1

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” – IAŞI

FACULTATEA DE LITERE

DINU MOSCAL

TEORIA CÂMPURILOR LEXICALE.

Cu aplicaţie la terminologia populară a formelor de relief

pozitiv

Teză de doctorat

– rezumat –

Conducător ştiinţific:

PROF. DR. EUGEN MUNTEANU

Iaşi, 2010

2

Cuprins

1. Generalităţi

2. Viziuni structurale asupra lexicului până la Trier

3. Perspectiva Trier-Weisgerber 3.1. Teoria câmpului lexical la Trier 3.1.1. Distincţii primare în teoria câmpului lexical la Trier

3.1.1.1. L i m b ă – g â n d i r e 3.1.1.2. L a n g u e – p a r o l e 3.1.1.3. e!rgon – ejnevrgeia 3.1.1.4. S i n c r o n i e – d i a c r o n i e 3.1.1.5. L i m b ă – r e a l i t a t e (cuvintele şi lucrurile)

3.1.2. Perspectiva generală asupra raportului între câmp lexical şi limbă la Trier

3.2. Teoria câmpului lexical la Weisgerber 3.2.1. Conţinutul lexical 3.2.2. Tipologia câmpurilor lexicale la Weisgerber 3.2.3. Categorii de câmpuri lexicale 3.2.4. Cazuri speciale în delimitarea conţinutului lexical 3.2.5. Câmp lexical şi limbă la Weisgerber

4. Alte perspective şi observaţii contemporane cu teoria Trier-Weisgerber 4.1. Perspectiva logico-lingvistică (André Jolles) 4.1.1. «Câmpurile» din gramatica lui Dionysios Thrax 4.1.2. Teoria lui Jolles şi exemplul fivlo"-dexiov" 4.1.3. Locul câmpului semantic în limbă la Jolles 4.2. Câmpuri bazate pe raporturi sintagmatice implicite (Walter Porzig) 4.3. Observaţii anterioare semanticii structurale aduse teoriei Trier-Weisgerber 4.3.1. Structura internă a câmpurilor 4.3.2. Discontinuitatea câmpurilor lexicale 4.3.3. Delimitarea conţinutului semantic

5. Concluzii asupra teoriei câmpurilor lexicale anterioare semanticii structurale. Raportul cu lexicografia

3

6. Teoria câmpurilor lexicale şi semantica structurală. Eugenio Coseriu 6.1. Eugenio Coseriu. Lexematica 6.1.1. Principii şi precizări coseriene în cercetarea câmpurilor lexicale 6.1.2. Necesitatea unei perspective generale unitare asupra câmpului lexical

6.1.2.1. Câmpul lexical în viziunea contemporanilor lui Coseriu 6.1.2.2. Coseriu. Distincţii preliminare pentru cercetarea structurilor lexicale

6.1.2.2.1. L u c r u r i – l i m b a j 6.1.2.2.2. L i m b a j p r i m a r – m e t a l i m b a j 6.1.2.2.3. S i n c r o n i e – d i a c r o n i e 6.1.2.2.4. T e h n i c ă a d i s c u r s u l u i – d i s c u r s r e p e t a t 6.1.2.2.5. A r h i t e c t u r a limbii şi s t r u c t u r a limbii 6.1.2.2.6. «S i s t e m u l» şi «n o r m a» limbii 6.1.2.2.7. Raporturi de s e m n i f i c a r e şi raporturi de d e s e m n a r e 6.1.2.3. Observaţii asupra ultimei distincţii. Raportul de semnificare

6.1.3. Tipologia câmpurilor lexicale 6.1.3.1. Sistemul de opoziţii în fonologie la Trubetzkoy 6.1.3.2. Tipologia câmpurilor lexicale la Coseriu. Problematica

6.1.3.2.1. Tipuri de câmpuri lexicale la Coseriu 6.1.3.2.1.1. Câmpuri unidimensionale şi câmpuri multidimensionale 6.1.3.2.1.2. Câmpuri „o n t i c e” 6.1.3.2.1.3. Câmpuri „f o r m a l e”

6.1.3.3. Concluzii asupra tipologiilor coseriene 6.1.4. Analiză semantică şi raporturi semantice 6.2. Orientarea cognitivistă. Lingvistic şi extralingvistic

7. Concluzii privind teoria câmpului lexical

8. Terminologia populară a formelor de relief pozitiv. Câmpuri lexicale 8.1. Câmpuri lexicale în cadrul terminologiei populare a formelor de relief pozitiv 8.1.1. Stâncă

8.1.1.1. Opoziţia sinonimică ţiclău : ţurană 8.1.1.2. Părţi ale stâncii. Câmpul antonimic rădăcină : ţiclă

4

8.1.1.3. Câmpul sinonimic stâncă : canara 8.1.2. Câmpul sinonimic şes : podiş 8.1.3. Câmpul gradual munte : măgură : deal : colină : movilă

8.1.3.1. Munte 8.1.3.2. Măgură 8.1.3.3. Deal

8.1.3.3.1. Câmpul serial nonordinal derdeleu : ţuculeu : ţurţoi 8.1.3.3.2. Câmpul antonimic capul dealului : coada dealului 8.1.3.3.3. Opoziţia antonimică soraştină : doştină

8.1.3.4. Colină 8.1.3.5. Movilă

8.1.4. Câmpul serial ordinal poale : coastă : vârf 8.1.4.2. Arhilexemul „c o a s t ă ” Câmpul serial nonordinal povârniş : plisc : râpă 8.1.4.3. Opoziţii subsumate arhilexemului „v â r f ”

8.1.4.3.1. ‘Vârf de munte sau de deal’ 8.1.4.3.1.1. Câmpul sinonimic ţugui : pisc

8.1.4.3.2. ‘Vârf de munte’ 8.1.4.3.2.1. Câmpul sinonimic ţigmanău : ţuhă

8.1.4.3.3. ‘Vârf de deal’ 8.1.4.3.4. Opoziţia graduală vârfar : cucui

8.1.4.4. Câmpul sinonimic vârf : culme : ţicmă 8.1.4.5. Câmpul sinonimic culme : cumpăna apelor 8.1.4.6. Opoziţii în cadrul arhilexemului „c u l m e” 8.1.4.7. Câmpul gradual culme : picior : pinten 8.1.4.8. „Accidente” ale culmii

8.1.5. Câmpul serial nonordinal „d e a l ” : mal : grind 8.1.6. Termenii pentru ‘forme de relief „biotice” ’

8.1.6.1. Termeni pentru ‘ridicături construite de animale’ 8.1.6.2. Termenii pentru forme de relief „antropice”

8.2.Concluzii asupra aplicaţiei practice şi utilitatea analizei câmpurilor lexicale. Câmpul lexical şi lexicografia

Concluzii generale

Bibliografie

5

Lucrarea este o analiză detaliată a conceptului de ‘câmp lexical’ prin abordarea întregii problematici pe care o presupune, de la primele încercări de determinare a unei structurări a lexicului până la stadiul actual. Scopul acestei analize este stabilirea identităţii, a importanţei şi a valabilităţii acestui concept în studiul limbii. Atingerea acestor trei obiective este realizată prin tratarea dintr-o perspectivă critică a tuturor teoriilor despre câmpul lexical, adică luând în considerare nu doar teoriile reprezentative (Trier, Weisgerber şi, apoi, Coseriu), ci dând atenţie şi încercărilor care le-au precedat (dintre care se remarcă „raporturile asociative” de la Saussure), precum şi alternativelor propuse, obiecţiilor aduse şi, în special, surselor şi principiilor de bază ale fiecăreia dintre ele. În acest fel sunt identificate elementele formative ale fiecărei perspective şi importanţa lor în rafinarea conceptului de ‘câmp lexical’, fie prin rămânerea lor la acest statut de element formativ, fie la acela de argumente pentru o perspectivă coerentă şi completă asupra obiectului supus cercetării, argumente care pot fi „pozitive” (prin includerea lor ca instrumente auxiliare în argumentarea obiectului de cercetare) sau „negative” (prin trecerea lor la statutul de indicatori ai direcţiilor de cercetare neadecvate obiectului de studiu sau chiar ai erorilor ce trebuie evitate). În acest fel s-au delimitat două direcţii generale: direcţia Trier-Weisgerber (anterioară semanticii structurale) şi direcţia Coseriu (dezvoltată în cadrul semanticii structurale, ca dezvoltare şi depăşire a celei dintâi). Perspectiva dată de Coseriu este analizată contrastiv cu perspectiva anterioară, prin identificarea constantelor şi a modificărilor apărute, precum şi a elementelor noi, arătându-se motivaţia pentru fiecare dintre ele. Este precizat rolul foarte important al distincţiilor făcute de Trubetzkoy în fonologie în teoria lui Coseriu. De asemenea, s-a ţinut cont de natura diferită a câmpurilor ontice şi a celor formale faţă de cele bazate pe dimensiunea semantică. În cadrul acesteia din urmă s-a adăugat încă un câmp (cel s i n o n i m i c) şi distincţia s i m e t r i c vs. a s i m e t r i c în cazul câmpurilor bidimensionale corelative. În planul general al determinării domeniului de referinţă s-a impus ca necesar conceptul de ‘limbă funcţională extinsă’. Viabilitatea abordării corecte a întregii problematici este atestată prin analiza completă a câmpului lexical al terminologiei populare a formelor de relief pozitiv şi prin ilustrarea utilităţii unei asemenea analize în lexicografie.

În capitolul 1 (Generalităţi) sunt prezentate aspectele de bază ale temei şi sunt indicate ideile cu caracter general despre limbă, care

6

constituie punctul de pornire pentru o perspectivă structurată asupra lexicului unei limbi. Conceptul de ‘câmp’ presupune în primul rând un raport, astfel că locul central într-o asemenea analiză trebuie să îl ocupe determinarea naturii raportului şi a elementelor între care se stabileşte raportul, ceea ce înseamnă că delimitarea obiectului de studiu nu devine clară decât în urma unei cercetări mai atente a diferitelor posibilităţi de abordare şi a principiilor ce stau la baza lor şi care trebuie cunoscute în diferenţele prime. În acest fel, se constată că acest scop poate fi atins prin cercetarea evoluţiei conceptului de ‘câmp lexical’ şi motivarea clară a unei direcţii în defavoarea alteia. Rezultatul poate fi validat numai prin prezentarea unei analize complete şi omogene a unui câmp de o mai mare întindere.

De asemenea, se constată că ideile de bază ale primelor încercări de teoretizare a câmpului lexical se află în concepţia sistematică despre limbă a lui Humboldt – „limba poate fi comparată cu o imensă ţesătură în care fiecare parte este legată de alta şi toate împreună sunt legate cu ansamblul, într-o reţea mai mult sau mai puţin clar recognoscibilă” (Despre diversitatea structurală a limbilor, p. 104-105) – şi că acest lucru are ca punct de plecare schimbarea de perspectivă în filozofie survenită prin opera lui Hegel.

Principiul de bază de la care porneşte cercetarea conceptului de ‘câmp lexical’ este redat foarte clar şi succint de către Trier: „Cuvântul are sens doar ca parte a întregului; prin urmare semnificaţia există numai în câmp”( Der deutsche Wortschatz im Sinnbezirk des Verstandes, p. 6).

În capitolul 2 (Viziuni structurale asupra lexicului până la Trier) sunt analizate pe scurt primele încercări de prezentare structurată a lexicului înainte de Trier. Prima încercare îi aparţine lui Heyse, care analizează cuvintele ce desemnează sunete, începând de la termenul general Schall (sunet) pe baza opoziţiilor semantice. Heyse a avut la bază principiul de primă importanţă al semanticii structurale, şi anume că un cuvânt reprezintă concepţia omului despre un obiect după diferite trăsături, care diferă de la o limbă la alta: „Una şi aceeaşi reprezentare poate fi fixată şi desemnată prin diverse trăsături [s.n.]: prin deosebirea în interior a rădăcinilor conţinutului sau după semnificaţia acesteia. Căci omul n-a exprimat lucrul însuşi, ci doar percepţia sa despre lucru [s.n.], conform unei trăsături izolate” (System der

7

Sprachwissenschaft, p. VIII-IX). Orientarea generală lui Heyse este în mod clar hegeliană (chiar şi titlul lucrării menţionate aici are ca model titlul general al operei filozofice a lui Hegel, System der Wissenschaft), iar în ceea ce priveşte ideile despre limbă, lucrările sale abundă în trimiteri la opera lui Humboldt. Alte încercări de acelaşi fel se găsesc la E. Tegnér, R. M. Meyer. Ca şi în cazul altor subdomenii din lingvistică, teoria câmpului lexical este deja ilustrată şi raportată la planul general al limbii în cursul lui Saussure, atunci când acesta vorbeşte despre „raporturi asociative”, care intră în cadrul „familiilor asociative”. Raporturile asociative se bazează pe analogia dintre semnificaţi, aceasta fiind una dintre realităţile ce demonstrează sistematicitatea limbii. Tot în acest context sunt relevate identitatea şi importanţa conceptului de ‘valoare’ în raport cu conceptul de ‘semnificat’. Este prezentată apoi perspectiva lui Ipsen cu paragraful în care este redată pentru prima dată în mod clar ideea despre existenţa „câmpurilor semantice”, care începe astfel: „Apoi, cuvintele indivi-duale nu sunt niciodată izolate într-o limbă, ci sunt dispuse în grupuri semantice” (Der Alte Orient und die Indogermanen, p. 225). Ulterior, Ipsen abandonează perspectiva lingvistică asupra câmpurilor şi trece la o fază psihologistă (Der neue Sprachbegriff ), ca urmare a asumării poziţiei lui Husserl.

Înainte de Trier apar doar analize ale lexicului bazate pe conţinutul semantic, începând cu aceea a lui Heyse, precum şi observaţii legate de o structurare pe baza acestui conţinut, primul care vorbeşte explicit în acest sens fiind R. M. Meyer, prin modul în care acesta înţelege semasiologia. Până la Trier s-au făcut numai observaţii cu caracter general, ivite în cadrul unor preocupări cu caracter mai larg asupra limbii. La fel este şi în cazul lui Saussure, însă, ca şi în alte domenii ale lingvisticii, principiile de bază şi instrumentarul teoretic al teoriei câmpului lexical se găsesc în opera lingvistului genevez.

Capitolul 3 (Perspectiva Trier-Weisgerber) conţine o analiză detaliată a teoriei lui Trier şi a dezvoltării acesteia de către Weisgerber. Trier este primul lingvist care dedică o lucrare de mari proporţii acestei chestiuni, iar aici sunt aduse în prim-plan distincţiile primare de la nivelul general al limbii, în acest fel ajungându-se la o identitate mai clară a lexicului ca obiect de studiu, o parte dintre aceste distincţii fiind preluate apoi şi de Coseriu.

8

Distincţiile pe baza cărora Trier delimitează domeniul de cercetare sunt: l i m b ă – g â n d i r e , l a n g u e – p a r o l e , e ! r g o n – e j n e v r g e i a , s i n c r o n i e – d i a c r o n i e , l i m b ă – r e a l i t a t e. Fiecare distincţie este analizată detaliat şi dintr-o perspectivă critică, privită în contextul general şi raportată la teoriile originare. Una dintre observaţiile cele mai importante de la Trier este făcută în analiza opoziţiei dintre limbă şi gândire, unde acesta distinge între „câmp conceptual” şi „câmp lexical (semantic)”, primul fiind un complex semantic dat prin experienţă, care corespunde ca întreg câmpului lexical, dar care se prezintă nestructurat, limba fiind cea care intervine şi îi organizează conţinutul. Analiza acestei distincţii are ca rezultat poziţionarea câmpului lexical în următoarea structură ierarhică: cuvânt – câmp lexical – limbă – gândire – realitate conceptuală – realitate ontică. În cadrul distincţiei saussuriene dintre l a n g u e şi p a r o l e, câmpul lexical este situat la nivelul lui l a n g u e. Urmând perspectiva lui Trier, se poate afirma nu doar că un câmp lexical aparţine planului l a n g u e, ci chiar că planul l a n g u e se constituie din câmpuri lexicale. Distincţia dintre e ! r g o n şi e j n e v r g e i a are parte de o înţelegere diferită faţă de accepţia generală, Trier considerând că limba este şi e!rgon. Argumentul îl constituie organizarea elementelor limbii în câmpuri, acestea fiind deja o materie formată de care vorbitorul este obligat să ţină cont.

Pentru Trier, cercetarea unui câmp lexical se face în diacronie. Acest lucru trebuie înţeles prin prisma faptului că obiectivul său a fost demonstrarea existenţei unor raporturi între termenii care acoperă o anumită arie semantică, prin observarea modificărilor care intervin şi a influenţelor reciproce care apar între aceşti termeni. Trier însuşi afirmă că studiul unui câmp lexical înseamnă studiul istoriei unui câmp onomasiologic. Acest lucru este uşor de înţeles în cazul lui Trier, deoarece în acel moment nu exista instrumentarul pentru o analiză semică prin care să se evidenţieze diferenţele în mod clar în sincronie.

Prin abordarea raportului l i m b ă – r e a l i t a t e Trier vizează eventualitatea confuziei între calitatea realităţii limbii şi calitatea realităţii extralingvistice, ontice, adică între ceea ce s e m n i f i c ă limba şi ceea ce este d e s e m n a t prin limbă. În cadrul acestei distincţii sunt aduse în discuţie teoria lui Dornseiff şi cazul lui Bally, când acesta vorbeşte despre asociaţiile lingvistice ale cuvântului bœuf.

9

Leo Weisgerber aprofundează teoria lui Trier prin adăugarea unor idei şi distincţii noi. În lucrările sale el accentuează importanţa conceptului de ejnevrgeia ca principiu formativ al limbii, ceea ce are ca rezultat instituirea unei lumi intermediare specifice fiecărei limbi în parte („muttersprachliche Zwischenwelt”). Ideile de bază sunt organizarea gândirii prin limbă şi formarea unei realităţi secunde, a unei „Weltanschauung”, prin conceptele limbii, concepte care devin stăpânul celui care le-a creat, dar şi al viitorilor membri ai comunităţii lingvistice respective. În ceea ce priveşte teoria propriu-zisă despre câmpul lexical, Weisgerber abordează trei aspecte de ordin general: 1) problema stabilirii din punct de vedere lingvistic a conţinutului cuvântului ca bază a determinării câmpului lexical, 2) tipologia câmpurilor lexicale, 3) categorii principale de câmpuri. În ceea ce priveşte constituirea conţinutului lexical, Weisgerber vorbeşte despre importanţa legii organizării ca lege de bază a limbii. Este primul lingvist care propune o tipologie a câmpurilor, o parte dintre aceste tipuri regăsindu-se şi la Coseriu. De asemenea, Weisgerber este primul care vizează influenţa extralingvisticului în organizarea lexicului. Avându-se în vedere că Weisgerber îşi asumă statutul de continuator al direcţiei Humboldt-Saussure-Trier, de o mare importanţă se dovedeşte a fi prezentarea cazurilor speciale, în care nu funcţionează criteriile de organizare ale unui câmp lexical. Nu toate aceste cazuri se aplică în plan lexicologic (în exemplele date apar şi numele proprii), însă acest fapt este o abatere clară de la imaginea limbii ca un mozaic fără spaţii libere de la Trier.

În capitolul 4 (Alte perspective şi observaţii contemporane cu teoria Trier-Weisgerber) sunt prezentate alternativele propuse de către André Jolles şi Walter Porzig, precum şi câteva observaţii ale unor lingvişti contemporani lor.

Teoria lui Jolles este fundamentată pe principii logico-lingvistice, un câmp existând numai în virtutea unei suprapuneri exacte între ordinea limbii şi ordinea raţională a realităţii desemnate. Exemplele sale sunt preluate din gramatica lui Dyonisios Thrax, însă cu o înţelegere neadecvată a unuia dintre ele. În acest context se oferă soluţia corectă pentru redarea perechii fivlo" dexiov", care apare peste tot redată prin opoziţia stânga – dreapta, începând cu tradiţia gramaticilor latini, dar care, în realitate, trebuie tradusă prin favorabil – dreapta. În definitiv, Jolles se limitează la o scurtă prezentare a locului câmpului semantic în sistemul limbii, fără a aduce explicaţii şi

10

argumente, şi limitează tipul de structurări ale lexicului la unul singur, câmpul semantic, altfel spus, câmpul lexical antonimic. Contribuţia cea mai importantă adusă de Jolles este situarea câmpului lexical la nivelul limbii şi în afara nivelului vorbirii sau al celui poetic.

Teoria lui Walter Porzig se bazează pe raporturile sintagmatice implicite, aceasta regăsindu-se la Coseriu sub numele de s o l i d a r i t ă ţ i l e x i c a l e. Teoria „câmpurilor elementare” se delimitează clar de toate celelalte teorii ale câmpului, prin situarea raporturilor ce le definesc în planul sintagmatic. Privite în plan strict semantic, acest tip de câmpuri nu sunt altceva decât reflectarea raportului aristotelic dintre substanţă şi calitatea (predicatul) ei, cu observaţia că raportarea se face numai dinspre calitatea specifică înspre substanţă. Porzig consideră că pe baza acestui principiu s-ar putea descrie întregul lexic.

Acestor alternative li se adaugă câteva observaţii, dintre care se evidenţiază aceea referitoare structurarea pe mai multe dimensiuni a unui câmp, problema discontinuităţii unui câmp şi aceea a delimitării clare a conţinutului în cazul unor anumitor cuvinte.

Structurarea pe mai multe dimensiuni a unui câmp reprezintă un element cu totul nou în evoluţia conceptului de ‘câmp lexical’, iar acest lucru este remarcat pentru prima dată de către Wartburg, care observă că limba latină oferă o dispunere în care sunt combinate simetric două dimensiuni pentru ‘unchi’ şi ‘mătuşă’, adică masculin-feminin şi linie maternă-linie paternă:

avunculus patruus matertera amita + masculin + feminin +linie maternă | +linie paternă +linie maternă | +linie paternă

Modelul de analiză prezentat oferă un criteriu de organizare internă

a câmpurilor lexicale şi, alături de tipologia câmpurilor prezentată de Weisgerber, constituie punctul de plecare pentru tipologia generală a câmpurilor lexicale elaborată mai târziu de Coseriu.

Una dintre obiecţiile cele mai importante aduse direcţiei Trier-Weisgerber este şi cea mai frecvent întâlnită şi are în vedere problema discontinuităţii lexicului şi a câmpurilor lexicale, precum şi existenţa unei asimetrii dintre nivelul conceptual şi cel lingvistic. Lingviştii

11

reprezentativi care îşi argumentează cel mai coerent această obiecţie sunt Günther Kandler şi Karl Reuning. Acoperirea completă a ariei semantice corespondente este unul dintre aspectele definitorii în cadrul teoriei lui Trier. Această perspectivă îşi are originea în calchierea teoretică a imaginii despre limbă prezente la W. von Humboldt, unde aceasta apare ca o contraimagine a lumii conceptuale. Trier preia această concepţie – corectă, dacă este aplicată la planul general al limbii – şi o transferă asupra câmpurilor lexicale, considerând că limba este o structură de câmpuri lexicale. Realitatea conceptuală îi este accesibilă limbii, însă nimic nu impune limbii să fie simetrică realităţii conceptuale în ceea ce priveşte forma expresiei. Despre o discontinuitate a limbii la nivelul general nu se poate vorbi, deoarece tot ce a devenit accesibil cunoaşterii raţionale poate fi exprimat prin limbă, chiar dacă nivelul expresiei poate varia de la afix la frază şi text. Se poate vorbi despre o discontinuitate existentă la nivelul lexical al limbii numai pentru că nu toate conceptele individuale exprimate prin limbă se regăsesc exprimate printr-un cuvânt sau lexem. În plus, realitatea conceptuală poate fi organizată diferit la nivelul limbii. Această distincţie între nivelul c o n c e p t u a l , nivelul l i n g v i s t i c general al unei limbi individuale şi nivelul l e x i c a l al unei limbi individuale arată că nivelul conceptual şi cel lingvistic general sunt continue şi paralele între ele şi că nivelul lexical este doar o parte a nivelului lingvistic general al limbii respective. Trebuie adăugat că n i v e l u l c o n c e p t u a l n u e s t e s i m e t r i c c u n i v e l u l l i n g v i s t i c. Există un paralelism, în sensul că limba reflectă conceptele, însă nu în mod complet, deoarece într-un concept pot intra şi trăsături nelingvistice, care provin din altfel de cunoaşteri decât cea lingvistică (psihologică, tactilă etc.).

O altă observaţie importantă privitoare la teoria câmpurilor lexicale se referă la posibilitatea delimitării clare a conţinutului semantic al fiecărui element dintr-un câmp lexical, adică tocmai ceea ce teoria câmpului lexical îşi propune să facă prin situarea fiecărui cuvânt în raport cu celelalte cuvinte care intră în aceeaşi sferă semantică. Observaţiile privesc în mod special cazurile polisemiei şi al sinonimiei, uneori şi al sensurilor metaforice, situaţii în care un cuvânt pare a fi dificil de încadrat într-o anumită sferă semantică. Primul lingvist care prezintă în mod clar soluţia în cazul cuvintelor

12

omonime şi al celor polisemantice este Günther Kandler, care, prin modul în care rezolvă statutul lor în cazul câmpurilor lexicale, arată că un cuvânt polisemic trebuie tratat la fel ca un cuvânt omonim, şi că, asemenea omonimelor, fiecare accepţie a unui cuvânt polisemic reprezintă un element al unui câmp lexical diferit.

În capitolul 5 (Concluzii asupra teoriei câmpurilor lexicale anterioare semanticii structurale. Raportul cu lexicografia) este conturată în linii mari teoria câmpului lexical înainte de apariţia semanticii structurală şi se atrage atenţia asupra lucrărilor cu caracter practic de astăzi, acestea nedepăşind nivelul din momentul premergător semanticii structurale, ele fiind mai degrabă nişte dicţionare pentru anumite câmpuri onomasiologice.

Capitolul 6 (Teoria câmpurilor lexicale şi semantica structurală. Eugenio Coseriu) este dedicat prezentării lexematicii lui Coseriu în contrast cu teoriile de până atunci. Teoria sa este analizată şi prin raportare la originile sale, ea fiind rezultatul reorganizării informaţiilor anterioare (îndeosebi Trier şi Weisgerber, dar şi Porzig), la care Coseriu adaugă noi principii şi distincţii din planul general al limbii.

Modificarea radicală faţă de teoriile anterioare constă în faptul că finalitatea teoriei câmpurilor lexicale nu este descrierea elementelor câmpului („non pas pour identifier les unités”), aşa cum este în cazul predecesorilor săi, ci stabilirea opoziţiilor de conţinut, după ce, în prealabil, se stabilesc trăsăturile distinctive (vezi Coseriu, Pour une sémantique diachronique structurale, p. 275-276). Această schimbare declarată de Coseriu ca fiind scopul noii direcţii în cercetarea câmpurilor lexicale este în general ignorată în partea practică a lucrărilor cu caracter aplicativ de astăzi, care, deşi îşi exprimă adeziunea la teoria lui Coşeriu în partea teoretică introductivă, în partea practică sunt tributare direcţiei Trier-Weisgerber. Pe lângă modificarea amintită, se adaugă schimbarea statutului elementelor ce formează un câmp lexical: elementul formator al câmpului lexical nu mai este considerat cuvântul, ci l e x e m u l, termen introdus de Coseriu şi care se referă strict la conţinutul semantic lexical al unui cuvânt. O definiţie clară şi concisă a conceptului de ‘lexem’ o dă Norbert Dörschner: „Lexemul se defineşte ca unitate funcţională într-un câmp lexical,

13

unitate care se relevă în limbă sub formă de cuvânt” (Lexikalische Strukturen, p. 29).

Rezultatele şi obiecţiile la care au ajuns predecesorii săi sunt reorganizate, completate şi sistematizate în cadrul unei teorii coerente, cu o finalitate concretă, utilă în domenii conexe, acesta fiind unul dintre meritele deosebite ale lui Coseriu. Un exemplu în acest sens este seria celor şapte distincţii lingvistice prin care se stabileşte statutul lexemului ca unitate funcţională în limbă şi ca element al structurilor lexicale, şi anume: „lucruri” şi limbaj, „metalimbaj” şi „limbaj primar”, „discurs repetat” şi „tehnică a discursului”, diacronie şi sincronie, „arhitectura” limbii şi „structura” limbii (adică limba „istorică” şi limba „funcţională”), „norma” şi „sistemul” limbii, raporturi de „desemnare” şi raporturi de „semnificare”. Spre deosebire de prezentarea opoziţiilor de către Trier (opoziţia dintre lucruri şi limbaj şi cea dintre sincronie şi diacronie se regăsesc la ambii lingvişti), aceste distincţii sunt subsumate una alteia în ordinea enumerată mai sus.

În cazul limbii funcţionale a fost necesară impunerea unui concept modificat, care să includă şi variantele de la nivelul arhitecturii limbii, concept pe care l-am numit ‘limbă funcţională extinsă’. Acest concept se impune în cercetarea lexicului din perspectivă structurală prin faptul că orice termen considerat variabilă faţă de limba funcţională, fie la nivel diatopic, fie la nivel diastratic sau la nivel diafazic, poate intra în structura unui câmp lexical în două posturi: 1) postura în care termenul este echivalentul (sau cvasiechivalentul) semantic al unui termen din limba standard, caz în care poate fi aşezat ca variabilă (cu specificarea nivelului la care se situează variabilitatea) şi 2) postura în care termenul creează o nouă opoziţie în interiorul câmpului constatat în cadrul limbii funcţionale extinse, situaţie în care modifică o parte a structurii câmpului lexical al limbii funcţionale. De exemplu, în cazul terminologiei care desemnează formele de relief pozitiv, multe distincţii suplimentare se stabilesc la nivel dialectal (sau subdialectal). Simplul fapt că o anumită variantă nu s-a impus ca normă nu trebuie să fie un impediment în redarea întregii structuri a unui câmp lexical şi prin termeni de la nivelul dialectelor sau graiurilor. Distincţiile suplimentare actualizate la aceste niveluri nu sunt variante ale structurii, ci se adaugă celor existente deja la nivelul superior. Variante ale câmpului pot fi numai acelea care prezintă o altă structură. Distincţiile suplimentare apar în special la nivel dialectal şi

14

subdialectal, la nivel diastratic şi diafazic fiind vorba, în principiu, de variante lexicale echivalente semantic cu termeni de la nivelul normei. În această a doua situaţie, câmpul lexical nu este influenţat la nivelul structurii, ci este vorba doar de faptul că unele elemente din structura unui câmp prezintă elemente „paralele”. Luând în considerare aceste realităţi ale limbii, atât în planul structurii, cât şi în planul arhitecturii, conceptul coserian de ‘limbă funcţională’ poate fi extins în ambele planuri, atât timp cât nu este vorba despre o altă structură. Elementele dialectale sau din graiuri care formează distincţii suplimentare se ataşează structurii câmpului lexical fără a afecta omogeneitatea acestuia, singurul lucru care trebuie făcut este simpla specificare că este vorba despre un regionalism, iar elementele dialectale sau subdialectale echivalente semantic se pot subsuma termenului celui mai cunoscut. Limba funcţională extinsă are în vedere şi varietatea de nivel a structurilor deja stabilite, lucru avut în vedere şi de Coseriu, dar şi distincţiile suplimentare de la alte niveluri, care se subsumează structurilor deja stabilite. În acest fel, se poate reda lexicul omogen structurat, indiferent de nivel, fie prin aşezarea în paralel, fie prin subsumarea de distincţii.

Prin ultima distincţie şi situarea cercetării câmpului lexical în cadrul raporturilor de semnificare semnificatul devine un punct central în stabilirea raporturilor dintre lexeme, ceea ce impune şi p r e c i z a r e a t i p u r i l o r d e r a p o r t u r i pe care acesta le are cu elementele din structura internă a semnului lingvistic, adică semnificantul şi desemnatul. Acest fapt este analizat detaliat în vederea relevării unei s p e c i f i c i t ă ţ i a m o d u l u i d e s e m n i f i c a r e a semnului lingvistic şi elaborarea unei v i z i u n i u n i t a r e asupra acestuia constituie argumentele pentru organizarea lexicului după principii general valabile. Ceea ce dă identitate şi unitaritate semnelor lingvistice este autonomia lor în plan semiologic, fapt valabil numai în cazul limbii. În seria sistemelor de semne arbitrare intenţionale, sistemul limbii se constituie din elemente a căror semioză nu implică vreun alt cod sau elemente intermediare şi care nu diferă între ele în planul semiologiei în funcţie de geneza semnificantului. Autonomia semiologiei semnului lingvistic, mai exact, a semnificatului, este invocată de

15

Coseriu ca argument în L’étude fonctionnelle du vocabulaire (p. 340): „L’autonomie du signifié lexical implique en outre qu’il faut aussi le considérer précisément en tant que tel et en lui-même, et non en se plaçant au point de vue de la syntaxe ou d’une «sémantique universelle» extra-linguistique, puisque les unités lexicales et les rapports qui les unissent et qui les déterminent sont déjà donnés dans chaque langue”.

În cadrul analizei tipologice a câmpurilor lexicale, Coseriu prezintă trei tipologii ale câmpului lexical, însă două sunt mai degrabă nişte atenţionări asupra direcţiilor extralexematice. Perspectiva „ontică” şi cea „formală” sunt mai degrabă observaţii referitoare la perspectiva multiplă asupra realităţii desemnate, respectiv la cazurile de analogie între expresie şi conţinut. În ambele situaţii este vorba de chestiuni extralingvistice discutate anterior stabilirii tipologiei. Tipologia deja consacrată în domeniu se bazează pe opoziţii semantice de conţinut şi are în vedere dimensiunile semantice în cadrul cărora se stabilesc opoziţiile şi modul în care aceste dimensiuni se combină. Şi în acest caz, Coseriu porneşte de la rezultatele antedecesorilor săi, baza tipologiei elaborate de acesta având ca bază distincţiile din fonetica lui Trubetzkoy, multe dintre ele regăsindu-se nemodificate în cadrul lexematicii. Pentru a înţelege tipurile de câmpuri de la Coseriu, sunt prezentate pe scurt opoziţiile din fonetică stabilite de Trubetzkoy. Prin motivarea alegerilor din teoria coseriană a câmpurilor lexicale, aceasta apare ca un întreg articulat şi omogen, fiind corect înţeleasă şi aplicată fără reveniri la chestiuni deja rezolvate. În direcţia asumată este propus conceptul de ‘limbă funcţională extinsă’ (în cadrul discuţiei despre structura şi arhitectura limbii), iar la schema tipurilor de câmpuri dată de Coseriu este adăugată distincţia s i m e t r i c vs. a s i m e t r i c în cazul câmpurilor bidimensionale corelative şi s-a adăugat încă un câmp unidimensional (cel s i n o n i m i c).

La finalul capitolului este tratată problema direcţiei cognitiviste, unde se arată incompatibilitatea dintre teoriile cognitiviste şi teoria câmpurilor lexicale, deoarece câmpul lexical este o structură bazată pe informaţia pur lingvistică, în timp ce în cazul teoriilor cognitiviste se are vedere o realitate în care se regăseşte atât informaţia lexicală, cât şi cea extralingvistică. Astfel, rezultatele la care ajung diferitele direcţii cognitiviste sunt eterogene în raport cu realitatea pe care se bazează teoria câmpului lexical (limitată strict la semnificatul lexical).

16

Capitolul 7 (Concluzii privind teoria câmpului lexical) este, în principiu, o critică adusă lucrărilor actuale care tratează problema câmpului lexical, acestea fiind în realitate o abordare lexicografică detaliată a unui câmp onomasiologic. Analiza evoluţiei teoriei câmpului lexical de la primele încercări până la teoria structurală elaborată de Coseriu şi a problematicii legate de baza raporturilor care formează câmpurile lexicale – semnificatul – are ca rezultat obţinerea unei perspective generale a acestei teorii şi a diferitelor percepţii asupra organizării lexicului, începând cu ideile de ordin general ale lui Humboldt şi cu primele teoretizări asupra posibilităţii de a descoperi o structură a lexicului. Diferitele perspective, precum şi caracterul neunitar al multora dintre ele, delimitarea imprecisă a domeniului de studiu, utilizarea unui instrumentar neadecvat obiectului supus cercetării, toate acestea au condus la diferite teorii ale câmpului lexical. Urmărirea acestei evoluţii până la modelul coserian are avantajul percepţiei clare a obiectului de studiu şi evitarea falselor probleme deja abordate în studiile dedicate acestui domeniu. Înţelegerea faptului că teoria lui Coseriu este o dezvoltare şi o reaşezare a rezultatelor vechii teorii printr-o distingere clară a diferitelor structuri lexematice ar trebui să elimine această falsă problemă.

În capitolul 8 (Câmpuri lexicale în cadrul terminologiei populare a formelor de relief pozitiv) este prezentat câmpul lexical al terminologiei populare a formelor de relief pozitiv pornind de la opoziţiile imediate şi prezentând raporturile rezultate aşa cum sunt indicate prin informaţia semantică a fiecăruia. Aplicaţia este şi un răspuns la ceea ce s-a făcut până în acest moment în acest domeniu, lucrările cu caracter practic rezumându-se doar la primul pas necesar în constituirea unui câmp lexical, descrierea semantică, la care se adaugă chestiuni de etimologie şi de sensuri. Prin conceptul de ‘limbă funcţională extinsă’ a fost posibilă subsumarea variantelor de la nivelul arhitecturii limbii în structura deja formată, dar şi a distincţiilor suplimentare de la nivelul arhitecturii care completează această structură, fără ca acest lucru să dăuneze structurii omogene a câmpului. În finalul capitolului este ilustrat modul în care aceste rezultate pot fi valorificate în lexicografie. Este ataşată aici – în scop ilustrativ – redarea schematică a opoziţiilor principale, cărora li se subsumează celelalte opoziţii din cadrul terminologiei populare a formelor de relief pozitiv.

17

Informaţia dată prin cercetarea de acest fel poate şi chiar trebuie utilizată în lexicografie, unde definiţiei unui termen i se poate adăuga raportul exact faţă de termenii cu care se află în opoziţie imediată. Dacă un câmp este reprezentat printr-un lexem, atunci câmpul se prezintă în cadrul articolului dedicat respectivului arhilexem, cu indicarea tipului de opoziţie dintre termeni. În cazul în care câmpul nu este reprezentat printr-un arhilexem, opoziţia poate fi prezentată în cadrul articolului unuia dintre termenii care formează câmpul (un arhilexem convenţional), iar în articolul fiecărui termen să se facă menţiunea existenţei opoziţiei respective şi să se facă trimiterea la termenul în al cărui articol este prezentată opoziţia. Informaţia specifică fiecărui termen se dă în definiţia acestora, unde se indică apartenenţa la câmpul respectiv prin trimiterea la arhilexemul (real sau

/+ piatră/ stâncă

RIDICĂTURĂ

/– antropic/ muşuroi

/+ înălţime/ podiş

/+ convexitate /

munte : măgură : deal : colină : movilă [opoziţie graduală]

/+ raport cu apa/ mal

/– înălţime/ şes

/– raport cu apa/

/+ plan/

/+ natural/

/+biotic/

/+ antropic/ /+ pământ/

/înconjurat de apă/ grind

/+ utilitar/ val

/– utilitar/ gorgan

18

convenţional) care îl reprezintă. Această informaţie suplimentară adusă prin analiza câmpurilor lexicale nu numai că precizează sensul unui cuvânt, ci şi indică cu exactitate termenii cu valori apropiate (în sensul dat prin definiţie: împart o zonă de semnificaţie comună), ceea ce sporeşte valoarea unui dicţionar şi utilitatea sa. În plus, se evită includerea în definiţia unui termen a gloselor dezorganizate, care nu fac decât să trimită la termeni din acelaşi domeniu, dar, foarte adesea, cu diferenţe semantice evidente.

În partea finală a tezei este exemplificat modul în care această informaţie se poate utiliza în dicţionare, prin ataşarea acesteia la definiţia minimală a fiecărui element lexical al câmpului terminologiei populare a formelor de relief pozitiv.

19

Bibliografie ARISTOTEL, Categorii, în Organon, I, Traducere, studiu introductiv,

introduceri şi note de Mircea Florian, Editura Iri, Bucureşti, 1997, p. 79-146.

ARISTOTEL, Despre interpretare, în Organon, I, Traducere, studiu introductiv, introduceri şi note de Mircea Florian, Editura Iri, Bucureşti, 1997, p. 147-197.

ARISTOTEL, Fizica, traducere şi note de N. I. Barbu, prefaţă de Anton Adămuţ, Editura Moldova, Iaşi, 1995.

ARISTOTEL, Politica, Traducere de El. Bezdechi, Antet XX Press, Filipeştii de Târg, 2005.

BALDINGER, Kurt, Vers une sémantique moderne, Klincksieck, Paris, 1984.

BALLY, Charles, L’arbitraire du signe. Valeur et signification, în „Le Français moderne”, Tome VIII, 1940, p. 196-205.

BEKKER, Immanuel, Anecdota Graeca, volumen secundum, Apollonii Alexandrini de coniunctionibus et de adverbiis libri, Dionysii Thracis grammatica, Choerobosci Diomedis Melampodis Porphyrii Stephani in eam scholia, Berlin, apud G. Reimerum, 1816.

BENVENISTE, Émile, Nature du signe linguistique, în Problèmes de linguistique générale, Gallimard, 1966, p. 49-55 (ed. I, 1939).

BENVENISTE, Émile, Sémiologie de la langue, în „Semiotica”, I, 1969, p. 1-12, 127-135.

BIDU-VRÂNCEANU, Angela/ FORĂSCU, Narcisa, Modele de structurare semantică. Cu aplicaţii la limba română, Facla, Timişoara, 1984.

BIDU-VRÂNCEANU, Angela, Limba română contemporană. Lexicul, Humanitas, Bucureşti, 2005.

BIDU-VRÂNCEANU, Angela, Câmpuri lexicale din limba română. Probleme teoretice şi aplicaţii practice, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2008.

BIDU-VRÂNCEANU, Angela et alii, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Nemira, 2001.

BLOOMFIELD, Leonard, Language, Motilal Banarsidass Publishers, New Dehli, 2005 (ed. I, 1935).

BUYSSENS, Eric, La nature du signe linguistique, în „Acta linguistica”, II, 1940-1941, p. 83-86.

20

BUYSSENS, Eric, Le structuralisme et l’arbitraire du signe, în „Studii şi cercetări de lingvistică”, 3, 1960, p. 403-416.

CANTINEAU, J., Les oppositions significatives, în „Cahiers Ferdinand de Saussure”, 10, 1952, p. 11-40.

CASADEI, Federica, Lessico e semantica, Carocci, Roma, 2003. CASSIRER, Ernst, Eseu despre om. O introducere în filozofia culturii

umane, Traducere de Constantin Coşman, Humanitas, Bucureşti, 1994.

COJOCARU, Vlad, Câmpul semantic al noţiunii de «loc defrişat» în toponimia din bazinul Uzului (Moldova), în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, Tom. XXVIII, 1981-1982, p. 63-80.

COSERIU, Eugenio, Pour une sémantique diachronique, în „L’Homme et son langage”, Éditions Peeters, Louvain – Paris – Sterling, Virginia, 2001, p. 253-313 (ed. I, 1964).

COSERIU, Eugenio, Lexikalische Solidaritäten, în „Poetica“, 1. Band, 1967, p. 293-303.

COSERIU, Eugenio, Zur Vorgeschichte der strukturellen Semantik: Heyses Analyse ‘Schall’, în Sprache. Strukturen und Funktionen. XII Aufsätze zur Allgemeinen und Romanischen Sprachwissenschaft, in Zusammenarbeit mit Hansbert Bertsch und Gisela Köhler, Hrsg. von Uwe Petersen, Gunter Narr, Tübingen, 1970, p. 181-192.

COSERIU, Eugenio, Vers une typologie des champs lexicaux, în „L’Homme et son langage”, Éditions Peeters, Louvain – Paris – Sterling, Virginia, 2001, p. 285-410 (ed. I, 1975).

COSERIU. Eugenio / GECKELER, Horst, Trends in Structural Semantics, Gunter Naar Verlag, Tübingen, 1981.

COSERIU, Eugenio, Au-delà du structuralisme, în „Linguistica et letteratura”, VII, 1-2, 1982, Pisa, 1983, p. 9-16.

COSERIU, Eugenio, Die Sprache zwischen φύσει und θέσει, în „Natur in den Geisteswissenschaften I”, Erster Blaubeurer Symposion, Tübingen, 1988, p. 89-106.

COSERIU, Eugen, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), Iaşi, 1994 (supliment al „Anuarului de lingvistică şi istorie literară”, XXXIII, 1992-1993, Seria A – Lingvistică).

COSERIU, Eugenio, Defensa de la Lexemática. Lo acertado en las discusiones acerca de la semántica estructural en España, în „Panorama der lexikalischen Semantik: tematische Festschrift aus

21

Anlaß des 60. Geburtstags von Horst Gekeler”, hrsg. von Ulrich Hoinkes, Narr, Tübingen, 1995, p. 113-124.

COSERIU, Eugenio, Lingvistică integrală, interviu realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.

COSERIU, Eugenio, Geschichte der Sprachphilosophie, A. Francke Verlag, Tübingen und Basel, 2003.

DE MAURO, Tullio, Introducere în semantică, În româneşte de Anca Giurescu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978.

DESCARTES, René, Discours de la méthode, Introduction d’Alain et Paul Valéry, Édition établie, présentée et annotée par Samuel S. de Sacy, Gallimard, Paris 1970.

DI CESARE, Donatella, Die aristotelische Herkunft der Begriffe e!rgon und ejnevrgeia in Wilhelm von Humboldts Sprachphilosophie, în „Energeia und Ergon”, II, Gunter Narr Verlag, 1988, p. 29-46.

DIONISIO Trace, Tevcnh grammatikhv, Testo critico e commento a cura di Giovan Battista Pecorella, Cappelli, Bologna, 1962.

DORNSEIFF, Franz, Der deutsche Wortschatz nach Sachgruppen, Walter de Gruyter & Co., Berlin und Leipzig, 1934.

DÖRSCHNER, Norbert, Lexikalische Strukturen. Wortfeldkonzeption und Theorie der Prototypen im Vergleich, Nodus Publikationen, Münster, 1996.

DUCHACEK, Otto, Précis de sémantique française, Opera Universitatis Purkynianae Brunesensis, Facultas Philosophica, Brno, 1967.

DUCHACEK, Otto, Différents types de champs linguistiques et l’importance de leur exploration, în „Zeitschrift für franzözische Sprache und Literatur”, Neue Folge, Heft 1, 1968, p. 25-36.

ECO Umberto, La struttura assente. La ricerca semiotica e il metodo strutturale, Bompiani, Milano, 2008.

EGE, Niels, Le signe linguistique est arbitraire, în „Travaux du Cercle Linguistique de Copenhague, Vol. V, 1949, p. 11-29.

FLYDAL, Leiv, Remarques sur certains rapports entre le style et l’état de la langue, în „Nords Tids- skrift for sprogvidenskap”, 16, 1951, p. 240-257.

FEHR, Johannes, Saussure entre linguistique et sémiologie, Traduit de l’allemand par Pierre Caussat, PUF, Paris, 2000.

FUNKE, Otto, Form und Bedeutung in der Sprachstruktur, în „Sprachgeschichte und Wortbedeutung. Festschrift Albert Debrunner gewidmet von Schüllern, Freunden und Kollegen“, Franke Verlag, Bern, 1954, p. 141-150.

22

GECKELER, Horst, Semanticá estructural y teoría del campo léxico, Versión española de Marcos Martínez Hernández, Gredos, Madrid, 1976 (ed. I, 1971).

GECKELER, Horst, Synonymie, antonymie et champ lexical, în „Atti del XXI Congresso Internazionale di Linguistica e Filologia Romanza”, Palermo, 1995, Max Niemeyer Verlag, Tübingen, 1988, p. 261-266.

GIPPER, Helmut, Der Inhalt des Wortes und die Gliederung des Wortschatzes, în Duden. Grammatik der deutschen Sprache, Dudenverlag, Mannheim, 1959, p. 392-429)

GREIMAS, A.-J., Sémantique structurale. Recherche de méthode, Moreau et Cie, Paris, 1966.

GUIRAUD, Pierre, La sémiologie, PUF, Paris, 1971. GUIRAUD, Pierre, Structures étymologiques du lexique français,

Librairie Larousse, Paris, 1967. HABERMANN, Clemens-Peter, Felder und Wörter, în „Panorama der

lexikalischen Semantik: thematische Festschrift aus Anlaß des 60. Geburtstags von Horst Geckeler”, Hrsg. von Ulrich Hoinkes, Narr, Tübingen, 1995, p. 263-291.

HALLER, Rudolf , Wörter, Bedeutungen, Begriffe, în „Sprache im technischen Zeitalter“, 8/1963, p. 595-607.

HALLIG, Rudolf / Wartburg, Walther von, Begriffssystem als Grundlage für die Lexikographie (Versuch eines Ordnungsschemas), 2. neu bearbeitete und erweiterte Auflage, Akademie Verlag, Berlin, 1963 (ed. I, 1952).

HEGER, Klaus, Structures immanentes et structures conceptuelles, în „Zeitschrift für franzözische Sprache und Literatur”, Neue Folge, Heft 1, 1968, p. 17-24.

HEGER, Klaus, Monem, Wort und Satz, Max Niemeyer Verlag, Tübingen, 1971.

HEYSE, K.W.L., System der Sprachwissenschaft, Hrsg. von H. Steinthal, Ferd. Dümler´s Verlagsbuchhandlung, Berlin, 1856.

HJELMSLEV, Louis, Preliminarii la o teorie a limbii, Traducere de D. Copceag, Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectale, Bucureşti, 1967.

HJELMSLEV, Louis, Pour une sémantique structurale, în „Essais linguistiques”, Les Éditions de Minuit, 1971, p. 105-121 (ed. I, 1957).

23

HUMBLOLDT, Wilhelm von, Über die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues und ihren Einfluss auf die geistige Entwiklung des Menschengeschlechts, în vol. Über die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues und ihren Einfluss auf die geistige Entwiklung des Menschengeschlechts. Über die Sprache (volumul include şi câteva articole) , Fourier Verlag, Wiesbaden, 2003 (ed. I, 1836) (ed. rom.: Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii, Versiune românească, introducere, notă asupra traducerii, tabel cronologic, bibliografie şi indici de Eugen Munteanu, Humanitas, Bucureşti, 2008).

HUMBOLDT, Wilhelm von, Über das vergleichende Sprachstudium in Beziehung auf die verschiedenen Epochen der Sprachentwiklung, în vol. Über die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues und ihren Einfluss auf die geistige Entwiklung des Menschengeschlechts. Über die Sprache, Fourier Verlag, Wiesbaden, 2003, p. 27-44 (ed. I, 1820).

HUMBOLDT, Wilhelm von, Ueber die Aufgabe des Geschichtschreibers, în Werke, Band IV, Herausgegeben von Königlich Preussischen Akademie der Wissenschaften, B. Behr’s verlag, Berlin, 1905, p. 35-56 [1821].

IPSEN, Gunther, Der Alte Orient und die Indogermanen, în „Stand und Aufgaben der Sprachwissenschaft. Festschrift für Wilhelm Streitberg“, Carl Winter Verlag, Heidelberg, 1924, p. 200-237.

IPSEN, Gunther, Der neue Sprachbegriff, în „Wortfeldforschung. Zur Geschichte und Theorie des sprachlichen Feldes“, Hrsg. von Lothar Schmidt, Wissenschaftiche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1973, p. 55-77 (ed. I, 1932).

JAHN, Thomas, Zum Wortfeld ,Seele-Geist’ in der Sprache Homers, Beck, München, 1987.

JOLLES, André, Antike Bedeutungsfelder, în „Wortfeldforschung. Zur Geschichte und Theorie des sprachlichen Feldes“, Hrsg. von Lothar Schmidt, Wissenschaftiche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1973, p. 104-115 (ed. I, 1934).

KANDLER, Günther, Die „Lücke” im sprachlichen Weltbild, în „Wortfeldforschung. Zur Geschichte und Theorie des sprachlichen Feldes“, Hrsg. von Lothar Schmidt, Wissenschaftiche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1973, p. 351-370 (ed. I, 1959).

24

KLEIBER, Georges, Sens, référence et existence: que faire de l’extra-linguistique?, în „Langages”, 1997, nr. 127, pp. 9-37.

KLOSS, Gerrit, Untersuchungen zum Wortfeld „Verlangen/Begehren” in Frühgriechischen Epos, Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen 1994.

LEIBNIZ, G. W., Meditaţii cu privire la cunoaştere, adevăr şi idei, în Opere filozofice, I, Traducere de Constantin Floru, studiu introductiv de Dan Bădărău, notiţe introductive şi note de Dan Bădărău şi Constantin Floru, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 23-38.

LEIBNIZ, G. W., Dialog privitor la conexiunea dintre lucruri şi cuvinte şi la realitatea adevărului, în Opere filozofice, I, Traducere de Constantin Floru, studiu introductiv de Dan Bădărău, notiţe introductive şi note de Dan Bădărău şi Constantin Floru, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 11-21.

LERCH, Eugen, Vom Wesen des sprachlichen Zeichens, în „Acta linguistica”, I, 1939, p.145-161.

LIDDELL, Henry George/ SCOTT, A Greek – English Lexicon, A New Edition Revised and Augmented throughout by Sir Henry Stuart Jones with the assistance of Roderick McKenzie et alii, With a revised supliment, Clarendon Press, Oxford, 1996.

LOŞONŢI, Dumitru, Toponime româneşti care descriu forme de relief (=TRFR), Clusium, Cluj-Napoca, 2000.

LUCIDI, Mario, L’equivoco de « l’arbitraire du signe ». L’iposema, în „Cultura Neolatina”, 1950, p. 185-208.

LYONS, John, Introducere în lingvistica teoretică, Traducere de Alexandra Cornilescu şi Ioana Ştefănescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.

MENGE, Hermann, Griechisches - Deutsches Wörterbuch mit besonderer Berück-sichtigung der Etymologie, Langenscheidsche Verlagsbuchhandlung, Berlin, 1910.

MARTINET, André, La double articulation linguistique, în „Travaux du Cercle Linguistique de Copenhague, Vol. V, 1949, p. 30-37.

MOLDOVANU, Dragoş, Chestionar toponimic şi entopic general, Institutul de lingvistică, istorie literară şi folclor, Iaşi, 1978.

MOLDOVANU, Dragoş, Un fenomen ignorat în anchetele dialectale: resemantizarea toponimelor, în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, Tom. XXIII, 1971, p.23-32.

25

MÜLLER, Gert, Wortfeld und Sprachfeld, în „Beiträge zur Einheit von Bildung und Sprache im geistigen Sein. Festschrift zum 80. Geburtstag von Erns Otto“, Hrsg. von Gerhard Haselbach und Günter Hartmann, Walther de Gruyter & Co., Berlin, 1957, p. 155-163.

MUNTEANU, Lucia-Gabriela, Câmpul lexical-semantic «drum» în limba română, Universitas XXI, Iaşi, 2004.

NAERT, Pierre, Arbitraire et nécessaire en linguistique, în „Studia Linguistica”, 1, 1947, p. 5-10.

NYROP, Kristoffer, Grammaire historique de la langue française, Copenhague Gyldendalske Boghandel Nordisk Vorlag, Leipzig-New York-Paris, 1908.

ÖHMAN, Suzanne, Theories of the ‘Linguistic Field’, în „Word”, 9,1953, p. 123-134.

ÖHMAN, Suzanne, Wortinhalt und Weltbild. Vergleichende und methodologische Studieb zu Bedeutungslehre und Wortfeldtheorie, Stockholm, 1951.

PARAIN, Brice, Logosul platonician, Traducere de Monica Jităreanu, Univers Enciclopedic, Bucureşti,1998.

PEIRCE, Charles Sanders, Pensiero-Segno-Uomo, în Opere, a cura di Massimo A. Bonfantini, Bompiani, Milano, 2003, pp. 73-109.

PLATON, Kratylos, în Opere III, traducere, lămuriri preliminare şi note de Simina Noica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

PORZIG, Walter, Das Wunder der Sprache. Probleme, Methoden und Ergebnisse der modernen Sprachwissenschaft, Dritte Auflage, Francke Verlag, Bern und München, 1962 (ed. I, 1950).

PORZIG, Walter, Wesenhafte Bedeutungsbeziehungen, în „Wortfeldforschung. Zur Geschichte und Theorie des sprachlichen Feldes“, Hrsg. von Lothar Schmidt, Wissenschaftiche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1973, p. 78-103 (ed. I, 1934).

POTTIER, Bernard, Recherches sur l’analyse sémantique en linguistique et en traduction mécanique. Série A. Linguistique appliquée et Traduction Automatique II, Publications Linguistique de la Faculté de Lettre et Sciences de l’Univérsité de Nancy, Nancy, 1963.

POTTIER, Bernard, Présentation de la linguistique. Fondements d’une théorie, în „Travaux de Lingustique et Littérature”, V, 1, 1967, p. 7-60.

26

POTTIER, Bernard, Champ sémantique, champ d’expérience et structure lexicale ( în „Zeitschrift für franzözische Sprache und Litaratur”, Neue Folge, Heft 1, 1968, p. 37-40.

POTTIER, Bernard, Sémantique générale, PUF, Paris, 1992. POTTIER, Bernard, Vers une sémantique moderne, în „Travaux de

linguistique et de littérature”, tome II, nr.1, 1964, p. 107-137. REUNING, Karl, Die Feldtheorie, în „Wortfeldforschung. Zur

Geschichte und Theorie des sprachlichen Feldes“, Hrsg. von Lothar Schmidt, Wissenschaftiche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1973, p. 226-277 (ed. I, 1941).

ROESLER, Ulrike, Licht und Leuchten im : Untersuchungen zum Wortfeld des Leuchtens und zur Bedeutung des Lichts, Indica et Tibetica, Swisttal-Odendorf, 1997.

RUPP, Heinz, Wortfeld und Wortinhalt, în „Festgabe für Friedrich Maurer, zum 70. Geburtstag am 5. Januar 1968“, Hrsg. von Werner Besch/Siegfried Grosse/Heinz Rupp, Pädagogischer Verlag Schwann, Düsseldorf, 1968, p. 35-49.

SAUSSURE, Ferdinand de, Cours de linguistique générale, Édition critique par Rudolf Engler, Tome 1, Reproduction de l’édition originale, Otto Harrassowitz, Wiesbaden, 1989

SAUSSURE, Ferdinand de, Cours de linguistique générale, publié par Charles Bally et Albert Sechehaye avec la collaboration de Albert Riedlinger, Payot & Cie, Paris, 1922.

SAUSSURE, Ferdinand de, Scrieri de lingvistică generală, text stabilit şi editat de Simon Bouquet şi Rudolf Engler, cu colaborarea lui Antoinette Weil, traducere de Luminiţa Botoşineanu, Polirom, Iaşi, 2004.

SĂTEANU, C./ HOMORODEAN, M., Câmpuri semantice în sistemul denominativ al formelor de relief, în „Studii de Onomastică”, volum îngrijit de Ioan Pătruţ, Cluj, 1976.

SCHAFF, Adam, Langage et réalité, în „Problèmes du langage“, É. Benveniste et alii, NRF, Paris, 1966.

SCHWARZ, Hans, Leitmerkmale sprachlicher Felder. Ein Beitrag zur Verfahrensweise der gliederungsforschung, în „Sprache. Schlüssel zur Welt. Festschrift für Leo Weisgerber“, Hrsg. von Helmut Gipper, Pädagogischer Verlag Schwann, Düsseldorf, 1959, p. 245-255.

SCHWARZ, Hans, Zwölf Thesen zur Feldtheorie, în „Wortfeldforschung. Zur Geschichte und Theorie des sprachlichen

27

Feldes“, Hrsg. von Lothar Schmidt, Wissenschaftiche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1973, p. 426-435 (ed. I, 1966).

SEBEOK, Thomas A., Semnele: o introducere în semiotică, traducere de Sorin Mărculescu, Humanitas, Bucureşti, 2002.

SECHEHAYE, Albert/ BALLY, Charles/ FREY, Henry, Pour l’arbitraire du signe, în „Acta linguistica”, II, 1941, p. 165-169.

SEIDENSTICKER, Tilman, Altarabisch ,Herz’ und sein Wortfeld, Harrassowitz, Wiesbaden, 1992.

SOENNECKEN, Silvia, Misogynie oder Philogynie?: philologhisch-theologhische Untersuchungen zum Wortfeld Frau bei Augustinus, Lang , Frankfurt am Main, 1993.

STEINTHAL, Heymann, Geschichte der Sprachwissenschaft bei den Griechen und Römern. Mit besonderer Rücksicht auf die Logik, Ferd. Dümmlers Verlag, Bonn-Hannover-Hamburg-Kiel-München, 1890.

STEINTHAL, Heymann, Grammatik, Logik und Psychologie. Ihre Prinzipien und ihr Verhältniss zu einander, Ferd. Dümler´s Verlagsbuchhandlung, Berlin, 1855.

TIMMERMANN, Jörg, Lexematische Wortfeldforschung einzelsprachlich und kontrastiv. Das Wortfeld „Gewässer“ im Französischen, Deutschen, Englischen und Spanischen , Gunter Narr Verlag, Tübingen, 2007.

TRIER, Jost, Altes und Neues vom sprachlichen Feld, în „Wortfeldforschung. Zur Geschichte und Theorie des sprachlichen Feldes“, Hrsg. von Lothar Schmidt, Wissenschaftiche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1973, p. 453-464 (ed. I, 1968).

TRIER, Jost, Das sprachliche Feld. Eine auseinandersetzung, în „Neue Jahrbücher für Wissenschaft und Jugendbildung“, 10, 1934, p. 429-449.

TRIER, Jost, Der deutsche Wortschatz im Sinnbezirk des Verstandes. Von den Anfängen bis zum Beginn des 13. Jahrhunderts, Zweite Auflage, Carl Winter Universitätsverlag, Hidelberg, 1973 (ed. I, 1931).

TRIER, Jost, Deutsche Bedeutungsforschung, în „Wortfeldforschung. Zur Geschichte und Theorie des sprachlichen Feldes“, Hrsg. von Lothar Schmidt, Wissenschaftiche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1973, p. 116-128 (ed. I, 1934).

TRIER, Jost, Sprachliche Felder, în „Zeitschrift für deutsche Bildung“, 8, 1932, p. 417-427.

28

TRUBETZKOY, N. S., Grundzüge der Phonologie, Vandenhoeck & Roprecht in Göttingen, 1977, 6. Auflage (ed. 1, 1939).

UHLIG, Gustav (editor), Dionisii Thracis ars grammatica, Leipzig, 1883 (Grammatici graeci, I, 1).

ULLMANN, S., Précis de sémantique française, Éditions A. Franke S. A. Berne, Bern, 1975.

VASILUŢĂ, Livia, W. Porzig şi câmpul semantic: câteva note marginale, în „Analele Universităţii din Timişoara”, XXXIII, 1995.

WARTBURG, Walther von, Betrachtungen über das Verhältnis von historischer und deskriptiver Sprachwissenschaft, în „Mélanges de linguistique offerts à Charles Bally”, Slatkine Reprints, Genève, 1972 (ed. a II-a), p. 3-18 (ed. I, 1939).

WARTBURG, Walther von, Das Ineinandergreifen von deskriptiver und historischer Sprachwissenschaft, în „Berichte über die Verhandlungen der Sächsischen Akademie der Wissenschaften zu Leipzig. Philologisch-historische Klasse“, 83/1, 1931, p. 1-23.

WARTBURG, Walther von, Problèmes et méthodes de la linguistique, PUF, Paris, 1946.

WARTBURG, Walther von, Über die Gliederung des Wortschatzes, în „Wortfeldforschung. Zur Geschichte und Theorie des sprachlichen Feldes“, Hrsg. von Lothar Schmidt, Wissenschaftiche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1973, p. 162-184 (ed. I, 1937).

WEISGERBER, Leo, Buchbesprechung: Jost Trier, Der deutsche Wortschatz im Sinnbezirk des Verstandes, în „Wortfeldforschung. Zur Geschichte und Theorie des sprachlichen Feldes“, Hrsg. von Lothar Schmidt, Wissenschaftiche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1973, p. 39-40 (ed. I, 1932).

WEISGERBER, Leo, Die Sprachfelder in der geistigen Erschliessung der Welt, în „Wortfeldforschung. Zur Geschichte und Theorie des sprachlichen Feldes“, Hrsg. von Lothar Schmidt, Wissenschaftiche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1973, p. 318-355 (ed. I, 1954).

WEISGERBER, Leo, Die sprachliche Gestaltung der Welt, 3. neuarbeitete Auflage, Pädagogischer Verlag Schwann, Düsseldorf, 1962 (ed. I, 1950).

WEISGERBER, Leo, Die sprachlichen ‚Zugriffe‛, în „Beiträge zur Einheit von Bildung und Sprache im geistigen Sein. Festschrift zum 80. Geburtstag von Ernst Otto“, Hrsg. von Gerhard Haselbach

29

und Günter Hartmann, Walther de Gruyter & Co., Berlin, 1957, p. 294-299.

WEISGERBER, Leo, Vom inhaltlichen Aufbau des deutschen Wortschatzes, în „Wortfeldforschung. Zur Geschichte und Theorie des sprachlichen Feldes“, Hrsg. von Lothar Schmidt, Wissenschaftiche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1973, p. 193-225 (ed. I, 1939).

WEISGERBER, Leo, Vom Weltbild der deutschen Sprache, Düsseldorf, Pädagogische Verlag Schwann, 1953 (ed. I, 1950).

WEISGERBER, Leo, Das Problem der inneren Sprachform und seine Bedeutung für die deutsche Sprache, în „Germanisch-Romanische Monatsschrift“, 14, 1926, p. 241-256.

WITTGENSTEIN, Ludwig, Philosophische Untersuchungen, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2003.