Olesea Cirlea Abstract

31
ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI INSTITUTUL DE FILOLOGIE Cu titlu de manuscris C.Z.U: 82.09 (043.0) 821.135.1.09 (478) (043.3) GÎRLEA OLESEA MIT ŞI FICŢIUNE ÎN OPERA LITERARĂ. AMBIVALENŢA FICŢIUNII ARTISTICE 10.01.08 – TEORIA LITERATURII Autoreferatul tezei de doctor în filologie CHIŞINĂU, 2011

description

Olesea Cirlea Abstract

Transcript of Olesea Cirlea Abstract

Page 1: Olesea Cirlea Abstract

1

ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

INSTITUTUL DE FILOLOGIE

Cu titlu de manuscris C.Z.U: 82.09 (043.0) 821.135.1.09 (478) (043.3)

GÎRLEA OLESEA

MIT ŞI FICŢIUNE ÎN OPERA LITERARĂ. AMBIVALENŢA FICŢIUNII ARTISTICE

10.01.08 – TEORIA LITERATURII

Autoreferatul tezei de doctor în filologie

CHIŞINĂU, 2011

Page 2: Olesea Cirlea Abstract

2

Teza a fost elaborată în cadrul Sectorului de Teorie şi metodologie

literară al Institutului de Filologie al Academie de Ştiinţe a Moldovei Conducător ştiinţific: GAVRILOV Anatol, dr. hab în filologie, conf. cercet. Referenţi oficiali: PRUS Elena, dr. hab. în filologie, prof. univ. ŢAU Elena, dr. în filologie, conf. univ. Componenţa consiliului ştiinţific specializat: BILEŢCHI Nicolae, preşedinte, dr. hab. în filologie, prof. univ.,

membru corespondent al A.Ş.M. CARAMAN Vlad, secretar, dr. în filologie, conf. univ., GRATI Aliona, dr. hab. în filologie, conf. univ., PLĂMĂDEALĂ Ion, dr. hab. în filologie, PAVLICENCO Sergiu, dr. hab. în filologie, prof. univ. Susţinerea va avea loc la 9 decembrie 2011, ora 14.00 în şedinţa

Consiliului Ştiinţific specializat DH 19.10.01.08 – 05* din cadrul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, mun. Chişinău, bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, nr. 1, MD 2001.

Teza de doctor şi autoreferatul pot fi consultate la Biblioteca Ştiinţifică

Centrală „Andrei Lupan” a A.Ş.M. (str. Academiei nr. 5 A, Chişinău, MD 2028) şi la pagina web a C.N.A.A. (www.cnaa.md).

Autoreferatul a fost expediat la 8 noiembrie 2011

Secretar ştiinţific al Consiliului ştiinţific specializat, CARAMAN Vlad dr. în filologie, conf. univ. Conducător ştiinţific: GAVRILOV Anatol dr. hab în filologie, conf. cercet. Autoare: GÎRLEA Olesea (© Gîrlea Olesea, 2011)

Page 3: Olesea Cirlea Abstract

3

REPERE CONCEPTUALE ALE CERCETĂRII

Actualitatea temei derivă din necesitatea stabilirii unei distincţii între imaginarul religios şi imaginarul artistic, respectiv – mitul originar şi mitul literaturizat. Majoritatea definiţiilor teoretice despre imaginea artistică pun în evidenţă caracterul ei stabil, plasează omul în centrul imaginii pentru că aceasta exprimă adevăruri generale despre viaţa lui; caracterizează, în ultimă instanţă, imaginea ca sistem de relaţii opozabile (real vs. ficţional, raţional vs. iraţional, cognitiv vs. creativ, general vs. particular, real vs. imaginar), acordând prioritate doar uneia dintre ele. Alte definiţii despre imaginea artistică propun clasificarea acesteia pornind de la caracterul ei perceptiv: imagini tactile, auditive, vizuale, olfactive, kinestezice, termice etc. Însă o distincţie certă dintre imaginea mitică (religioasă) şi cea artistică încă nu există, după cum lipseşte şi o distincţie teoretică dintre mitul originar şi cel literaturizat.

Mitul a cunoscut evoluţii spectaculoase în timp: clasiciştii, romanticii, moderniştii, postmoderniştii au explorat mitul oferindu-i conotaţii inedite, care au oscilat adesea între fixitatea structurală şi noile modele interpretative. Un alt aspect al temei îl constituie obsesia scriitorilor din diferite epoci pentru un personaj mitic concret sau pentru un mit. Prometeu, dincolo de contextul naraţiunii mitice, e simbolul revoltei, al nonconformistului, imaginea lui se va perpetua ca o fantasmă în vremurile de cumpănă ale civilizaţiei. De ce totuşi temele mitologice şi personajele mitice rămân actuale în orice epocă?

Camil Petrescu constata în volumul Teze şi antiteze că între cele două războaie „lumea de teatru apuseană, cea «revoluţionară», redescoperea cu multă emfază temele tragediei antice, foarte mândră să le reactualizeze la gabaritul zilei. A fost o avalanşă de Antigone şi Electre” [15, p. 174-175]. Scriitorul aduce drept exemplu opera lui O’Neill Din jale se întrupează Electra, care avea ca temă lupta omului cu condiţia sa biologică. Perpetuarea în diacronie a acestor subiecte şi personaje denotă faptul că mitul exprimă adevăruri etern valabile pentru viaţa şi soarta omului. Moartea sau longevitatea mitului sunt probleme ce suscită întrebări valabile şi astăzi. Unele popoare practică şi azi comportamentul religios faţă de mitul originar; există şi opinii intransigente care susţin inactualitatea şi dispariţia miturilor. Mircea Eliade afirma, cu certă încredere, că vor exista conjuncturi favorabile în care înţelegerea mitului „se va număra printre cele mai utile descoperiri ale sec. XX” [apud. 10, p. 377]. Aşadar, mitul nu-şi pierde nici în prezent noutatea, valoarea religioasă şi artistică, circulând, cu intensitate diferită, în sincronie şi diacronie.

Mitul a depăşit accepţia de naraţiune ce implică o credinţă şi devine expresie lirică, dramatică sau narativă a modului în care un popor îşi percepe existenţa sau înţelege lumea. El include, în accepţiunea sa modernă, creaţii de dată recentă, cum sunt miturile născute în şi din literatură, elemente mitice (miteme) preluate de literatură, mituri ale oraşelor (Veneţia, Petersburgul etc.),

Page 4: Olesea Cirlea Abstract

4

mituri politico-eroice (miturile consacrate lui Napoleon, Ştefan cel Mare, M. Viteazul), mituri parabiblice, mituri ce ilustrează situaţii umane exemplare sau o invenţie (progresul, maşina). Reactivarea miturilor şi a mitemelor în literatura de azi cunoaşte o multitudine de forme şi procedee: demitizarea, mitizarea vieţii banale, jocul ironic cu imagini mitice, dezvoltarea unui sistem propriu de mitologeme, asimilarea unor motive şi personaje mitologice în proza realistă, mitologizarea evenimentelor şi a personalităţilor istorice sau a personajelor literare, transformarea şi actualizarea motivelor mitologice în regim parodic, travestiul, antimitul, cvasimiturile individuale sau colective. Autorii recurg la dimensiunea mitică pentru a-şi exprima propriile idei, sfidând legile creaţiei mitice originare.

Descrierea situaţiei în domeniul de cercetare şi identificarea problemelor de cercetare. Investigarea se axează pe un aspect dificil de teorie literară: corelaţia dintre mit şi ficţiune, vizată fiind deopotrivă atât dimensiunea artistică, cât şi cea religioasă a acestui raport (e vorba despre identificarea similitudinilor şi a deosebirilor dintre mitul originar şi cel literar, dintre imaginea religioasă şi cea artistică). Problema a fost abordată, fragmentar, în studiile lui Nicolai Hartmann, Mihail Bahtin, Aleksei Losev, Jean Burgos, Tzvetan Todorov, Peter Tepe, Corin Braga, Lucian Boia, Doiniţa Milea. Însă o lucrare de teorie literară ce ar aborda relaţia dintre mit şi ficţiune în toată complexitatea ei fenomenologică, cu aplicaţii concrete pe textul artistic, la etapa actuală nu există. Sunt cunoscute doar câteva teze de doctor ce au în vizor literaturizarea mitului, dintre care merită a fi menţionate Mitul Medeei în literatura germană contemporană de Cristina Grossu-Chiriac şi Mitul Electrei în dramaturgia antică şi modernă de Tatiana Golban, în care se conţine un bogat material teoretic şi istorico-literar fără a se face însă o distincţie structurală între mitul originar şi mitul literar.

Competitoarea şi-a propus să analizeze diferenţele şi să identifice similitudinile dintre mitul originar şi versiunile lui literare, să investigheze împrejurările, condiţiile şi climatul determinatoriu al acestora; să cuprindă în sfera investigării miturile greco-romane, şi pe cele hinduse, egiptene, folclorul românesc şi german, religiile monoteiste; să examineze conflictul dintre fundamentalismul religios şi libertatea abordării estetice a mitului; să mizeze pe autorii altor literaturi şi pe autorii literaturii basarabene care au explorat mitul, să delimiteze specificul imaginarului religios de cel al imaginarului artistic; să ia în discuţie problemele receptării mitului originar şi a celui literaturizat, să găsească soluţii la abordările teoretice contradictorii în vederea realizării unei analize complexe a mitului literar. Această investigare amplă a presupus parcurgerea unui traseu teoretic sinuos, de la prezentarea unui tablou sinoptic al evoluţiei conceptului de mit în diverse domenii de cercetare şi definirea noţiunilor de ambivalenţă, ficţiune, mit, la analiza aplicată a raportului dintre ele: a similitudinilor şi deosebirilor, a varietăţii mijloacelor interpretative în textul artistic.

Scopul lucrării. În teza de faţă competitoarea şi-a propus să abordeze diferenţele dintre universul sacru şi universul ficţional, să exploreze spaţiul de

Page 5: Olesea Cirlea Abstract

5

acoperire comun al acestor concepte şi să releveze regulile şi convenţiile cărora li se subordonează, separat ori prin interacţiune; în contextul actual al răspândirii şi utilizării frecvente a termenilor de mit literaturizat, desacralizare, mituri noi, mituri moderne, mituri originare, antimit (contramit), remitizare, mitizare ş. a .m. d.

Obiectivele lucrării sunt următoarele: – (Re)definirea conceptului de ficţiune literară (având în vedere

aspectele: semantic, pragmatic şi textual-stilistic al ficţiunii). – Analiza din perspectiva contemporaneităţii a conflictului dintre

fantezia religioasă şi cea artistică, inclusiv a conflictului dintre cenzură şi dreptul la libera exprimare.

– Definirea trăsăturilor distinctive ale mitului originar şi ale mitului literaturizat.

– Investigarea strategiilor de desacralizare a mitului în creaţia unor autori concreţi (Goethe, Vasile Vasilache, Grigore Vieru, Andrei Ţurcanu).

Metodologia cercetării ştiinţifice este variată, sarcinile propuse au condiţionat utilizarea hermeneuticii cuvântului străin, hermeneutica religiilor elaborată de M. Eliade, dialogismul lui M. Bahtin, fenomenologia imaginarului lui J. Wunenburger, structura duală a obiectului estetic (N. Hartmann), structura duală a imaginii artistice de M. Bahin, teoria „eului ficţional” a lui Kendall Walton, teoria mimesisului, teoria creaţiei autonome, realismul fantastic (M. Bahtin şi Malcolm Johnes), structurile antropologice ale imaginarului (G. Durand), critica mitic-arhetipală, analiza textuală, comparatismul, teoriile mitului ş. a.

Reperele metodologice asumate în cursul cercetării aplicative ţin de mitocritică, metodă prin intermediul căreia competitoarea a desprins din operele artistice „decorurile şi temele redundante, mitemele caracteristice în scopul de a discerne mitul director subiacent” [19, p. 100]. Această metodă s-a dovedit eficientă în lucrul pe textul artistic, în procesul de identificare a mitemelor dominante şi de analiză a transformărilor semnificative ale acestora. Mitocritica se ocupă cu structurile mitice globale, ea aplică textului o structură semantică, nucleul ei îl constituie psihanaliza, în timp ce mitanaliza are grijă de mitemele propriu-zise” [1, p. 17].

Mitanaliza a fost utilă şi la configurarea diagramelor mitologice ale unor epoci (cum ar fi: Faust, Vişnu, Penelopa, Odiseu, mitul vierean al lacrimii etc.), la studierea diversităţii matricei de „baze semantice (…) supuse unor actualizări şi potenţări succesive” [19, p. 101].

Valorizarea teoretică şi aplicativă a acestor şi altor metode şi concepţii este concretizată în compartimentele respective ale tezei.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică Noutatea principală a cercetării se concentrează în valorificarea

sistematizatoare a ideilor lui M. Bahtin la definirea structurii duale a imaginii artistice ca obiectivare a raportului dintre identitate (ipseitate) şi alteritate, mai concret dintre eu şi altul, imaginea artistică constituindu-se nu în conştiinţa de

Page 6: Olesea Cirlea Abstract

6

sine, ci din perspectiva exotopică al celuilalt subiect al relaţiei şi comunicării dialogice. Această concepţie estetică dialogică, care renovează radical teoria tropilor, nu a fost încă valorificată în teoria contemporană a imaginii artistice, teorie ce rămâne în mare măsură tributară concepţiei creaţiei artistice ca autoexprimare a ipseităţii autorului. Teza discutată are meritul să probeze noua perspectivă estetică în teoria imaginii artistice, şi mai cu seamă a celei prozastice, obiectivată prin cuvântul romanesc, care are o structură semantică bipolară cu mult mai complexă decât raportul sens direct /sens figurat din cuvântul poetic.

Problema ştiinţifică importantă soluţionată în domeniul respectiv. Rezultatul obţinut în urma cercetării are o importantă valoare teoretică, constituindu-se într-un studiu util pentru înţelegerea distincţiei dintre imaginea artistică şi imaginea religioasă, dintre mitul originar şi mitul literaturizat.

Semnificaţia teoretică a tezei rezultă din analiza similitudinilor şi deosebirilor dintre fantezia religioasă şi cea artistică, prin intermediul unor astfel de factori cum sunt: poziţia autorului şi cititorului faţă de lumea reprezentată ca „lume ficţională”, perspectiva monologică vs. dialogică a interpretului în raport cu textul, situarea cronotopică diferită a autorului, a cititorului şi a personajului, importanţa diferenţierii „cronotopilor reali” (ai autorului şi cititorului) de „cronotopii fictivi” (ai cititorului şi interpretului pentru identificarea graniţelor în opera literară între „lumea istorică reală creatoare” şi „lumea reprezentată creată”).

Valoarea aplicativă. Demersul competitoarei deschide noi perspective de investigare teoretică a evoluţiei mitului de la conotaţia lui iniţială, sacră, la spectrul larg de extensii semantice ale acestuia, oferind noi direcţii de abordare a subiectului dat în cadrul cursurilor universitare de mitologie, literatură universală, teorie literară, istoria literaturii, antropologie culturală etc. Esenţială pentru direcţia aplicativă este şi interpretarea mitocritică a creaţiei scriitorilor basarabeni: relevarea indianismului (mituri, zeităţi, miteme etc.) în opera lui Vasile Vasilache, analiza şi interpretarea mitului personal al lacrimii în creaţia lui Gr. Vieru, a structurilor mitice în poezia lui A. Ţurcanu, precum şi a conflictului religios-literar determinat de apariţia unor romane în care sunt prezentate variaţii ale miturilor creştine.

Rezultatele ştiinţifice înaintate spre susţinere sunt următoarele: 1. S-a demonstrat că resurgenţele mitului în literatură au loc ca urmare a

dialogului dintre „cuvântul autoritar” (авторитетное слово) al mitului etno-religios (originar) şi „cuvântul intrinsec-convingător” (внутренне убедительное слово) (M. Bahtin) al interpretului.

2. S-a analizat principalele caracteristici ale mitului originar şi ale celui literaturizat, interacţiunea şi opoziţia dintre ele.

3. S-a definit conceptul de ambivalenţă a imaginii artistice în teoria lui M. Bahtin prin prisma celor trei sisteme de relaţii opozabile (material vs. ideal, real vs. ficţional, alteritate vs. identitate), care formează nucleul existenţial al textului artistic.

Page 7: Olesea Cirlea Abstract

7

4. S-a analizat, în baza relaţiilor opozabile real vs. ficţional, caracterul ambivalent al imaginii artistice pe baza exemplului operei dramatice Faust de Goethe.

5. S-a interpretat semnificaţia creatoare a miturilor în poezia lui A. Ţurcanu, Gr. Vieru şi în proza lui V. Vasilache.

Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Principalele rezultate ale cercetării au fost expuse în cele 14 publicaţii ştiinţifice la tema tezei de doctor, precum şi la conferinţele ştiinţifice desfăşurate la Chişinău (Academia de Ştiinţe a Moldovei, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova şi Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”) şi la Bălţi (Universitatea „Alecu Russo”). Multe aspecte teoretice şi materiale aplicative pot fi valorificate la cursurile universitare de mitologie, literatură contemporană, teorie literară, mitologie şi literatură germană, literatură universală şi comparată, la elaborarea tezelor de licenţă şi masterat.

Aprobarea rezultatelor ştiinţifice. Teza a fost discutată şi aprobată în şedinţa din 19 octombrie 2010 (proces verbal nr. 7) a sectorului de Teorie şi metodologie literară al Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi în şedinţa Seminarului Ştiinţific de Profil din 30 iunie 2011, desfăşurată în cadrul A.Ş.M. (proces verbal nr. 1).

Publicaţiile la tema tezei. Ideile de bază ale investigaţiei şi-au găsit reflectarea în două articole publicate în culegeri naţionale, două materiale ale comunicărilor ştiinţifice şi zece articole apărute în ediţiile periodice de profil din Republica Moldova.

Volumul şi structura tezei. Lucrarea (170 pagini) corespunde obiectivelor şi scopurilor investigaţiei şi constă din: adnotări în limbile română, rusă şi engleză, lista abrevierilor, trei capitole (unul în care am realizat analiza situaţiei în domeniul tezei, un capitol teoretic şi altul cu valoare aplicativă), declaraţia privind asumarea răspunderii, CV-ul autoarei, concluzii generale, recomandări şi o bibliografie (133 de surse).

Cuvinte cheie: ambivalenţă (dualitate), mit, religie, realitate, adevăr, imagine artistică, receptare estetico-artistică, mitologizare, demitologizare, mitem, desacralizare, mituri noi, imaginar (colectiv şi individual), „realism fantastic”, mimessis, eu ficţional, mărci paratextuale, (non)ficţiune, ficţionalizare, (de)real-izare, joc, utopie, sacru, credinţă, ritual, temporalitate (liniară, circulară), lumea reprezentată, matrice, mit originar, mit modern, abordare mitomorfică şi logomorfică, strategii interpretative, alteritatea şi identitatea cititorului, identificare estetică, deficţionalizarea ficţionalului, distanţare, fantezie religioasă şi fantezie artistică, libertatea interpretării, cenzură, „triada dialogică”, cronotop real / ideal, conştiinţă mitică, mit literaturizat, alegorie, simbol, umanizare, arhetip, anarhetip, eschatip, caracter ambivalent vs. monovalent al imaginii, perspectivă monologică vs. dialogică.

Page 8: Olesea Cirlea Abstract

8

CONŢINUTUL TEZEI

În Introducere sunt definite importanţa problemei abordate, stadiul

actual al cercetării ştiinţifice a problemei, sunt formulate scopul şi obiectivele principale ale lucrării, problema ştiinţifică importantă soluţionată în domeniul respectiv şi perspectivele metodologice ale investigării. De asemenea, competitoarea a precizat suportul teoretic şi cel practic al lucrării şi a argumentat caracterul ei ştiinţific novator.

Primul capitol, Mitul şi ficţiunea. Evoluţia conceptelor, este consacrat analizei situaţiei în domeniul tezei şi este divizat în două subcapitole.

Subcapitolul 1.1., Mitul şi interdisciplinaritatea lui, are ca finalitate prezentarea evoluţiei conceptului de mit în diverse domenii de cercetare: antropologie, religie, lingvistică, istorie, politică, psihologie, literatură, presă, ştiinţa literară. Respectiv, pornind de la multiplele teorii despre natura mitului, despre valorile culturale, religioase, estetice etc. autoarea a ajuns la ideea că mitul a avut în evoluţia sa o traiectorie sinuoasă, evoluând pe o curbă ascendentă. Perspectiva interdisciplinară, indispensabilă studierii mitului, precum şi evoluţia specifică a acestuia, sunt de mare complexitate. Se impune investigării noastre abordarea mitului într-o singură ştiinţă (literatura) din totalitatea ştiinţelor în care s-a impus, fără a face abstracţie de interpretarea mitului în celelalte ştiinţe.

Competitoarea conchide că mitul şi literatura alcătuiesc o ţesătură de interferenţe începând cu planul tematic, al naraţiunilor şi al tropilor, continuând cu cel psihologic şi terminând cu cel cultural-istoric.

Subcapitolul 1.2., Conceptul de ficţiune literară (aspectul semantic, pragmatic, stilistico-textual al ficţiunii), reia în dezbatere problema definirii ficţiunii literare.

1.2.1. Prin aspectul semantic al ficţiunii competitoarea reia în discuţie problema adevărului în literatură, care este unul „posibil”. Opera, fiind produsul imaginaţiei scriitorului, este realitate posibilă. Principiul ambivalenţei raportului real versus ficţional este analizat pe baza diferenţierii conceptelor apariţie şi aparenţa făcute de N. Hartmann. Dacă aparenţa, în interpretarea lui Hegel, conţine ideea că opera de artă creează iluzia amăgitoare a realităţii, apariţia (un concept similar cu „fenomenul” în interpretarea lui Heidegger şi totuşi diferit prin faptul că postulează dualitatea intrinsecă a obiectului estetic) revendică o activitate creatoare a spiritului viu – percepţia estetică „privirea-dincolo” care revelează planul ireal, ideal în spatele celui real, material.

Prevalarea realului sau a ficţionalului în opera literară a favorizat apariţia celor două teorii despre obiectul estetic, teoria mimesisului şi teoria creaţiei autonome. Acestea trebuiesc interpretate ca extrapolări teoretice ale ficţiunii artistice care este o unitate în dualitate. Oricât ar fi de autonomă, opera literară, îşi extrage realitatea din om şi lume, şi oricât ar fi de tributară acestei duble realităţi, creaţia literară trebuie raportată numai la ea însăşi.

Page 9: Olesea Cirlea Abstract

9

Un alt aspect al investigaţiei vizează ideea lui Dostoievski de realism fantastic în interpretarea lui M. Bahtin şi cea a lui Malcom Johnes, interpretări care sugerează o interacţiune a contrariilor şi scot în pregnanţă problema graniţei între ele. Ambivalenţa raportului real / ficţional în opera literară este analizată prin câteva concepte: teoria eului ficţional a lui Kendall Walton, transfigurarea imaginară în textele ficţionale a unor persoane care au existat şi în viaţa reală (Brian Mc’Halle), a concepţiei lui Lucian Boia despre caracterul ficţional al literaturii.

1.2.2. Aspectul pragmatic al ficţiunii vizează funcţia socială a ficţiunii şi locul ei în cadrul culturii. Se încearcă o concretizare a conceptului de ficţiune artistică, luându-se în ecuaţie noţiunile de joc şi vis în definirea acestuia.

1.2.3. Aspectul stilistic şi textual al ficţiunii implică probleme legate de diferenţierea textelor ficţionale de cele nonficţionale, însemnele ficţionalităţii şi tipurile de ficţiuni, ficţionalizarea nonficţionalului, deficţionalizarea ficţionalului ş. a.

Ficţiunea, ca formă specifică estetico-artistică delimitează specificul literaturii, de restul proceselor comunicative. Ea poate reflecta realitatea, o poate depăşi, dar nu se identifică cu realitatea obiectivă, cu lumea istorică reală transfigurată. Realitatea artistică, operă a imaginaţiei creatoare, depăşeşte noţiunile abstracte de „adevăr” şi „neadevăr”, dar în acelaşi timp este capabilă să le asimileze, întrupând conţinutul lor existenţial de „viaţă mai vie decât viaţa reală” (G. Ibrăileanu).

În capitolul doi al tezei Consideraţii teoretice despre mit şi literaturizarea mitului se prezintă legităţile şi convenţiile cărora li se subordonează ficţiunea religioasă şi cea literară.

În subcapitolul 2.1, Conexiuni dintre mitul originar şi mitul literaturizat, se ia în discuţie problema conţinutului adevărat sau fals al mitului, deschizându-se, astfel, calea unui demers de interpretare a mitului gândit în dimensiunea sa dublă: artistică şi religioasă.

Competitoarea înţelege prin mitul etno-religios (originar) o creaţie anonimă, sincretică, preistorică, o formă fantastică a conştiinţei religioase, care s-a transmis pe cale orală şi-i solicită interpretului credinţa în realitatea supremă a universului sacru fără a-i îngădui, să distingă acest univers de ficţiune. Se înţelege prin noţiunea de mit originar literaturizat o naraţiune creată în contextul conştiinţei mitice, al cărui autor preia unele subiecte, personaje, semnificaţii simbolice din mitul originar, conferindu-le o interpretare proprie în funcţie de idealurile personale sau ale epocii, de condiţiile istorice sau tendinţele estetice dominante. Există şi mituri literare (în special cele de după Renaştere) apărute în literatură şi create de scriitori ca nişte forme simbolice ale culturii, acestea nu mai sunt formate în cadrul unei conştiinţe mitice.

Observaţiile principale au drept obiectiv tratarea critică şi interpretarea raţionalistă a mitului, pe de o parte, interpretarea alegorică, descătuşarea de valorile religioase vii şi transformarea mitului în tezaur cultural, pe de altă parte. Problematica investigaţiei gravitează, cu precădere, în jurul „abordării mitomorfice şi logomorfice” [8, p. 47] a mitului la M. Eliade, implicând

Page 10: Olesea Cirlea Abstract

10

studierea similitudinilor şi deosebirilor dintre mit şi poezie propuse de A. Losev. Esenţială pentru investigaţia teoretică întreprinsă este modalitatea în care competitoarea a prezentat disocierile dintre mitul originar şi mitul literaturizat.

Mitul originar – ficţiune sincretică cu

conţinut religios Mitul literaturizat – ficţiune artistică

(literară) • Este „Mitul total” care cuprinde, într-o

unitate sincretică, germenii religiei, filozofiei, istoriei şi artei;

• povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc într-un timp primordial, timp fabulos al începuturilor. Altfel zis, mitul povesteşte cum, mulţumită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituţie (M. Eliade);

• Are ca model nucleul mitului originar; • apare ca rezultat al reinterpretării

miturilor originare, al dezvoltării cunoaşterii raţionale, al contaminării sistemelor filozofice tradiţionale cu elemente religioase venite din diverse surse (Zarathustra, Buddha, creştinism etc.);

• are următoarele sensuri: istorie adevărată, memorie populară, simbol moral;

• are următoarele sensuri: ficţiune, născocire, fabulă alegorică, povestire istorică. În limbaj jurnalistic, ajunge să însemne ceea ce este contrar realităţii comune;

• termenul de mit originar este opus termenilor de „istorie”, „ştiinţă”, „filozofie” şi „alegorie”;

• este opus termenului de adevăr, sacru;

• apare după ritual, este legat de acesta „este partea vorbită a ritualului” [132, p. 252]. Ritualul sacralizează lumea înconjurătoare şi oferă omului principalele metode de comportament;

• se detaşează de ritual, pierde legătura cu ritualul;

• este receptat ca istorie adevărată; • este receptat ca ficţiune, interpretul distinge realitatea în care trăieşte de universul imaginar;

• are o structură narativă închisă; • are origine anonimă, cu rădăcini în

credinţele primitive;

• are o structură narativă deschisă, supusă fenomenelor de demitizare, desacralizare şi remitizare. Capătă conotaţii noi în funcţie de idealurile epocii, condiţiile istorice, tendinţele estetice dominante, climatul social şi politic, năzuinţele, concepţia şi personalitatea scriitorului sau artistului, curentul dominant;

• include şi simboluri non-narative, alegorii, chiar şi sloganurile unor epoci, poate fi asociat unui eveniment sau personaj istoric;

• are un autor creator, care exprimă

Page 11: Olesea Cirlea Abstract

11

atitudinea sa axiologică faţă de conţinutul mitului antic;

• individualizarea şi finalizarea conţinutului receptat al mitului antic;

• receptorul originar al mitului trebuie să devină homo religiosus, care se caracterizează prin respectarea învăţăturilor mitului, prin imitarea sau ascultarea zeilor;

• receptorul acestui tip de ficţiune este omul modern, non-religios „se recunoaşte pe sine în istorie, refuzând chemarea în Transcendenţă” (M. Eliade);

• caracterul lui sacru constituie elementul definitoriu al conceptului;

• caracterul profan constituie un element definitoriu al fenomenului;

• este „golit” de semnificaţia sacră, de elementul fantastic şi miraculos, de caracterul religios, veridic şi explicativ;

• funcţia principală a mitului originar este cea educativă, mitul este considerat fapt de cultură şi oferă receptorului un „model exemplar”;

• funcţia mitului literar este „găsirea unui sens pentru fiinţa umană într-o lume opacă” [106, p. 67];

• eroii mitici sunt atemporali, nemuritori; • se caracterizează prin universalitate şi

eternitate;

• eroii mitizaţi sunt localizaţi istoric; • se caracterizează prin transistoricitate;

• are o temporalitate ciclică, care presupune repetabilitatea;

• are o temporalitate liniară, care presupune un început şi un sfârşit, dar şi o deschidere spre viitorul istoric;

• lumea creatoare a mitului originar presupune un model spaţial vertical, care împarte lumea în trei zone distincte: zona subpământeană, zona pământeană şi zona celestă. Comunicarea este realizată prin prezenţa celor doi interlocutori: omul şi divinitatea;

• adoptă modelul spaţial orizontal, în care accentul principal cade pe om şi pe lumea sa înconjurătoare. Comunicarea se realizează între om şi om. Alteritatea celuilalt este situată într-o lume reală intramundană. Celălalt participă la comunicare cu propria conştiinţă de sine şi cu propriul cuvânt despre sine şi lume;

• are următoarele caracteristici: a) este sacru şi religios, b) adevărul sacru al naraţiunii mitice, c) explicativ, d) perenitatea şi repetabilitatea, e) implică miraculosul (intervenţia

forţelor supranaturale şi a personajelor fabuloase, relatarea evenimentelor unui personaj unic);

• are următoarele caracteristici: a) repetabilitatea şi schimbarea,

devenirea b) caracterul simbolic al personajelor;

• constituie o importantă sursă de inspiraţie pentru literatură, „formează matricea din care se naşte literatura” (John Vikery).

• preia mitul antic într-o nouă „formă simbolică a culturii” (E. Cassier)

Subcapitolul 2.2., Mitul antic şi basmul. Tranziţia ficţiunii de la

religios la estetic, reprezintă o probă de interpretare a mitului originar în relaţie cu basmul folcloric. Aici se acordă prioritate semnificaţiei religioase, protagoniştilor, temporalităţii (circulare şi liniare), conexiunii cu ritualul,

Page 12: Olesea Cirlea Abstract

12

elementelor narativ-structurale, raportului basmului cu alte specii. Desacralizarea mitului originar a cunoscut câteva etape de transformare a structurii interne a imaginii mitice în procesul istoric al formării imaginii artistice: mitul literaturizat în literatura antică în contextul unei conştiinţe artistice încă mitice; mitul de sorginte literară antică în contextul religios al unei culturi creştine (monoteiste); când mitul antic îşi pierde conţinutul său religios şi devine „formă simbolică a culturii”; miturile literare create de scriitori. În aceste etape s-a produs o mutaţie treptată în structura funcţională a raportului ficţional/real. Începutul acestui mutaţii poate fi detectat deja în naraţiunea folclorică, în basmul fantastic. Concluzia ce se impune este că fenomenul desacralizării mitului a avut ca urmare „absorbţia” acestuia în aria ficţiunilor artistice. Criteriile de delimitare a celor două specii (mitul şi basmul folcloric) sunt prezentate mai jos.

Mitul antic Basmul

• Are legătură cu ritualul; • Se distanţează de ritual; • presupune un timp circular, reversibil,

inaccesibil cititorului şi autorului; • presupune un timp vag, nedefinit

(„odată ca niciodată”), evenimentele se desfăşoară într-o succesiune lineară;

• pune accentul pe destinul cosmic al zeilor, eroilor şi fiinţelor supranaturale şi supraumane;

• pune accentul pe destinul eroului care nu mai este om-zeu, ci un om obişnuit sau un animal învestit cu puteri supranaturale;

• este receptat ca adevăr absolut, ca „istorie adevărată”;

• fantasticul este receptat ca ficţiune, relevată mai ales prin formulele finale;

• are un caracter sacru şi supranatural; • are un caracter profan (laic, pământesc, prozaic);

• poate fi recitat numai în cursul unui interval de timp sacru.

• poate fi recitat oricând şi oriunde, într-un context familiar.

În subcapitolul 2.3., Metamorfozele mitului. Distorsiuni în

interpretarea textului artistic, competitoarea a stabilit regulile şi convenţiile cărora li se subordonează ficţiunea religioasă şi cea literară în baza delimitării făcute de M. Bahtin între epopee şi roman. În mitul originar se impune trecutul absolut, „timpul sacru” care diferă de timpul istoric al receptorului. Cititorul (ascultătorul) epopeii antice identifică lumea reală cu cea imaginară. În mitul literar condiţia cronotopică a personajului nu este străină condiţiei autorului şi cititorului; în procesul receptării cunoaşterea altuia devine cunoaştere de sine. Aici trecutul are legătură cu prezentul şi viitorul, iar prezentul (contemporaneitatea nonfinită) devine centru de orientare axiologică a omului în timp şi lume.

În subcapitolul dat sunt prezentate cazuri de interpretare distorsionată a textelor literare ca urmare a încălcării principiului distanţei alienate, Verfremdung, principiu prin care lumile ficţionale sunt aduse mai aproape de receptor, creându-i acestuia iluzia unei participări nemijlocite la dinamica evenimentelor fictive. Se analizează tipurile de erori interpretative, modele de

Page 13: Olesea Cirlea Abstract

13

identificare a cititorului cu eroul operelor literare, cauzele şi consecinţele identificării simpatetice care contravin regulilor scriiturii literare.

Distincţia dintre mitul sacru şi cel desacralizat constă în următoarele: în cazul mitului originar în actul lecturii receptorul nu ţine seama de graniţa dintre lumea reală şi cea imaginară, în percepţia lui acestea se confundă; în cazul mitului literar, conştientizarea hotarului dintre lumea istorică reală (a cititorului) şi universul imaginar al operei literare este o condiţie indispensabilă.

În subcapitolul 2.4., Structura duală a imaginii artistice în teoria lui M. Bahtin, este analizată dimensiunea ideală şi dimensiunea materială a imaginii artistice. Acestea coexistă, se condiţionează reciproc şi formează un tot indisolubil. În concepţia lingvisticii structurale semnul se constituie din reuniunea a două laturi: semnificant şi semnificat, semnificantul constituind latura materială, sonoră a semnului, iar semnificatul, latura ideală, conceptul, ideea exprimată de semnificant sau conţinutul acestuia. În concepţia lui M. Bahtin cuvântul-sens nu este decât material indispensabil pentru crearea imaginii verbale. Faţă de cuvânt, ca material lingual al creaţiei artistice, scriitorul este sever şi necruţător, înlătură din forma lui materială, fără milă, tot ce este de prisos, nesemnificativ, ca şi sculptorul din bucata de marmură. În creaţia artistică verbală acţionează aceiaşi lege proprie tuturor artelor: „învingerea materialului”, adică transformarea formei materiale în formă artistică, lege neglijată de „estetica materială”. Pentru construirea imaginii artistice autorul însuşeşte toate laturile „cuvântului întreg”: 1) aspectul sonor; 2) semnificaţia obiectuală sau tematică; 3) aspectul sintactic; 4) aspectul intonaţional sau emoţional volitiv; 5) sentimentul activităţii verbale, al zămislirii active a sunetului semnificativ, adică a zămislirii atât a sensului, cât şi a evaluării obiectului; este sentimentul ocupării unei poziţii de către un om întreg. De aceea în acest ultim aspect se reflectă toate cele patru, el nu se adaugă la acestea, ci constituie acea latură a lor care este orientată spre personalitatea locutorului (sentimentul zămislirii sunetului, a sensului, a relaţiei şi a evaluării)” această activitate de modelare a materialului verbal a personalităţii autorului-creator, dar şi a cititorului con-creator conferă fiecărui strat al cuvântului artistic un conţinut personalist propriu. Spre deosebire de noţiunea abstractă de cuvânt-semn, cuvântul real nu este „cuvânt al nimănui”, ci cuvânt ce-şi are autorul său – personalitatea subiectului vorbitor, deci este cuvântul meu, propriu sau cuvântul străin al celuilalt subiect locutor astfel încât în aceiaşi formă lingvistică (fonetică, lexicală, gramaticală) sunt exprimate două sensuri, două poziţii axiologice opuse.

În comunicarea intersubiectuală (dialogică) care este o interacţiune verbală dintre cuvântul propriu şi cuvântul străin s-a format cuvântul bivoc, o nouă dualitate structurală a imaginii artistice (bipolară), proprie cuvântului romanesc şi o nouă funcţie figurativă a cuvântului artistic.

Deosebirea esenţială dintre imaginea artistică şi imaginea religioasă (respectiv – mitul originar vs. mitul literaturizat) rezidă în abordarea

Page 14: Olesea Cirlea Abstract

14

conceptuală diferită a imaginii. În concepţia teoretică a lui M. Bahtin imaginea artistică este ambivalentă, vizează raportul dintre material vs. ideal, real vs. ficţional, alteritate vs. identitate (cuvânt străin/ cuvânt propriu), ea este privită prin prisma dualităţii care coexistă într-o unitate bipolară. În mitul originar imaginea este monovalentă, în sensul că în ea unitatea dialectică a contrariilor fantastic vs. real este percepută doar ca identitate, iar naraţiunea mitică se realizează exclusiv prin „cuvântul autoritar”.

Şi raportul dintre real vs. ficţional este exprimat diferit în imaginea artistică şi în cea religioasă. În actul de receptare a mitului originar receptorul originar suprapune realul şi ficţionalul, le identifică, fără a le distinge clar. În cazul imaginii artistice, aspectul definitoriu nu stă doar în raportul de opoziţie dintre real şi ficţional, nici în identitatea dintre real şi ficţional, ci rezidă în unitatea dialectică a acestor contrarii. Într-o operă literară personajul Ştefan cel Mare nu este persoana reală, ci o expresie (imaginea artistică) a atitudinii creatoare faţă de persoana reală; în acelaşi timp, în procesul de constituire a personajului artistic autorul poate avea drept prototip o personalitate istorică reală. Realul în artă este o „aproximaţie” [15, p. 303], ea exprimă adevăruri etern valabile, fără a fi adevărul istoric însuşi.

În concepţia lui M. Bahtin constituirea integrală a imaginii se produce prin raportul alteritate vs. identitate (cuvânt străin/ cuvânt propriu). În imaginea religioasă transpunerea în altul este totală. Asemenea identificări sunt posibile şi în cazul unor mituri literare nereligioase ca mitul cavalerului creat în eposul cavaleresc de exemplu: Don Quijote se identifică cu chipul idealizat al cavalerului medieval ce conduce la pierderea conştiinţei realităţii, coincidenţa totală cu celălalt, „încarnarea” în celălalt. Don Quijote personaj creat de Cervantes care reprezintă prin romanul său conştiinţa artistică a noii literaturi.

În realitatea artistică transpunerea imaginară se realizează prin conştientizarea condiţiei şi a locului meu unic în lume, a unicităţii mele, a existenţei mele fără alibi în lumea posibilă. Transpunerea îmbogăţeşte evenimentul-existenţă, însuşirea cuvântului străin se realizează prin comunicare cu altul. Transpunerea imaginară nu presupune încercarea de regăsire a eului meu în altul în receptarea operei literare. Doar prin conştiinţa transpunerii se realizează relaţia dintre lumea posibilă, infinită, a cunoaşterii şi lumea mică a valorilor cunoscute de mine.

Anume în acest sistem de relaţii constă originalitatea teoriei imaginii artistice a lui M. Bahtin. Imaginea este unitatea în dualitate a contrariilor: materie vs. formă, real vs. ficţional, alteritate vs. identitate. Imaginea artistică este expresia comunicării dintre eu şi altul; ea are unele tangenţe cu lumea reală şi totodată este opusă ei, imaginea artistică este condiţionată de consubstanţialitatea materialului şi a idealului. Pe baza unei astfel de înţelegeri se poate trasa calea pe care trebuie s-o urmeze analiza concretă, estetică, a operei literare în receptarea şi interpretarea imaginii artistice în particular şi a universului artistic în general.

Page 15: Olesea Cirlea Abstract

15

Subcapitolul 2.5., Mit şi ficţiune artistică. Dualitatea imaginii artistice, vizează romanele în care sunt prezente variaţii desacralizate ale sistemelor religioase monoteiste (Codul lui Da Vinci de Dan Brown, Versetele satanice de Salman Rushdie, Evanghelia după Isus Christos de Jose Saramago), acestea fiind, în bună parte, reprimate prin autoritatea forţelor religioase.

Acest subcapitol vine să concretizeze şi să actualizeze deosebirea esenţială dintre fantezia religioasă şi cea artistică, deosebire care rezidă nu în rolul diferit al formelor materiale ale acestora, ci în structura lor internă diferită, în raportul diferit dintre realitate şi ficţiune în aceste două forme ale imaginarului. Produsele fanteziei religioase, miturile şi textele sacre au ca miză identitatea dintre imagine şi realitate, iar în operele de ficţiune artistică miza este unitatea dialectică a contrariilor, imaginea şi realitatea apar şi aici ca indisolubile, însă fără a fi identice. Această deosebire internă, structurală, dintre tipurile de imagine solicită şi o receptare diferită a celor două tipuri de texte.

Literatura joacă un rol esenţial în valorificarea miturilor. Diferenţa dintre mitul etno-religios şi cel literaturizat a fost observată de Doiniţa Milea în studiul Forme ale ficţionalităţii narative. Mitul etno-religios este, în viziunea autoarei, „o poveste fondatoare, anonimă, colectivă, funcţionând ca adevărată. Când el trece în literatură, conservă saturaţia simbolică, organizarea riguroasă şi lumina metaforică, dar îşi pierde caracterul fondator, veridic şi operele sunt semnate, luate în stăpânire de un autor profan” [s. n. 13, p.154]. Această conexiune logică în plan diacronic dintre mitul religios (originar) şi cel literar a fost consemnată şi de Eugen Negrici în studiul Iluziile literaturii române: „Mitul religios condiţionează succesul (dar şi insuccesul – n. n.) celorlalte mituri cărora pare să le fi fost părinte. Date fiind filiaţiile directe, interferenţele şi reţeaua de legături multiple, este evidentă dependenţa miturilor literare de cele sacre” [14, p.19].

Diferenţa dintre omul religios „care crede în mit” şi cel areligios (M. Eliade) este un semn distinctiv al celor două tipuri de ficţiuni. Literatura are unele tangenţe cu mitul originar prin „funcţia mitică” (M. Eliade) pe care o deţine, ea „îl proiectează pe omul modern în afara duratei sale personale şi-l integrează în alte rituri, îl face să trăiască într-o altă istorie” [5, p. 191].

În acest subcapitol competitoarea a stăruit şi asupra originalităţii romanelor care au în vizor variaţii ale (miturilor) religiilor monoteiste. Originalitatea lor rezidă nu atât în modalităţile diverse de modificare a textelor sacre, cât în capacitatea autorilor de a găsi, în orice mit, posibilităţi pentru tratarea subiectului dintr-o perspectivă inedită. Competitoarea a demonstrat că mitul valorificat artistic nu poate fi luat ca măsură a validităţii mitului religios, el constituie expresia unei interpretări auctoriale individuale. Conflictele care au loc în urma confruntării cuvântului „autoritar” cu cel „intrinsec convingător” (M. Bahtin) sunt generate de interpretarea textului ficţional ca unul non-ficţional. Este cert că poetul, pentru a avea o trăire religioasă, nu se simte obligat să evadeze „în ceruri”, unii teologi continuă totuşi „să-i interzică poetului a se ocupa de Dumnezeu, în numele autonomiei esteticului; sunt

Page 16: Olesea Cirlea Abstract

16

scandalizaţi de resurgenţa religiosului în literatură, tratând-o drept blasfemie” [17, p.241].

Subcapitolul 2. 6., Globalitatea imaginarului artistic: modele şi arhetipuri, are ca obiectiv descrierea fluctuaţiilor imaginarului de la modelele tradiţional-clasice, în care imaginarul este definit ca o combinaţie din două structuri antitetice: regimul nocturn şi cel diurn (G. Durand), arhetipul fiind văzut în cazul dat ca o combinaţie dintre doi poli, anima şi animus (C. Jung), la diversitatea lui structurală actuală, marcată de trei modele (J. Burgos, C. Braga), sau opt ansambluri arhetipale (C. Braga). Toate modificările în structura imagistică trebuie privite ca variaţiuni pe aceeaşi temă, ele nu reprezintă decât dezvoltarea creatoare a unei scheme anterioare într-un context nou. Fiecare autor se remarcă prin capacitatea de a reînnoi structura imaginarului în contexte noi. Orice clasificare nouă este o luptă între ideile proprii şi ideile străine, o simbioză dintre două conştiinţe lingvistice, separate de epocă sau de diferenţierea socială. Aceste modele pot fi raportate inclusiv la miturile literaturizate. Autoarea reaminteşte că fluctuaţiile imaginarului în raport cu mitul pornesc de la un model narativ constant şi deviază în funcţie de concepţia scriitorului faţă de evoluţiile sociale, politice şi culturale.

Capitolul 3. al tezei, Resurgenţe ale mitului în literatură, este divizat în şase subcapitole.

Subcapitolul 3.1., Retrospectivă asupra mitocriticii şi mitanalizei germane, are ca scop prezentarea teoriilor mitului în Germania. Un rol aparte este destinat metodelor mitocritica şi mitanaliza, dar şi aplicării pragmatice a acestora. Este configurată evoluţia istorică a mitologiei germane prin prisma celor cinci etape: medievală, clasicistă, iluministă, romantică şi modernă. Un studiu despre cercetările mitocritice în Germania a fost realizat de Cristina Grossu-Chiriac în lucrarea Mitul Medeei în literatura germană contemporană. O lucrare de referinţă în mitocritica germana este cea a lui Manfred Fuhrmann Teroare şi joc. Probleme ale receptării mitului, în care autorul propune trei modele de receptare a mitului: a) receptarea anticizantă, care preia, în spirit conservator, schema antică tradiţională a mitului, păstrat cu fidelitate în memoria colectivă; b) actualizantă, a cărei esenţa constă în preluarea nucleului mitic originar reîncadrat însă în coordonatele temporale şi spaţiale contemporane, personaje actuale şi veridice, mizându-se pe desacralizarea figurilor mitologice şi transpunerea acestora în actualitatea contemporană; c) fragmentară, ce presupune utilizarea clişeelor în calitate de decor, element, intertext, dar şi repetabilitatea şi actualitatea transistorică, eliminarea elementelor magice şi supranaturale, devierea subiectului de la schema mitului. Un rol aparte în contribuţiile mitocritice le revine lui Wolfgang Emerich şi Bernd Seidenstricker cu eseul Despre mitocorectură, eseu în care sunt teoretizate procedeele de prelucrare a mitului: corectura, variaţiunea, negarea şi respingerea mitului. Competitoarea completează investigarea mitocriticii germane cu lucrările lui Robert Weimann, Walter Jeans şi Peter Tepe. Robert Weimann, în studiul Istoria literaturii şi mitologia. Studii metodologice şi

Page 17: Olesea Cirlea Abstract

17

istorice, distinge patru teorii ale mitului: simbolică, ritualică, psihologică şi structurală, iar Peter Tepe, în lucrarea Mitul şi literatura. Structura cercetării literare şi ştiinţifice a mitului, stabileşte următoarea tipologie a textelor mitice: a) texte care prelucrează poveşti mitice sau elemente ale gândirii mitice, b) texte care conţin structuri ale gândirii mitice, şi c) texte care conţin teorii ale naturii mitului.

Valoarea contribuţiilor mitanalitice este analizată de competitoare prin prisma lucrării lui Walter Jens Miturile scriitorilor în care accentul cade pe efectul mitizării şi demitizării personajelor Antigona, Electra, Don Juan, Hamlet în creaţia unor autori.

Această retrospectivă a competitoarei asupra mitocriticii şi mitanalizei germane constituie o contribuţie necesară şi utilă în definirea aspectelor teoretice şi practice destinate investigării mitului în ştiinţa literară germană.

În subcapitolul 3.2., Mituri hinduse şi greco-romane în opera lui J. W. Goethe, sunt abordate, în regim explicativ, reflecţiile teoretice ale lui Goethe privind fenomenul originar, teoria culorilor, conceptul polarităţii şi conceptul temporalităţii. Acestea sunt utile nu doar pentru înţelegerea şi interpretarea creaţiei lui J. W. Goethe, ci şi pentru dezvoltarea ulterioară a ştiinţei. Prin conceptul fenomenului originar Goethe a anticipat descoperirea biologiei microscopice, iar teoria culorilor este aplicată în arta plastică. Conceptul polarităţii este reluat în teoriile despre imaginar ale lui Gilbert Durand şi Lucian Boia, în explicarea culturii greceşti de către Nietzsche, în psihologie – de Carl Jung, iar în ştiinţa literară – de Corin Braga. Conceptul temporalităţii geotheene a fost analizat şi teoretizat de M. Bahtin.

E menţionat aici şi interesul aparte al lui Goethe pentru gândirea şi motivele indiene. Un spaţiu aparte este consacrat explorării miturilor greco-romane prin intermediul operelor dramatice Ifigenia în Taurida şi Pandora. Cum remarca Fritz Martini, autorul Istoriei literaturii germane, Ifigenia lui Goethe reprezintă „drama propriei limpeziri interioare” [12, p. 219]. Protagonista este, în viziunea lui Clio Mănescu, „o eroină umanizată (…) care, prin prezenţa şi influenţa ei, îl transformă pe (…) regele Tauridei” [11, p. 74]. În drama Pandora, protagonista cu acelaşi nume este o fantasmă, ea nu ia parte la acţiune, iar lada ei nu conţine nimic distrugător – e o perspectivă total opusă celei din mitul originar, deosebită de cea propusă în miturile antice literaturizate, în care soluţia conflictului este găsită de un intermediar. Competitoarea se referă la acel deus ex machina criticat de Aristotel pentru faptul că schimbă neverosimil cursul evenimentelor. Or, Goethe caută motivaţia soluţionării – în voinţa personajelor sale, acestea fiind capabile să ia decizii fără intervenţia divinităţilor.

În subcapitolul 3.3., Realitate şi ficţiune în „Faust” de Goethe, sunt supuse cercetării etapele principale ale devenirii personajului titular, de la prototipul real (doctorul Faust – eroul legendelor populare medievale), la eroul goethean – tip literar de amplă anvergură universală, genială întruchipare artistică a noului spirit european. Faust, persoană istorică, devenise un personaj

Page 18: Olesea Cirlea Abstract

18

al legendelor populare, apoi erou al numeroaselor scrieri literare de până la Goethe. Competitoarea a analizat cum s-a produs acest miracol al transfigurării artistice, cum realul, finit şi perisabil, a dobândit prin forţa magică a imaginaţiei, „viaţă fără moarte”.

Exegeza operei goetheene ne oferă trei tipuri de surse pentru reconstruirea traseului devenirii personajului: a) documentare, b) legendare, c) literare. Sursele „documentare” atestă că prototipul real (doctorul Faust) a trăit între anii 1480 şi 1540 la Würtemberg şi a impresionat prin nonconformismul său. Deja sursele documentare erau o metaforizare a lui Faust printr-o prismă ideologică-teologică. El sfida canoanele bisericeşti, încheind alianţa-pariu cu diavolul. Faust, în această versiune de vrăjitor, a căpătat diverse proiecţii imaginare oscilând între admiraţia publicului spectator şi respingerea de către reprezentanţii bisericii catolice, din cauza ieşirilor sale antibisericeşti. Până şi prin moarte, personajul sfidează normalitatea. În legătură cu acest fapt, interpretările gravitează în jurul ideii că personajul a avut parte de un sfârşit groaznic şi nenatural, cauzat de un experiment alchimic. Totuşi, Faust supravieţuieşte în fantezia populară prin transformarea lui în personaj de legendă. Această evoluţie de la real la imaginar se explică prin interesul mare pe care-l provoca vrăjitorul în conştiinţa colectivă medievală.

Câteva legende prefaustice conţin motive reluate şi prelucrate ulterior de către Goethe. Este vorba de Legenda lui Simion Magul, din care J. W. Goethe a preluat motivul zborului şi mitul lui Icar, de Legenda lui Ciprian Magul, din care a preluat motivul seducerii Margaretei cu ajutorul lui Mefistofel, şi de Legenda lui Teofil Magul, din care a dezvoltat, ideea salvării lui Faust.

Numeroase lucrări literare au imortalizat figura lui Faust, cele mai importante sunt acelea în care moartea groaznică a lui Faust este înfăţişată ca răsplată binemeritată pentru colaborarea sa cu duhurile rele şi pentru sfidarea canoanelor bisericeşti. S-au remarcat, în acest sens, Christoph Rosschrit, Zaharias Hogel, Johannes Spiess. Există şi opere care exprimă o atitudine critică şi-l reprezintă defăimător pe Faust, în special cele semnate de G. R. Widmann, J. N. Pfitzer şi Ch. Meynenden. Autorul englez Christopher Marlowe, contemporaul lui Shakespeare, a accentuat caracterul renascentist al lui Faust şi a rescris istoria personajului în formă dramatică. O altă categorie de autori s-au dovedit mai interesaţi de ideea salvării lui Faust, ne referim la G. E. Lessing, J. W. Goethe şi Maller Müller.

Motivul pactului cu diavolul a variat, de asemenea, de la o epocă la alta, de la un scriitor la altul. În varianta lui Georg Rudolf Widmann pactul dintre Mefistofel şi Faust este încheiat sub imboldul pornirilor senzuale ale protagonistului, în tragedia lui Cr. Marlowe domină obsesia lui Faust pentru stăpânirea întregului pământ. Faustul lui Lessing este tentat să încheie pactul prin aspiraţia spre cunoaşterea absolută, dar nu se lasă ispitit de demoni şi renunţă.

Subcapitolul de faţă este consacrat şi schimbărilor compoziţionale, conceptuale, stilistice, prozodice realizate de către Goethe în cei 60 de ani de

Page 19: Olesea Cirlea Abstract

19

elaborare şi repetate reveniri la drama Faust. Raportul specific dintre contrariile real vs. ficţional în opera literară poate fi urmărit şi prin transferarea Margaretei din planul real în cel ficţional. Figura reală a Margaretei „se derealizează” (în sensul lui N. Hartmann) şi devine imagine artistică, una în care realul şi ficţionalul nu se identifică, nici nu se separă, ci se condiţionează reciproc.

Opera literară Faust a lui Goethe a fost adesea comparată cu o „biblie universală”, ea constituind o sinteză a câtorva mituri de mare circulaţie:

1) mitul modern a lui Don Juan – ipostaza lui Faust ca seducător al Margaretei;

2) mitul lui Orfeu – călătoria lui Faust în lumea umbrelor spre a o aduce pe Elena;

3) mitul frumuseţii absolute – preafrumoasa regină a Greciei Elena; 4) mitul lui Dedal şi Icar – Euforion, simbolul condiţiei umane; 5) mitul Creatorului – Faust în ipostaza demiurgului; 6) mitul cosmogonic al lumilor existente (viaţă, infern, paradis) sau mitul

transcendental; 7) mitul copilului divin (concretizat în câteva ipostaze: copilul lui Faust

şi al Margaretei, băiatul căruţaş, Homununculus, Euforion); 8) mitul creştin al Sfântului Gheorghe în lupta cu balaurul – duelul dintre

Faust şi Valentin; 9) mitul Fecioarei Maria – ipostază a mamei Margaretei. Meritul lui J. W. Goethe constă în realizarea unei ample revalorificări a

legendelor folclorice şi literare despre Faust, din care a rezultat o nouă structură filozofico-artistică a personajului, conferindu-i acestuia dimensiunea unui model uman universal, comparabil cu Hamlet, Don Quijote, Don Juan ş. a. Prin această capodoperă, Goethe instituie o nouă relaţie dintre real şi ficţional. Aici imaginaţia fantastică, mitologică şi teologică medievală cedează locul unei noi imaginaţii artistice, care nu opune realul ficţionalului, dar nici nu le substituie. Prin analiza acestui poem este demonstrat noul caracter ambivalent al imaginaţiei artistice. Ficţiunea devine o „negare dialectică a realului prin prelungirea prototipului în lumea non-reală a posibilului conceput ca un viitor propriu, în existenţa umană intramundană” [6, p. 49].

Subcapitolul 3.4., Miteme hinduse în opera lui V. Vasilache, este consacrat ilustrării rezumative a resurgenţelor hinduse în literatura română. În acest sens, o atenţie specială li se acordă variantelor romanului lui V. Vasilache Povestea cu cocoşul roşu. În toţi aceşti ani de perfectare 1965-1986, V. Vasilache i-a schimbat motto-ul, iniţial un fragment din romanul Don Quijote, pe care l-a substituit apoi cu un fragment dintr-o scrisoare a lui A. P. Cehov, iar în final, s-a oprit la o revelatoare zicală chinezească. Această muncă sisifică, ce a durat 28 de ani (din 1965 până în 1993), poate fi comparată – păstrând proporţiile – cu geneza dramei Faust, la care Goethe a lucrat 60 de ani. Este interesant de observat că ambii scriitori, şi J. W. Goethe, şi V. Vasilache, au fost profund marcaţi de spiritualitatea indiană.

Page 20: Olesea Cirlea Abstract

20

Competitoarea a încercat, în baza teoriei dialogice a imaginii artistice, şi o limpezire a confuziilor – de optică, de interpretare şi de înţelegere – pe care le-a comis critica literară imediat după apariţia romanului; a insistat – în mod expres – şi asupra caracterului inovatoriu al tehnicilor discursiv-narative adoptate de către romancier, are în vedere dialogismul, plurivocitatea, disputa punctelor de vedere, a accentelor introduse de personaje, hibridizarea, limbajul direct intenţional (cu cele două aspecte: vulgar şi eufemist).

Originalitatea acestui subcapitol rezidă şi în comentarea substratului mitologic hindus al scrierilor lui Vasile Vasilache, în baza unui demers mitocritic. Semnificaţia numelor unor personaje mitice hinduse, de care nu s-a ţinut seama, oferă competitoarei cheia receptării şi interpretării unor sensuri subtextuale. În nuvela Surâsul lui Vişnu autoarea a interpretat semnificaţiile zeităţii hinduse Vişnu, mitul cosmogonic despre cei trei paşi ai zeului Vişnu, simbolul piticului în mediile creştine.

Mitul cosmogonic despre cei trei paşi ai lui Vişnu este reinterpretat de Vasilache prin extinderea dimensiunii spaţiale de la trei la zece paşi. Asemeni lui Vişnu, care, potrivit mitului hindus, este vestit prin avatarurile sale de broască ţestoasă, viperă, om-leu, pitic, Buda ş. a., Scridon Paticu are câteva porecle: Chirpidin, Avizuha, Morcovel, Caleap, Cobea. Imaginile piticului şi ale uriaşului impresionează în opera lui V. Vasilache prin încărcătura problematică. Arhetipul piticului face parte din categoria fiinţelor de regim diurn, e o subcategorie a simbolurilor inversării, acest simbol al imaginaţiei este puternic sexualizat. Piticul, relevă G. Durand, simbolizează „guliverizarea sau minimalizarea inversă a puterii virile”. Vişnu este adeseori denumit „piticul”. Această predilecţie a scriitorului basarabean pentru formele liliputane semnifică, în nuvelă, „infantilizarea organelor masculine” [4, p. 262]. Întâmplător sau nu, piticul lui Vasile Vasilache este steril, nu are urmaşi nici din prima, nici din a doua căsătorie. Cert rămâne faptul că acest personaj se detaşează de imaginea arhetipală a zeului hindus Vişnu, e desacralizat şi se apropie de condiţia omului comun.

În povestea Pieirea urieşilor piticul evocă figura arhetipală a salvatorului. El se află între hotarele râurilor Nistru şi Prut şi intervine în apărarea băştinaşilor confruntându-se cu uriaşii. În ipostaza sa autentică „mitul salvatorului apare în mediile creştine şi este asociat cu imaginea mântuirii lui Isus. În ipostaza sa camuflată, piticul apără locuitorii dintre Nistru şi Prut cu arma cuvântului biciuitor Yama. Piticul şi guliverizarea sunt elemente constitutive ale unui complex de răsturnare a uriaşului” [7, 106].

În nuvela Elegie pentru Ana-Maria este exploatată creator semnificaţia câinelui infernal Cerber din mitologia greacă şi a câinelui Saramei din gândirea mitică hindusă, a râului infernal Lethe şi cea simbolică a Mariei-Magdalena. Tema morţii este amplificată de imaginea lui Vasile Banu, paznicul cimitirului, pe care autorul îl identifică intenţionat cu „luntraşul de pe Lete”. Poarta cimitirului este o fereastră spre lumea spiritelor, ea marchează hotarul dintre profan şi religios, iar Vasile Banu este paznicul infernului şi stăpânul sufletelor

Page 21: Olesea Cirlea Abstract

21

moarte. Dualismul dintre tărâmul pământean şi lumea de dincolo este sugerat prin simbolul câinelui. Câinele „constituie o ustensilă a ritualului reîncarnării, tradiţiile din India sunt în raport direct cu o haită de câini, Sarameya, subalterni ai zeului morţii Yama” [9, p. 33]. Protagonista nuvelei, Ana-Maria, este o aluzie intertextuală la biblica Maria Magdalena. Deşi majoritatea personajelor critică infidelitatea acesteia, inclusiv naratorul, autorul o supune unui proces moral din perspectiva miturilor creştine (comparând-o cu Maria-Magdalena), atunci când surprinde, în cimitir, dialogul celor trei gropari.

Opera lui Vasilache se înscrie, aşadar, în categoria acelora care valorifică inspirat tezaurul vechi al mitologiei hinduse. Competitoarea a interpretat de asemenea semnificaţia câinelui infernal Saramei, mitul indian despre răpirea vacilor lui Indra, metamorfoza lui Apis în zeitatea indiană Uracan, cultul taurului, Sansarana – infernul terestru, Yama – zeul morţii la hiduşi, semnificaţia zeului egiptean Apis, zeitatea indiană Maya, Ileana – zeiţa maternă a universului.

Competitoarea conchide că în opera lui V. Vasilache interferează, subtil, mitemele europene cu cele indiene. Scriitorul conferă miturilor hinduse, greco-romane şi creştine semnificaţii inedite şi, prin aceasta, contribuie la valorizarea lor artistică în contextul literaturii basarabene.

În subcapitolul 3.5., Mitul lacrimii la Gr. Vieru: materialitate vs. idealitate, este analizată mitizarea lacrimii în creaţia lui Gr. Vieru. Lacrima comportă, la Gr. Vieru, mai multe semnificaţii: e semn distinctiv în descrierea portretului iubitei şi a celui al mamei, apă a pământului, condiţia esenţială a autodefinirii eului liric, simbol al suferinţei şi al durerii. Lacrima se manifestă în creaţia lui Gr. Vieru ca un motiv obsedant. În termenii limbajului tranzitiv, ea este rouă a ochilor, este similară cu perla şi lira, e simbol al purităţii, durerii şi suferinţei.

Privită din perspectiva reflexivităţii limbajului, lacrima devine o ipostază a eului liric, a iubitei, a mamei şi a copilului, simbol al fertilităţii, crez poetic, creer, greer, plug, stol, lapte cristalin, zeu, iepure, deal de sare, clopot, soare arzător, glonte, paloş, cartuş. Simbolul lacrimii este explorat la Gr. Vieru şi în tradiţia moralistică, în cugetări şi maxime. În lirica sa lacrima nu este pur fenomenală, aşa cum se înfăţişează ea percepţiei obişnuite, ci este spiritualizată într-un sistem de simboluri şi sensuri ascunse, ea este mitizată, devine expresie a individualităţii şi a unicităţii personale.

Subcapitolul 3.6., Elemente mitice în poezia lui A. Ţurcanu, este consacrat modalităţilor de explorare şi reactivare a mitemelor greceşti şi creştine în creaţia acestui neordinar poet. Reminiscenţele mitologice din creaţia sa sunt semnalate prin chiar titlul volumului de poezii Cămaşa lui Nessos. Întreaga creaţie a poetului stă sub semnul demitizării, ea se prezintă ca o „Odisee iniţiatică, o călătorie prin labirinturile unei lumi naufragiate fără ax interior, pândită pretutindeni de agresivitatea unor forţe malefice omniprezente” [3, p. 198].

Page 22: Olesea Cirlea Abstract

22

Demitizarea şi remitizarea se manifestă în plină forţă în poeziile Ars poetica, Et ego in Arcadia fui, Răspunde!, Fără tine aproape…, Rugăciune de mai, Sara pe deal, Majorat, Holocaust, Hotar, Odyseus in Ithaca, Claca lui Dumnezeu ş. a. În poezia a lui A. Ţurcanu se impun diverse referinţe intertextuale: biblice, despre geneza mitică a universului, călătoria iniţiatică, simbolul centaurului, care semnifică sfâşierea unei duble esenţe, antiteza apolinicului şi a dionisiacului, metamorfoza, mitul profetic al istoriei noastre comune, mielul ca simbol al jertfei, simbolul focului ş. a. Demitizarea lui Odysseus se soldează cu transformarea acestuia într-o figură contemplativă şi absentă la lumea din jur; Penelope este o simplă „crescătoare de gâşte pe pajiştea cerului”. În poezie predomină contrastul dintre imaginea edenului şi a infernului transpus pe pământ. Toate aceste însemne denotă noutatea viziunii lui A. Ţurcanu asupra lumii imaginare.

Concluzii generale şi recomandări. Cercetarea temei Mit şi ficţiune în opera literară. Ambivalenţa ficţiunii artistice abordează un aspect dificil al teoriei literare, ea se axează pe problema mitului în conexiune cu cea a ficţiunii (stabilirea similitudinilor şi deosebirilor dintre mitul originar şi mitul literaturizat, dintre imaginea religioasă şi imaginea artistică). Competitoarea a investigat cauzele care au determinat desacralizarea mitului. În sfera investigării autoarea a cuprins mitemele greco-romane, cele hinduse, egiptene, folclorul românesc şi cel german, religiile monoteiste. Ca probe textuale competitoarea a selectat, cu prioritate, opere de valoare universală, dar şi scrieri din creaţia autorilor basarabeni, a delimitat specificul imaginarului religios de cel al imaginarului artistic, a reargumentat caracterul ambivalent al imaginaţiei artistice, disociindu-l de caracterul monovalent al imaginaţiei religioase, a abordat, dintr-o nouă perspectivă, problema receptării mitului literaturizat şi a mitului originar şi a propus soluţii la erorile de receptare a acestora.

Cercetarea denotă parcurgerea unui traseu teoretic sinuos, de la prezentarea reluării conceptului de mit în diverse domenii de investigare, definirea noţiunilor teoretice de ambivalenţă, mit, ficţiune, la analiza raporturilor dintre ele, a similitudinilor şi deosebirilor, precum şi a mijloacelor interpretative utilizate în textul artistic.

Competitoarea este de părerea, că mitul originar impune, prin definiţie şi prin finalitatea lui pragmatică, recunoaşterea absolută, refuzând orice asimilare subiectivă, interpretare arbitrară. El nu admite jocul cu contextul care îl încadrează, aşa cum admite mitul literaturizat, care se adaptează unui model cultural nou, are o structură deschisă, lărgeşte perspectiva monologică şi se înscrie într-un context dialogic. Acesta reprezintă un ansamblu de variaţiuni pe tema cuvântului altuia. Mitul sau fragmentele mitice nu trec direct în proprietatea totală a autorului creator, ele continuă să fie marcate de intenţiile iniţiale străine, somându-le totuşi să servească noilor intenţii creatoare, unui „al doilea stăpân”. Mitul literaturizat aduce, aşadar, în discuţie şi problema receptării / interpretării cuvintelor străine.

Page 23: Olesea Cirlea Abstract

23

Diferenţa dintre mitul originar şi mitul literaturizat constă în abordarea diferită a imaginii, a raportului dintre real şi ficţional. Interpretul mitului originar vede în chip consubstanţial realul şi ficţionalul, le identifică. În mitul literaturizat realul şi ficţionalul nu se opun, dar nici nu se identifică, ci formează un tot dialectic. Literatura urmăreşte transfigurarea realului, nu dublarea lui, iată de ce în viziunea lui Roland Barthes privind raportul dintre real şi literatură cea din urmă este „limbaj secund, sens parazit în aşa fel, încât ea nu poate decât să conoteze realul, nu să-l denoteze: logosul apare atunci iremediabil rupt de praxis, incapabilă să împlinească limbajul, adică să-l depăşească spre o transformare a realului, lipsită de orice tranzitivitate, condamnată să se semnifice pe sine fără încetare, în vreme ce singura ei dorinţă ar fi să semnifice lumea, literatura este atunci un obiect imobil, separat de lumea care se construieşte” [2, p. 305].

Desacralizarea mitului a marcat trecerea de la modelul spaţial vertical (stratificat în lumea sub-terană, terenă şi celestă), la modelul spaţial orizontal (lumea pământeană). Se trece astfel de la comunicarea om-divinitate la comunicarea om-om. Alteritatea celuilalt vine să îmbogăţească evenimentul-existenţă prin transpunere imaginară, nu prin identificarea totală în altul (încarnarea). Şi conceptul de timp a fost supus unor schimbări esenţiale: „timpul sacru”, străin timpului profan al interpretului, este substituit cu stratificarea timpului în trecut, prezent, viitor. Între aceste trei dimensiuni ale timpului există legături strânse, ele nu sunt străine poziţiei receptorului, iar prezentul devine centru de orientare al omului în timp şi spaţiu.

Desacralizarea mitului a făcut posibilă apariţia unor inovaţii auctoriale în zona imaginarului, fapt ce i-a conferit o nouă viaţă, el devine „matricea din care se naşte literatura”. În urma desacralizării, mitul devine obiect de abordare şi pentru alte domenii, astfel încât perspectivele de investigare a acestuia sporesc tot mai mult.

Problema ştiinţifică importantă soluţionată în domeniul respectiv. Rezultatul obţinut în urma cercetării are o importantă valoare teoretică, constituindu-se într-un studiu util pentru înţelegerea distincţiei dintre imaginea artistică şi imaginea religioasă, dintre mitul originar şi mitul literaturizat. Esenţială pentru direcţia teoretică şi aplicativă este interpretarea mitocritică a creaţiei literare basarabene.

Rezultatele investigării ne permit să facem următoarele recomandări: • Una dintre ideile directorii ale investigaţiei este necesitatea realizării

distincţei teoretice clare între imaginea mitică (religioasă) şi imaginea artistică, mitul originar, mitul literaturizat şi literar, prin prisma conceptelor teoretice ale lui M. Bahtin. În măsura în care conceptul de ambivalenţă a imaginii artistice se constituie din trei sisteme de relaţii opozabile: „material/ideal, real/ficţional, alteritate/identitate” (M. Bahtin), care formează nucleul existenţial al textului

Page 24: Olesea Cirlea Abstract

24

artistic, interpretarea literară a acestuia ridică probleme ale receptării artistice care vizează şi alte raporturi duale: autor real/autor creator, eu empiric/eu artistic, timpul real/timpul artistic, transpunerea în individualitatea altuia/metamorfoza în altul, existenţa cu sau fără alibi în opera literară, limbajul individual al romancierului/limbajul general al romanului, limbajul ca realitate lingvistică/condiţia artistică a limbajului, vorbirea altuia/vorbirea autorului.

• Având în obiectiv probleme ale receptării, interpretării, diferenţei dintre mit şi ficţiune autoarea consideră că interpretarea ar putea da rezultate remarcabile dacă textului i s-ar aplica o grilă mitică. Una din perspectivele de viitor ale cercetării problematicii în cauză ar fi să extindem valenţele interpretative ale mitocriticii şi mitanalizei asupra textelor literare ale autorilor de peste Prut: Luntrea lui Caron de Lucian Blaga, Adam şi Eva de Liviu Rebreanu, Creanga de aur de Mihail Sadoveanu, Cămaşa lui Nessos de Mircea Anghelescu ş. a.

• Respectiv – să se modifice perspectiva receptării mitului originar şi a celui literaturizat, pornindu-se de la conceptele timp sacru/timp istoric, desacralizare, mitizare, remitizare, demitizare, interpretarea logomorfică şi mitomorfică, „funcţia mitică” (M. Eliade) a literaturii, poziţia cronotopică a interpretului, raporturile „real/ficţional, material/ideal, alteritate/identitate” (M. Bahtin).

• În interpretarea mitocritică şi mitanalitică să se acorde prioritate metodei comparatiste prin intermediul căreia se pot vedea, în regim de confruntare, diferenţele şi similitudinile dintre mitul originar şi scrierile literare care tratează acelaşi subiect. De exemplu, pot fi investigate diferenţele şi afinităţile dintre drama Faust de Goethe şi romanul Mefistofel de Klaus Mann.

• Să se investigheze diversitatea variaţiunilor pe teme mitice prin prisma fluctuaţiilor imaginarului de la noţiunea de arhetip, modele tradiţionale (duale), la modele mult mai complexe.

• Pornind de complexitatea conceptului de mit (devenit, ca urmare a desacralizării, obiect de cercetare pentru mai multe ştiinţe), se propune o reluare a încercărilor de definire pertinentă a mitului.

Page 25: Olesea Cirlea Abstract

25

PUBLICAŢIILE LA TEMA TEZEI

• Articole în culegeri naţionale: 1) Zeităţi hinduse în opera lui Vasile Vasilache. În: Proza basarabeană din sec.

al XX-lea. Text. Context. Intertext, Chişinău: Gunivas, 2010, p. 30-39, (1,7 c. a.). 2) Valori semantice ale cuvântului „lacrimă” în creaţia lui Grigore Vieru. În:

Grigore Vieru, poetul, seria Academica, Chişinău: Ştiinţa, 2010, p. 186-191, (1,4 c. a.). • Materiale ale comunicărilor ştiinţifice: 3) Mit şi ficţiune artistică (dualitatea imaginii artistice). În: FILOLOGIA

MODERNĂ: realizări şi perspective în context european. Limbă, limbaj, vorbire. In memoriam acad. Silviu Berejan şi acad. Grigore Vieru. Chişinău: Princeps-Magna, 2010, ediţia a III-a, p. 247-254, (1,85 c. a.).

4) Începutul cercetărilor mitologice în literatura germană, În: Strategii actuale în lingvistică glotodidactică şi ştiinţa literară (ediţia a II-a), Bălţi, 2009, p. 270-273, (0,8 c. a.).

• Articole în reviste naţionale categoria C: 5) Zeităţi mitologice în nuvela „Elegie pentru Ana-Maria” de Vasile

Vasilache. Tehnica naraţiunii autodistructive. În: Philologia, 2010., nr. 3-4, p. 31-35, (1,3 c. a.).

6) Conceptul de ficţiune la N. Hartmann, M. Bahtin, U. Eco, G. Genette şi M. Ursa. În: Metaliteratură, 2010, nr. 1-4, p. 71-82, (1,8 c. a.).

7) Conexiunea dintre mitul antic şi mitul literar. Similitudini şi deosebiri. În: Metaliteratură, 2009, nr. 5-6, p. 45-52, (1,5 c. a.).

8) (Coautor: Gavrilov A.) Mit şi ficţiune artistică (dualitatea imaginii artistice). În: Revista de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, 2009, nr. 3-4 p. 54-62, (2,6 c. a.)

9) Reflecţii asupra dimensiunii mitologice în creaţia lui Andrei Ţurcanu. În: Studia Universitatis, 2008, Nr. 10, p. 185-187, (0,75 c. a.)

10) Matricea mitică în romanul „Povestea cu cocoşul roşu” şi nuvela „Surâsul lui Vişnu” de Vasile Vasilache (II). În: Metaliteratură, 2008, nr. 5-6, p. 104-110, (2,3 c. a.).

11) Matricea mitică în romanul „Povestea cu cocoşul roşu” şi nuvela „Surâsul lui Vişnu” de Vasile Vasilache (I). În: Metaliteratură, 2008, nr. 3-4, p. 103-111, (1,25 c. a.)

12) Realitate şi ficţiune în „Faust” de Goethe. În: Revista de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, 2008, nr.1-2, p. 37-49, (2,3 c. a.).

13) Miturile greceşti şi legendele germane în creaţia lui Goethe. În: Metaliteratură, 2008, nr. 1-2, p.137-144, (1,7 c. a.).

14) Zeităţi hinduse în opera lui Vasile Vasilache. În: Metaliteratură, 2007, nr. 1-2, p. 52-54, (0,75 c. a.).

Page 26: Olesea Cirlea Abstract

26

BIBLIOGRAFIE

1) Băicuş I. Despre mit, mitocritică, mitanaliză şi alţi demoni critici (I). În:

Contrafort, Nr. 7-8, iulie-august. 2006. 2) Barthes R. Eseuri critice. Chişinău: Cartier. 2006, 320 p. 3) Burlacu A. Texistenţe. Scara lui Osiris. Vol. II, Chişinău: Tipografia

centrală, 2008. 230 p. 4) Durand G. Structuri antropologice ale imaginarului. Trad. de Aderca

Marcel şi Radu Toma, Bucureşti: Univers, 1997. 286 p. 5) Eliade M. Sacrul şi Profanul. Bucureşti: Humanitas, 1992. 204 p. 6) Gîrlea O. Realitate şi ficţiune în „Faust” de Goethe. În: Revista de

Lingvistică şi Ştiinţă Literară, 2008, nr.1-2, p. 37-49. 7) Gîrlea O. Matricea mitică în romanul „Povestea cu cocoşul roşu” şi

nuvela „Surâsul lui Vişnu” de Vasile Vasilache (II). În: Metaliteratură, 2008, nr. 5-6, p. 104-110.

8) Gîrlea O. Conexiunea dintre mitul antic şi mitul literar. Similitudini şi deosebiri. În: Metaliteratură 2009, nr. 5-6, p. 45-52.

9) Gîrlea O. Zeităţi mitologice în nuvela „Elegie pentru Ana-Maria” de Vasile Vasilache. Tehnica naraţiunii autodistructive. În: Philologia, 2010., nr. 3-4, p. 31-35.

10) Kernbach V. Dicţionar de mitologie generală: mituri, divinităţi, religii. Trad. de Vălduţescu Gh., Bucureşti: Albatros, 1995. 783 p.

11) Mănescu C. Mitul antic elen şi dramaturgia contemporană. Bucureşti: Univers, 1977. p. 251.

12) Martini F. Istoria literaturii germane. Cuvânt înainte de Liviu Rusu. Trad. de Eugen Filotti, Adriana Hass, Bucureşti: Univers, 1972. 657 p.

13) Milea D. Forme ale ficţionalităţii narative. Galaţi: ALMA, 2002. 158 p.

14) Negrici E. Iluziile literaturii române. Bucureşti: Carte românească, 2008. 291 p.

15) Petrescu C. Teze şi antiteze. Bucureşti: Minerva, 1971. 308 p. 16) Stănilă Purice S. Ficţiunea varianta verosimilă a Istoriei în opera lui Jose

Saramago. Constanţa: Tomis, 2006. 110 p. 17) Surdulescu R. Critica mitic-arhetipală, arhetipală (de la motivul

antropologic la sentimentul numinosului). Bucureşti: ALLFA 1997. p. 135. 18) Wellek R., Warren A. Teoria literaturii. Trad. de Rodica Tiniş, Studiu

introductiv şi note de Sorin Alexandrescu, EPLU, Bucureşti, 1967. 488 p. 19) Wunenburger J-.J. Filozofia imaginilor. Trad. de Muguraş

Constantinescu, Ediţie îngrijită şi postfaţă de Sorin Alexăndrescu, Bucureşti: Polirom, 2004. 414 p.

Page 27: Olesea Cirlea Abstract

27

ADNOTARE

GÎRLEA Olesea. Mit şi ficţiune în opera literară. Ambivalenţa ficţiunii

artistice. Teză de doctor în filologie la specialitatea 10.01.08 – Teoria literaturii, Chişinău, 2011.

Structura tezei: introducere, 3 capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografie din 133 de titluri, 160 pagini (text de bază).

Rezultatele obţinute sunt reflectate în 14 lucrări ştiinţifice. Cuvinte cheie: imagine artistică, ficţionalizare, strategii interpretative,

fantezie religioasă, fantezie artistică, cenzură, mit originar, mit literaturizat. Domeniul de studiu: Teoria literaturii Scopul şi obiectivele: să abordăm conceptele de ficţiune religioasă şi

ficţiune artistică. Prezentarea evoluţiei mitului în domenii diverse de abordare: religie, istorie, politică, psihologie, lingvistică, literatură, antropologie. Distingerea trăsăturilor specifice ale mitului originar şi ale celui literaturizat. Analiza strategiilor interpretative ale mitului literaturizat în creaţia unor autori concreţi.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică constă în analiza problemei mitului în relaţie cu cea a ficţiunii, vizată, deopotrivă, în dimensiunea sa artistică şi religioasă. În baza unui demers istorico-literar, am demonstrat cum se poate metamorfoza prototipul real (dr. Faust) în personaj fictiv, proces care poate fi asociat cu trecerea mitului etno-religios în imaginarul literar. Originalitatea lucrării rezidă şi în relevarea indianismului (mituri, zeităţi, miteme etc.) în opera lui Vasile Vasilache, analiza şi interpretarea mitului personal al lacrimii în creaţia lui Gr. Vieru, a structurilor mitice în poezia lui A. Ţurcanu, precum şi a conflictului religios-literar determinat de apariţia unor romane în care sunt prezentate variaţii ale miturilor creştine.

Problema ştiinţifică importantă soluţionată în domeniul respectiv. Rezultatele cercetării au o importantă valoare teoretică fiind utile pentru înţelegerea distincţiei dintre imaginea artistică şi imaginea religioasă, dintre mitul originar şi mitul literaturizat. Esenţială pentru direcţia teoretică şi aplicativă este interpretarea mitocritică a creaţiei literare basarabene.

Semnificaţia teoretică a lucrării rezultă din analiza similitudinilor şi a deosebirilor dintre fantezia religioasă şi cea artistică, prin intermediul unor astfel de factori cum sunt: poziţia autorului şi cititorului faţă de lumea reprezentată, situarea cronotopică a autorului, cititorului şi personajului.

Valoarea aplicativă a lucrării rezidă în perspectivele de investigare pe care le deschide teoria literară în studierea evoluţiei mitului de la conotaţia lui iniţială (credinţă, religie), la spectrul larg de extensii semantice contemporane, care deschide noi direcţii interpretative.

Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Teza reprezintă un studiu teoretic şi practic instructiv, care poate fi utilizat în procesul de predare a unor cursuri universitare de teorie literară, mitologie, literatură contemporană, literatură şi mitologie germană, literatură universală şi comparată, la elaborarea tezelor de licenţă şi masterat.

Page 28: Olesea Cirlea Abstract

28

АННОТАЦИЯ

ГЫРЛЯ Олеся. Миф и вымысел в литературном произведении. Двойственность художественного образа. Диссертация доктора филологических наук по специальности. 10.01.08 – Теория литературы, Кишинев, 2011.

Ключевые слова: художественный образ, художественная литература, стратегия толкования, религиозная фантазия, художественная фантазия, цензура, первоначальный миф, литературный миф.

Структура работы: введение, 3 главы, общие выводы и рекомендации, библиографический список из 133 книг, 160 страниц.

Выводы и результаты исследования отражены в 14 научных публикациях.

Область исследования: Теория литературы Цели и задачи работы: Представлена эволюция мифа в различных

исследовательских сферах: религии, истории, политики, психологии, лингвистики, литературе и антропологии. Формулирование специфических черт первоначального и литературного мифа. Анализ исследовательских стратегий литературного мифа в творчестве конкретных авторов.

Научная новизна и оригинальность: состоит в анализе проблемы мифа во взаимосвязи с художественным вымыслом, которая имеет место в равной степени в художественной и религиозной областях. На основе историко-литературного подхода продемонстрировано как может видоизменяться реальный хронотип (Доктор Фауст) в литературный герои, процесс, который может ассоциироваться с переходом этнорелигиозного мифа в воображаемый литературный. Оригинальность работы заключается также в рассмотрении и анализе индийских мифов в творчестве Василия Василаке, в анализе и интерпретации личного мифа слезы в творчестве Григория Виеру, мифических структур в поэзии Андрея Цуркану, а также религиозно-литературного конфликта, определяемого появлением некоторых романов, в которых наличествуют вариации христианских мифов.

Важная научная проблема, которая была решена в соответствующей области: результат, достигнутый в исследовании, имеет важное теоретическое значение будучи полезен для понимания структурного различия между художественным образом и религиозным образом, между первоначальным мифом и литературным мифом. Важным для теоретического и практического направления является мифокритическая интерпретация бессарабского литературного творчества.

Теоретическое значение работы: исходит из анализа сходства и различия между религиозной и художественной фантазий посредством таких факторов, как: позиция автора и читателя к изображаемому миру, в частности различное хронотопное расположение автора, читателя и персонажа.

Прикладное значение работы: состоит в исследовательских перспективах, которых открывает теория литературы для изучения эволюции мифа от первоначальной коннотации (вера, религия) до широкого спектра

Page 29: Olesea Cirlea Abstract

29

современных семантических расширений, которые открывают новые теоретические направления.

Внедрение научных результатов: Результаты исследования имеют важное теоретическое и практическое значение и могут применяться в процессе преподавания университетских курсов по теории литературы, мифологии, современной литературе, немецкой литературе и мифологии, по мировой литературе и компаративистике, при написании работ по мастерату.

Page 30: Olesea Cirlea Abstract

30

ANNOTATION

GÎRLEA Olesea. Myth and Fiction in Literary Work. Ambivalence of Artistic Fiction. Thesis of doctor of philology to specialty 10.01.08 – Theory of literature, Chisinau, 2011.

The structure of the thesis: introduction, 3 chapters, general conclusion and recommendations, a 133 title bibliography, a total of 160 pages.

The results obtained are reflected in 14 scientific studies and critical articles.

Key words: artistic image, fiction, interpretation strategies, religious fantasy, art fantasy, censorship, primary myth, literary myth.

Area of research: theory of literature Goal and and objectives of research: approaching the concepts of

religious fantasy and art fantasy. Presenting the myth evolution in different areas: religion, history, politics, psychology, linguistics, literature, anthropology. Distinction of specific features of primary myth and literary myth. Analysis of myth interpretative strategies in the works of given authors.

Scientific novelty and originality: results in an analysis of myth in relation to fiction both tackled in their artistic and religious dimensions. On the basis of a historical-literary approach we proved how a real prototype (dr. Faust) can turn into fictional character, this process may be associated with the turning of ethno-religious myth in literary imaginary. The originality of the work lies in presentation of Indian myths in Vasile Vasilache’s works, analysis and interpretation of the personal myth of the tear in Gr. Vieru’s works, of mythic structures in A. Ţurcanu’s poetry as well as a religious and literary conflict caused by publication of some novels in which variations of Christian myths are presented.

Important scientific problem solved in this area: the result of the research has an important theoretical value and it is useful for understanding the distinction between artistic and religious images, between the primary myth and the literary myth. A critical interpretation of myths in literary Bessarabian works performed in this study is essential for theoretical and practical direction.

Theoretical significance value of the work: results in a description of similarities and differences between religious and artistic imagination, through such criteria as: attitude of the author and reader toward the represented world, temporal location of the author, the reader and the character.

Applied value of the work lies in the investigation perspectives literary theory which result in the study of the myth evolution from its initial connotation (faith, religion) to the wide range of contemporary semantic extensions which open new interpretative directions.

Implementation of scientific results: the research results are of theoretical and practical importance and can be applied to teaching university courses of literary theory, mythology, literature, contemporary German literature and mythology, comparative literature and the development of Bachelor and Master theses.

Page 31: Olesea Cirlea Abstract

31

GÎRLEA OLESEA

MIT ŞI FICŢIUNE ÎN OPERA LITERARĂ. AMBIVALENŢA FICŢIUNII ARTISTICE

10.01.08 – TEORIA LITERATURII

Autoreferatul tezei de doctor în filologie

Aprobat spre tipar: 03.11.2011 Formatul hârtiei 60×84 1/16 Hârtie ofset. Tipar ofset. Tiraj 50 ex. Coli de tipar.: 5,04 Comanda nr. ……