui să fie ref ăcut astfel - Regret că am pierdut în trecut... A se căi înseamnă aregreta la un nivel mai înalt cu condiţia preparatorie adiţională ca nemulţumirea să
fie provocată de emiţător căruia îi pare r ău (condiţie de sinceritate). M ă căiesc de cele
întîmplate. A protesta, în uz expresiv, înseamnă a regreta într-o manier ă fermă şi
mult mai formală (mod de realizare), în timp ce se presupune că receptorul are
autoritatea de a schimba starea de lucruri de care cineva protestează (condiţie
preparatorie). Protestez, o a şa atitudine este de condamnat. PRISTANDA: Protestezîn numele Constitu ţ iei! Asta e violare de domiciliu. (O scrisoare pierdut ă,
I.L.Caragiale)
A se bucura înseamnă A fi cuprins de bucurie; a avea bucurie (sens 1).
Pragmatic, a se bucura înseamnă a exprima un grad înalt de mulţumire (condiţie de
sinceritate) în legătur ă cu o stare de lucruri care este favorabilă, foarte bună pentru
emiţător sau receptor. M ă bucur că am reu şit. M ă bucur pentru tine. TRAHANACHE:
D-ai no ştri stimabile? Bravos! M ă bucur. (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale) – Ce
mai face ţ i, cucoană? / - Sînt bine, iar dumneavoastr ă? / ... / M ă bucur. ( Micu ţ a,
B.P.Hasdeu)
Unul dintre cele mai utilizate verbe performative expresive, pe post de
formulă de politeţe, este a mul ţ umi - A- şi exprima (prin cuvinte) recuno ştin ţ a (pentru
un lucru util, pl ăcut etc.); a ar ăta (cuiva) gratitudine; a spune "mul ţ umesc" (sens 1).
A mul ţ umi înseamnă a exprima gratitudine (condiţie de sinceritate) cu condiţia
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 102/154
102
preparatorie ca receptorul să fie responsabil de starea de lucruri bună, favorabilă
pentru emiţător. Î ţ i mul ţ umesc. – Dumneata vrei să mă mîngîi? Î ţ i mul ţ umesc. (Ţ ara
de dincolo de negur ă, M. Sadoveanu) Am ob ţ inut pentru fabrica noastr ă o aprobare
de aramă veche de la Gala ţ i... Mul ţ umesc... mul ţ umesc... (Ultima noapte de dragoste,
întîia noapte de r ă zboi, C.Petrescu) CAŢ AVENCU: Situa ţ ia noastr ă o putem dezlega
numaidecît. Mul ţ umesc. (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale) ZOE: Mul ţ umesc , e şti
prea galant, dar du-te mai degrabă... (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale)
Frecvenţa utilizării verbului a saluta, (persoane sau colectivit ăţ i) A întîmpina
sau a petrece cu un gest respectuos sau cu o cuvîntare de salut (sens 1), este motivată
exact ca şi cea a verbului a mul ţ umi. A saluta pe cineva înseamnă a exprima politicoscunoaşterea prezenţei sale (condiţie de sinceritate) la întîlnirea acesteia (condiţie
preparatorie). Te salut. Salut. – A şadar, te salut ... în a şteptarea a treii „schimbări la
fa ţă”. ( Micu ţ a, B.P.Hasdeu) În exemplele: TRAHANACHE: Salutare! Salutare,
stimabile! (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale), CATINDATUL (foarte mul ţ umit):
Salutare, neică , şi mersi! (pleacă ) ( D-ale carnavalului, I.L.Caragiale),
CATINDATUL: Nu mai pot... e târziu... am treabă la can ţ ilerie, am o groază deavizuri de f ăcut... Salutare, neică , şi mersi! (iese repede prin fund) ( D-ale
carnavalului, I.L.Caragiale), CR Ă C Ă NEL: Daca e a şa... salutare... M ă-ntorc eu mai
târziu... (iese în fund) ( D-ale carnavalului, I.L.Caragiale), PAMPON (vesel,
strângându-i mâna): Salutare şi fr ăţ ie! ( D-ale carnavalului, I.L.Caragiale) salutare a
păstrat nuanţa pragmatică a verbului performativ expresiv a saluta, de la care s-a
format. Aceste exemple însă nu sînt relevante pentru verbul a saluta, deoarece
salutare nu este, ca parte de vorbire, verb.
Studiul analitic asupra verbelor din limba română ne prezintă 33 de verbe
performative expresive dintre care:
22 sînt verbe performative expresive pure (de ex.: a elogia, a sl ăvi, a
regreta, a protesta, a deplînge, a se bucura, a consola, a saluta, a mul ţ umi, a felicita,
a compătimi etc.), iar
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 103/154
103
11 dintre ele au valori duble de performativitate: 9 – expresive/asertive (a
dojeni, a se f ăli, a l ăuda, a mustra, a se plînge, a se fuduli, a se mîndri, a aplauda, a
aproba); 2 - expresive/declarative (a aproba, a dezaproba).
0
5
10
15
20
25
22 9 2
expresive pure expresive/asertive expresive/
declarative
Figura 12. Tabloul verbelor performative expresive
Diversitatea stărilor psihologice, emoţionale prezintă fiecare verb performativ
expresiv ca fiind unic şi avînd „un caractère prescriptif permanent” (un caracter
prescriptiv permanent) în situaţii concrete [Mihăilă R., 1977, p. 381]: a saluta, a
mul ţ umi, a felicita, a se bucura etc., iar specificul stărilor psihologice, emoţionalefavorizează uneori înlocuirea comportamentului lingvistic prin alte comportamente
lingvistice (de exemplu: a aclama, a ova ţ iona înlocuite prin interjecţii, strigăte; a
consola – atît prin îmi pare r ău, cît şi prin nişte acţiuni / soluţii concrete) sau
nonlingvistice (a aplauda – prin gestul respectiv, a dojeni, a mustra – printr-o
pedeapsă neverbalizată). Dintre verbele performative pasive putem cita: a regreta
(Regret) şi a se căi (M ă căiesc), care deseori sînt înlocuite prin expresia Îmi pare r ău.
Verbele performative expresive formează un arbore semantic cu for ţe
expresive avînd aceeaşi formă de punct ilocuţionar m(P) (descifrarea a se vedea la
începutul paragrafului), dar, spre deosebire de for ţele ilocuţionare asertive şi
declarative, cu direcţii particulare de realizare.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 104/154
Figura 13 Verbele perfo
Aexprima
Aaprob
a
Alăuda
Aelogia
Aslăvi
Aaplaud
a
Aaclam
a
Aovaţio
na
A selăuda
A semîndri
A sef ăli
A sefuduli
A se plînge
A setîngui
A secăina
A se jelui
A se jeli
Adezapr
oba
Adojeni
Amustr
a
Aregret
a
A secăi
A protes
ta
Adep
ge
Acompă
timi
A sescuza
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 105/154
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 106/154
106
(condiţie a conţinutului propoziţional). Începutul unei angajări este începutul unei
ordonanţe de realizare. M ă angajez să particip la aceast ă ac ţ iune de caritate. M ă
angajez să anun ţ to ţ i participan ţ ii de modificările de program. A se tocmi înseamnă a
se angaja în schimbul unor beneficii morale sau materiale. M ă tocmesc să definitivez
proiectul . M ă tocmesc să vă repar locuin ţ a.
Următoarele verbe din şirul performativelor comisive sînt: a promite, A
consim ţ i să dea în mod verbal; a f ă g ădui (sens 1), a ipoteca, (bunuri imobile) A
împovăra cu o ipotecă (garan ţ ie acordat ă unui creditor, prin care acesta are dreptul
real asupra unui bun imobiliar); a greva (sens 1), a greva, (propriet ăţ i, bugete) A
împovăra cu cheltuieli sau cu ipoteci; a ipoteca (sens 1). A promite este considerat paradigma verbelor comisive. Totuşi el are tr ăsături caracteristice care îl distinge de
verbele primitive. În primul rînd, el se realizează în raport cu cineva (este esenţial
direcţionat spre receptor) şi are condiţia preparatorie orientată spre un efect pozitiv
pentru receptor. În al doilea rînd, el implică un fel special de realizare, un fel de
angajare, garanţie care poate r ămîne (în umbr ă) tacit în alte tipuri de realizare.
Această angajare explicită implică un grad înalt al condiţiei de sinceritate. Promit să fac x!; – Caut ă dar, pentru propriul t ău interes, a nu mă dezmin ţ i. / – Î ţ i promit.
( Micu ţ a, B. P. Hasdeu) A ipoteca, a greva, condiţional, înseamnă a promite un fel de
siguranţă pentru un credit, o datorie sau o r ăspundere (condiţie a conţinutului
propoziţional). Modul de realizare este mai mult sau mai puţin formal. Deci pentru a
ipoteca ceva (o casă, de exemplu) înseamnă a o promite, adică a o da. Ipotechez
(grevez) casa.
Apropiat semantic verbelor a ipoteca şi a greva este verbul a garanta, A
asigura în calitate de garant (sens 1). Pragmatic, a garanta înseamnă a realiza un act
de vorbire complex care este atît o asertare, cît şi o promisiune condiţională. Un
vorbitor care garantează printr-un enunţ E, asertează E şi simultan promite un fel de
compensaţie (morală sau alta) în cazul în care afirmaţia sa ia o întorsătur ă
nefavorabilă, devine neadevărată etc. Garantez că prime şti marfa la timp, ai cuvîntul
meu. Garantez 99% regenerare a organismului.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 107/154
107
A amenin ţ a, (fiin ţ e) A speria cu o pedeapsă printr-o vorbă sau printr-un gest
(pentru a intimida sau pentru a ob ţ ine ceva) (sens 1), înseamnă a încredin ţ a pe
cineva de a-i face ceva, cu intenţia perlocuţionar ă de intimidare a receptorului (mod
de realizare) şi cu presupoziţia (condiţie preparatorie) că aceasta este r ău pentru el.
Ameninţarea este un act de vorbire în care persoana care amenin ţă nu are obligaţia pe
care o are persoana care promite – de a o duce la capăt, de a o realiza. Te amenin ţ , nu
întrece mă sura. Este exemplul clasic de act ilocuţionar comisiv prin verbul a
amenin ţ a. În limba română, deseori, verbul a amenin ţ a este înlocuit cu verbul a
preîntîmpina, care nu are o tentă atît de negativă din punct de vedere lingvistic, dar pe
care, contextual, o poate prelua. Te preîntîmpin, nu întrece mă sura. A f ă g ădui şi a jura înseamnă A consim ţ i în mod verbal să dea; a promite
(sens 1) şi A promite prin jur ămînt (sens 1). A f ă g ădui, în esenţă, nu este direcţionat
spre receptor doar cu o singur ă valoare. A f ă g ădui poate însemna atît a promite cît şi
a amenin ţ a. F ă g ăduiesc să fac X (bine sau r ău; pentru mine sau pentru altcineva)
CHIRI Ţ A: Hai, fl ăcăi, de-acum, că vă f ă g ăduiesc bac şi ş bun... cîte un fifirig de om.
(Chiri ţ a în Ia şi, V. Alecsandri) R Ă ZVAN: Primesc din mâinile voastre prinosul debun ogur, / Ş -a fi părintele ţării f ă g ăduiesc şi mă jur... ( Ră zvan şi Vidra, B. P.
Hasdeu) GANEA: Niciodat ă n-oi uita / Slujbuli ţ a cea frumoasă ce-o mi-i face
dumneata, / Ş i- ţ i f ă g ăduiesc pe cinste că dacă din întâmplare... ( Ră zvan şi Vidra, B.
P. Hasdeu) A f ă g ădui cu seriozitate (de exemplu, castitate sau obedienţă) se
transformă într-un act solemn, chiar formal. Comisivul a jura este obţinut din
comisivul primitiv a se încredin ţ a, la fel cum asertivul a jura (cu sens de a declara) a
fost obţinut din asertivul primitiv a afirma. A jura înseamnă a se încredin ţ a de o
acţiune viitoare în virtutea unei evocări solemne, publice a unor persoane, instituţii
sacre sau onorate etc. Jur să spun adevărul şi numai adevărul (în fa ţ a unei institu ţ ii
legale). – Jur că nu te voi l ă sa să faci un pas – auzitu-m-ai ? mai înainte de a-mi
declara numele t ău. ( Micu ţ a, B. P. Hasdeu); MI Ţ A: Juri să ne r ă zbunăm împreună?
PAMPON: Jur! ( D-ale carnavalului, I. L. Caragiale); MI Ţ A (intrând, î şi scoate
masca): ... Dumnezeule! Jur pe tot ce mi-a r ămas mai scump, jur pe Statuia Libert ăţ ii
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 108/154
108
de la Ploie şti, că are să fie o istorie!... (bate-n masă ) A! gelozie! Am să-i omor! ( D-
ale carnavalului, I. L. Caragiale) MINSKI (zâmbind cu dulcea ţă ): Numai atâta? Ei
bine... atunci, când ne-om întâlni, / ... jur a-mi închide ochii... O să mă feresc de
ceart ă... ( Ră zvan şi Vidra, B. P. Hasdeu)
Următoarea pereche de performative comisive este constituită din a asigura şi
a certifica cu sensurile A adeveri printr-o garan ţ ie; a garanta (sens 1) şi (acte,
scrisori, semnături) A califica drept autentic (aplicînd o ştampil ă ); a face să fie
valabil; a legaliza; a autentifica (sens 1). A asigura, în uz comisiv, înseamnă a
încredin ţ a de ceva cu intenţia perlocuţionar ă de a convinge pe cineva care are dubii.
Presupoziţia acestor dubii este condiţia preparatorie, iar tentativa de a-l face pereceptor să fie sigur de ceva, la fel ca şi în uz asertiv, - un mod special de realizare.
Te asigur, actele acestei firme sînt în regul ă. ... şi în schimb te asigur că nici
dumneata nu vei scă pa de aceast ă catastrof ă inevitabil ă. (Ţ ara de dincolo de negur ă,
M.Sadoveanu) Similar, a certifica înseamnă a încredin ţ a de realizarea a ceva.
Atestările formale, ca şi un mod special de realizare, pot fi certificate ale
încredinţării, autenticităţii etc. Certific aceste acte.Sensul întîi al verbului a accepta este (cadouri, propuneri) A primi în mod
voit . Conform valorii semantico-pragmatice a accepta înseamnă a r ăspunde favorabil
la o ofertă, invitaţie, cerere, etc. încredinţîndu-ne de cursul favorabil, aşteptat al
acţiunii. Putem accepta o sugestie sau o provocare, putem accepta un prezent sau un
cadou sau putem accepta o ofertă, propunere de a face ceva. În ultimă instanţă, dacă
toler ăm ceva înseamnă că acceptăm aceasta. În general a accepta enunţul E înseamnă
a ne încredin ţ a de realizarea lui E, în timp ce presupunem (condiţie preparatorie) că
receptorul sau o altă persoană a cerut aceasta într-o conversaţie anterioar ă: Accept
propunerea Dumneavoastr ă (după ce mi s-a f ăcut propunerea); Accept acest post de
muncă (după ce mi s-a oferit postul).
Contrariul acceptărilor şi consimţirilor sînt respingerile şi refuzurile. A
respinge şi a refuza înseamnă (persoane sau lucruri) A îndepărta de la sine; a
repudia (sens 1) + (rug ămin ţ i, oferte etc.) A nu consim ţ i să primească; a nu
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 109/154
109
satisface; a nu admite; a refuza (sens 2) şi (oferte, solicit ări etc.) A nu consim ţ i să
primească; a respinge (sens 1). O respingere este o denegare ilocuţionar ă a acceptării
unei oferte: Resping postul de director al băncii, în timp ce un refuz este o denegare
ilocuţionar ă a unei cereri Refuz să verific actele. – Nu uit nicodat ă pe amicii mei şi
tocmai de aceea am venit la tine cu o rug ăminte / – Refuz, orice să fie. (Ţ ara de
dincolo de negur ă, M.Sadoveanu) Ca şi acceptările, respingerile şi refuzurile au
condiţia preparatorie adiţională ca cineva să posede în aceeaşi măsur ă opţiunea de a
accepta sau a respinge / a refuza.
A renun ţ a, cu sensul A nu mai dori; a înceta în mod voluntar (să mai vrea)
(sens 1), este un verb hibrid. Cineva poate renunţa tacit, prin simpla abandonare asubiectului; altcineva poate renunţa prin enunţarea verbului: Eu renun ţ (să mai discut
la acest subiect). Cu toate acestea, renunţarea cere o condiţie a conţinutului
propoziţional spre un efect a unei realizări negative.
Sensul verbului a propune este (ac ţ iuni, activit ăţ i etc.) A face cunoscut
printr-un sfat (sau dispozi ţ ie); a recomanda (sens 1). O propunere este o promisiune
pînă în momentul acceptării ei de către receptor. A face o propunere înseamnă a osupune unei alegeri str ăine: unui accept sau unui refuz. A propune înseamnă a realiza
un condiţional comisiv: a propune X înseamnă a promite X în condiţia în care
receptorul acceptă X. Deseori o propunere este limitată (condiţie a conţinutului
propoziţional) de un cadru temporal. Cînd timpul expir ă, nefiind acceptată oferta
expir ă şi ea, emiţătorul nefiind deja legat de această propunere. Î ţ i propun pe x martie
la ora y să mergem la teatru (concert).
Din punct de vedere semantic, a paria înseamnă A pune pariu; a face
r ămăşag (sens 1). Din punct de vedere pragmatic, a paria este o cale de angajare
comisivă mutuală dintre emiţător şi receptor de a plăti celeilalte persoane (păr ţi) în
condiţia x şi invers în condiţia y. Atît pariul, cît şi plata pot proveni din surse morale
sau materiale. Pariez pe echipamentul meu că Steaua (echipă de fotbal) va cî ştiga.
A contracta, în raport cu acorduri, tratate, convenţii, obligaţii etc., înseamnă A adopta
printr-un contract; a consim ţ i să respecte printr-o în ţ elegere reciprocă; a încheia (I,
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 110/154
110
sens 1). Acest verb angajează două păr ţi în acelaşi interval de timp. Un contract este
încheiat prin înţelegerea mutuală dintre două sau mai multe păr ţi (condiţie a
conţinutului propoziţional). Această înţelegere trebuie să fie reciprocă şi în momentul
încălcării ei de una dintre păr ţi cealaltă parte este eliberată de responsabilitatea sa de
a susţine această înţelegere. Contractez cu băncile X şi Y.
Deşi într-un număr mai mic – 29, comisivele formează o categorie aparte de
verbe performative. Nu ne putem pronunţa asupra motivului care a generat în limbă
un număr redus de comisive (nu este numai cazul limbii române, dar şi al limbilor:
engleză, franceză, germană etc.). Putem doar presupune că la mijloc ar fi frica de
responsabilitate din subconştientul individului uman sau lipsa de creativitate în a-şiexprima acordul, acceptul, angajarea în anumite activităţi – aceasta fiind consecinţa
faptului că actele comisive nu presupun numai comportamentul individual al fiecărei
persoane implicate dar şi „subordonarea reacţiilor particulare unui cod etic general
acceptat” [Mihăilă R., 1976, p. 167], în funcţie de felul în care este perceput.
For ţele ilocuţionare comisive se reduc la primul sens al verbelor performative
comisive (angaja, accepta, asigura, certifica, garanta, greva, jura, paria, promite,etc.), cu excepţia verbului a respinge ale cărui sensuri (1,2) servesc la generarea
for ţei specifice lui.
Studiul analitic asupra verbelor din limba română ne prezintă printre cele 29
de verbe performative comisive:
15 sînt verbe performative comisive pure (de ex.: a se angaja, a accepta, a
contracta, a f ă g ădui, a promite, a refuza, a suporta etc.), iar
14 dintre ele au valori duble de performativitate: 7 – comisive/asertive (a
asigura, a certifica, a jura, a consim ţ i, a conveni, a garanta, a se învoi); 5 -
comisive/declarative (a dedica, a renun ţ a, a respinge, a consacra, a închina); 2
comisiv/directiv (a propune, a consim ţ i).
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 111/154
111
0
5
10
15
15 7 5 2
comisive pure comisive/
asertive
comisive/
declarative
comisive/
directive
Figura 14. Tabloul verbelor performative comisive
Verbul a aproba, care pînă în paragraful curent avea valori duble
(declarativ/expresiv), preia încă o valoare de performativitate – comisivă, astfel
devenind unicul verb cu valoare triplă de performativitate.
În clasa verbelor performative comisive este atestat, ca şi în celelalte clase,
fenomenul pasivităţii funcţionale. Spre exemplu, verbul a se învoi deseori este
înlocuit cu expresia Sînt de acord . Un caz aparte este verbul a renun ţ a, care
reprezintă o stare de lucruri ce poate fi verbalizată (eu nu accept o anumită stare de
lucruri şi îmi exprim dezacordul prin: Renun ţ să mai muncesc înzadar!) sau
neverbalizată (eu pur şi simplu plec, f ăr ă a spune nimic). Neverbalizarea unui
dezacord, a unei renunţări însă nu neagă caracterul de performativ a verbului a
renun ţ a, pe care îl vom numi performativ pasiv sau performativ în devenire. La fel se
întîmplă şi cu verbul a conveni. Deşi, teoretic, verbul a conveni este un verb
performativ, practic, nu prea utilizăm forma verbală convin (persoana I, prezent,
indicativ), ci mai degrabă convenim sau chiar este înlocuit totalmente cu expresia sînt
de acord . Cu toate acestea, nu putem nega performativitatea acestui verb,
considerîndu-l într-o aşteptare pragmatică continuă. Ca şi în cazul verbului a conveni,
verbul a contracta deseori este înlocuit de expresia a încheia un contract . Închei un
contract cu intreprinderea X.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 112/154
Figura 15. Verbele perf
A (se) încredin a
A se angaja
A promite
A ipoteca
A garanta
A ameninţa
A f ăgădui
A jura A certifica A accepta
A consimţi
A asigura
A conveni A se învoi A suporta
A respinge
A propune
A paria
A contracta
A greva
A aproba
A dedica
A consacra
A închina
A se tocmi
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 113/154
113
§6. Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative directive în
limba română
După cum am menţionat în § 2 al capitolului I, verbele performative directive
şi verbele performative comisive prezintă aceeaşi orientare privitor la reprezentarea
realităţii prin cuvinte, însă datorită diversităţii acţiunii (pentru comisive agentul
acţiunii este emiţătorul, iar pentru directive agentul acţiunii este receptorul), aceste
verbe formează clase aparte.
For ţele directive actuale au un mod special de realizare a punctului lor
ilocuţionar din care este clar faptul că receptorul fie are, fie nu are opţiunea de a
refuza. Dacă emiţătorul îi cere sau îl roagă pe receptor să facă ceva, el îi ofer ă
opţiunea de a refuza. Evaluarea realizării actelor ilocuţionare directive cu un mod de
realizare politicos se face în funcţie de acceptul sau refuzul receptorului. În schimb
într-o comandă sau ordin emiţătorul este mai hotărît şi nu se aşteaptă la o altă opţiune
decît acceptul. Actele ilocuţionare directive cu un mod de realizare hotărît, prompt
cer a fi ascultate şi realizate.
Verbele performative directive din limba română sînt: a ancheta, a alarma, a
alerta, a apela, a autoriza, a avertiza, a cere, a chestiona, a comanda, a conjura, a
consim ţ i, a convoca, a descînta, a descuraja, a dicta, a direc ţ iona, a dispune, a
îmbărbăta, a implora, a impune, a împuternici, a încuraja, a îndemna, a îndruma,
a îng ădui, a însărcina, a instrui, a interoga, a interzice, a întreba, a întruni, a
invita, a ordona, a orienta, a permite, a peti ţ iona, a pofti, a porunci, a povăţ ui, a
preîntîmpina, a prescrie, a pretinde, a preveni, a prohibi, a propune, a proscrie, a
reclama, a recomanda, a revendica, a ruga, a se ruga, a sf ătui, a solicita, a spune, a
sugera, a zice.
Exemplul cel mai reprezentativ pentru verbele performative directive este
verbul a direc ţ iona cu sensul - (persoane, colective) A face să g ă sească solu ţ ia cea
mai bună (într-o anumit ă împrejurare; a orienta (sens 2 fig.). Verbul a direc ţ iona
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 114/154
114
numeşte for ţa ilocuţionar ă directivă primitivă. De obicei, acest verb este utilizat la
pasiv: ai fost direc ţ ionat la sectorul cinci. În acest enunţ verbul a direc ţ iona pierde
valoarea directivă de performativitate, deoarece nu este la modul Indicativ, timpul
Prezent, diateza activă, persoana I. Altfel stau lucrurile în: Te direc ţ ionez în sectorul
cinci, respectînd regula categoriilor gramaticale verbul a direc ţ iona este un verb
performativ directiv veridic.
A cere înseamnă A se adresa cuiva pentru a ob ţ ine ceva; a- şi manifesta
dorin ţ a de a avea ceva (sens 1). O cerere este un act ilocuţionar directiv care permite
opţiunea de a refuza. A cere se deosebeşte de a îndruma doar prin modul de realizare
mai hotărît. Î ţ i cer să pleci. SBIEREA: Bine că-mi aduci aminte! / Ră zvăna şe, cerdreptate! Ar fi un păcat să tac... ( Ră zvan şi Vidra, B. P. Hasdeu)
Verbele a întreba, (persoane) A determina să dea un r ă spuns; a chestiona; a
interoga (sens 1), a ancheta, (persoane) A supune unei anchete (cercetare f ăcut ă de
un organ de stat pentru a clarifica împrejur ările în care a avut loc un fapt ilegal şi a
stabili f ă pta şii) (sens 1), a interoga, (persoane) A determina să r ă spund ă asupra unei
probleme; a întreba; a chestiona (sens 1), a chestiona, (persoane) A determina să r ă spund ă (asupra unei probleme); a întreba; a interoga (sens 1), formează un grup
aparte de performative directive. Conform valorilor semantico-pragmatice, a întreba
înseamnă a cere un r ăspuns care include o explicaţie sau o justificare: Eu te întreb ce
înseamnă aceasta? În exemplul TIP Ă TESCU: Nu... d-aia întreb... (O scrisoare
pierdut ă, I. L. Caragiale) verbul a întreba, deşi este la indicativ, prezent, activ,
persoana I, singular nu are valoare performativă, deoarece nu se respectă condiţia
modului de realizare (sigur, cert). A ancheta înseamnă a întreba în aşteptarea unor
r ăspunsuri asertive – condiţie a conţinutului propoziţional şi cu condiţia preparatorie
că există dubii în privinţa unor asertări anterioare, anchetarea fiind binevenită. V ă
anchetez pentru a clarifica unele lucruri. A interoga şi a chestiona înseamnă a
întreba pe cineva formal (mod de realizare) pornind de la anumite suspiciuni de
tăinuire a adevărului (condiţie preparatorie). Cazurile militare sau de la cur ţile de
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 115/154
115
justiţie sînt cele care ofer ă exemple bune în această situaţie. Interogez (chestionez)
martorul X.
Un alt grup de performative directive este constituit din a îndemna,
(persoane) A determina prin îndemnuri (să efectueze o ac ţ iune); a îmboldi; a
impresiona (sens 1), a încuraja, (persoane) A sus ţ ine insuflînd curaj; a face să
prind ă curaj; a îmbărbăta (sens 1), a îmbărbăta, A face să se îmbărbăteze (sens 1), a
descuraja, A face să se descurajeze; a demoraliza; a demonta (sens 1). Uzul primar
al verbului a îndemna este unul directiv, care pledează pentru un caz de acţiune
particular cu condiţia preparatorie ca acesta să fie important, cu nuanţe de urgenţă. Te
îndemn să spui acum ce ai de spus. A încuraja şi a îmbărbăta, cu sens directiv,înseamnă a îndruma, a cere receptorului să facă ceva cu intenţia perlocuţionar ă de a-i
inspira curaj, bărbăţie (mod de realizare). Te încurajez (te îmbărbătez) s-o faci.
Contrar, a descuraja înseamnă a cere receptorului să nu facă ceva, cu intenţia
perlocuţionar ă de a-i reduce curajul (mod de realizare). O descurajez eu chiar acum.
Te descurajez, dar e spre binele t ău.
Performativele directive a solicita, cu sensul A cere cu insisten ţă (sens 1), aapela, cu sensul A face apel (la cineva sau la ceva); a se adresa pentru sus ţ inere; a
recurge (sens 1), şi a peti ţ iona, cu sensul A cere ceva printr-o peti ţ ie; a revendica
printr-o peti ţ ie (cerere scrisă , de obicei colectivă , adresat ă unui organ al puterii de
stat, în care se formulează o revendicare) (sens 1), continua arborele directivelor,
avînd tangenţe semantice cu a cere. A solicita înseamnă a cere ceva într-un mod
formal. Eu solicit suport financiar pentru realizarea acestui proiect. Formalitatea şi
rutina transferului reprezintă modul special de realizare. O apelare reprezintă o
cerere, în avans, pentru ajutor, suport justiţiar, uman etc. De exemplu: Eu solicit
fonduri într-o campanie de caritate, dar în cazul unui dezastru (de foame, de
exemplu) Eu apelez la fondurile guvernamentale. În sistemul justiţiar a apela
înseamnă a solicita revizuirea cazului într-o instanţă superioar ă. A peti ţ iona înseamnă
a solicita ceva în formă scrisă. O petiţie este adresată, de obicei, unei autorităţi, căreia
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 116/154
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 117/154
117
Opţiunea unui refuz variază în funcţie de rolul pe care-l are în comunitate cel care a
fost convocat. V ă convoc pe data de x martie în sala de şedin ţ e.
Următorul grup de performative directive este constituit din a ruga,
(persoane) A solicita printr-o adresare politicoasă sau umil ă (sens 1), a implora,
(persoane) A ruga în mod st ăruitor şi cu umilin ţă; a conjura (sens 1), a conjura,
(persoane) A ruga în mod st ăruitor şi cu umilin ţă; a implora (sens 1), a se ruga,
(persoane) A solicita manifestînd un interes personal deosebit (sens 1). Verbele a
ruga, a implora, a conjura şi a se ruga implică un grad înalt de itensitate a dorinţei
exprimate, iar emiţătorul se plasează vis-à-vis de receptor, adică la acelaşi nivel. A
ruga numeşte aceeaşi for ţă ilocuţionar ă ca şi a cere şi a ordona, deosebindu-se doar prin modul de realizare politicos, care este minim pentru a ordona, mediu – pentru a
cere şi maxim – pentru a ruga. Verbul a ruga are două uzanţe: 1. a ruga înseamnă a
cere politicos (mod de realizare) Te rog să mă ier ţ i; 2. a ruga înseamnă a cere ca un
cer şetor, adică a cer şi. În ambele cazuri emiţătorul demonstrează un interes profund
pentru lucrul rugat, cerut. Din punct de vedere funcţional, a ruga este unul dintre cele
mai active verbe performative directive atît în comunicarea de zi cu zi, cît şi înliteratura artistică. Drept dovadă ne servesc exemplele: Te rog, drag ă Costică! dacă
r ămâne băiatul repetent încă un an, e o nenorocire pentru familia lui – o familie
dintre cele mai bune – şi pentru mine o mare mâhnire... ( Justi ţ ie, I. L. Caragiale)
ZI Ţ A: Eu, ţăţ ico; te rog lasă pe Spiridon să se ducă pân' la mine acasă , ca să-mi
aducă mantelul; bate vântul şi mi-e frică să nu r ăcesc când m-o întoarce... (O noapte
furtunoasă, I. L. Caragiale) VETA: (râzând) Bine, pardonul ca pardonul, dar te rog,
dacă ţ ii la pielea dumitale, să te duci mai degrabă , să ie şi curând din casa asta, că ,
Doamne fere şte! (O noapte furtunoasă, I. L. Caragiale) RICA: (îngrijat)
Levorverul!... Madam, vă rog binevoi ţ i a-mi da drumul d-aici de urgen ţă... (O noapte
furtunoasă, I. L. Caragiale) ZOE : (repezindu-se între Ca ţ avencu şi Tipătescu,
rug ătoare şi foarte emo ţ ionat ă ) Domnule Ca ţ avencu, domnule, pentru Dumnezeu! Te
rog, nu striga... F ănică , ai înnebunit?... Domnule Ca ţ avencu... rog... (O scrisoare
pierdut ă, I. L. Caragiale) … Bertha-tha... era o... o... feme-meie de ci-cinci lei... / -
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 118/154
118
Oh! taci, te rog! ( Bursierul , B. Şt. Delavrancea) - Ascult ă , bădi ţă - urmă el către
mine - … nu-i vorbă; însă te rog din amicie să ţ ii secretul. (Ţ ara de dincolo de
negur ă, M. Sadoveanu) - Logica dumitale, cucoane Nicule, e teribil ă , r ă spunse
Poetul c-o ironie rece ca şi ploaia de toamnă. Te rog însă să- ţ i aduci aminte că şi eu
o am pe a mea. / - Te rog să iei not ă că n-am de dat nici o explica ţ ie. (Ultima noapte
de dragoste, întîia noapte de r ă zboi, C. Petrescu) - Fat ă drag ă , te rog nu mai
interveni... (Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de r ă zboi, C. Petrescu) -
Domnule Gheorghidiu, î ţ i fac o mărturisire, dar te rog să nu o spui la nimeni.
(Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de r ă zboi, C. Petrescu) ... Dar uite ce te
rog... e şti dr ă gu ţ , bravo... uite, am nevoie să mi se lucreze chiar mîine hîrtiile... Puiule drag ă , te rog foarte mult (Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de r ă zboi,
C. Petrescu). În toate exemplele de mai sus verbul a ruga are valoare performativă,
cu excepţia exemplelor: JUPÂN DUMITRACHE : Eu, ştii, cu negustoria, mai mergi
colo, mai du-te dincolo , mă rog , ca omul cu daraveri, toat ă ziua trebuie să lipsesc de-
acasă. (O noapte furtunoasă, I. L. Caragiale) JUPÂN DUMITRACHE : N-o mai
maltrata, domnule, măcar cu o vorbă bună. M ă rog, o dat ă ce nu e bărbatul levent,ce fel de casă să mai fie ş-aia? (O noapte furtunoasă, I. L. Caragiale), în care a ruga
nu înseamnă a cere politicos, ci reprezintă o modalitate de a comunica, avînd funcţia
de cuvînt incident. Alte exemple cu verbul a ruga sînt: DOAMNA MARIA: Te rog...
să mergem... ( Apus de soare, B. Şt. Delavrancea) PAMPON (după o mică pauză ): M ă
rog , la d-voastr ă se fac şi abonamente? ( D-ale carnavalului, I. L. Caragiale)
R Ă ZVAN: Gr ămătic, mo şule drag ă!... Acuma ia dar ă banii, / Ş i te rog a nu mă pune
într-un hal cu to ţ i ţ iganii... ( Ră zvan şi Vidra, B. P. Hasdeu) ISCOADA: Nu mă-mpac?
Iart ă-mă , Doamne... / A şadar, vă rog să-mi spune ţ i într-un chip cuviincios... ( Ră zvan
şi Vidra, B. P. Hasdeu) R Ă ZVAN: Te rog să ne spui şi nouă prin ce minune-ncă pu şi...
( Ră zvan şi Vidra, B. P. Hasdeu) A implora şi a conjura înseamnă a cere umil de la
cineva superior sau cineva cu putere de decizie. V ă implor (conjur) să-i cru ţ a ţ i via ţ a.
A se ruga înseamnă a implora pe Dumnezeu sau altă fiinţă sacr ă (condiţie a
conţinutului propoziţional). M ă rog de Tine, Doamne. În toate aceste trei cazuri
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 119/154
119
modul de realizare este unul umilitor. Condiţiile preparatorii presupun ca puterea de
decizie şi de îndeplinire a dorinţelor să depindă de receptor.
Verbele a zice, A reda prin cuvinte; a exprima prin grai; a spune (sens 1), şi
a spune, A reda prin cuvinte; a exprima prin grai; a zice (sens 1), sînt verbe cu valori
performative duble: asertive şi directive. Ele formează un grup împreună cu verbul a
instrui , (persoane) A pune în posesia unor cuno ştin ţ e noi; a face să capete cuno ştin ţ e
şi/sau deprinderi într-un domeniu oarecare; a învăţ a; a cultiva; a preg ăti; a prepara
(sens 1). Din punct de vedere pragmatic, a zice, a spune cuiva să facă ceva, în uz
directiv, înseamnă a-i ordona, f ăr ă nici o opţiune de refuz. Î ţ i zic (spun) să încetezi. A
instrui pe cineva, în sens directiv, înseamnă a-i spune, a-i zice să facă ceva (deexemplu: Te instruiesc eu cum să conduci automobilul acesta. Te instruiesc ce să faci
şi ce să zici.) în timp ce se presupune că emiţătorul dispune de informaţiile necesare
receptorului.
Sensurile verbelor a ordona , a porunci , a impune , a comanda sînt A cere în
mod autoritar şi oficial printr-un ordin; a impune; a comanda; a dispune; a porunci
(sens 1), A cere în mod autoritar şi oficial; a impune printr-o poruncă; a dispune; aordona; a comanda (sens 1), (idei, mă suri, sarcini, obliga ţ ii etc.) A prezenta (în mod
autoritar) spre acceptare obligatorie şi necondi ţ ionat ă (sens 1) şi (armate, trupe,
deta şamente etc.) A conduce, exercitîndu- şi autoritatea printr-o comand ă (sens 1).
Diferenţa dintre a zice, a spune şi a ordona, a porunci, a impune constă în faptul că
emiţătorul este considerabil mai puternic decît receptorul (fizic, mintal, statutar etc.)
Impun următoarele reguli:.... A comanda cere autoritate sau cel puţin pretinde la o
putere instituţionalizată. A ordona şi a porunci înseamnă a cere receptorului să facă
ceva invocînd o poziţie mai puternică decît a lui (mod special de realizare) Î ţ i ordon
să te supui. Ş TEFAN: Patruzeci şi şapte de ani am dus ţ ara cu noroc... Oană , bine-ai
f ăcut... S ă n-afle doamna... Î ţ i poruncesc să nu mai ştii nici tu! ( Apus de soare,
B.Şt.Delavrancea) A comanda înseamnă a ordona de pe o poziţie autoritar ă,
instituţionalizată Î ţ i comand să realizezi raportul în trei zile.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 120/154
120
A prescrie înseamnă a recomanda (în scris) în scopul însănăto şirii; a sf ătui
să urmeze cu scrupulozitate; a indica (sens 1). Valoarea semantico-pragmatică a
verbului a prescrie este de a ordona explicit, de obicei, într-o formă scrisă. Poziţia
implicată de emiţător se poate baza pe cunoaştere, poate fi cazul unei prescrieri
medicale. V ă prescriu aceste medicamente.
Din punct de vedere semantic a interzice înseamnă (ac ţ iuni) A împiedica în
mod voit (sens 1). Din punct de vedere pragmatic, a interzice înseamnă a ordona
receptorului să nu facă ceva ce este condamnabil sau în afara legilor Î ţ i interzic să
fumezi în birou, cu condiţia preparatorie ca ceea ce este interzis să fie de r ău. Cu
sensul de a interzice este utilizat uneori verbul a permite la indicativ, prezent, activ,forma negativă, persoana I-a, singular, fapt posibil datorită relaţiei de antonimie
dintre aceste verbe. Exemplele: JUDEC Ă TORUL: Nu- ţ i permit să fii necuviincios
aici! ... ( Justi ţ ie, I.L.Caragiale) JUDEC Ă TORUL: Drag ă Costică , ... nu-mi permit a
mă-ndoi un moment că în cazul de fa ţă mă în ţ elegi. ( Justi ţ ie, I.L.Caragiale) ZI Ţ A:
Nu- ţ i permit, domnule, să te naintezi la un a şa afront! (O noapte furtunoasă,
I.L.Caragiale) sînt echivalente, semantic, cu: JUDEC Ă TORUL: Î ţ i interzic să fiinecuviincios aici! ... JUDEC Ă TORUL: Drag ă Costică , ... îmi interzic a mă-ndoi un
moment că în cazul de fa ţă mă în ţ elegi. ZI Ţ A: Î ţ i interzic, domnule, să te naintezi la
un a şa afront! Deşi a avut libertatea de a alege, autorul a utilizat a permite la forma
negativă, posibil, pentru a-şi prezenta personajele ca fiind amabile, cu bun simţ,
deoarece a interzice, sub aspect pragmatic, presupune un mod sigur de realizare şi
putere instituţională a emiţătorului asupra receptorului, excluzînd modul politicos de
realizare.
Ultima clasă de verbe performative este cea a directivelor, constituită din 56
de verbe dintre care:
40 sînt verbe performative directive pure (de ex.: a cere, a chestiona, a
comanda, a dicta, a direc ţ iona, a dispune, a implora, a impune, a încuraja, a
îndemna, a invita, a ordona, a permite, a peti ţ iona, a porunci, a pretinde, a
revendica, a ruga, a solicita etc.), iar
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 121/154
121
16 dintre ele au valori duble de performativitate: 10 - directive/asertive (a
zice, a spune, a sugera, a preveni, a sf ătui, a povăţ ui, a pretinde, a alarma, a alerta,
a avertiza); 4 - directive/declarative (a împuternici, a întruni, a autoriza, a convoca);
2 – directive/comisive (a propune, a consim ţ i).
0
10
20
30
40
40 10 4 2
directive pure directive/ directive/ directive/
Figura 16. Tabloul verbelor performative comisive
În cele 56 de performative directive există directive pasive, de altfel ca şi în
celelalte clase. Printre directivele pasive se află: a conjura, a prohibi, a proscrie etc.
Verbele a peti ţ iona şi a prescrie ţin de anumite forme scrise. De exemplu, un medic
poate prescrie medicamente f ăr ă a verbaliza oral aceasta, dar poate, paralel cu
activitatea propriu-zisă, să enunţe: V ă prescriu... Verbele a descuraja, pe de o parte,
şi a încuraja, a îmbărbăta, pe de alta, de asemenea au un coeficient redus de uzitare.
Putem încuraja, îmbărbăta sau descuraja pe cineva într-o formă verbală orală directă
(Te încurajez, Te îmbărbătez, Te descurajez...), dar o putem face şi într-o formă
verbală orală indirectă ( Nu- ţ i permit, Nu este o idee bună etc.) la fel ca şi printr-un
comportament neverbalizat (printr-un gest oarecare).
Graţie modului direct, sigur de realizare, majoritatea for ţele ilocuţionare
directive îşi au sorgintea în primul sens al verbelor performative directive (cere,
comanda, convoca, descuraja, impune, îndemna, interoga, porunci, pretinde,
revendica, solicita etc.), cu excepţia verbului a pofti (sens 2) caracterizat printr-un
mod de realizare mai puţin ferm, politicos.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 122/154
Figura 17.1 Verbele perf
A direc iona
A îndruma A orienta
A cere
A întreba
A ancheta
A intero a
A chestiona
A îndem
A încura a
A de
A solicita
A a ela
A eti iona
A ru a
A ofti
A invita
A întruni
A retinde
A revendica
A reclama
A im lora
A se ru a
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 123/154
Figura 17.2 Verbele perf
*A direc iona
A îndruma
A cere
A con uraA ordona
A orunci
A im une
A zice
A s une
A instrui
A comanda
A dis une
A dicta
A rescrie
A descînta
A interzice
A rohibi
A roscrie
A îm uternici
A însărcina
A su era
A ro une A reveni A reîntîm ina A
A avertizaA alerta
A alarma
A ermite
A în ădui
A autoriza
A consim i
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 124/154
124
Capitolul III Categoriile gramaticale şi caracterul performativ al
verbelor
§1. Timpurile verbale – repere pragmatice ale comunicării
Studierea timpurilor verbale sub aspect pragmatic deschide noi perspective de
interpretare prin evidenţierea caracterului deictic al timpurilor. Proprietăţile
timpurilor verbale de a exprima diverse raporturi extralingvistice (între protagoniştii
situaţiei de comunicare) şi intratextuale (între componentele textului) confer ă
acestora întîietate în procesul de organizare a enunţului. În lucr ările de specialitate s-a
menţionat că anume timpul şi protagoniştii/agenţii acţiunii, reprezentînd proiecţia
originii şi destinaţiei actelor lingvistice, contribuie la înscrierea între coordonatele
principale ale procesului de comunicare [Irimia D., 1976, p. 152]. Astfel,
procesualitatea/dinamicitatea verbului, reliefată de desf ăşurarea în timp, face ca
textul, în sens larg, să respire, să tr ăiască, să funcţioneze şi nu doar să reflecteobiectele şi procesele din realitatea înconjur ătoare.
Timpurile verbale transfer ă textul dintr-un cadru static şi denominativ în unul
dinamic, rezultativ, rezultativitatea fiind o necesitate pragmatică. Activitatea verbală
a unui text reprezintă procesualitatea şi dinamismul acestuia, dar nu numai atît. Orice
proces dinamic trebuie să fie mai mult sau mai puţin rezultativ, indiferent de calitatea
rezultatelor: bune sau rele, pozitive sau negative. Astfel finalitatea unui procesdinamic verbal din text reprezintă pragmatica acestuia.
Verbele constituie o categorie lexicală aparte în cadrul abordării pragmatice a
modalităţilor de enunţare. În momentul actualizării unui verb emiţătorul prezintă:
1. „Înscrierea enunţării proprii în timp;
2. Momentul la care emiţătorul/locutorul este tentat să ajungă în reprezentarea
evenimentelor exprimate prin verb;3. Maniera la care emiţătorul/locutorul are acces” [Gouvard J. M., p.102].
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 125/154
125
Primele două aspecte şi anume: înscrierea enunţării proprii în timp şi
momentul la care se vor prezentate evenimentele exprimate de verb sînt organizate
prin temporalitatea verbală a textului. „Temporalitatea este o categorie funcţional –
semantică al cărei centru îl constituie categoria gramaticală a timpului. Noţiunea de
temporalitate include şi alte mijloace lexicale de exprimare a timpului de tipul
adverbelor, substantivelor, prepoziţiilor etc.” [Constantinovici E., 2001, p. 132], dar
acestea sînt periferice şi nu atît de impunătoare precum este verbul în ceea ce priveşte
temporalitatea. În această ordine de idei, într-un cadru intermediar dintre cele două
momente apare problema timp/vorbire/subiect. Confruntarea dintre
timp/vorbire/subiect poate fi urmărită şi analizată la un alt nivel, opunînd „un timpmetric, caracteristic lumii, unui timp fizico-matematic caracteristic obiectelor într-un
timp antropologic, unde vorbirea îşi asumă dezvoltarea reprezentativă proprie
evenimentului acestui nivel temporal” [Iacob A., p.302-303]. Timpul (noţiunea de
timp) are un caracter general, deoarece indiferent care este raportul „intim şi
constituent” [Idem, p.303] faţă de aceste două momente, el mai are o funcţie
integratoare şi informativă, în ceea ce priveşte fenomenele, procesele etc., caredistinge planul temporal propriu subiectului de planul temporal propriu vorbirii.
Astfel, printre timpurile verbale, adică printre timpurile integrate într-o categorie
gramaticală comună şi generală putem identifica spre exemplu un „prezent larg –
virtual” şi un „prezent limitat – actual” [Idem, p.109]. Prin aceste tipuri de prezent
găsim soluţia pentru delimitarea temporalităţii subiectului de obiect, subiectului de
text, subiectului de discurs. Această delimitare a temporalităţii subiectului de obiect,
subiectului de text, subiectului de discurs este necesar ă datorită faptului că uneori
plasarea lor în timp difer ă, în ciuda faptului că acestea, adică obiectul, discursul,
textul, apar ţin subiectului. În legătur ă cu această afirmaţie trebuie să explicăm
următoarele noţiuni: timpul evenimentului şi timpul enunţării.
Prima noţiune, timpul evenimentului, este „o perioadă ataşată reprezentării
evenimentului f ăr ă a prejudeca durata acesteia” [Gouvard J. M., p.109, p.111] prin
perioadă înţelegînd durata necesar ă derulării unui oarecare proces, eveniment, dar nu
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 126/154
126
şi momentul în care are loc acesta. Altfel spus Sadoveanu nu a tr ăit în perioada
domniei lui Ştefan cel Mare, dar prin romanele sale am retr ăit acele timpuri f ăr ă a
influenţa istoria şi mersul ei. Procesul de derulare a scrierilor sale durează un timp
relativ (prezentul verbelor din textele sadoveniene este un prezent larg, virtual) şi nu
coincide cu momentul în care au loc evenimentele istorice, acest proces permiţînd
doar o trecere virtuală în mijlocul actanţilor şi al rolului pe care îl au.
În ceea ce priveşte durata derulării evenimentelor, aceasta nu întotdeauna
coincide cu durata evenimentului propriu-zis. Spre deosebire de timpul
evenimentului, timpul enunţării reprezintă momentul în care un enunţ, o frază, u text
oarecare cunosc o actualizare înf ă ptuită de un emiţător/locutor concret. J.M.Gouvardintegrează timpul enunţării în timpul evenimentului, motivînd prin faptul că timpul
evenimentului de cele mai multe ori depăşeşte timpul enunţării. Această includere sau
integrare este valabilă totuşi mai mult pentru comunicarea artistică şi par ţial pentru
discursul indirect, în timp ce discursul direct creează un paralelism temporal şi timpul
evenimentului nu mai include timpul enunţării, ele sînt paralele şi egale ca durată.
Pe lîngă funcţia de situare/poziţionare în timp, timpurile verbale mai au şifuncţia de semnalare - clasificare a tipurilor de discurs. Timpurile verbale semnalează
atitudinea locutorului în forma unui comentariu sau prezentări. „Lumea comentată
(comentariul) la fel ca şi lumea povestită (povestirea/expunerea) sînt semnalizate prin
două ansambluri de timpuri verbale separate şi complementare: mai mult ca perfectul,
perfectul simplu, imperfectul şi condiţionalul pentru povestire/expunere; perfectul
compus, prezentul şi viitorul pentru comentariu” [Klaus G., p.104]. Aceste două
ansambluri de timpuri verbale separate pot fi organizate prin două criterii esenţiale:
„ perspectiva locu ţ iunii şi punerea în relief ” [Reboul A., Moeschler J., p.105].
I. Perspectiva locuţiunii indică relaţia dintre timpul textului (sau linearitatea
lanţului vorbirii) şi timpul acţiunii (segmentul temporal căruia îi corespunde
conţinutul comunicării).
Se cunosc trei perspective ale locuţiunii:
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 127/154
127
„Timp – zero” [Idem, p.99] sau timpul nemarcat reprezentat şi realizat prin
prezent pentru comentariu şi perfect simplu sau imperfect pentru
povestire/expunere/prezentare. Neputinţa de a delimita timpul acţiunii de timpul
textului a dus la noţiunea de timp-zero. Prin timpul prezent timpul textului se
suprapune cu timpul acţiunii, astfel nu este exclus ca acţiunea unui personaj să
coincidă cu prezentarea verbală a acţiunii acestuia. La fel se întîmplă cu perfectul
simplu şi cu imperfectul, dar în acest caz suprapunerea timpului textului cu cel al
acţiunii are loc într-un plan trecut.
„Retrospecţiunea” [Idem, p.99] care semnalează că timpul acţiunii este în
urma altui timp. Retrospecţiunea este realizată prin perfect compus pentru comentariuşi mai mult ca perfect pentru povestire/expunere/prezentare;
„Prospecţiunea” [Idem, p.99] care semnalează un timp ce va urma după un
alt timp. Prospecţiunea este reprezentată şi realizată prin viitor pentru comentariu şi
condiţional pentru povestire/expunere/prezentare.
Retrospecţiunea şi prospecţiunea sînt două fenomene diametral opuse, punctul
comun al acestora fiind timpul prezent care în opoziţie cu perfectul compus şi maimult ca perfectul permite existenţa primei şi prin opoziţie cu viitorul şi condiţionalul
– celei de-a doua.
II. Cel de-al doilea criteriu este punerea în relief a unui aspect temporal prin
modalitatea de a distinge funcţional şi textual un timp verbal de celălalt.
Drept exemplu ne poate servi perfectul simplu şi imperfectul între care „nu
există opoziţie aspectuală, ci funcţională” [Idem, p.102] explicînd aceasta prin faptul
că „imperfectul în povestire/expunere/prezentare este într-un plan secund (timp în
urma altui timp), iar perfectul simplu este un timp într-un plan prim” [Idem, p.102].
Categoria gramaticală a timpului verbal în limba română este indicele textual
al temporalităţii. „Formele temporal-aspectuale ale verbului caracterizează nu numai
desf ăşurarea concretă a unei acţiuni, dar prezintă legătura cu alte activităţi din text”
[Гуревич, p.116], prin aceasta creînd un plan temporal virtual integru. Iar în calitate
de unitate lingvistică, sub aspect pragmatic, se caracterizează prin aceleaşi
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 128/154
128
particularităţi, proprii tuturor semnelor lingvistice: „poate fi legat de alte semne” –
sintagmatica verbului; „semnifică ceva” – dinamicitatea textuală; „se foloseşte de
către oameni” [Клаус, p.13) – pentru a reda acţiuni şi a plasa aceste acţiuni în timp.
Polivalenţa funcţională a verbului, în general, se r ăsfrînge asupra tuturor
claselor de verbe. În ceea ce priveşte verbele ilocuţionare, aceasta se reduce, mai ales
datorită specificului verbelor performative. Actele ilocuţionare reflectate în textele
artistice sînt greu de analizat. În primul rînd, este vorba de actanţi virtuali care
vorbesc într-un cadru temporal virtual. În acest caz este greu de delimitat timpul
evenimentului (eveniment posibil, real, dar de cele mai multe ori imaginar) de timpul
enun ţării. Acest lucru contravine esenţei actelor de vorbire, care presupun activitateverbală hic et nunc. „Actele de vorbire” reflectate în textele artistice le vom considera
descrieri, şi nu realizări concrete ale unor posibile acte de vorbire. Din momentul în
care acestea difer ă ca esenţă şi ca funcţie, ele difer ă şi din punct de vedere al
aspectelor temporale.
În textele artistice sînt valabile şi funcţionale toate trei perspective ale
locu ţ iunii (timpul zero, retrospec ţ ia şi prospec ţ ia) împreună cu aspectele temporale pe care le presupun (prezentul, imperfectul, perfectul compus, mai mult ca perfectul,
perfectul simplu etc.). În vorbire lucrurile stau altfel. Verbele performative se
încadrează în aspecte temporale concrete, care ţin de timpul enunţării: modul
Indicativ, prin care emiţătorul îşi exprimă „atitudinea de siguranţă în legătur ă cu
realizarea acţiunii verbale” [Irimia D., 1976, p. 61], pentru vorbitor acţiunea
exprimată prin Indicativ fiind una reală, timpul prezent , diateza activă. Nu este vorba
de prezentul larg, virtual, ci de prezentul limitat, actual , în care timpul enun ţării
coincide cu timpul evenimentului (prin Promit nu descriu un eveniment anterior, ci în
momentul enunţării are loc evenimentul propriu-zis: actul de angajare spre a realiza
ceva).
În concluzie, nu putem nega diversitatea posibilităţilor funcţional-pragmatice
ale timpurilor verbale şi nici importanţa lor, care variază în funcţie de tipul de text şi
de context. Un lucru este cert: atunci cînd e vorba de verbele performative, aceste
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 129/154
129
posibilităţi se reduc doar la una, adică la un prezent limitat actual al modului
indicativ indispensabil nu numai funcţionării performativelor, dar şi esenţei sau
statutului acestora.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 130/154
130
§2. Structura actanţială a verbelor performative
Reprezentînd nucleul activ al unităţilor comunicative, verbul stabileşte un şirde relaţii cu celelalte unităţi contextuale. Aceste relaţii au la bază raporturile dintre
„acţiunile verbale” şi „participanţii la situaţie”. La nivelul limbii, această
caracteristică a verbului este reflectată de structura lui actanţială care constă în
„capacitatea verbului de a deschide anumite poziţii libere ocupate de determinanţii lui
ce exprimă actanţii şi circumstanţele” [Constantinovici E., 2001, p. 13].
Circumstanţele reprezintă elemente adiacente, pe cînd prezenţa şi concretizarea
actanţilor are o pondere mare asupra întregului proces. Poziţiile actanţiale deschise
mai sînt numite valen ţă verbală, al cărei coeficient variază în funcţie de tipurile de
verbe. Verbele performative deschid o singur ă poziţie actanţială, coeficientul
valenţial (de stînga) al acestora fiind – 1. Această poziţie actanţială poate fi ocupată
doar de forma pronumelui personal, persoana I, singular: Eu, prezenţa altor opţiuni
actanţiale negînd caracterul performativ al verbelor din această clasă, fapt prezentat
de definiţiile acestora.
Definiţia: „verbe a căror folosire la Indicativ Prezent, diateza activă, persoana
I, singular implică nu numai desemnarea unui act, ci şi realizarea acestuia” [Ionescu –
Ruxăndoiu L., p. 14] ne prezintă clar două condiţii esenţiale ale performativităţii
verbale:
Prima condiţie implică categoriile gramaticale specifice doar clasei
verbului: Modul Indicativ, timpul Prezent , diateza activă (la care ne-am referit în
paragraful anterior).
A doua condiţie implică categorii gramaticale: a persoanei şi numărului,
„categorii gramaticale de împrumut în flexiunea verbală” [Irimia D., 1976, p. 65],
acestea fiind caracteristice grupului nominal din limba română.
Utilizarea formelor de singular sînt motivate de necesitatea singularizării,
stabilirii concrete a subiectului actului de vorbire: o singur ă persoană promite, astfel
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 131/154
131
încît să se ştie cine va realiza promisiunea; o singur ă persoană declar ă deoarece nu
putem avea toţi puterea de decizie etc.
Categoria gramaticală a persoanei, ca şi categoria gramaticală a numărului,
este o categorie proprie atît verbului, cît şi pronumelui. La pronume, mai ales la cele
personale, categoria gramaticală a persoanei „se manifestă ca o constantă semantică a
componenţilor acestei clase” [Irimia D., 1987, p.129]. Necesitatea singularizării,
stabilirii concrete a subiectului actului de vorbire se manifestă şi prin pronume, deşi
„pronumele personale pronominalizează cu condiţia coreferenţialităţii”, totuşi ele „nu
afirmă sau infirmă o coreferenţialitate” [Manoliu-Manea M., p. 124]. În procesul de
comunicare „persoana exprimă raportul dintre protagoniştii actului lingvistic(enunţarea) şi protagoniştii acţiunii verbale din structura enunţului - obiect al
enunţării” [Ibidem]. În cazul unei enunţări performative, protagoniştii actului
lingvistic şi protagoniştii acţiunii verbale din structura enunţului reprezintă una şi
aceeaşi persoană, actualizată contextual prin Eu, eu enunţ şi tot eu realizez acţiunea.
Altfel spus, „Caracterul egocentric” [Ibidem] al actelor de vorbire impune conţinutul
categoriei de persoană să se orienteze spre emiţător prin persoana I, aceasta din urmă fiind materializată prin forma pronominală personală Eu.
Spre deosebire de pronume, verbul preia categoria gramaticală a persoanei în
procesul comunicării, la nivel sintactic fiind vorba de „relaţia de interdependenţă
predicat – subiect, opoziţia de persoană” înscriindu-se în „sfera de acţiune a
principiului acordului” [Ibidem]. Caracterul comun al categoriei gramaticale de
persoană, pe de o parte, şi aspectul funcţional al pronumelor personale (pronumele
personal, în esenţă, serveşte deseori pentru a desemna categoria gramaticală a
persoanei), pe de altă parte, favorizează deschiderea unei poziţii actanţiale pentru Eu,
această formulă reprezentînd subiectul vorbitor, adică emiţătorul.
În limba română însă şi terminaţiile verbale indică persoana care realizează
acţiunea. În consecinţă, pronumele personal nu trebuie „să însoţească în mod
obligatoriu formele verbale” [Budagov R.A., p. 322], prezenţa acestuia fiind
suplimentar ă. Avem libertatea în a enunţa: Declar Republica Moldova un stat
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 132/154
132
independent sau Eu declar Republica Moldova un stat independent , important fiind
doar ca verbul a declara să fie la persoana I, singular.
Actanţii verbali sînt condiţionaţi de structura semică, „între ... structura
semică şi structura actanţială a verbelor” existînd „o anumită corelaţie”, or, „verbul
îşi selectează determinanţii în funcţie de tr ăsăturile sale semantice” [Constantinovici
E., 2005, p. 141]. Majoritatea verbelor performative fac parte din subclasa verbelor
de acţiune şi se realizează prin intermediul for ţelor ilocuţionare originare din primul
sens al structurii lor semice, fapt motivat de apartenenţa acestora la domeniul
pragmatic, referenţial, direct, concret, de exemplu:
Asertive – a afirma, a alarma, a alerta, a anun ţ a, a asigura, a averiza, a
confirma, a corecta, a enun ţ a, a informa, a insista, a jura, a l ăuda, a
presupune, a sugera, a zice etc.
Declarative – a aproba, a binecuvînta, a ceda, a confirma, a consacra, a
dezmin ţ i, a închina, a întruni, a numi, a renun ţ a, a sfîr şi, a termina, a
vota, a dezmo şteni, a demisiona etc.
Expresive – a aproba, a dezaproba, a dojeni, a l ăuda, a mul ţ umi, a mustra,
a protesta, a regreta, a saluta, a sl ăvi etc.
Comisive – a angaja, a accepta, a aproba, a asigura, a certifica, a f ă g ădui,
a garanta, a greva, a jura, a paria, a promite etc.
Directive – a ancheta, a apela, a cere, a chestiona, a comanda, a implora,
a impune, a interoga, a întreba, a ordona, a porunci, a reclama, a solicita,
a întruni, a încuraja etc.
Structura semică a verbelor performative se caracterizează prin „tr ăsăturile
[+intenţie] şi [+finalitate]”, ceea ce permite sau favorizează „în calitate de subiect
doar un nume caracterizat drept [+uman]” [Constantinovici E., 2005, p. 142], în cazul
dat – emiţătorul, reprezentat de forma pronominală personală Eu, prezenţa sau
absenţa căreia influenţează valoarea pragmatică a performativelor. În ceea ce priveşte
constituenţii valenţei de dreapta, aceştia nu influenţează direct aspectul pragmatic al
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 133/154
133
verbelor performative. Structurile de dreapta, spre deosebire de cele de stînga, sînt
mai flexibile, necondiţionate prin definiţie.
În cele ce urmează vom prezenta cîteva structuri actanţiale ale verbelor
performative, preluate din Dic ţ ionarul de structuri actan ţ iale / argumentale ale
verbelor elaborat de E.Constantinovici.
Modele frecvente de structur ă actanţială:
o [+Agent+(Acţiune)+Obiect] caracteristic verbelor asertive (a anun ţ a, a atesta,
a ghici, a aproba, a admite, a confirma, a contesta, a enun ţ a, a nega, a
presupune, a raporta, a recunoa şte, a sus ţ ine) etc.
Anun ţ rezultatele concursului. Atest cadrele didactice din aceast ă institu ţ ie de învăţămînt.
Ghicesc inten ţ iile tale.
Aprob activit ăţ ile programate pentru anul viitor.
Admit aceasta doar în condi ţ ii extreme.
Confirm cele spuse.
Contest rezultatele testului. Enun ţ rezultatele finale ale experimentului.
Raportez starea de lucruri din întreprindere.
Recunosc că ai partea ta de adevăr.
Sus ţ in afirma ţ iile tale privitor la aceast ă problemă.
o [+Agent+(Acţiune)+Ţintă] caracteristic verbului expresiv / comisiv a jura;
Jur să spun adevărul şi numai adevărul.
Jur credin ţă şi respect acestui neam.
o [+Agent+(Acţiune)+Destinatar+Ţintă] caracteristic verbului expresiv a
mul ţ umi etc.
Î ţ i mul ţ umesc pentru tot ce-ai f ăcut pentru mine.
o [+Agent+(Acţiune)+Obiect//Destinatar] caracteristic verbelor asertive (a
spune, a zice, a divulga, a aminti, ), verbelor comisive (a promite, a
f ă g ădui, a garanta, a dedica, a propune), verbelor declarative (a acorda, a
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 134/154
134
ceda, a decerna), verbelor directive (a îng ădui, a porunci, a prescrie, a
sugera) etc.
Î ţ i spun că este adevărat. ( destinatar - tu)
V ă zic că am vă zut cu ochii mei minunea. ( destinatar - voi)
Î ţ i promit că voi face tot posibilul ca să te ajut.
Î ţ i f ă g ăduiesc ţ ie mo şia şi toat ă averea mea.
V ă garantez livrarea la timp.
Dedic aceste versuri părin ţ ilor mei.
Î ţ i propun să deschidem o afacere.
Î ţ i acord două să pt ămîni pentru definitivarea proiectului. Decernez premiul întîi domnului X.
Î ţ i îng ădui să navighezi pe Internet două ore.
V ă prescriu aceast ă re ţ et ă...
Î ţ i sugerez să fii mai atent data viitoare.
o [+Agent+(Acţiune)+Pacient] caracteristic verbelor expresive (a saluta, a sl ăvi,
a mustra, a l ăuda, a felicita), verbelor declarative (a achita, a binecuvînta,a blestema, a condamna, a denun ţ a, a dezmo şteni, a excomunica, a
sanc ţ iona, a vota) verbelor asertive (a asigura, a acuza, a aplauda, a
critica, a în ştiin ţ a), verbelor directive (a avertiza, a îndruma, a pofti) etc.
Te salut. V ă salut.
Laud to ţ i participan ţ ii la proiect.
Te felicit, ai reu şit!
Te binecuvîntez, fiul meu.
Condamn inculpatul X la trei ani priva ţ iune de libertate.
Te sanc ţ ionez pentru întîrzierile multiple din luna aceasta.
Votez pe X.
Te asigur că aici se studiază serios.
V ă acuz de cele întîmplate.
Te aplaud, ai fost extraordinar.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 135/154
135
V ă avertizăm că acest produs este periculos.
În concluzie, vorbind despre fenomenele de prezenţă a verbelor performative
într-o enunţare, „nu putem ignora subiecţii implicaţi, aceştia fiind responsabili de
enunţare, de punctele de vedere şi de atitudinile, intenţiile exprimate” [Victorri B.,
Fuchs C., p. 199-201]. În calitate de subiect al enunţării, al cărui conţinut
propoziţional include verbe performative, se prezintă emiţătorul. Enunţarea se
materializează în baza modelului de structur ă actanţială specifică fiecărui verb
performativ. Datorită tr ăsăturilor [+intenţie] şi [+finalitate] verbele performative
impun restricţii pentru subiectul acţiunii, care trebuie să fie [+uman], iar, prin
definiţie, reprezentat fie prin forma pronominală Eu, fie doar prin terminaţia verbală de indicativ, prezent, activ, persoana I-a, singular, astfel responsabilitatea celor
enunţate să singularizeze, concretizeze, subiectul/agentul acţiunii. Orice opţiune
actanţială, diferită de aceasta, neagă caracterul performativ al verbelor. Contrar
constituenţilor valenţei de stînga, constituenţii valenţei de dreapta nu se reduc la o
singur ă opţiune, dar nici posibilităţile lor nu sînt foarte variate. Aceasta depinde de
modelul structurii actanţiale a verbului, de subiectul acţiunii (singularizareasubiectului reduce posibilităţile de acţiune şi influenţă), de contextul lingvistic şi, nu
în ultimul rînd, caracterul pragmatic, referenţial şi obiectiv al verbelor, care se
realizează ca şi performative, de obicei, prin sensul direct, prim al structurii semice.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 136/154
136
Concluzii
Pornind de la sarcinile de bază ale pragmaticii:
1. definirea actelor de vorbire, adică analiza actelor ilocuţionare şi
2. caracterizarea tr ăsăturilor contextuale de proferare care ajută la
determinarea esenţei exprimate printr-o frază anume, în lucrarea de faţă, care este un
studiu lingvistico-pragmatic, ne-am referit doar la definirea actelor de vorbire şi
anume, realizarea actelor de vorbire prin comportament lingvistic.
Din investigaţia structurii, esenţei şi funcţionalităţii actelor de vorbire, pe de o
parte, şi a sistemului verbal din limba română din perspectivă pragmatică, pe de alta,
se desprind următoarele concluzii:
Teoria clasică a actelor de vorbire îşi are sorgintea în convingerea că:
„unitatea minimală a comunicării umane nu este nici fraza, nici altă expresie, ci actele
de vorbire” [Armengaud Fr., p. 77]. Actul, în uz general, reprezintă o manifestare a
activităţii umane . Prin extindere, actul de vorbire, în sine, reprezintă o manifestare a
activităţii comunicativ - verbale a fiinţei umane.
Actul de vorbire poate fi caracterizat sub trei aspecte: locuţionar,
ilocuţionar şi perlocuţionar.
Încercarea de a privi celelalte teorii despre structura şi clasificarea actelor de
vorbire prin prisma teoriei trying-to-do (încercarea de realizare a actelor) ne-a
conturat următorul tablou conclusiv:
La etapa asertare, extrinsec sau în afara individului, există un şir de reguliconstitutive, care permit realizarea actelor de vorbire, intrinsec, se formează sau apar
anumite intenţii comunicative, bazate pe convingerile precedente (memorie) la care
se adaugă cele prezente (persistenţă). În funcţie de intenţiile comunicative, emiţătorul
enunţă un conţinut propoziţional ce corespunde unui tip de act de vorbire: intenţia de
angajare a locutorului faţă de adevărul propoziţiei asertate va genera un act de vorbire
asertiv, intenţia de a-şi exprima starea psihologică de moment – un act expresiv,intenţia de a-l determina pe receptor să facă ceva – un act directiv, intenţia
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 137/154
137
emiţătorului de a se angaja la realizarea unei acţiuni – un act comisiv, intenţia de a
schimba o stare de lucruri reală – un act declarativ. Toate aceste tipuri de acte se
deosebesc din punct de vedere al conţinutului şi se aseamănă din punct de vedere
structural.
Structura actelor de vorbire este F(p), unde (p) este conţinutul
propoziţional, iar F – for ţa ilocuţionar ă constituită din:
Încercare de realizare
(trying – to – do)
La nivelul realizării concrete
(doing)
1. descriere a acţiunii
2. precondiţii
3. registrul de complinire
4. registrul de lichidare
5. structur ă
g) punctul ilocuţionar,
h) modul de realizare,
i) condiţii preparatorii,
j) condiţia conţinutului propoziţional,
k) condiţia sincerităţii,
l) gradul de intensitate;
Etapa de verificare a competenţei şi sincerităţii este regularizată de
următoarele condiţii: condiţii preparatorii, condiţia conţinutului propoziţional,condiţii preliminare, condiţia sincerităţii, condiţia intenţiilor etc.
Aceste condiţii, mai ales cele ale sincerităţii şi intenţiilor, determină
convingerile receptorului, care, la rîndul său, prin observabilitate, ştie acţiunile,
convingerile, atitudinile emiţătorului. Determinarea convingerilor atît ale
emiţătorului, cît şi ale receptorului reprezintă ultima etapă de realizare a actelor de
vorbire prin perceperea intenţiilor comunicative, prin diferite reacţii comportamentale
verbale şi paraverbale, inversare de roluri etc.
Actele de vorbire se clasifică în mai multe tipuri. Cele mai reprezentative
clasificări sînt:
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 138/154
138
Actele de vorbire pot fi directe şi indirecte. Actele indirecte sînt:
Actele care sînt desemnate de un verb referenţial, dar care
realizează o funcţie diferită de cea originar ă şi are o structur ă diferită de cea necesar ă
(de exemplu: un ordin ascuns în spatele unei rugăminţi Te rog să-mi prezin ţ i datele
complete peste o or ă.);
Actele care nu sînt desemnate de un verb referenţial şi care pot
sau nu realiza o funcţie diferită de cea originar ă, pot avea sau nu o structur ă diferită
de cea necesar ă (de exemplu: Tsst! este un ordin de a t ăcea. În acest caz actul de
vorbire nu realizează o funcţie diferită de cea originar ă, însă are o structur ă diferită decea necesar ă: Î ţ i ordon să taci.). În forma unor acte de vorbire indirecte apar de cele
mai multe ori poruncile, interzicerile, ordinele. În linii generale, orice act de vorbire
care realizează o funcţie diferită de cea originar ă şi are o structur ă diferită de cea
necesar ă la care se mai adaugă diferite elemente de context, în care totuşi este
receptată o anumită intenţie perlocuţionar ă şi o for ţă ilocuţionar ă, are toate şansele de
a fi numit act de vorbire indirect .
Actele de vorbire
de enunţare ilocuţionare perlocuţionare propoziţionale
constative performative
expozitive asertive
comisive comisive
exercitive directive
verdictive declarative
behabitive expresive
Fr.Recanati
J. Austin
Ad.Akmajian, A.Demers
J. Searle
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 139/154
139
Multe dintre verbele performative nu numesc o for ţă ilocuţionar ă, dar mai
degrabă un tip sau un set de for ţe ilocuţionare. De exemplu, verbul a interzice nu
reprezintă o anume for ţă ilocuţionar ă. Un vorbitor care interzice cuiva să facă ceva –
îi ordonă, de fapt aceasta, în acelaşi timp interzicerea a ceva mai poate fi sesizată şi
ca un sfat.
For ţa ilocuţionar ă comună nu presupune relaţii de sinonimie. Unele verbe
performative, ca de exemplu a aserta şi a afirma, numesc aceeaşi for ţă ilocuţionar ă,
dar nu sînt sinonime. Diferenţa de sens a acestora provine de la specificul
conversaţional, care este diferit de formele logice. În uz general, a afirma înseamnă a
aserta într-o conversaţie în care cineva face un raport complet despre ceva sau cinevaia o poziţie oficială. În acest sens, afirmaţia rezultă dintr-o conversaţie – consecinţă a
cîtorva enunţuri asertive. A afirma mai poate avea şi alte valori, de exemplu: a
adeveri, a accepta.
Verbele performative pot fi, deseori, înlocuite cu alte forme
comportamentale diferite de cele verbale. De exemplu, cineva poate utiliza verbul a
insinua în sensul insinuării că o propoziţie este adevărată, dar poate insinua şi într-oformă indirectă, printr-un gest, un anume tip de comportament etc. Drept exemple ne
pot servi: a dojeni (verbal sau paraverbal, printr-un gest, prin pedeapsă) , a regreta
(putem să ne exprimăm regretul verbal sau tacit) , a protesta (putem protesta deschis,
exprimîndu-ne nemulţumirile sau putem să ne exprimăm protestul prin înf ă ptuirea
unor acţiuni concrete) , a plînge (plînsul poate fi propriu-zis sau nemulţumire
exprimată verbal) etc.
Verbele performative se mai deosebesc prin direcţia de orientare. Putem
distinge verbe care, în esenţă, sînt direcţionate spre receptor, de exemplu: a ordona, a
promite, de verbe, precum: a aserta, a presupune, care numesc for ţe ilocuţionare ce
nu sînt îndreptate, obligatoriu, spre cineva în particular, spre o persoană concretă. Un
ordin, însă, este întotdeauna, prin definiţie, un ordin pentru cineva, chiar dacă
emiţătorul îşi ordonă sie însuşi.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 140/154
140
Putem distinge verbe prezente în actele ilocuţionare, realizabile doar în
public, de exemplu: a acuza, şi verbe prezente în actele ilocuţionare realizabile în
singur ătate, de exemplu: a regreta şi a renun ţ a, regretul sau renunţarea fiind
manifestate individual fie verbal, monologat, fie prin pasivitate, lipsă de iniţiativă etc.
Unele verbe, de exemplu: a paria, reprezintă acte de vorbire care nu pot fi
realizate doar de emiţător, ci care necesită o realizare de acord mutual dintre ambele
păr ţi, atît de receptor, cît şi de emiţător. Deci, pentru ca un pariu să fie realizat nu este
suficient ca emiţătorul să-l propună, ci şi ca receptorul să-l accepte. Astfel de acte de
vorbire necesită o relaţie creativă de interlocuţiune între emiţător şi receptor, ambii
propunîndu-şi contribuţia, rezultatul unui astfel act de vorbire fiind un rezultat alintenţiilor colective a doi sau mai mulţi vorbitori.
În limba română, spre deosebire de alte limbi (engleza, franceza,
germana), unele verbe au statut de verbe performative, însă, sub aspect funcţional sînt
considerate a fi verbe performative pasive. Aceasta se datorează faptului că, în marea
majoritate a cazurilor, sînt înlocuite prin expresii specifice. De exemplu:
(engl.) to agree / I agree – (rom.) a conveni înlocuit prin Sînt de acord ;(engl.) to welcome – (rom.) Bine a ţ i venit ;
(engl.) to excuse – (rom.) A cere scuze;
(engl.) to forgive – (rom.) A cere iertare;
(engl.) to condole – (rom.) A – şi exprima condolean ţ ele sale etc.
Multe verbe performative din cadrul actelor de vorbire au cîteva uzuri şi
pot numi diferite for ţe ilocuţionare. De exemplu, a jura poate fi atît asertiv, cît şi
comisiv. Vorbitorul poate jura că o propoziţie (asertată) este adevărată (asertiv) şi
poate jura receptorului că va face ceva în viitor (comisiv). În limba română există
aproximativ 46 de verbe cu valori duble de performativitate şi doar un singur verb cu
valoare triplă de performativitate: a aproba (declarativ/expresiv/comisiv).
În urma studiului analitic efectuat asupra verbelor din limba română am
identificat 228 de verbe performative pure cu 277 de valori pragmatice:
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 141/154
141
expresive
12%
comisive
10%
asertive
25%
directive
21%
declarative 32%
Verbele performative asertive din limba română sînt în număr de 71,dintre care:
38 sînt verbe performative asertive pure (de ex.: a afirma, a nega, a
enun ţ a, a admite, a anun ţ a, a atesta, a insinua, a presupune etc.), iar
33 dintre ele au valori duble de performativitate: 7 - asertive/comisive (a
asigura, a certifica, a jura, a consim ţ i, a conveni, a garanta, a se învoi); 9 -
asertive/expresive (a se f ăli, a se fuduli, a se mîndri, a l ăuda, a dojeni, a mustra, a se plînge, a aproba, a aplauda); 7 - asertive/declarative (a dezmin ţ i, a declara, a
confirma, a denun ţ a, a retracta, a sus ţ ine, a aproba); 10 - asertive/directive (a zice, a
spune, a sugera, a preveni, a sf ătui, a povăţ ui, a pretinde, a alarma, a alerta, a
avertiza).
Printre verbele performative asertive se întîlnesc unele verbe „stranii, care, pe
de o parte, poartă amprenta asertivelor” [Vendler Z., p.240], iar, pe de alta, nu sîntutilizate sau sînt utilizate foarte rar la persoana I, modul indicativ prezent. Le-am
numit asertive pasive datorită funcţionalităţii reduse: a conveni, a consim ţ i, a
calomnia, a dojeni, a mustra etc.
În ceea ce priveşte sensul verbelor performative, analizele anterioare ne
dovedesc că acestea nu sînt lipsite de sens. La originea valorilor semantico-
pragmatice se află cel puţin un sens al verbului, care poate fi atît direct (a afirma, a
asigura, a corecta, a critica, a spune, a zice, a pretinde etc.), cît şi figurat (a
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 142/154
142
demasca, a descoperi), primul (a confirma, a dezmin ţ i, a informa, a insista, a l ăuda,
a mărturisia pretinde, a obiecta, a nega etc.), al doilea (a conveni, a declara, a
garanta, a retracta), al treilea (a sus ţ ine) sau al cincilea (a descoperi) în articolul
lexicografic. Mai mult chiar, relaţiile comparative strînse dintre for ţele ilocuţionare în
virtutea definiţiilor semantice ale verbelor performative asertive din limba română
pot fi expuse în tablouri semantice complexe, acestea fiind construite în forma unor
clustering-uri logice conform următoarelor reguli:
a. Toate elementele tabloului semantic sînt verbe performative asertive ale
actelor de vorbire numite for ţe ilocuţionare cu aceeaşi formă de punct ilocuţionar;
b. Fiecare verb performativ asertiv este succesorul imediat al altui verb
datorită faptului că for ţa pe care o numeşte poate fi obţinută din for ţa numită de alt
verb adăugînd componente noi şi implicînd un grad mai mare.
La toate acestea, în cadrul tabloului semantic performativ asertiv se adaugă
următoarele elemente iminente: condiţiile conţinutului propoziţional, condiţiile de
sinceritate, context, statut etc.
Categoria performativă declarativă este reprezentată în limba română de un
număr semnificativ de verbe - 88 dintre care:
70 sînt verbe performative declarative pure (de ex.: a renega, a demisiona,
a abdica, a retracta, a dezmo şteni, a omologa, a capitula, a ratifica, a achita, a
amnistia, a suspenda, a justifica, a disculpa etc.), iar
18 dintre ele au valori duble de performativitate: 7– declarative/asertive (a
confirma, a declara, a denun ţ a, a dezmin ţ i, a retracta, a sus ţ ine, a aproba); 2 -
declarative/expresive (a aproba, a dezaproba); 5 – declarative/comisive (a dedica, a
renun ţ a, a respinge, a consacra, a închina); 4 - declarative/directive (a împuternici, a
întruni, a autoriza, a convoca).
Spre deosebire de verbele performative asertive, printre declarative se
întîlnesc un număr redus de declarative pasive (declarative cu funcţionalitate redusă),
spre exemplu: a dezaproba.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 143/154
143
Din punct de vedere al sensurilor, verbele performative declarative formează,
ca şi performativele asertive, expresive, comisive şi directive, propriul arbore
semantic, însă spre deosebire de acestea, sorgintea for ţelor ilocuţionare se extinde,
începînd cu sensul 1 (aproba, binecuvînta, consacra, dedica, încheia, închina,
întruni, retracta etc.) şi continuînd cu sens 2 (declara, denun ţ a, ), sens 3 (declina),
sens 5 (retrage), sens 6 (închide), sens 8 (deschide). Unele for ţe ilocuţionare au
origine dublă: numi (sens 1+ sens 4) şi renega (sens 1 + sens 2). Toate aceste sensuri
au valori denotativ – referenţiale, deoarece „nu se poate cauza o stare de lucruri prin
declaraţie f ăr ă să reprezentăm şi starea de lucruri ca fiind reală” [Zdrenghea M., p.
156]. Studiul analitic asupra verbelor din limba română ne prezintă 33 de verbe
performative expresive dintre care:
22 sînt verbe performative expresive pure (de ex.: a elogia, a sl ăvi, a
regreta, a protesta, a deplînge, a se bucura, a consola, a saluta, a mul ţ umi, a felicita,
a compătimi etc.), iar
11 dintre ele au valori duble de performativitate: 9 – expresive/asertive (adojeni, a se f ăli, a l ăuda, a mustra, a se plînge, a se fuduli, a se mîndri, a aplauda, a
aproba); 2 - expresive/declarative (a aproba, a dezaproba).
Diversitatea stărilor psihologice, emoţionale prezintă fiecare verb
performativ expresiv ca fiind unic: a saluta, a mul ţ umi, a felicita, a se bucura etc., iar
specificul stărilor psihologice, emoţionale favorizează uneori înlocuirea
comportamentului lingvistic prin alte comportamente lingvistice (de exemplu: a
aclama, a ova ţ iona înlocuite prin interjecţii, strigăte) sau nonlingvistice (a aplauda –
prin gestul respectiv, a dojeni, a mustra – printr-o pedeapsă neverbalizată). Dintre
verbele performative pasive putem cita: a regreta, a se căi.
Verbele performative expresive formează un arbore semantic cu for ţe
expresive avînd aceeaşi formă de punct ilocuţionar m(P) (descifrarea a se vedea la
începutul paragrafului), dar, spre deosebire de for ţele ilocuţionare asertive şi
declarative, cu direcţii particulare de realizare.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 144/154
144
Deşi într-un număr mai mic – 29, comisivele formează o categorie aparte
de verbe performative:
15 sînt verbe performative comisive pure (de ex.: a se angaja, a accepta, a
contracta, a f ă g ădui, a promite, a refuza, a suporta etc.), iar
14 dintre ele au valori duble de performativitate: 7 – comisive/asertive (a
asigura, a certifica, a jura, a consim ţ i, a conveni, a garanta, a se învoi); 5 -
comisive/declarative (a dedica, a renun ţ a, a respinge, a consacra, a închina); 2 -
comisive/directive (a propune).
În clasa verbelor performative comisive este atestat, ca şi în celelalte clase,
fenomenul pasivităţii funcţionale prin: a se învoi, a conveni, a contracta. Ultima clasă de verbe performative este cea a directivelor, constituită din
56 de verbe dintre care:
40 sînt verbe performative directive pure (de ex.: a cere, a chestiona, a
comanda, a dicta, a direc ţ iona, a dispune, a implora, a impune, a încuraja, a
îndemna, a invita, a ordona, a permite, a peti ţ iona, a porunci, a pretinde, a
revendica, a ruga, a solicita etc.), iar 16 dintre ele au valori duble de performativitate: 10 - directive/asertive (a
zice, a spune, a sugera, a preveni, a sf ătui, a povăţ ui, a pretinde, a alarma, a alerta,
a avertiza); 4 - directive/declarative (a împuternici, a întruni, a autoriza, a convoca);
2 – directive/comisive (a propune, a consim ţ i).
În cele 56 de performative directive există directive pasive, de altfel ca şi în
celelalte clase. Printre directivele pasive se află: a conjura, a prohibi, a proscrie, a
încuraja, a îmbărbăta.
Graţie modului direct, sigur de realizare, majoritatea for ţele ilocuţionare
directive îşi au sorgintea în primul sens al verbelor performative directive (cere,
comanda, convoca, descuraja, impune, îndemna, interoga, porunci, pretinde,
revendica, solicita etc.), cu excepţia verbului a pofti (sens 2) caracterizat printr-un
mod de realizare mai puţin ferm, politicos.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 145/154
145
Verbele constituie o categorie lexicală aparte în cadrul abordării pragmatice
a modalităţilor de enunţare. În momentul actualizării unui verb emiţătorul prezintă:
a) „Înscrierea enunţării proprii în timp;
b) Momentul la care emiţătorul/locutorul este tentat să ajungă în reprezentarea
evenimentelor exprimate prin verb;
c) Maniera la care emiţătorul/locutorul are acces” [Gouvard J.M., p.102]. În
raport cu aceste aspecte verbele performative sînt limitate prin definiţie: timpul
prezent, un prezent limitat actual al modului indicativ, diateza activă, persoana I-a,
numărul singular – forme gramaticale indispensabile nu numai funcţionării
performativelor, dar şi esenţei sau statutului acestora. Din punct de vedere funcţional, în literatura artistică verbele performative
se caracterizează prin activitate redusă, fiind caracteristice mai mult vorbirii
colocviale. Experimentul analitic ne-a demonstrat că cele mai active performative
sînt:
a zice – 8 Expresive a aproba – 1
a spune - 2 a protesta – 1a ghici - 1 a bucura – 2
a asigura - 1 a mul ţ umi – 4
Asertive
a jura - 7 a saluta – 1
a declara – 1 Comisive a promite – 1
a dedica – 1 a f ă g ădui – 3
a termina – 1 a jura – 4
a scuza – 2 a asigura – 1
Declarative
a ierta - 3 a refuza – 1
a cere – 1 a pofti – 2
a ruga – 17
Directive
a porunci - 1
Rezultatele analizei a 19 surse literare.Coeficientul arată numărul de exempleîn care este utilizat fiecare verb.
Verbele performative în contexte de enunţare specifice „pe lîngă sensul
descriptiv, care serveşte drept funcţie reprezentativă permiţînd enunţurilor de a se
raporta la realitate” poartă un „ sensul pragmatic, graţie căruia putem depista valoarea
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 146/154
146
discursivă ” [Recanati Fr., p. 27] a lor. Aceste două sensuri (descriptiv şi pragmatic)
organizează verbele performative într-un arbore semantic, fiecare verb performativ
dintr-o anumită clasă fiind succesorul imediat al altui verb.
Datorită tr ăsăturilor [+intenţie] şi [+finalitate] verbele performative impun
restricţii pentru subiectul acţiunii, care trebuie să fie [+uman], iar, prin definiţie,
reprezentat fie prin forma pronominală Eu, fie doar prin terminaţia verbală de
indicativ, prezent, activ, persoana I-a, singular, astfel responsabilitatea celor enunţate
să singularizeze, concretizeze, subiectul/agentul acţiunii. Orice opţiune actanţială,
diferită de aceasta, neagă caracterul performativ al verbelor. Contrar constituenţilor
valenţei de stînga, constituenţii valenţei de dreapta nu se reduc la o singur ă opţiune,dar nici posibilităţile lor nu sînt nelimitate. Aceasta depinde de modelul structurii
actanţiale a verbului, de subiectul acţiunii (singularizarea subiectului reduce
posibilităţile de acţiune şi influenţă), de contextul lingvistic şi, nu în ultimul rînd,
caracterul pragmatic, referenţial şi obiectiv al verbelor, care se realizează ca
performative, de obicei, prin sensul direct, prim al structurii semice.
Toate aceste teze ne dovedesc că ipoteza de lucru s-a confirmat.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 147/154
147
Referinţe bibliografice
1. AKMAJIAN, A. DEMERS, R. A. HARNISH, R. M. An Introduction to
Language and Communication, Cambridge: MIT Press, 1980. 357 p.Linguistics.
2. AMBROSE, A. Wittgenstein’s Lectures 1932-1935, New York: Blackwett,
1979. 112 p.
3. ARMENGAUD, FR. La pragmatique, Paris: Presses Universitaires de France,
1985. 127 p.
4.
AVETEAN, Ă. Природа лингвистического знака, Ереван: МИТК, 1968. 223с.
5. AUSTIN, J.L. How to do Things with Words, Oxford: Clarendon Press, 1962.
150 p.
6. AZNAUROVA, Ă.S. Прагматика художественного слова, Ташкент: ФАН,
1988. 119 p.
7.
BAYLON, CH. MIGNOT, X. Initiation à la sémantique du langage, Paris:Editions Nathan/HER, 2000. 255 pag.
8. BERRENDONNER, A. Eléments de pragmatique linguistique, Paris: Les
Editions de Minuit, 1981. 236 pag.
9. BOGDANOV, V. Иллокутивная функция высказывания и перформативный
глагол // Содержательные аспекты предложения и текста, Калинин, 1983.
с. 27 – 38.
10. BOUTON, CH. La signification: Contribution à la linguistique de la parole,
Paris: Klincksiecl, 1979. 332 p.
11. BUDAGOV, R.A. Introducere în ştiinţa limbii, Bucureşti: Editura Ştiinţifică,
1961. 514 p.
12. BUYSSENS, E. Les langages et les discours. Essai de linguistique fonctionnelle
dans le cadre de la sémiologie, Bruxelles: Lebègue, 1983. 99 p.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 148/154
148
13. CARTALEANU, T. COSOVAN, O. Analiza semiotică a textelor de diferite
genuri şi specii // Succesul demersului didactic la limba română, Supliment al
revistei Didactica Pro, Chişinău, 2002. Nr. 3, p. 34 – 65.
14. CODOBAN, A. Semn şi interpretare, Cluj – Napoca: Dacia, 2001. 142 pag.
15. CODOBAN, A. Structura semiologică a structuralismului: critica unei
semiologii pure şi practice, Cluj – Napoca: Dacia, 1984. 399 p.
16. CONSTANTINOVICI, E. Semnificaţia lexicală şi valorile sintagmatice şi
aspectual-temporale ale verbului în limba română, Chişinău: Tipografia Orhei,
2001. 182 p.
17. CONSTANTINOVICI, E. Semantica şi morfo-sintaxa verbului în limba română,Chişinău: CEP USM, 2007. 268 p.
18. CONSTANTINOVICI, E. BĂRBUŢĂ, I. CALLO, T. et al. Predarea şi învăţarea
limbii prin comunicare, Chişinău: Cartier, 2003. 202 p.
19. COOK, G. Applied Linguistics, Oxford: University Press, 2003. 134 p.
20. CORNILESCU, A. CHIŢORAN, E. The theory of speech acts, Iaşi: Editura
Fundaţiei „Chemarea”, 1994, 244 p.21. COŞERIU, E. Lecţii de lingvistică generală, Chişinău: ARC, 2000. 302 p.
22. DEELY, J. Bazele semioticii, Bucureşti: ALL, 1997. 125p.
23. Demiankov, V. Прагматические основы интерпретации высказывания //
Известия АН СССР, Серия литературы и языка, Т. 40, Москва, 1981. с. 368
– 377.
24. Demiankov, V. Конвенции, правила и стратегии общения // Известия АН
СССР, Серия литературы и языка, Т. 41, Москва, 1982. с. 327 – 337.
25. DIJK, T.A. van. Язык. Познание. Комуникация., Москва: Прогресс, 1973.
286 p.
26. GODART-WENDLING, B. La vérité et le menteur: Les paradoxes sui
falsificateurs et la sémantique des langues naturelles, Paris: Editions du Centre
National de la Recherche Scientifique, 1990. 266 p.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 149/154
149
27. GOLOPENŢIA-ERETESCU, S. Forces illocutionnaires: La présentation //
Revue roumaine de linguistique, Tome XXI, Bucureşti, 1976, nr.2, p. 153 –
166.
28. GOLOPENŢIA-ERETESCU S. Actes de parole et praxiologie // Revue
roumaine de linguistique, Tome XXII, Bucureşti, 1977, nr. 3, pag. 371 – 378.
29. GOLOPENŢIA-ERETESCU S. La pragmatique contrastive // Revue roumaine
de linguistique, Tome XXIII, Bucureşti, 1978, Supplément; p. 3 – 18.
30. GOUVARD, J.M. La pragmatique, Paris: Armand Colin, 1998. 163 p.
31. GREIMAS, A.J. Sémantique structurale, Paris: Larousse, 1966. 262 p. Langue
et Language.32. GREIMAS, A.J. Despre sens. Eseuri semiotice, Bucureşti: Univers, 1975. 338 p.
33. GREIMAS, A.J. Courtés J. Semiotique. Dictionnaire raisonné de la théorie du
langage, Paris: Classiques Hachette, 1979. 422 p.
34. GUREVICI, V.V. Видо-временные формы и связь в тексте, Москва:
Прогресс, 1982. 157 p.
35. HABERMAS, J. Communication and the Evolution of Society, Toronto: BeaconPress, 1979. 231 p.
36. HANGANU, A. Tipologia propoziţiilor din perspectivă pragmatică, Chişinău:
CEP USM, 2002. 123 p.
37. HUSSMANN, M.J. GENZMANN, H. On trying to do things with words.
Another plan – based approach to speech act interpretation, Hamburg:
University Press, 1989. 182 pag.
38. IACOB, A. Temps et Langage, Paris: Armand Colin, 1992. 341 p.
39. IONESCU – RUXĂ NDOIU, L. Naraţiune şi dialog în proza românească:
elemente de pragmatică a textului literar, Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1991. 184 p.
40. IRIMIA, D. Structura gramaticală a limbii române: Verbul, Iaşi: Editura
Junimea, 1976. 306 p.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 150/154
150
41. IRIMIA, D. Morfo-sintaxa verbului românesc, Iaşi: Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 1987. 410 p.
42. KLAUS, G. Сила слова. Гносеология и прагматика анализа языка, Москва:
Прогресс, 1967. 215 p.
43. KRONNING, H. Modalité, cognition et polysémie: sémantique du verbe modal
devoir, Stockholm: Uppsala, 1996. 199 pag.
44. KUZNEŢOV, А.М. Прагматика и семантика, Москва: ИНИОН АН, 1991.
178 p.
45. LAGUTIN, V. Проблемы анализа художественного диалога (к
прагмалингвистической теории драмы), Кишинёв: Штиинца, 1991. 98 с.46. LUZINA, L. Проблемы стилистики и лингвопрагматической
интерпретации // Прагматика и семантика, Москва, 1991. с. 67 – 81.
47. MARGA, A. Reconstrucţia pragmatică a filosofiei, Iaşi: Polirom, 1998. 198 p.
48. MARGA, A. Raţionalitate, comunicare, argumentare, Cluj – Napoca: Dacia,
1991. 327p.
49. MARTIN, R., Pour une logique du sens, Paris: Presses Universitaires de France,1992. 319 p.
50. MANOLIU – MANEA, M. Gramatica pragmasemantică şi discurs, Bucureşti:
Editura Litera, 1993. 253 p.
51. MEŢLER, A.A. Pragmatica unităţilor comunicative, Bucureşti: Editura Ştiinţa,
1990.
52. MIHĂILĂ, R. Actes linguistiques de comportement // Revue roumaine de
linguistique, Tome XXI, nr. 2, Bucureşti 1976. p. 167 – 186.
53. MIHĂILĂ, R. Le discours prescriptif // Revue roumaine de linguistique, Tome
XXII, Bucureşti, 1977, nr. 3, p.379 – 384.
54. MILOSERDOVA, E. Семантика и прагматика модальности, Издательство
Воронеж, 1991. 194 с.
55. MEMOIANU, V. Structuralismul, Bucureşti: Editura pentru Literatura
Universală, 1967. 205 p.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 151/154
151
56. PANOV, Е. Знаки. Символы. Языки., Москва: Знание, 1980. 191 с.
57. PÂNZARU, G., Practici ale interpretării de texte, Iaşi: Polirom, 1999. 256 p.
58. PERAULT, R.C. JAMES, F.A. A plan - based analysis of indirect speech acts //
American Journal of Computational Linguistics, vol. 3, nr. 6, 1980, p.167 –
182.
59. PLETT, H.F. Ştiinţa textului şi analiza de text: semiotică, lingvistică, retorică,
Bucureşti: Univers, 1983. 445 p.
60. REBOUL, A. MOESCHLER, J. La pragmatique aujourd’hui: Une nouvelle
science de la communication, Paris: Editions de Seuil, 1998. 216 p.
61. RECANATI, FR. Les énoncés performatifs. Contribution à la pragmatique,Paris: Les Editions de Minuit, 1981. 287 p.
62. ROVENŢA – FRUMUŞANI, D. Introducere în semiotică, Editura Univers,
Bucureşti, 1991. 810 pag.
63. ROVENŢA – FRUMUŞANI, D. Semiotica discursului ştiinţific, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1995. 253 pag.
64. SAUSSURE, F. de. Curs de lingvistică generală, Iaşi: Polirom, 1998. 421 p.
65. SĂLĂVĂSTRU, C. Antinomiile receptivităţii: Încercare de pragmatică logică,
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1997. 296 p.
66. SĂLĂVĂSTRU, C. Modele argumentative în discursul educaţional, Bucureşti:
Editura Academiei Române, 1996. 247 p.
67. SĂLĂVĂSTRU, C. Teoria şi practica argumentării, Iaşi: Polirom, 2003, 416 p.68. SEARLE J. Speech Acts. An Essay in the Philosophy of Language, Cambridge:
University Press, 1970. 243 p.
69. SLAMA-CAZACU, T. Psiholingvistica – o ştiinţă a comunicării, Bucureşti:
ALL EDUCAŢIONAL, 1999. 825 p.
70. SLAMA-CAZACU, T. Introducere în psiholingvistică, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică, 1968. 490 p.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 152/154
152
71. SLAMA-CAZACU, T. Lecturi de psiholingvistică, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică, 1980. 426 p.
72. SOLOMON, M. Semne despre semne, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1979. 111 pag.
73. STIVENSON, L. Некоторые прагматические аспекты значения // Новое в
зарубежной лингвистике, вып. 16, Москва, 1985. с. 129 – 155.
74. ŞTEFĂ NESCU, D., Hermeneutica sensului: eseuri, Bucureşti: Cartea
Românească, 1994. 191 p.
75. TRUCKENBRODT, H. Introduction to General Linguistics, Cambridge: MIT
Press, 1979. 114 p.76. VANDERVEKEN, D. Meaning and Spech Acts, Cambridge: University Press,
1990. 210 p.
77. VENDLER, Z. Иллокутивное самоубийство // Новое в зарубежной
лингвистике, Москва: Прогресс, 1985. 501 с.
78. VICTORRI, B. FUCHS, C. La polysémie: construction dynamique du sens,
Paris: Hermes, 1996. 220 p.79. VÂNTU, I. Remarcs on the romanian performative verbs. The exercitives //
Revue roumaine de linguistique, Tome XXII, Bucureşti, 1977, nr. 3, p.385 –
395.
80. VASILIU, E. Sens, adevăr analitic, cunoaştere, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1984. 241 p.
81. VASILIU, E. Introducere în teoria limbii, Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1992. 114 p.
82. VETROV, А. Семиотика и её основные проблемы, Москва: Политиздат,
1968. 263 с.
83. WITTGENSTEIN, L. Philosophical investigations, New York: Macmillan,
1953. 157 p.
84. WILLIAM, J. Le pragmatisme, Paris: Presses Universitaires de France, 1985.
127 p.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 153/154
153
85. WHORF, B.L. Language, thought and reality, Cambridge: Massachusetts
Institute of Technology, 1967. 278 p.
86. WUNDERLICH, D. Pragmatics, Oxford: University Press, 1981.136 p.
87. YULE, G. Pragmatics, Oxford: University Press, 1996. 138 p. Introductions to
Language Study.
88. ZDRENGHEA, M.M. Pentru o logică ilocuţionar ă. Noi cercetări în domeniul
actelor de vorbire // Cercetări de lingvistică, XXXI/2, Iulie – Decembrie, 1986,
pag. 153 – 159.
Dic ţ ionare
1.
BIDU-VRANCEANU, A. CALARAŞU, C. IONESCU-RUXANDOIU, L.Dicţionar de ştiinţe ale limbii (Teoria limbii - Modele lingvistice - Fonetică -
Fonologie - Gramatică - Vocabular - Semantică - Semiotică - Istoria limbii -
Dialectologie - Pragmatică - Sociolingvistică - Stilistică - Poetică - Retorică -
Versificaţie – Naratologie), Bucureşti: Editura Nemira, 2005.
2. GROSU, E. Dicţionar de sinonime, Chişinău: Epigraf, 2005.
3. Dicţionarul Explicativ Uzual al Limbii Române (DEULR), AŞM: Institutul deLingvistică, Chişinău: Litera, 1999.
4. Dicţionar filosofic de la A la Z, Bucureşti: ALL Educaţional, 1999 p.
5. Enciclopaedia Universalis, Paris: SPADEM-APAGP-Cosmopress, Corpus 15,
1985.
6. Noul Dicţionar al Limbii Române (NODEX), Bucureşti: Litera Internaţional,
powered by SOFTWIN.
7. REBOUL, A. MOESCHLER, J. Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Cluj-
Napoca: Editura Echinox, 1999.
8. ŞĂINEANU, L. Dicţionarul Universal al Limbii Române (DULR), Chişinău:
Litera, 1998.
Surse experimentale:
1. CARAGIALE, I.L. Momente şi schiţe, ed. a II-a, Bucureşti: Tedit F.Z.H. 2003.
256 p.
7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana
http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 154/154
2. CARAGIALE, I. L. Comedii, Chişinău: Litera, 1997. 327 p.
3. DELAVRANCEA, B. ŞT. Apus de soare: dramă în 4 acte, Bucureşti: Corint,
2002. 95 p.
4. DELAVRANCEA, B. ŞT. Hagi-Tudose, Craiova: Scris Românesc, 1994. 112 p.
5. DELAVRANCEA, B. ŞT. Nuvele, volum îngrijit şi prezentat de A. Sandulescu,
Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996. 157 p.
6. HASDEU, B.P. R ăzvan şi Vidra, Bucureşti: Cortex, 2000. 160 p.
7. HASDEU, B.P. Scrieri alese: vol. I, prefaţă de N. Romanenco, Chişinău:
Literatura Artistică, 1988. 510 p.
8. PETRESCU, C. Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de r ăzboi, Chişinău:Hyperion, 1991. 380 p.
9. SADOVEANU, M. Ţara de dincolo de negur ă, Hanu Ancuţei: nuvele, Chişinău:
Litera, 1996. 251 p.
Top Related