MEDIUL POLITIC
INTRODUCERE
Mediul politic este parte din mediul extern în care operează orice companie. Mediul
politic și dinamica politică afectează deciziile, strategiile și rezultatele companiilor de pe piață,
dar și creșterea economică, per ansamblu. Mediul politic afectează modul și măsura în care
guvernul intervine pe piață și în consecință, activitatea firmelor. La un nivel mai general,
sistemul politic al unei țări integrează diferitele componente ale unei societăți într-un tot
funcțional.
Influența mediului politic asupra funcționării mediului de afaceri are loc atât la nivel
național, cât și internațional, în contextul internaționalizării proceselor economice și, mai larg, al
globalizării.
Dinamica mediului politic este o componentă extern dificil de anticipat a dinamicii
mediului de afaceri, în ciuda faptului că guvernarea democratică presupune re-alegerea liderilor
și a clasei politice la intervale regulate de timp, ceea ce contribuie la o anumită ciclicitate a
mediului politic.
Interacțiunea dintre factorii politici și cei economici (politic – economic) este, în esență,
bidirecțională, în sensul că, pe de-o parte, actorii politici dețin uneori o parte relevantă din
resursele financiare și nefinanciare și edictează cadrul reglementar care privește (reglementează)
activitatea firmelor, însă, pe de altă parte, acești actori politici devin dependenți de firme și de
resursele acestora (Hadjikhani, Sharma, 1999), pentru a fi realeși. În același timp, guvernele văd
în companii un mijloc important al reformelor sociale, drept pentru care vor aplica măsuri și
politici reformatoare care vor afecta direct activitatea firmelor.
Măsura în care firmele răspund provocărilor provenite din direcția mediului politic pe
care încearcă să îl influențeze depinde de gradul în care astfel de demersuri reduce costurile
firmei (Boddewyn, 1988). Comportamentul de dezvoltare, de către agenții economici, a
propriilor strategii politice pentru a influența actorii politici și a dobândi acces și informații și
resurse și pentru a diminua nivelul de incertitudine și costurile de tranzacționare este denumit
comportament politic. Acesta este definit ca încercarea de a folosi politica guvernamentală
pentru a obține beneficii private, ceea ce face din comportamentul politic al firmelor un instrument
strategic (Hillman și Hitt,1999, pg.826). O altă definiție a acestui comportament este achiziția,
dezvoltarea și menținerea puterii în relație cu alte entități, putere care este înțeleasă ca și
capacitatea actorilor sociali de a depăși rezistența altor actori vizați (Boddewyn, Jean J;Brewer,
Thomas, 1994, pg. 119). Studiile care analizează acest comportament se concentrează pe
obiectivele unei astfel de activități politice, pe tipurile de firme care dezvoltă un astfel de
comportament sau pe determinanții acestuia. Astfel de studii își au originea în teoria
instituțională a organizațiilor, care încearcă să determine cum mediul extern influențează
structura, activitatea și obiectivele unei firme (Hillman, 2003).
În ceea ce privește obiectivele urmărite, acestea pot fi legate de îmbunătățirea poziției lor
pe piață, pentru împiedicarea creșterii competitorilor, creșterea cotei de piață, reducerea
amenințării intrării pe piață de noi produse sau noi concurenți sau creșterea puterii lor de
negociere cu clienții sau furnizorii (Hillman și Hitt,1999, pg. 826).
Referitor la tipurile de firme, deși în mod tradițional, cercetările au tratat firmele ca fiind
actori omogeni ce sunt supuși constrângerilor guvernului, într-o formă unitară și omogenă,
această abordare s-a dovedit a fi nerealistă. Astfel, modul în care firmele răspund provocărilor
mediului politic depinde de dimensiunea companiilor și, în mod analog, modul în care firmele
sunt influențate de activitatea statului nu este omogen, ci depinde la rândul său de dimensiunea
companiilor.
Unul din motive este dat de necesitatea deținerii de resurse financiare pentru a finanța o
astfel de interacțiune. Un studiu al cercetătorilor Hadjikhani și Ghauri (2001) a arătat că
managerii multinaționalelor dedică 30% din timpul lor pentru a evalua pozițiile actorilor politici,
noii competitori, noi idei apărute în media și activitatea politică a acestor competitori. Pentru a-și
putea pune în practică strategii la politicile guvernamentale sau pentru a-și crește nivelul de
înțelegere a politicii, firmele au nevoie de resurse financiare (Pourrmand, F. 2011, p. 31)
Prin comparație, firmele mici sunt adesea în incapacitatea de a încerca să influențeze
dinamica mediului politic sau a sistemului legislativ. Firmele mici au de cele mai multe ori un
comportament mai mult pasiv și defensiv, trecând mai degrabă prin acțiuni adaptive, de multe ori
costisitoare.
Pe de altă parte, este interesant și că firmele mici au mai puține șanse să devină ținte ale
unei activități de reglementare ample din partea statului faptul că (Spencer, J., Gomez, C. ,
2003). Aceasta se întâmplă din cauza naturii și dimensiunii mai restrânse a afacerilor derulate de
către acestea, ceea ce implică, de exemplu, faptul că se implică mai puțin în activități de import-
export sau nu sunt expuse în această situație riscului valutar, etc. În schimb, firmele mari sunt
mult mai expuse reglementărilor politicilor publice, din cauza naturii activității acestora dar și
deoarece acestea sunt tratate de multe ori ca și exemple în economia națională. Un alt motiv este
faptul că fraudele realizate de către firmele mari pot fi mult mai vizibile și mai ușor de
descoperit. Companiile multinaționale reușesc să atragă efecte eterogene, cu alte cuvinte, să
obțină tratamente și sprijin specifice, dezvoltând în același timp un comportament politic asertiv
și pro-activ. Din aceste motive, majoritatea cercetărilor se concentrează pe comportamentul
politic al firmelor mari, cu un interes deosebit pe cel al multinaționalelor, prin integrarea unor
elemente din domeniul științei politice, teoriei instituționale și afacerilor internaționale.
Așa cum menționează North (2003, pg. 101), organismul politic și economia sunt legate
indestructibil. După Barro (2003), performanța economică depinde de o multitudine de aspecte
ale politicii guvernamentale, însă factorul determinant al acesteia este calitatea instituțiilor
politice și a sistemelor legale și economice, primele două fiind o componentă importantă a
mediului politic al unei țări.
Boddewyn (1988) definește termenul mediul politic ca fiind format atât din actorii care
aparțin mediului non-piață - Statul (în principal, guvernele) și comunitatea (de exemplu, opinia
publică și organizațiile non-guvernamentale, ce urmăresc diferite interese), dar și din scopurile și
mijloacele specifice pe care firmele le folosesc pentru a influența acest mediu, precum mita și
alianțele cu alte firme (Boddewyn, 1988, pg. 343).
Pentru firme, este important să monitorizeze mediul politic deoarece schimbările
survenite în acest mediu pot avea impact asupra strategiei de afaceri, sub o multitudine de forme,
printre care:
Stabilitatea sistemului politic afectează atractivitatea unor piețe naționale, guvernul și
politicile sale fiind o sursă de incertitudine pentru firme (Hillman și Hitt,1999, pg.825);
Legislația dintr-o țară și modificările aduce acesteia afectează direct operațiunile
companiilor;
Mediul economic și cel competitiv sunt puternic influențat de acțiunile guvernului.
Guvernul și politicile sale afectează mediul competitiv al firmei și pot influența mărimea
pieței, prin achiziții guvernamentale și reglementări asupra produselor firmei, sau cele
substitut sau complementare. Guvernul este și el un furnizor important de bunuri și
servicii. De asemenea, poate fi influențat accesul pe piață prin bariere de intrare și ieșire
sau legislația antitrust. De asemenea, politicile guvernamentale pot influența structura
costurilor firmei, prin reglementări diverse, cum ar fi cele legate de angajare a forței de
muncă sau standarde de mediu și poluare. În mod similar, cererea pentru anumite produse
poate fi modificată, prin aplicarea de taxe, accize și reglementări care afectează modelele
de consum (Hillman și Hitt, 1999, pg.826);
Politicile guvernamentale influențează, în timp, valorile sociale și culturale dintr-o țară.
Fundamentarea teoretică a relației dintre performanța economică și sistemul politic se
regăsește în teoria instituțională a lui Douglas North, care analizează modul în care instituțiile
influențează costurile de tranzacționare și cele de producție ale agenților economici.
Prin instituții, North înțelege orice formă de constrângere creată de oameni, oficială sau
neoficială, care limitează interacțiunea umană, în timp ce organizațiile reprezintă organe politice,
economice sociale și educaționale, între cele două existând o influență reciprocă. După North,
evoluția instituțiilor creează un mediu adecvat pentru soluțiile cooperante la schimburile
economice complexe, acestea fiind motorul creșterii economice prin faptul că “organismul
politic specifică și impune drepturile de proprietate ale piețelor economice și caracteristicile
pieței politice” (North, pg. 98) și diminuează costurile de tranzacționare și pe cele de
transformare a input-urilor în output-uri. Instituțiile diminuează de asemenea nesiguranța,
născută din informația fragmentară ce apare în procesul de interacțiune umană. Informația
incompletă și capacitatea mintală limitată a indivizilor determină de fapt existența unui anumit
cost al tranzacționării și în consecință, apariția instituțiilor. Acesta apare dat fiindcă informația
este costisitoare și deținută asimetric de părțile care se angajează în schimburi. Astfel, costul
măsurării și analizării bunurilor și serviciilor comercializate, performanța unora dintre agenții
economici, sau costurile aplicării legii, determină apariția unor costuri de tranzacționare (North,
1992).
În această paradigmă instituțiile reprezintă conexiunea dintre politic și economic, rezultatul
acestei conexiuni fiind creșterea sau stagnarea economică. În contextul dezvoltării piețelor de
capital și dezvoltare a activității economice, “drepturile de proprietate sigure necesită organizații
politice și juridice care să impună contractele eficient și imparțial în timp și spațiu” (North, 2003,
pg.109). Inovațiile organizaționale și instituționale, precum tehnicile și instrumentele moderne de
plată, tipărirea prețurilor la bunurile de consum, dar și transformarea nesiguranței în risc, prin
asigurări și diversificarea portofoliului, au contribuit, pe parcursul istoriei, la creșterea mobilității
capitalului și dezvoltarea economică. La rândul lor, aceste inovații au fost determinate de
creșterea importanței economiilor de scară, creșterea volumului schimburilor și apariția treptată a
unor mecanisme instituționale de constrângere, apărute, se pare, odată cu primele coduri de
conduită internă ale breslelor de negustori.
COMPONENTELE MEDIULUI POLITIC
În literatura de specialitate, prin analiza mediului politic de către companii analizează o serie de
aspecte care influențează deciziile manageriale, atât la nivel domestic cât și internațional; le
amintim pe cele mai importante și comune:
1. Sistemele, regimurile și ideologiile politice, stabilitatea și gradul de control al
guvernului asupra economiei;
2. Sistemele de drept și cadrul legislativ, inclusiv particularitățile dreptului internațional,
sisteme legale în practica internaţională, legislaţia din ţara de origine a companiei,
legislaţia din ţările gazdă, probabilitatea existenţei de embargouri comerciale, regimul de
impozitare propriu unor anumite ţări sau mecanisme de soluţionare a eventualelor
diferende;
3. Riscuri de natură politică;
4. Activitatea grupurilor de interese care urmăresc influențarea politicilor
guvernamentale.
1. Sistemele, regimurile și ideologiile politice, stabilitatea și gradul de control al
guvernului asupra economiei
Un sistem politic include relațiile politice, instituțiile politice și acțiunea politică, instituțiile
politice (statul, partidele politice) fiind forme prin care se exercită puterea politică, se
organizează și conduce societatea (Radu, 2003, pg. 57). Wyk (2010, pg. 104) realizează o scurtă
trecere în revistă a principalelor definiții ale sistemului politic din literatura de specialitate,
amintind că acestea au ca și numitor comun ideea că sistemul politic este utilizarea coerciției
legitime în societate. De aici, ideea că sistemul politic se referă la o alocare autoritară a valorilor,
puterii și autorității, ceea ce implică ideea unei sancțiuni legitime: dreptul de a obliga, de a
condamna și de a pedepsi, care se face nu numai pe baza forței, ci și cu consensul majorității, în
sistemele legitime și funcționale.
Ideologia politică reprezintă o sumă de constructe, teorii și obiective urmărite, concretizate
într-un program socio-politic. Ideologia politică, puternic influențată de măsura cu care
instituțiile o sprijină, fac posibil ca indivizii să lucreze cu anumite constructe mentale utile în
decodificarea și interpretarea mediului extern. Existența a mai multor ideologii indică
pluralismul politic într-o anumită societate.
Regimul politic (termen provenit din cuvântul latin regimen, ce înseamnă direcție, guvernare)
se referă la totalitatea instituțiilor și relațiilor politice prin care se realizează conducerea politică a
societății. În timp. clasificarea regimurilor politice a dat naștere unor dezbateri intense în rândul
politologilor (Radu, 2003, pg. 58). În continuare, vom face uz de următoarea clasificare duală și
simplificată a regimurilor politice:
Regimuri politice democratice;
Regimuri politice totalitare/dictatoriale.
Regimurile politice democratice – democrația reprezintă acele sisteme politice în care
cetățenii participă la procesul de luare a deciziilor și de guvernare, fie direct fie prin reprezentanți
aleși. În cadrul acestor regimuri, alegerile deservesc două scopuri. În primul rând, selectarea
reprezentanților politici care aplică politici publice și în al doilea rând, oferă votanților
mecanismele de supraveghere și atenționare a acestor reprezentanți.
În ultimii 25 de ani, tendința de democratizare a statelor este evidentă. Cu toate acestea,
democrațiile la nivel național nu sunt identice și nu oferă întotdeauna stabilitatea sau
prosperitatea așteptată de la acestea, ceea ce face necesară analiza lor de către firmele ce
acționează la nivel internațional. De asemenea, multe din democrațiile care au apărut în anii 70
sunt fragile și nesustenabile. În democrațiile mature, în schimb, se observă o scădere a încrederii
electoratului în clasa politică.
În ciuda a numeroase diferențe, democrațiile lumii prezintă următoarele caracteristici
comune: libertatea opiniei și de exprimare, inclusiv a presei, libertatea de organizare, alegeri
libere, un sistem legislativ independent și accesul cetățenilor la procesul de luare a deciziilor.
Mai mulți cercetători au fost preocupați de modul în care pot fi analizate și măsurate
nivelurile democrației. Unul din acestea aparține Freedom House, fondată în 1942, în
Washington, care, plecând de la ideea că libertatea nu poate exista decât într-un sistem
democratic, măsoară sub forma unui indicator anual, încă din anul 1972, drepturile politice și
libertățile civile. Cuantificarea se realizează pe o scară de la 1 la 7 (unde 7 caracterizează acel
sistem democratic cel mai puțin liber), rezultând o clasificare a națiunilor pe următoarele
intervale:
Țări libere (de la 1 la 2.5) (democrații stabile)
Țări parțial libere (de la 3 la 5.5) (democrații în curs de consolidare)
Țări lipsite de libertate (de la 5.5 la 7) (non‐democrații)
Freedom House analizează următoarele aspecte în vederea evaluării și măsurării drepturilor
politice:
1. Este șeful guvernului ales prin alegeri libere și corecte?
2. Sunt reprezentanții poporului aleși prin alegeri libere și corecte?
3. Cadrul legislativ electoral este unul corect?
4. Indivizii au dreptul de a se organiza în partide politice sau alte grupări politice competitive și
este sistemul deschis apariției dar și dispariției acestor partide sau grupări?
5. Există o masă electorală semnificativă care poate vota opoziția și șanse reale pentru opoziție
să își crească sprijinul și puterea prin intermediul alegerilor?
6. Sunt libere alegerile politice ale cetățenilor și neconstrânse de puterea militară sau străină,
partide totalitare, puterea bisericească, oligarhii economice sau alte grupuri de putere?
7. Grupurile culturale, etnice, religioase sau alte grupuri minoritare au drepturi politice depline
și oportunități electorale?
8. Șeful guvernului și reprezentanții puterii legislative determină politica guvernamentală?
9. Este guvernul neinfluențat de corupția generalizată?
10. Guvernul își asumă responsabilitatea actelor sale între alegeri și operează cu deschidere și
transparență?
Drepturile politice includ alegerile libere și corecte, existența unor reprezentanți politici,
dreptul la libera organizare și protecția minorităților. Conceptul Freedom House asupra
drepturilor politice pleacă de la următoarea definiție de bază a acestora, și anume: “dreptul la
participare la procesul politic”, ceea ce într-o democrație presupune dreptul adulților de a vota și
de a concura pentru demnități publice, iar din punct de vedere al reprezentanților aleși, dreptul de
a avea un vot decisiv asupra politicilor publice.
În ceea ce privește libertățile civile, acestea includ libertatea presei, libertăți personale și
egalitate în fața legii. Freedom House analizează următoarele aspecte ale acestora, în demersurile
instituției de a evalua libertățile civile:
1. Există o mass media independentă și alte forme de exprimare culturală?
2. Sunt instituțiile și comunitățile religioase libere să își practice credința și să se exprime în
sfera publică și privată?
3. Există libertate academică și un sistem educațional neîndoctrinat politic?
4. Există libertate de asociere, libertatea demonstrațiilor și a discuțiilor publice deschise?
5. Există asociații comerciale și ale angajaților (sau alte forme similare) și posibilitatea
negocierii colective? Există organizații profesionale și alte organizații private libere?
6. Există o putere judiciară independentă?
7. În spețele civile și penale se aplică legea? Este puterea polițienească sub control civil
direct?
8. Există protecție față de teroarea politică, încarcerarea nejustificată, exilul sau tortura?
9. Există posibilitatea evitării războaielor și conflictelor?
10. Legile, politicile și practicile guvernamentale garantează tratamentul egal al întregii
populații?
11. Statul controlează mobilitatea rezidenților, angajarea sau instituțiile de învățământ
superior?
12. Au cetățenii dreptul să dețină o proprietate sau o afacere? Sunt afacerile din mediul privat
influențate de către oficiali guvernamentali, forțele de ordine, partidele politice sau rețele
de crimă organizată?
13. Există libertăți sociale personale, incusiv egalitate de gen, alegerea partenerilor de mariaj
sau mărimea familiei?
14. Există șanse egale la angajare și absența exploatării economice?
Alte măsuri alternative ale democrației sunt cele propuse de în cadrul proiectului Polity, ce
dispune de date pentru perioada 1800‐2006. În acest model, democrația are trei elemente
principale:
prezența instituțiilor și a procedurilor prin care cetățenii își pot exprima preferințele
privind clasa politică și programele asociate
existența unor constrângeri instituționale asupra puterii executive
garantarea libertăților civile tuturor cetățenilor.
Modelul măsoară competitivitatea participării politice, a recrutării aleșilor (prin existența
sau absența oportunității de a candida urmând un proces reglementat, excluzând succesiunea
ereditară sau forța militară) și constrângerile pe care aceștia le întâmpină în executarea puterii.
O altă concepție asupra democrației este cea conturată de Joseph Schumpeter, în cartea sa
Capitalism, socialism and democracy, dar și de alți autori, precu, Adam Przeworski (în cartea
Democracy and development, 2002), sau Jose Cheibub (în lucrarea Presidentialism,
Parliamentarism and Democracy, 2007). Acești autori propun o așa numită viziune procedural
minimalistă asupra democrației, în care aceasta este văzută ca fiind o „simplă” metodă politică și
un instrument de luare a deciziilor, la care cetățenii au dreptul să participe prin intermediul
votului. Concepția schumpeteriană asupra democrației presupune cinci condiții: 1) existența unor
politicieni profesioniști, 2) limitarea scopului guvernării, care să nu fie supraîncărcat cu o
multitudine de proiecte și programe, 3) o clasă birocratică care asigură continuitatea procesului
de guvernare, 4) autocontrolul democratic și respectarea diviziunii politice a muncii de către
actorii politici, 5) tolerarea diversității de opinie (Radu, 2003, pg. 108).
Alte evaluări ale sistemelor de guvernare și regimurilor politice sunt:
Indicele BTI (Indicele Transformărilor Bertelsmann/ Bertelsmann Transformations
Index), dezvoltat de fundația Bertelsmann Foundation, ce evaluează 120 de țări în
tranziție
Democracy Ranking, calculat pe baza unor factori politici și socio-economici, disponibil
pentru 100 de țări pentru perioada 2008-2010
Indicatorul Democrației al Economist Intelligence Unit Democracy Index (Economist
Intelligence Unit Democracy Index), realizat pe baza evaluărilor experților a 60 de factori
din 5 domenii de activitate: procesul alegerilor, drepturi civile, capacitatea
guvernamentală, participarea și cultura politică), pentru 167 de țări, pentru anii 2006,
2008 și 2010
Setul de date pentru regimurile poliarhice (Polyarchy Dataset), un indicator bazat pe
conceptul lui Robert Dahl (1971) de poliarhie. Dahl propune termenul de poliarhie
arătând că de fapt, în practică, sistemele politice eșuează în realizarea conducerii de către
popor, pe principiile egalității politice și consensului. Termenul face așadar diferența
între democrație – un sistem utopic și ceea ce se întâmplă în fapt, cu sistemul politic
democratic. Setul de date este valabil pentru toate țările lumii pe perioada 1985-2000.
Indicatorul democrației Vanhanen (Vanhanen's Index of Democracy), bazat tot pe
conceptul de poliarhie al lui
Dahl și a fost dezvoltat de Tatu Vanhanen.
North susține că evoluția organismelor politice de la conducători unici absoluți la guverne
democratice arată de fapt tendința către o eficiență politică crescută. Instituțiile eficiente se pot
construi, după North, prin funcționarea unui organism politic care să genereze stimulente pentru
existența unor drepturi de proprietate eficiente.
Cercetarea economică a căutat să investigheze ce elemente ale sistemelor politice,
instituționale și juridice sunt mai importante ca și determinant al creșterii economice. Printre
acestea, studiile empirice indică existența unui sistem democratic și a drepturilor politice, pe de-o
parte, și pe de alta drepturile de proprietate și sistemul legal și buna funcționare a sistemului
juridic. Barro ne atenționează însă despre potențiale problema ale acestui binom, democrație-
drepturi de proprietate, pornind de la idea că o democrație implică faptul că fiecare vot contează,
iar fiecare votant este răsplătit (mai mult sau mai puțin) prin intermediul politicilor statului.
Barro arată că expansiunea sistemelor democratice implică și mecanisme de redistribuire a
veniturilor de la persoane cu câștiguri ridicate la cele cu câștiguri reduse, sub umbrela largă a
politicilor de bunăstare socială. În ciuda unor efecte pozitive, de diminuare a lipsei de echitate
dintr-un sistem social, astfel de transferuri pot compromite parțial funcționarea drepturilor de
proprietate, importante în derularea schimburilor economice. Modul în care evoluează
economiile este reflecția unor sisteme politice și de constrângeri instituționale, cum ar fi structura
taxelor (fiscalitatea), jurisprudența, funcționarea sistemului legislativ, din care rezultă, de fapt,
relația dintre regulile jocului și comportamentul pe piață al agenților economici.
Rezultatele studiilor empirice sunt confuze și un indică relații clare între sistemul
democratic și creșterea economică. Printre cei mai renumiți economiști ce studiază procesul de
creștere economică, Barro (2012) realizează un astfel de studiu empiric. Concluziile sale cu
privire la legătura dintre respectarea legii și a ordinii publice și creșterea economică arată că
aceasta este una substanțială. Mai concret, rezultatele sale arată că o creștere cu un nivel al
gradului de respectare a legii și ordinii publice ar duce la o creștere de 0,3% anual, în timp ce o
trecere de la cel mai scăzut nivel de respectare a legii la cei mai ridicat ar contribui la o creștere
de 1,6% a PIB. Cu toate acestea, raportându-ne la scara de măsurare a nivelului respectării legii
și ordinii publice, tot Barro arată că reale îmbunătățiri ale acestuia un sunt posible decât în state
în care acestea sunt aproape inexistente, nefiind aplicabile țărilor dezvoltate, precum cele din
OCDE sau SUA. Tot BARRO (2012) arată însă că relația între creșterea economică și
democrație (măsurată pe baza unui indicator al drepturilor politice, folosit de Freedom House)
este slabă, existând inclusiv exemple de sisteme dictatoriale cu rate atât mici cât și mari de
creștere economică. Studiul arată că în cele mai autoritate sisteme politice o îmbunătățire a
acestora în sensul democratizării tinde să crească rata de creștere economică, în schimb însă,
pentru acele țări cu sisteme democratice, o îmbunătățire a drepturilor politice încetinește
creșterea economică, din cauza programelor sociale ce implică redistribuirea veniturilor. Cu alte
cuvinte, afirmă Barro, rezultatele studiilor arată că nu există o regulă generală privind legatura
dintre sistemul politic și creșterea economică.
Referitor la gradul de control și intervenție a guvernului asupra economiei, cele mai
multe democrații au sisteme economice liberale. Orientarea liberală ce a predominat ultimii 70
de ani s-a bazat pe ideea unui intervenționism minim al statului în economie. În cadrul acestui
binom democrație-liberalism economic, politicile economice au încetat să reprezinte o aplicaţie
directă, concretă a marilor teorii economice, supunându-se tot mai mult unor consideraţii
electoraliste, de ordin democratic (Gaftoniuc, 2013, p. 59). Orientarea liberală predominantă a
fost limitată însă de o serie de eșecuri ale pieței, vizibile în probleme sociale, precum niveluri
ridicate ale sărăciei sau șomajului.
În teoria economică, conceputul de eșec al piețelor este legat de noțiunea de echilibru
Pareto a lui Samuelson (1954), care arată că bunurile publice vor fi produse în cantități mai mici
decât cele necesare. După teoria neoclasică, piața este eficientă, ceea ce implică faptul că actorii
economici dețin date corecte și complete, ceea ce le permite să facă alegeri perfect raționale. Cu
toate acestea, teoria economică heterodoxă, printre care și instituționalismul propus inițial de
Douglas North, arată lipsa de realism a unora dintre ipotezele economiei clasice, în mod special
ipoteza actorului economic perfect rațional, capabil să analizeze totalitatea informațiilor care îi
stau la dispoziție, propunând, ca alternativă, ipoteza informației incomplete. În acest context,
North, evidențiază faptul că o sursă importantă a costurilor de tranzacționare este tocmai lipsa
unor informații complete și corecte pe piețe, necesare pentru angajarea actorilor economici în
activități economice. Cu cuvintele lui North 92003, p. 18): ”cooperarea este dificil de menținut
când jocul nu se repetă, când nu există informații despre ceilalți jucători sau când există un
număr mare de jucători. ” Pe lângă problemele legate de o raționalitate limitată, eșecurile
economiei de piață sunt date de o serie de factori. Unul dintre acestea este legat de reticenţa
pieţelor de a produce bunuri şi servicii care sunt neprofitabile sau nu sunt practice pentru a fi
oferite prin metode private , ceea ce face ca statul să se angajeze în producția de bunuri publice.
O altă rațiune este subproducţia "mărfurilor de merit", precum cum ar fi educaţia, bibliotecile,
etc. Eşecul de a lua în considerare costurile externe şi beneficiile de producţie sau de consum –
sub forma "externalităţilor", pericolul de apariţie a unei puteri de monopol în cazul în care
întreprinderile pot fi cumpărate şi vândute la liber sau sub-utilizarea resurselor economice
explică de asemenea intervenția statului în economie, corectoare a "eşecurilor pieței. Acestora li
se adaugă procesele de redistribuție, în favoarea anumitor categorii sociale defavorizate.
Criza economică ce a debutat în anul 2007 și continuă să persiste în prezent a evidențiat
de asemenea o serie de eșecuri ale pieței. La acestea s-a răspuns cu un grad crescut de
intervenționism statal, care, în contextul crizei, a restabilit intervenţia publică în sectorul
economic. Prin intermediul acesteia, statul a redevenit un investitor strategic al economiei, după
o lungă perioada de triumf al pieţei şi de o anumită retragere pe defensivă a acţiunii publice în
domeniul economic, mai ales în Europa. (Gaftoniuc, 2013,P. 62). Gradul mai accentuat de
intervenționism statal s-a făcut resimțit atât într-o mai bună reglementare legislativă, în vederea
asigurării echilibrului pieţelor, în special în sectorul financiar, cât și în reabilitarea statului-
acţionar, prin intermediul recapitalizării rapide a unora dintre instituţiile financiar-bancare aflate
în dificultate și al creşterii rolului fondurilor suverane în domeniul financiar prin participaţiile
acestora la capitalul marilor întreprinderi (Gaftoniuc, 2013,P. 62).
La nivel general, în analiza gradului de imixiune a guvernului în economie sunt studiate
aspecte ale politicii guvernamentale precum politica privind investițiile străine, tarifele
comerciale, gradul de control al prețurilor, politicile cu privire la globalizare, politicile și
măsurile de stimulare a companiilor, procesele de liberalizare și privatizare.
Într-o abordare a științei politice, democrația reprezentativă este considerată ca fiind acel
sistem care poate corecta parțial eșecurile pieței, fapt explicat de teoria Votantului Median.
Conform acesteia, statul va produce acele bunuri publice în acord cu preferințele acelui votant
median cu venituri medii și plătitor al unor taxe medii, ale cărui număr de voturi încearcă să le
maximizeze (Le Maux, B.,2009, pg.447). Cu toate acestea, ipoteza votantului median este
imperfectă în explicarea comportamentului complex al clasei conducătoare, politicieni și
birocrați, fiind alterată de o serie de forțe ce deturnează oglindirea intereselor alegătorilor în
politicile publice, precum acțiunea grupurilor de lobby sau particularitățile și obiectivele proprii
ale birocraților.
În ceea ce privește oficialii guvernamentali și clasa politică, teoria economică a
considerat multă vreme că aceștia își desfășoară sarcinile conform normelor și procedurilor,
indiferent de valorile lor personale, preferințe sau convingeri, fiind impersonali în executarea
sarcinilor lor (Boddewyn, 1988, pg. 345). Studiile recente recunosc însă că birocrații au propria
lor identitate, Hadjikhani și Håkansson (1996) respingând ipoteza unor actori politici perfect
omogeni, dar și propriile lor intere. Printre interesele specifice ale birocraților, dar și ale
reprezentanților clasei politice, enumerăm din literatura de specialitate obiective precum salariile,
dotările materiale, reputația publică, puterea, rezultatele unității conduce, puterea de decizie sau
gradul de dificultate al actului managerial (Le Maux, B., 2009, pg. 450).
Plecând de la aceste idei, în teoria economică s-au conturat mai multe modele care
analizează clasa birocratică. Unul dintre acestea este modelul lui Niskanen (1971), care afirmă că
reprezentanții unui departament de stat vor dori să își maximizee bugetul. Alți autori (Migue,
Belanger, 1974) consideră că clasa funcționărească dorește mai degrabă să intre în posesia unor
“rente discreționare” sau “reziduri fiscale”, înțelegând prin acestea diferența dintre costurile
totale de producție și venituri de care dispune aparatul de stat. Studii mai recente se concentrează
pe preferințele clasei politice cu privire la cum trebuie investiți banii publici, sub numele generic
de modele ale politicienilor parizani, în care politicienii aleși sunt de fapt cetățeni-politicieni,
anumite funcții de preferințe. Aceste modele vizează modul în care politicile publice sunt
influențate preferințele clasei politice, derivate din calitatea de cetățeni a reprezentanților
acesteia.
Măsura potrivită a intervenționismului statal este încă amplu dezbătută și depinde într-o
mare măsură și de orientarea și ideologia politică. În esență, se poate spune că în timp ce o
infrastructură legală este necesară pentru a reduce gradul de incertitudine în mediul de afaceri și
a facilita derularea activității economice, reglementarea afacerilor într-o manieră extensivă poate
îngreuna buna lor desfășurare, limitând modul în care companiile își formulează strategiile și
punându-le de multe ori în poziția de a se adapta la cerințele birocrate.
O altă caracteristică a regimurilor politicele democratice, importantă și relevantă pentru
afaceri, este gradul de stabilitatea politică. Instabilitatea politică a crescut odată cu recesiunea
economică din perioada 2007-2009, ceea ce face ca această problematică să fie încă și mai de
interes pentru companii.
Plecând de la preferința managerilor pentru evitarea incertitudinii, atât practica cât și
teoria economică arată faptul că instabilitatea politică diminuează predictibilitatea acțiunilor
guvernului pentru agenții economici – firme, gospodării- , ceea ce face ca investițiile planificate
de acestea, prin natura lor, pe termenul lung, sau consumul, respectiv, să se transforme în
demersuri riscante. În ceea ce privește consumul, schimbările și lipsa de previziune în ceea ce
privește sistemele sociale poate duce la o creștere a economisirii și o scădere a consumului, atât
pe termen scurt cât și pe termen lung. Într-o lucrare a IMF (2011), instabilitatea politică este
măsurată prin numărul schimbărilor de guvern, mai concret numărul numirilor unui nou prim-
ministru și ale miniștrilor de resort.
În anii 70, apar o serie de studii empirice care analizează legătura între stabilitatea
politică și creșterea economică. Unul dintre acestea este Barro, în anii 1990, care arată că o serie
de variabile ale instabilității politice (revoluții și asasinate politice) influențează negativ creșterea
economică și volumul investițiilor.
Fundamentul teoretic al legăturii dintre incertitudinea economică și investițiile
companiilor pleacă de la studiile lui Bernanke (1983), care arată că atunci când proiectele de
investiții sau concedierea angajaților sunt scumpe, un grad ridicat de incertitudine face ca firmele
să decidă să nu inițieze investiții.
Alte efecte ale instabilității politice analizate în literatura de specialitate sunt creșterea
costului finanțării, creșterea aversiunii la risc a managerilor sau creșterea volatilității prețurilor.
Alți cercetători au analizat modificarea volumului investițiilor în preajma alegerilor
(Julio, Yook, 2010), aratând că acesta scade, scăderea câștigurilor în relație cu instabilitatea
politică (Brogaard, Detzel, 2012) sau amânarea intrării pe piață (Handley, Limao, 2012).
În 2012, un alt studiu al cercetătorilor Brandon Julio și Youngsuk Yook Morikawa (2012)
analizează efectul alegerilor asupra investițiilor, folosind date din 48 de țări, pentru perioada
1980-1985, rezultatele indicând că firmele își reduc investițiile în medie cu 5% în anii electorali,
această cifră fiind mai mare pentru țările în care există o mai mare instabilitate politică.
Industriile cele mai sensibile, conform studiului, sunt industria farmaceutică, serviciile de
sănătate, petrol și gaze, transport și comunicații. Nicholas Bloom (2012) arată că o creștere
ridicată în instabilitatea politică în perioada 2006 - 2011 a redus producția industrială cu
aproximativ 4%, PIB-ul real cu 3.2% și investițiile private cu 16% .
Un studiu al IMF din 2012 arată de asemenea că instabilitatea politică reduce rata de
creștere a PIB-ului real per capita cu 2.39 puncte procentuale, reducerea datorându-se în
principal efectelor negative ale instabilității politice asupra creșterii productivității și acumulării
capitalului uman și fizic. Există de asemenea cercetări care analizează modul în care
instabilitatea politică afectează inflația, instabilitatea întrerupând politicile economice în curs,
ceea ce se traduce, din nou, în lipsa de previzibilitate.
Bergara, Henisz și Spillier (1998): domeniul electricității, arată că instituții politice
credibile sunt corelate pozitiv cu creșterea investițiilor în echipamentele productive.
Murtha (1993): măsurile de politică publică incoerente au un efect negativ asupra
deciziilor startegice mai pregnant în țările în curs de dezvoltare și cele industrializate, poate
grație unei încrederi generalizate mai mari în instituțiile statului în cele din urmî.
Regimurile politice totalitare/dictatoriale – reprezintă o formă de guvernare în care
libertatea indivizilor este complet subordonată puterii autorității de stat şi concentrată în mâinile
unei singure persoane sau a unui grup restrâns care nu dă socoteală populaţiei din punct de
vedere constituţional. În cadrul acestui sistem politic cetățenii sunt lipsiți (aproape) în totalitate
de participarea la procesul decizional și de guvernare, puterea este monopolizată de către clasa
conducătoare iar opoziția și pluralismul politic nu sunt permise. Sistemele totalitare se mai
numesc și dictaturi, deși nu toți autorii agreează aceste sinonimie. Astfel de sisteme sunt bazate
pe principiul supunerii conform căruia persoanele dau dovadă de eficienţă şi productivitate
atunci când sunt forţate să urmeze anumite reguli şi reglementări.
Radu (2003, pg. 120) propune o altă tipologie a sistemelor non-democratice, folosind
termenul de dictatură și propunând o împărțire a dictaturilor în dictaturii personale, militare și
totalitare. În sistemele totalitare teocratice, liderii religioși sunt și lideri politici. În totalitarismul
secular, guvernele obișnuiesc să își impună puterea și să mențină ordinea folosind forța militară.
Regimuri totalitare sunt fascismul, autoritarismul și comunismul.
Dictaturile au predominat Europa în timpul crizei economice din anul 1929, prima
dictatură modernă fiind acea a lui Lenin, în Rusia, la 1917, ulterior cea a lui Mussolini, în 1922
(Italia) și cea a lui Hitler, în 1933, ÎN Germania. După cel de-al doilea război mondial în țările
socialiste, aflate sub influența URSS, s-au instalat de asemenea regimuri dictatoriale.
Există șase trăsături ale totalitarismului, evidențiate de C. Frederich și Z. Brezinski, și
anume: o ideologie oficială, un sistem al partidului unic, controlul polițienesc, concentrarea
mijloacelor de propagandă, concentrarea mijloacelor militare și controlul central și
redirecționarea întregii economii (Radu, 2003, p. 122). R.
Aron atribuie în schimb 5 trăsături regimului politic totalitar: un partid deține monopolul
politic, ideologia este absolută și reglementează toate problemele vieții politice și private, statul
are monopolul asupra mijloacelor de forță și de persuasiune, activitatea economică și cea
profesională sunt supuse statului iar erorile, de orice natură (tehnică, profesională, economică)
sunt simultan și erori ideologice (Radu, 2003, pg. 122).
Din punct de vedere economic, regimurile totalitare presupun în general și un sistem al
economiei de comandă, opusă economiei de piață. În cadrul acesteia, exercitarea proprietății
asupra bunurilor de stat se face centralizat, în ciclurile de planificarea economică, prin planuri
periodice formulate și implementate de stat. Prețurile sunt fixate administrativ, alături de
cantitățile de bunuri economice ce trebuie produse și comercializate, ce se decid la centru.
Implicit, într-o economie de comandă statul alocă resursele (inclusiv credit, forța de muncă sau
valuta) după criterii/deziderate politice, de multe ori în ignoranță totală a profitabilității. Fixarea
preturilor administrativ (inclusiv cursurile de schimb cu monedele străine) face ca aceste să fie
stabilite pe baza unor criterii absolut arbitrarii, ceea ce conduce la ignorarea rarității resurselor
precum și a preferințelor de consum ale populației. În acest context, noțiunea de profit sau
pierdere este arbitrară și pur accidentală. Lipsa oricărui preț de piață duce automat la o izolare
pronunțată a țărilor socialiste de circuitul economic internațional, ceea ce presupune că
schimburile comerciale au loc politic, fără un calcul economic real. Această teorie se numește
imposibilitatea calcului economic în sistemele cu economie de cază, fiind o teză propusă de
economistul școlii austriace Ludovic von Mises. Prin aceasta, Mises ajuge la concluzia că
“paradoxul „planificării” este că nu poate planifica, datorită absenţei calculului economic. Ceea
ce se numeşte economie planificată nu este nici un fel de economie. Este doar un sistem de
bâjbâire prin întuneric. Nu se pune problema unei alegeri raţionale a mijloacelor, în vederea celei
mai adecvate cu putinţă atingeri a obiectivelor ultime urmărite. Ceea ce se numeşte planificare
conştientă este tocmai eliminarea acţiunii conştiente, îndreptate spre un scop” (Mises, 1949).
SISTEMELE DE DREPT ȘI CADRUL LEGISLATIV
O altă componentă a mediului extern este reprezentată de sistemele de drept și cadrul
legislativ. Sistemele de drept și cele legale diferă între țări, atât în ceea ce privește tipul acestora,
cât și în ceea ce privește gradul de independență al sistemului judiciar de procesul politic.
Principale sisteme de drept sunt dreptul jurisprudențial (de tip englezesc), continental (de tip
european, continental) și dreptul teocratic.
Importanța diferențelor între sistemele de drept și cele legale a crescut o dată cu creșterea
volumului activității economice desfășurate peste granițe. În acest context, a luat amploare și
procesul de convergență și armonizare a sistemelor legale ale statelor națiune.
Toate aceste aspecte fac necesară o bună cunoaștere a managerilor internaționali a
sistemelor de drept, sistemelor legale naționale, dar și a modului de funcționare a legislației
internaționale.
Sistemul jurisprudențial (în limba engleză common law) - sistemul de drept
jurisprudențial este o emanație a dezvoltării statului britanic. Înainte de cuceririle din Normandia,
în Marea Britanie se aplicau norme diverse în diferitele regiuni ale țării. Înainte de anul 1066
monarhii au început să unească diferitele teritorii englezești și să uniformizeze legile aplicabile,
folosind pentru aceasta curțile regelui. Noile reguli s-au dezvoltat organic și erau doar rareori
scrise.
În aceste sisteme, sursa dreptului și a legii este jurisprudența, împreună cu legile scrise.
Cazurile trecute care sunt analizate și care ghidează decizia judecătorului. În acest sistem
judecătorii tind să se transforme în investigatori. În aceste sisteme se formeza un set de relații
specifice cu legiuitorii, având în vedere că reprezentanții clasei politice nu mai dețin monopolul
în actul de legiferare. O altă caracteristică a acestui sistem este o mare liberate contractuală,
construită și pe principiu că ceea ce nu este conținut în lege este permis.
Un astfel de sistem este în general mai puțin prescriptiv decât un sistem de drept
continental. Este considerat un avantaj al acestui sistem faptul că acesta poate rezolva, prin
accentul pus pe jurisprudență, diferitele probleme care apar din cauza imperfecțiunilor legii
scrise. În acest sistem, nu este nevoie de instrucţiuni de aplicare a legii, deoarece acestea sunt unt
create prin practica judiciară. Un alt avantaj presupus al sistemului este flexibilitatea sa, care
permite o adaptare rapidă la circumstanțele unui caz, fără a fi nevoie de o nouă legiferare.
Sistemul de drept continental (în limba engleză civil law) – sistemul de drept continental,
cunoscut ca și sistem codificat, se bazează pe un set de reguli scrise și detaliate, în a căror
aplicare curțile de justiție joacă un rol definitoriu. Regulile de drept european, care stau la baza
sistemului de drept continental, s-au bazat pe dreptul roman, și în special pe o compilație de legi
a împăratului Iustinian din secolul 6, care a fost re-descoperită în secolul al 11-a, în Italia. Odată
cu renașterea din secolul al optsprezecelea, regulile din sistemul continental au general un sistem
comprehensiv de legi. În aceste sisteme, judecătorii acționează mai mult ca niște arbitrii.
Există coduri specifice pentru fiecare domeniu de aplicare, cu ar fi coduri comerciale,
administrative, fiscale, precum și curți de justiție specializate. De asemenea, există o libertate
contractuală mai redusă, multe din aspectele contractuală fiind prevăzute în contract, părțile
având puțină flexibilitate în a le omite.
Sistemele de drept continental sunt mai puțin răspândite decât cele de drept
jurisprudențial. Conform CIA World Factbook există 150 de țări cu sisteme de drept comun și
180 cu sisteme de drept jurisprudențial. Cele din urmă există în țări cu o tradiție engleză, precum
foste colonii, iar exemple sunt Australia, India, Canada și Statele Unite. Un avantaj al sistemului
este considerată stabilitatea acestuia, dat fiindcă legile sunt explicite și sunt mai ușor de aplicat.
În continuare sunt sintetizate principalele diferențe între sistemele de drept jurisprudențial
și continental:
Tabel nr. Diferențe între sistemele de drept
Caracteristică Sisteme de drept
continentale
Sisteme de drept
jurisprudențiale
Sursa legii Coduri legale comprehensive Legile și sentințele sunt
generate de judecători
Rolul jurisprudenței Oferă ghidaj, dar nu este
obligatorie aplicarea unor
soluții similare
Jurisprudența este obligatoriu
de luat în calcul în stabilirea
unei sentințe
Stilul legal Aplicare sistematică a unor
principii
Stil pragmatic și fragmentat
Contribuțiile științifice ale
specialiștilor în domeniu
Influențează puțin sentințele și
aplicarea legii
Pot influența sentințele și
aplicarea legii în dreptul civil
Libertatea contractuală Amplă – legea prevede ca
fiind obligatorii o serie
minimală de prevederi ale
unui contract
Mai limitată – legea prevede
ca fiind obligatorii o serie
relativ largă de prevederi ale
unui contract
Sursa:
Morrison, J., 2002, The International Business Environment. Diversity and the Global Economy
și http://ppp.worldbank.org/public-private-partnership/legislation-regulation/framework-
assessment/legal-systems/common-vs-civil-law
Sistemul de drept teocratic – bazat pe concepte religioase, cel mai cunoscut exemplu
fiind legea islamică - Sharia - alături de legea hindusă, folosită încă în anumite părți din India,
legea creștină bazată pe Vechiul Testament care gidează încă filosofia funcționării parlamentului
izraelian și în prezent (Wiechman,D., Kendall, J., D., Azarian, M., K.).
În ciuda faptului că majoritatea studiilor se concentrează pe sistemele de drept continental
și jurisprudențial, există peste 1,2 miliarde musulmani în lume, ceea ce reprezintă peste 20% din
populația lumii. De asemenea, implicarea unora dintre statele musulmane în procesele de schimb
economic, în condițiile globalizării, face necesară înțelegerea particularităților acestui sistem de
drept teocratic.
Una dintre particularitățile cel mai greu de înțeles ale unui astfel de sistem legal, mai ales
din punct de vedere al paradigmei occidentale, este faptul că nu există nicio separare între
Biserică și Stat, religia islamică și guvernarea fiind un corp comun. Legea islamică este
controlată și reglementată de religia islamică, care normează toate aspectele vieții private și
publice. Între națiunile islamice, acest principiu se aplică diferit, însă cu toate acestea stă la baza
legii islamice. Legea Sharia este aplicabilă doar musulmanilor, existând legi diferite pentru non-
islamici, ceea ce este dificil de înțeles din perspectiva dreptului occidental, care implică că
statulul nu poate favoriza o anumită religie, în defavoarea alteia, respingând total idea de amestec
al religiei în problemele statului.
Tradiția islamică de drept își are astfel izvoarele de drept într-o sursă divină, reprezentată
de învățăturile profetului Mahommed, existând, mai specific, patru surse ale dreptului islamic:
Coranul, Sunna, consensul juridic și gândirea analoagă (Powell, Rickard, 2010).
Sharia înseamnă calea de urmat către Dumnezeu, fiind holistică și eclectică. Aceasta
reglementează toate aspectele vieții private și publice, de la igiena personală, la alimentație și
comportament sexual, față de sistemele de drept civil și jurisprudențial, care reglementează
preponderent viața publică, și mai puțin viața privată.
Coranul reprezintă arbitrul final, neexistând alte posibilități de apel.
Sunna reprezintă învățăturile profetului Mohammed care nu se regăsesc în mod explicit
în Coran, conținând povești și anecdote, numite Hadith, pentru a ilustra anumite concepte.
Al treilea element – consensul juridic sau Jima – implică consultarea liderilor și
învățaților religioși (Ulama) pentru a ajunge la un consens în diferite probleme politice sau
personale. Judecătorii islamici sunt liberi să consulte Ulama pentru a analiza diferitele situații
care apar în societatea dezvoltată de astăzi, acceptând ideea că atât Coranul, cât și Sunna, pot să
nu conțină îndrumare pentru anumite situații.
Gândirea analogă se referă de fapt la analizarea jurisprudenței (Qiyas), pentru rezolvarea
unei anumite spețe comerciale, mai ales dacă aceasta este nouă, neregăsindu-se situații similare
în Coran sau Sunna (de exemplu, criminalitatea informatică nu este prevăzută în Coran), caz în
care judecătorul trebuie să se bazeze pe gândirea analoagă și rațională, generând astfel
jurisprudență.
Există o serie de diferențe importante între sistemele de drept continental și
jurisprudențial – sisteme de drept seculare – și sistemul de drept islamic.
În primul rând, sistemul islamic acordă o mare putere de decizie judecătorilor.
Interpretarea legală a contractelor și a obligațiilor ce se nasc dintr-acestea se poate baza într-o
mare măsură pe interpretarea unui judecător asupra speței, care la rândul lor se fundamentează pe
înțelegerea proprie a Coranului de către judecător. În consecință, în țările cu un astfel de
sistema, religia poate fi mai puternică decât contractele.
Conceptul de proprietate este de asemenea înțeles diferit, proprietatea fiind înțeleasă într-
un context social mai amplu, în care idea de proprietate absolută este asociată în mod esențial ca
un atribut al puterii divine. În consecință, modul în care legea protejează contractele este relativ
slab, în comparație cu alte sisteme de drept.
Lipsa de proceduri juridice standardizate, ceea ce implică și un management al
documentelor juridice și legate de un caz arhaic sau uneori absent, favorizează incertitudinea
aferentă respectării contractelor la nivel internațional.
O serie de studii au analizat relația sistemelor legale în atragerea investițiilor străine,
volumul fluxurilor comerciale sau în încurajarea dezvoltării economice (LaPorta et. al., 1998a,
1998b; Globerman și Shapiro, 2003; Chan-Lee și Ahn, 2001, Powell și Rickard, 2010), pornind
de la diferențele care există între acestea.
În ceea ce privește libertatea contractuală, această influențează fluxurile comerciale,
având în vedere că la baza comerțului internațional stau contractele, necesare pentru derularea
operațiunilor de schimb de bunuri între vânzători și cumpărători la nivel internațional.
Contractele comerciale sunt menite să reducă riscurile și costurile schimburilor, atât la nivel
național cât și internațional. Reducerea riscurilor și schimburilor are însă loc doar în măsura în
care legea sprijină aplicarea și respectarea prevederilor contractuale, în caz contrar fiind generată
neîncredere din partea investitorilor și managerilor internaționali, creșterea costurilor și a
riscurilor asociate derulării afacerilor, mai ales la nivel internațional. De aceea, țările în care
legea protejează mai bine aplicarea prevederilor contractelor tind să înregistreze fluxuri
comerciale mai ridicate decât celelalte țări (Powell și Rickard, 2010, pg. 336). Powell și Rickard,
(2010) testează empiric efectele sistemelor de drept asupra comerțului internațional, ajungând la
concluzia că, în medie, comerțul internațional bilateral este cel mai redus în cazul țărilor cu un
drept islamic și cel mai dezvoltat în țările cu un sistem de drept jurisprudențial.
Tot referitor la impactul sistemelor legale asupra comerțului internațional, cercetările
arată că similaritatea instituțiilor unor sisteme de drept similare din diferite țări face că țările
respective să se angajeze în schimburi comerciale mai intense, deoarece reduc gradul de
nesiguranță și în consecință costurile de tranzacționare (Powell și Rickard, 2010).
În mod analog, un sistem legal care încurajează investitorii este hotărâtor pentru decizia
de a investi. În țările cu un sistem de drept jurisprudențial managerii au mai puțină flexibilitate în
a-și exercita puterea discreționară asupra câștigurilor raportate, ceea ce face ca firmele și
situațiile lor financiare să aibă mai mare încredere, și în consecință, o valoarea economică mai
mare decât firmele din țări cu un sistem de drept continental. Acest lucru poate influența
investițiile în astfel de țări, care prezintă, din acest punct de vedere, un nivel mai ridicat de
încredere pentru investitori. Acest lucru nu este valabil în țările cu un sistem de drept continental,
Sisteme legale naționale Autorități de reglementare regionale (de ex., UE)
Reglementări internaționale
în care managerii au mai multă flexibilitate în manipularea rezultatelor contabile, ăn sensul
subestimării profitului (Guenther & Young, 2000).
De asemenea, în țările cu un sistem legal bazat pe sistemul de drept jurisprudențial,
piețele sunt mai puțin reglementate, reglementările existente protejează mai bine investitorii și
creditorii și drepturile de proprietate în general.
De asemenea, în aceste țări există un cost de tranzacționare mai scăzut deoarece sistemul
legal interpretează legea mai ales în spiritul său, și nu în litera sa (Lang și So, 2002). Despre
sistemele de drept continental se consideră de asemenea că facilitează într-o mai mare măsură
piețele de capital, atrăgând în acest fel investitorii. Un studiu realizat de cercetătorii Globerman
și Shapiro (2003) privind relația între investițiile străine directe (ISD) și sistemele legale ale
țărilor în care s-a investit a arătat că țările cu o tradiție a dreptului englezesc tind într-o mai mare
măsură să fie receptoare de ISD-uri. După acești autori, țările cu un regim al dreptului
continental atrag mai puține investiții deoarece sunt asociate cu durate mai mari ale proceselor
juridice, mai puțină corectitudine și un acces redus și inegal la justiție.
Sistemele de drept diferite, precum și sistemele legale ale țărilor pot afecta desfășurarea
afacerilor internaționale atât la nivel național cât și internațional, în domenii precum standardele
de siguranță și sănătate, practicile de angajare, legislația concurenței, legislația de mediu sau
privind investițiile internaționale. În mod similar, legislația internațională poate afecta derularea
schimburilor comerciale la nivel internațional.
Modul în care în prezent se suprapun sferele sistemelor legislative la nivel internațional
este prezentat sintetic în figura următoare:
Fig. Sferele sistemelor legislative la nivel internațional
Sursa: Morrison, J., 2002, Morrison, J., 2002, The International Business Environment. Diversity
and the Global Economy
Importanța legislației internaționale a crescut în contextul în care importanța instituțiilor
legale naționale pentru afacerile internaționale a scăzut. O explicație a acestui fapt este
internaționalizarea economică crescută,vizibilă și în internaționalizarea contractelor comerciale
și a practicilor de arbitraj. Curțile de arbitraj internaționale au o importanță crescută în prezent, în
comerțul și contractele internaționale, care au devenit din ce în ce mai standarizate. Astfel,
procesele de internaționalizare au diminuat de fapt importanța instituțiilor naționale asupra
relațiilor economice internaționale.
Aceasta nu înseamnă însă că soluționarea diferendelor comerciale (rezoluția disputelor în
afacerile internaționale) este facilă. Din contră, procesul poate fi complicat, din cauza jurisdicțiilor
multiple. Pentru a face posibilă aplicarea unei legislații la nivel internațional a fost necesară
armonizarea legislației comerciale. Acest demers a reprezentat unul din obiectivele principale ale
convențiilor internaționale. Un prim pas făcut în acest sens a avut loc în anul 1988, când statele
membre ale Uniunii Europene şi o serie de țări non-UE au semnat Convenţia de la Lugano
referitoare la competenţa judiciară şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi
comercială Convenţia de la Lugano a extins sfera de aplicare, în afara UE, a regulilor care
guvernează competenţa judiciară între statele membre, reguli care au fost prevăzute de Convenţia de
la Bruxelles, din 1968, privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor judecătoreşti în
materie civilă şi comercială. În 2002, Convenţia de la Bruxelles a fost înlocuită cu Regulamentul
(CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti în materie civilă şi comercială
((http://ec.europa.eu/civiljustice/jurisdiction_courts/jurisdiction_courts_int_ro.htm).
Riscuri de natură politică
După Wyk (2010, pg. 107), riscul politic apare atunci când profitabilitatea firmei este serios
afectată de către factorul politic. Analiza riscului implică studiul cauzelor multiple ale apariției
acestora, factori care determină vulnerabilitățile firmei, efectul acestora sub formă de expunere la
risc a firmei dar și politicile și acțiunile întreprinse de firme pentru a diminua riscurile, precum
prevenirea sau remedierea.
Noțiunea de risc este una secvențială, iar riscul politic este un subiect de analiză
interdisciplinar. Ceea ce transformă o amenințare în risc este aceea că riscul implică acțiuni politice
care pot avea efecte negative asupra profitabilității unei firme. Riscul politic este posibilitatea ca
deciziile politice, evenimentele sau condițiile dintr-o țară să afecteze mediul de afaceri astfel încât
mediul de afaceri să înregistreze pierderi financiare sau să își reducă marjele de profit.
În procesele de internaționalizare, companiile au de înfruntat mai multe riscuri, însă cel
politic rămâne cel mai important. În acest caz, companiile analizează așa numitul risc de țară, care
face referire la acele riscuri care nu sunt asociate investițiilor domestice și care apar din cauza unei
diferențelor naționale în structurile economice, politice, instituționale, de monedă de schimb.
Riscul de țară se referă la acele situații în care aceste riscuri asociate investițiilor străine
înrăutățesc funcționarea climatului de afaceri și diminuează în consecință așteptările privind
profitabilitatea unei afaceri. Riscul politic este una din componentele riscului de țară, alături de cel
economic și financiar.
Schneider și Matei ( 2010, pg. 55) definesc riscul politic ca acea situație în care factorii
politici și sociali afectează stabilitatea unei țări și capacitatea sa de a-și respecta angajamentele
financiare, ceea ce face referire atât la elemente din țara gazdă cât și din țara de origine. Astfel,
riscul politic reflectă de fapt gradul de incertitudine asociat cu deciziile luate de instituțiile
sistemului politic, precum guvern sau agenții legislative.
Factorii de risc politic sunt cei mai importanți în evaluarea investițiilor străine de către
companii și în deciziile legate de internaționalizare. Stabilitatea și atitudinea guvernului țării gazdă
sunt considerate determinante în domeniul afacerilor internaționalizare pentru firmele care vor să
abordeze piețe străine.
Nivelurile de expunere la risc cresc pe măsură ce firmele se extind la nivel internațional și pe
măsură de țările gazdă sau operațiunile firmei devin mai riscante. Un studiu al
PriceWaterhouseCoopers recomadă managerilor să acorde o atenție sporită riscurilor dacă firma
este caracterizată de unul sau multe atribute din seria următoare:
Active distribuite la nivel internațional
O proporție mai mare a veniturilor obținute internațional decât național
Dependența de lanțul internațional de distribuție
Concentrare într-o regiune sau o țară
Planuri de expansiune
Experiență limitată în afacerile internaționale
Dependență de creșterea internațională
Operațiuni localizate pe piețe emergente
Reputație foarte importantă
Studiile empirice confirmă această legătură între riscuri politice și investiții străine, indicând
că țările caracterizate de risc politic crescut atrag mai puține investiții străine directe (Schneider și
Matei, 2010, pg. 55. Busse și Hefeker (2007) arată, pe un eșantion de 83 de țări în curs de
dezvoltare, pentru perioada 1984-2003, că multe sub-componente ale riscului politic, precum
stabilitatea guvernamentală, conflictul intern și extern, corupția sau stabilitatea guvernului, afectează
fluxurile de investiții străine nete. Henisz (2002) analizează modul în care multinaționalele se
confruntă cu amenințarea exproprierii, pentru evitarea acesteia fiind necesar un comportament
strategic vis a vis de guvernul țării gazdă.
Există mai multe clasificări ale riscurilor politice:
a) din punct de vedere al naturii acestora:
1) riscuri care țin de guvernul țării gazdă (expropriere și/sau confiscare, încetarea contractului,
restricții asupra forței de muncă sau proprietății, taxare, etc.);
2) riscuri care țin de guvernul țării gazdă, precum terorism, demonstrații, insurecții, revoluții,
războaie civile;
3) riscuri interstatale, precum războaie, sancțiuni economice (Al Khattab, 2006).
b) din punct de vedere al numărului de investitori afectați:
1) riscuri politice micro – care vizează doar anumite investiții specifice, cum ar fi anumite
multinaționale
2) riscuri politice macro – care afectează o plajă mai amplă de investitori.
c) din punct de vedere al naturii legale sau non legale a riscului:
1) riscuri legale sau guvernamentale – riscuri care apar, dar care nu presupun situații care nu sunt
conforme cu legea
2) riscuri non-legale sau extra-guvernamentale – riscuri care apar și care presupun situații ilegale.
În tabelul următor exemplificăm o serie de riscuri legale și non-legale, macro și micro:
Tabel nr. Tipuri și nivele de risc politic legale și non-legale, macro și micro
Legal/guvernamental
Macro
Alegerea unui nou guvern
Un nou acord comercial
Schimbări generale ale politicilor sau
legilor referitoare la investitorii străini
sau investiții străine
Non-legale/Extra-guvernamentale
Macro
Lovitură de stat
Război civil
Atacuri militare
Atacuri teroriste
Corupția
Activități mafiote
Pierderea activelor (exproprieri)
Legal/guvernamental
Micro
Legislația specifică activității firmei cu
efecte adverse (licențe export/import,
taxa vamală de import, repatrierea
profitului)
Subvenții sau alte forme de protejare a
concurenței
Non-legale/Extra-guvernamentale
Micro
Atacuri inițiale
Sabotaj industrial
Răpiri de persoane, șantaj
Furt
Sursa: Morrison, J., 2002, The International Business Environment. Diversity and the Global
Economy
Riscurile politice pot fi rezultate ale sistemului politic, traducându-se în multe ocazii prin
refuzul sau reticența companiilor de a investi într-o țară. Sursele de risc sunt uneori localizate în
sistemul politic, iar alteori într-un sistem mai cuprinzător, putându-și avea originea în mediile
interne sau străine. Simon (1984, citat in Wyk, 2010) arată că sursele riscului politic pot fi
identificate în evenimente politice care au loc în instituțiile țărilor gazdă, țărilor de origine sau în
mediul internațional.
Exemple de surse ale riscului politic sunt:
Grupuri dezafectate din societate predispuse să recurgă la violență pentru a fi ascultate
Amenințări externe ale unor grupuri teroriste care doresc să destabilizeze țara
Grupuri armate
State regionale puternice, în țările federale sau descentralizate
Leadership politic bazat pe legături personale
Instituții democratice nefuncționale care nu asigură transparența proceselor.
Având în vedere că riscurile politice sunt rezultate ale sistemului politic, este necesară o analiză
detaliată a modului în care funcțiile sistemului politic se constituie în factori de risc. Aceste funcții
ale sistemului politic au fost amplu discutate în literatura de specialitate, Wyk (2010) realizând o
sinteză a acestora, împărțindu-le în:
Funcție de conversie – prin aceasta specialiștii se referă la modul în care statul
participă la procesele de conversie a inputurilor în out-put-uri. În această abordare,
input-urile sunt acei factori care sprijină, direct sau indirect, satisfacerea cererii de
bunuri și servicii. Exemple de input-uri din partea guvernului sunt: reglementarea
comportamentului agenților economici, servicii și bunuri publice, manifestarea din
partea guvernului a unor valori care să sprijine procesele de piață, alocarea de fonduri
publice, aplicarea legii
Capacitate de reglementare – se referă la capacitatea sistemului politic de a controla
cetățenii și instituțiile
Capacitate extractivă - se referă la capacitatea sistemului politic de a extrage și
mobiliza resurse umane și materiale din mediul național și domestic
Capacitate distributivă – se referă la capacitatea de a aloca bunuri, servicii și
oportunități indiviziilor, instituțiilor sau grupurilor din societate
Capacitate responsivă – se referă la capacitatea sistemului politic de a transforma cu
succes cerințele legitime ale votanților în politici publice adecvate
Capacitate simbolică – se referă la capacitatea sistemului politic de a exprima valorile
societății și elitelor.
În continuare, detaliem tipurile de riscuri politice care pot deriva din funcțiile sistemelor politice
descrise anterior, urmărind patru categorii de riscuri:
Riscurile operaționale - sunt generate de costuri neanticipate ale sistemului și scăderi
neașteptate ale cererii și producției;
Riscurile asupra activelor - se referă la scăderi semnificative ale valorii activelor, din
motive legate de daune materiale, devalorizări sau încălcarea drepturilor de proprietate
intelectuală;
Riscurile competitive - se referă la posibile modificări ale reglementărilor care
influențează avantajele competitive ale firmelor în piețele țărilor gazdă;
Riscuri legale sau de reputație – apar atunci când produsele, brand-ul sau imaginea
firmei sunt percepute negative de către purtătorii săi de interese.
În această abordare, sintetizată în tabelul de mai jos, riscurile politice în afacerile
internaționale sunt riscuri strategice, pentru care compania trebuie să își elaboreze strategii:
Tabel nr. Funcțiile sistemului politic ca riscuri strategice de afaceri
Funcții/Riscuri
Riscuri ale operațiunilor
Riscuri ale activelor
Riscuri competitiveRiscuri legale
sau de reputație
Funcție de conversie
Întreruperi și fragmentări ale procesului de creare de valoare adăugată (în lanțul de producție sau distribuție), din cauza conflictelor civile, crizelor de legitimitate sau penuriei de factori de producție
Daune materiale cauzate de conflicte civile
Furturi la scară largă
Diminuarea bruscă a cererii consumatorilor și a accesului furnizorilor din cauza instabilității politice (conflicte interne, crize de legitimitate)
Ostilitatea purtătorilor de interese (boicoturi ale consumatorilor), din cauza nemulțumirii datorate unora dintre produsele firmei
Dispute politice între țara de origine și țara gazdă
Capacitate de reglementare
Restricții în ceea ce privește angajarea expaților, în ciuda penuriei de persoane calificate într-un anumit domeniu de
Restricții asupra repatrierii profitului
Limitări ale dreptului de proprietate al străinilor
Protecționism comercial
Politici guvernamentale de achiziție discriminatorii
Întreprinderi de stat
Nerespectarea eficientă a contractelor și a legilor ce reglementează proprietatea
Legislație extrateritorială impusă de țara de origine în ceea ce
activitate Rigiditate a
pieței forței de muncă
Regelementări de tipul red tape
Obstacole crescute în facilitatea funcționării afacerilor
ce domină piața privește operațiunile în străinătate ale firmei
Capacitate extractivă
Pierderi de productivitate, eficiență, timp și resurse pentru a îndeplini cerințele legale
Naționalizare, confiscare, exproprierea activelor (căutarea de rente)
Taxare și audit discriminatorii
Corupția oficialilor guvernamentali
Taxare și audit discriminatorii
Nivele ridicate ale pirateriei în domeniul drepturilor intelectuale (brevete) și produse contrafăcute (mărci) de către competitori sau structuri guvernamentale
Capacitate distributivă
Indigenizare a politicilor publice
Parteneriate cu firme de stat ineficiente
Infrastructură nedezvoltată
Naționalizare, confiscare, exproprierea activelor (pentru redistribuirea avuției)
Costuri crescute pentru firme care acționează ca și surogaturi în furnizarea bunurilor publice (educație, sănătate, infrastructură)
Legislație care impune firmelor străine să își împartă proprietatea intelectualp cu firmele locale
Încălcări ale contractelor motivate de redistribuirea bogăției
Capacitate responsivă
Dominanță a grupurilor protecționiste (ONG-uri,
Agenda publică dominată de agenți din
Dominanță a grupurilor protecționiste/socialiste care modelează
Politizarea curților de justiție pentru a submina
partide socialiste) care influențează agenda publică referitoare la aspecte precum salariile și beneficiile salariale, conținutul local al produselor, etc.)
interiorul sistemului și mobilizarea în sensul naționalizării activelor firmelor private
agenda publică în domeniul afacerilor, comerțului și concurenței
interesele firmelor
Capacitate simbolică
O retorică a elitelor în favoarea unui mai amplu intervenționism statal asupra operațiunilor firmelor
O retorică în favoarea proprietății de stat
O retorică a elitelor împotriva capitalismului de piață, favorizând ideologii alternative
O retorică a elitelor îndreptată împotriva firmelor străine și protejării drepturilor intelectuale
Sursa: după Wyk, 2010, pg. 110
Răspunsurile la risc ale companiilor presupun de fapt un bun management al riscurilor,
ceea ce înseamnă evitarea pierderii sau devalorizării activelor firmei. În ciuda unor dezvoltări
teoretice impresionante pe tematica managementului riscurilor, în practică această preocupare nu
este deloc facilă. Un studiu al PricewaterhouseCoopers (2006), ce a implicat un sondaj în peste
100 de companii multinaționale referitor la riscul politic, urmat de interviuri în profunzime
desfășurate cu peste 13 manageri, este elocvent în acest sens. Rezultatele studiului au arătat că
per ansamblu, companiile multinaționale fac eforturi să își gestioneze riscurile politice, însă nu
reușesc întotdeauna ca acest demers să fie unul de succes. Studiul amintit a concluzionat că deși
83% din managerii chestionați sunt angajați în acțiuni de management al riscului politic, 73%
dintre aceștia declară că aceste acțiuni nu sunt eficiente. Managerii de risc, directorii financiari
directorii internaționali consideră că informațiile complexe disponibile pe internet care îîi ajută
să gestioneze riscul politic sunt dificil de obținut dar și de evaluat, în ceea ce privește
corectitudinea acestora. Respondenții acestui studiu au explicat de asemenea că atunci când
informațiile provin de la surse locale, acestea sunt inevitabil subiective și deformate. Aceeași
manageri au recunoscut și că în organizațiile lor nu sunt disponibile instrumente specializate de
management al riscului, din cauza faptului că nu se înțelege în totalitate importanța acestui
demers. În consecință, managerii nu primesc întotdeauna informații recente, exacte și la timp,
informații de care au nevoie pentru a lua deciziile necesare pentru diminuarea riscurilor politice,
în context internațional.
4. Activitatea grupurilor de interese care urmăresc influențarea politicilor guvernamentale.
Grupurile de lobby se numesc și grupuri de presiune și de multe ori sunt echivalentul
grupurilor de interese, deoarece în mod direct sau indirect, un grup de interese este și un grup de
presiune.
Conceptul de grupuri de presiune a fost propus de Arthur Bentley, în 1908, în cartea sa,
Procesul guvernării. Studiul presiunii sociale însă intră în uz abia în anii 1925-1926, în presa
americană; pe plan academic conceputul este dezvoltat prin contribuțiile unor autori precum
Truman (1951), Dahl (1956) și Schattschneider (1960).
În prezent, termenul este complet intrat în uz, iar activitatea de a face presiune este una
reglementată și inclusiv profesionalizată, prin apariția așa numit-ului lobbyst. Lobby-istul
profesional este de multe ori un politician sau un birocrat familiar cu structura factorilor de
decizie în cadrul guvernului şi cu acces la anumiţi factori de decizie.
Grupurile de presiune economice pot fi organizații profesionale, sindicatele, patronatele,
organizații ale comercianților. După Radu (2003, pg. 142), rețelele de angajare civică sunt
formate din asociații civile, ce generează un veritabil capital social. Simultan, acestea formează
in sistem de exprimare a intereselor secţionale. În regimurile totalitare, prin distrugerea societății
civile a apărut societatea de masă, în care oamenii și-au pierdut criteriile clasiale, grupale (Radu,
2003, pg. 143).
Politologii consideră, sistemele democratice au devenit pluraliste într-un sens nou, dat de
apariția și amploarea pe care au luat-o grupurile de interes, ce influențează viața politică a unei
societăți, acestea devenind adevărate puteri ale democrației. Opinia asupra efectelor activității
acestora este diversă: în timp ce unii le consideră un factor de echilibru pentru funcționarea unei
democrații, alții sugerează că acestea își depășesc uneori atribuțiile. Aceasta deoarece
“elaborarea politicii de stat devine, într-o tot mai mare măsură, o arenă în care acționează
interesele specifice ale unor oameni care nu posedă nicio putere, care de fapt nu au nici un
mandat politic” (Druker, F., 1990, pg. 7, citat în Radu, 2003, pg. 110). În această viziune,
grupurile de interes sunt puteri de facto, a căror acțiune conduce la dispersare și descentralizare
politică, precum și la o multiplicare nedezirabilă a centrelor de decizie. (Radu, 2003, pg. 149) În
plus, între aceste organizații apar conflicte determinante de scopuri divergente.
Există patru modalități principale prin care grupurile de presiune pot influența politica
guvernamentală: propaganda, reprezentarea directă a intereselor lor și negocieri cu guvernul,
culegerea de informații și date, dar și oferirea de mită. După , grupurile de interese influențează și
mobilizează electoratul, finanțează campaniile electorale și desfășoară activități de lobby în relație
cu guvernul sau legislativul (Potters, J., Sloof, R.,1996, pg. 405). Potters și Sloof (1996) realizează o
serie de studii empirice ce arată impactul contribuțiilor în bani asupra campaniilor electorale,
propunându-și să identifice dacă banii donați pot cumpăra votul unui politician. Rezultatele studiilor
empirice sunt mixte, iar subiectul rămâne în continuare unul extreme de controversat.
Finanțarea campaniilor electorale reprezintă pentru grupurile de interese o formă clară de
investiție pentru a obține politici de stat favorabile. Din punct de vedere al clasei politice, aceasta
deservește în aceste cazuri obiectivele urmărite de grupurile de interese și deviază astfel de la
preferințele exprimate de votanți, în contrapartidă pentru finanțările primite.
Limita dintre aceste activități și mită sau corupție, în general, este fragilă. Corupția constituie un
obstacol major în calea funcționării sistemelor democratice, ducând la pierderea legitimității
instituțiilor democratice și la grave consecințe economice.
Corupția este un fenomen dificil de descris și cu mai multe fațete. Aceasta poate fi înțeleasă
ca o deviere de la standarde sau norme legale sau morale, deviere sancționată de societate, sau ca
atribute al unui sistem social. Există și cercetători care atenționează însă că a defini corupția ca o
deviere de la norme implică și ideea că ar exista un ideal social ideal, care de fapt este utopic. Un
exemplu adus în acest sens este faptul că ideea de câștiguri private ale unui politician sau birocat,
generat de activitatea sa în slujba statului, are diferite grade acceptare, în funcție de valorile și
standardele morale ale societății respective.
În practică, corupția poate însemna proasta gestionare a resurselor economice, împiedicarea
funcționării corecte a piețelor și în consecință diminuarea încrederii investitorilor și îndepărtarea
acestora de către economiile afectate de corupție. Multe studii asociază corupția cu particularitățile
culturale, una din implicații fiind faptul că, având în vedere că valorile unei nații se formează în
timp, este de asemenea nevoie de perioade îndelungate pentru a schimba practicile de corupție.
Davis și Ruhe (2003), care, folosind diferențele culturale în accepțiunea lui Hofstede, arată
că țările cu o distanță față de putere redusă înregistrează nivele mai scăzute ale acestui fenomen,
grație faptul că subalternii au la dispoziție canale formale și informale de a chestiona și a modela
deciziile superiorilor. În mod similar, indivizii dintr-o cultură individualistă, care promovează
rezultatele, tind să fie mai tentați de folosirea unor practici corupte pentru a-și atinge scopurile.
Companiile multinaționale trebuie să își stabilească o politică referitoare la practicile corupte, ținând
cont de faptul că mita crește costurile de tranzacție dar și de faptul că aceasta poate afecta imaginea
și reputația pe care o companie și le formează în relație cu purtătorii de interese locali. Cu toate
acestea, nu toți managerii de companii au opinii similare asupra corupției. Cuervo-Cazurra (2006)
analizează impactul corupției asupra investițiilor străine directe și concluzionează că managerii din
țări de origine cu nivele ridicate ale corupției tind să caute țări gazdă cu un nivel ridicat de corupție,
uneori apelând la firme locale pentru a-și urmări interesele. Alte studii examinează legătura dintre
corupție și nivelul de dezvoltare economică, ilustrând că în general țările în curs de dezvoltare cu
venituri mai reduse sunt mai vulnerabile în fața acestei practici, din cauza nevoii acestora de
investiții și a unei poziții de negociere mai slabe, pe arena afacerilor internaționale. Cu toate acestea,
corupția există și în țările dezvoltate, fiind însă mai sofisticată și pregnantă la alegerile democratice
(Conklin, D., 2006). Astfel, apare, pentru managerii internaționali, decizia de a se angaja în acte de
corupție versus aceea de a urma căile și procedurile legale, la nivelul economiilor gazdă în care
multinaționalele operează.
McKay (2011) arată că activitatea de lobby este diferită și în funcție de tipul de instituție
asupra căreia se realizează acest lobby. A practica o campanie de lobby într-un sistem birocratic
complicat, precum Congresul american este foarte complicat și expune foarte mult agenții
economici, fiind vizibil. În schimb, a practica lobby-ul la nivelul unor instituții mai mici – ala
numitul lobby administrativ – este mai facil pentru companii și mai greu de observat pentru cei care
monitorizează acest fenomen. Lobby-ul administrativ se poate desfășura atât la telefon cât și pe
email, majoritatea birocrațiilor implicați neavând vizibilitate publică.
Top Related