Recenzii şi note bibliografice 353
R E C E N Z I I Ş I N O T E B I B L I O G R A F I C E
Radu Băjenaru, Identităţi culturale, structuri de putere şi conflict militar în nordul
Peninsulei Balcanice în mileniile IV–III a.Chr., Editura Muzeului Naţional al Literaturii
Române, Bucureşti, 2013, 295 p., inclusiv 4 hărţi, ISBN 978-973-167-118-5.
Lucrarea este constituită din introducere, patru
capitole, bibliografia, patru hărţi şi o Addenda ce
cuprinde, traduse în limba engleză, un rezumat şi
cuprinsul.
Introducerea (p. 7-9) prezintă cadrul în care
s-au plasat străduinţele autorului, fiind vorba de
proiectul Valorificarea identităţilor culturale în procesele
globale (Contract POSDRU/89/1.5/S/59758), în cadrul
căruia este vorba de tema care constituie, de fapt, titlul
sforăitor al lucrării. Autorul mărturiseşte că subiectul
lucrării sale îl reprezintă procesul de trecere de la
epoca neo-eneolitică la epoca bronzului în nord-estul
Peninsulei Balcanice, volumul de faţă fiind gândit ca
primul dintr-o serie mai lungă. Sunt amintite călătoriile
de studii ale autorului în Germania şi Bulgaria. Introducerea se încheie cu tradiţionala
listă de mulţumiri.
Urmează capitolul intitulat Stadiul cercetării. Scop şi metodologie (p. 11–15).
Autorul, încercând să circumscrie problema transformărilor ansamblului „culturii
materiale a populaţiilor din spaţiul carpato-balcanic” pe la mijlocul mileniului IV
a.Chr., aminteşte foarte pe scurt teoria Marijei Gimbutas precum şi cea avansată, cu
multă vreme în urmă, de Gustav Kossina. Se mai referă, iarăşi pe fugă, la New
Archaeology. Mai face şi afirmaţia conform căreia: „Vreme îndelungată arheologii au
tratat conflictul militar în societăţile preistorice în mod empiric şi paradigmatic”,
dovedind că nu ştie nici ce este empiric, nici ce este paradigmatic, ca să nu mai spun
că nu are cunoştinţă de faptul că arheologia este, prin excelenţă, o ştiinţă empirică!
Cred că i-ar fi folosit destul de mult dacă ar fi consultat câteva lucrări mai noi1,
pe care, răsfoindu-le măcar, autorul ar fi reuşit eventual să se dezlipească de clişeele
care au generat stufosul titlu. Mai degrabă ar fi trebuit să ţină seama şi de faptul, cu
1 Binford 1972; Hodder, Hutson 2003; Kristiansen, Larsson 2005; Peterson, Popova, Smith
2006; Kohl 2007; Anthony 2007; Nikolaeva 2011.
354 Recenzii şi note bibliografice
totul evident, că, cel puţin pentru perioada de timp avută în vedere „identităţile
culturale”, de fapt grupele/culturile din România sau Bulgaria, nu prea sunt câtuşi de
puţin mulţumitor definite. Cu o izbitoare sinceritate, autorul îşi expune câteva
nedumeriri personale – denumite „probleme” – pe care intenţionează să le discute şi
nuanţeze. Sunt foarte curios cum va desluşi pe cale arheologică dacă „războiul... se află
structurat genetic în comportamentul uman”... (p. 13)
Ne sunt expuse apoi abordările diverse pe care le are în vedere pentru a crea o
temelie destinată promiselor sale încheieri finale. Este vorba de Studiul izvoarelor
arheologice, ce ar avea în vedere alcătuirea unei baze de date în corespondenţă cu un
spaţiu geografic larg. Pentru Studiul izvoarelor iconografice, autorul se referă la
reprezentările din peştera de la Nucu, în nordul ţinutului Buzău2, atrăgând atenţia şi
asupra stelelor funerare ce se cunosc din zona stepelor nordpontice şi până la
Atlantic3. Aproape inevitabil se are în vedere Studiul izvoarelor etnografice; tema este
importantă şi poate, pentru început, R. Băjenaru ar fi trebuit să se familiarizeze cu
câteva lucrări de bază care au examinat această problemă4. Autorul ne promite că se
va apleca şi către Studiul izvoarelor literare ca şi pentru Asigurarea bazei teoretice...
La prima vedere, capitolul Cadrul geografic, cultural şi cronologic (p. 16–20) pare
ceva mai bine întocmit. Sunt descrise foarte sumar unităţile geografice principale:
Bazinul Dunării de Jos, doar parţial, Tracia, de fapt doar Bazinul hidrografic Maritsa-
Tundja şi apoi zona dintre lanţul muntos Rhodopi şi litoralul nordic al Mării Egee.
Surprinde faptul că teritoriul Rumeliei (partea europeană a Turciei) nu este aproape
deloc luat în consideraţie. Pentru conturarea cadrului cultural, autorul reia, cu
abnegaţie, locurile comune puse în circulaţie de mai multă vreme. Sunt prezentate, la
modul foarte general, complexele eneolitice Boian–Gumelniţa–Karanovo VI şi
Sălcuţa–Gradeshnitsa–Krivodol. Pentru zona răsăriteană a Traciei menţionează doar
piesele din metal din staţiunea de la Kanligeçit5 situată în Turcia europeană, foarte
aproape de cursul Maritsei. Dar la Kanligeçit este vorba de un complex arheologic
extrem de important, cu legături evidente cu zona de la nord de Dunărea de Jos,
complex a cărui cunoaştere mai temeinică i-ar fi folosit autorului.
Miezul cărţii este constituit din capitolul Catalogul descoperirilor (p. 21–257), ce
reprezintă 80% din volum. Sunt înşirate 784 de piese, pumnale aparţinând mai multor
2 De curând a apărut volumul (o culegere de studii) Sîrbu, Matei 2012. Este vorba de o
apariţie stranie, pe care nu o comentez acum. 3 Îi recomand cu insistenţă pentru această preocupare studiul Harrison, Heyd 2007, 129-214,
în bună parte şi pentru a vedea ce este termenul „Yamnaya package”. 4 Cum ar fi: R. Lowie, Traité de sociologie primitive, Paris f.a.; Ucko 1969, 262-280; Leach 1982;
Hodder 1982; Radcliffe-Brown 2000 şi desigur L.R. Binford (vezi supra nota 1). 5 Este vorba de Yalçin 2012, 183-189.
Recenzii şi note bibliografice 355
tipuri principale, topoare plate – Flachbeil, topoare cu „braţe în cruce”, de fapt cele din
categoria Kreuzschneidigeaxt şi topoare cu gaură de înmănuşare transversală, adică cele
din categoria Schaftlochaxt. Pentru încadrarea tipologică, autorul s-a folosit de lucrările
lui F. Schubert6, A. Vulpe7 şi H. Todorova8. Dar tipologiile stabilite în lucrările publicate
în seria PBF trebuiesc folosite cu mari rezerve, dat fiind faptul că în fiecare lucrare sunt
discutate piese dintr-o ţară/stat, adică dintr-un spaţiu astăzi strict delimitat. Tipologiile
cu pricina au fost „stabilite” în acest cadru limitat, ceea ce le face greu de acceptat pe o
arie mai largă, ce depăşeşte cu totul firesc actualele frontiere politice9.
A fost construită, pentru fiecare piesă, o fişă standard cu şase repere (p. 20–21). Aş
remarca că dintre cele 784 de piese, doar 113 (14,41%) sunt inedite. De asemenea trebuie
subliniat că o bună parte provin din descoperiri singulare întâmplătoare, fapt ce
complică situaţia. În ceea ce priveşte contextul, ies în evidenţă piesele provenite din
contexte funerare, cum este cazul celor din cimitirele de la Devnya, Durankulak sau, mai
ales, Varna. Li se adaugă piesele din staţiuni, cum sunt cele de la Emen sau Junacite, sau
considerate ca provenind din depozite, cum este cazul cu piesele din peştera de la
Emen. Dar şi piesele descoperite izolat, mai ales topoarele din categoria
Kreuzschneidigeaxt, prezintă un interes aparte, deseori fiind vorba de aşa numitele
„Einzelfund”, al căror caracter votiv a fost de multe ori subliniat, fapt care mai reduce
ceva din gravitatea conflictelor militare invocate de autor...
Superficialitatea lucrării este pusă în evidenţă şi prin cartările de pe cele cinci hărţi
ce urmează bibliografiei. Sunt folositoare, căci ne indică pe ce raft al magaziei sud-est
europene sunt borcanele cu pumnale, pe care raft lădiţele cu topoare de un fel sau altul ...
Lipsesc ilustraţiile de piese, situaţie care transformă lucrarea într-o simplă listă
de depozit, în ciuda titlului sforăitor. Dar abnegaţia de magazioner a autorului nu
prea foloseşte arheologiei preistorice. Dar atunci la ce a folosit lista? Răspunsul îl
putem găsi în aşa numita „tihna ştiinţifică”10, prin care a fost susţinut proiectul care a
dat naştere lucrării acum discutate. Mă bucur pentru autor şi îi doresc somn uşor11 ...
6 Schubert 1965, 274-295. 7 Vulpe 1970; Vulpe 1975. 8 Todorova 1981. 9 Vulpe 1972, 325. 10 Expresia – „asigură tihna ştiinţifică” – este prezentă la p. 4 a Chestionarului pentru proiectul
POSDRU ID 59758, care poate fi găsit pe site-ul Academiei Române! 11 În încheiere nu pot decât să recomand replicantului şi susţinătorilor săi povestea indiană,
care se găseşte în cartea lui F. M. Dostoievski, Jurnalui unui scriitor.
356 Recenzii şi note bibliografice
Bibliografie
Anthony, D. W. 2007, The Horse the Wheel and Language, Princeton.
Binford, L.R. 1972, An archaeological perspective, New York.
Harrison, R., Heyd, V. 2007, The transformation of Europe in the third millennium BC: the
example of „Le Petit-Chasseur I + III” (Sion, Valais, Switzerland), PZ 82, 2,
129-214.
Hodder, I. 1982, Symbols in action–Ethnoarchaeological studies of material culture, Londra.
Hodder, I., Hutson, S. 2003, Reading the past. Current approaches to interpretation in
archaeology, Cambridge.
Kohl, Ph. L. 2007, The making of Bronze Age Eurasia, Cambridge-New York.
Kristiansen, K., Larsson, T.B. 2005, The rise of Bronze Age society. Travels, transmition and
transformations, Cambridge.
Leach, E. 1982, Social Anthropology, Oxford.
Lowie R., Traité de sociologie primitive, Paris f.a.;
Nikolaeva, N.A. 2011, Etno-ku’lturnye processy na Severnom Kavkaze v kontekste drevnei
istorii Evropy i Bližnego Vostoka, Moscova.
Peterson, D.L., Popova, L.M., Smith, A.T. (eds.) 2006, Beyond the Steppe and the Sown,
Leiden–Boston.
Radcliffe-Brown, A.R. 2000, Structură şi funcţie în societatea primitivă, Iaşi.
Schubert, F. 1965, Zu den südosteuropäischen Kupferäxten, Germania 43, 274-295.
Sîrbu, V., Matei, S. (eds.) 2012, Un monument din Carpaţii Orientali cu reprezentări din
Preistorie şi Evul Mediu–Nucu–„Fundu Peşterii”, judeţul Buzău, Brăila–
Buzău.
Todorova, H. 1981, Die kupferzeitliche Äxte und Beile in Bulgarien, PBF 9, 14, München.
Ucko, P. J. 1969, Ethnography and archaeological interpretations of funerary remains, World
Archaeology 1–2, 1969, p. 262–280;
Vulpe, A. 1970, Die Äxte und Beile in Rumänien, I, PBF 9, 2, München
Vulpe, A. 1972, Recenzie la Prähistorische Bronzefunde (sub red. H. Müller-Karpe), SCIV
23, 2, 323-326.
Vulpe, A. 1975, Die Äxte und Beile in Rumänien, II, PBF 9, 5, München.
Yalçin, Ü. 2012, Metallfunde, în Özdögan M., Parzinger H., Die frühbronzezeitliche Siedlung
von Kanligeçit bei Kirklareli. Ostthrakien während des 3. Jahrtausends v. Chr. im
Spannungsfeld von anatolischer und balkanischer Kulturentwicklung, Studien
im Thrakien-Marmara-Raum 3, Berlin, 183-189.
Ion MOTZOI-CHICIDEANU
Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”
str. Henri Coandă, nr. 11, sector 1, Bucureşti
Recenzii şi note bibliografice 357
Observaţii pe marginea unei recenzii, Ion Motzoi-Chicideanu, Radu Băjenaru, Identităţi
culturale, structuri de putere şi conflict militar în nordul Peninsulei Balcanice în mileniile IV–III
a.Chr., Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013, 295 p., inclusiv 4
hărţi, ISBN 978-973-167-118-5.
În numărul de faţă al revistei Peuce, I. Motzoi-Chicideanu publică o „recenzie” la
cartea mea, Identităţi culturale, structuri de putere şi conflict militar în nordul Peninsulei
Balcanice în mileniile IV–III a.Chr., Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române,
Bucureşti, 2013. Sunt în cadrul recenziei o serie de afirmaţii şi comentarii care suportă
anumite explicaţii şi rectificări. Asta cu atât mai mult cu cât textul publicat de I. Motzoi-
Chicideanu nu vizează neapărat cartea propriu-zisă. Textul este o simplă înşiruire de
inexactităţi, interpretări forţate prin omisiune (în fapt „fitile” puse să-l aburească pe
cititorul mai puţin avizat) şi ironii de proastă calitate menite să distreze vulgul. Doar în
două cazuri recenzentul se aventurează să atingă cu vârful degetelor apele adânci ale
unei discuţii serioase şi competente, însă de fiecare apa s-a dovedit prea fierbinte pentru
el. Recenzia este, în primul rând, un atac îndreptat împotriva autorului, ceea ce, de
regulă în astfel de cazuri, arată neprofesionalismul şi incompetenţa recenzentului. Mai
mult, recenziile la cataloage sau repertorii precum cartea în discuţie sunt rare; de cele
mai multe ori când sunt făcute, recenzentul doreşte să demonstreze ceva. Şi, într-adevăr,
I. Motzoi-Chicideanu doreşte. De aceea răspunsul meu este mai lung decât ar fi fost
cazul, şi este structurat în trei părţi: corectarea inexactităţilor vehiculate de I. Motzoi-
Chicideanu, o discuţie mai mult decât necesară despre experienţa şi priceperea
recenzentului în legătură cu tema cărţii şi, în final, câteva explicaţii cu privire la rolul şi
contextul în care a fost publicat acest catalog.
***
Titlul i se pare „sforăitor” probabil pentru că nu ştie ce înseamnă identităţile
culturale. Altfel nu văd de ce recenzentul a pus semnul egal între identităţi culturale şi
grupe/culturi arheologice. Dacă ar fi citit cu atenţie măcar o parte din studiile şi cărţile
pe care mi le recomandă (în special notele 1 şi 4), ar fi observat că lucrurile sunt ceva
mai complicate de-atât.
Cât priveşte reluarea „cu abnegaţie a locurilor comune puse în circulaţie de mai
multă vreme”, nu pot răspunde decât cu un citat dintr-o carte recentă: „(...) pentru
spaţiul avut în vedere se poate vorbi despre epoca bronzului odată cu sfârşitul
marilor complexe culturale eneolitice cum sunt Cucuteni-Tripolje, Gumelniţa-
Karanovo şi Bodrogkeresztur” (s.n.)12.
12 Motzoi-Chicideanu 2011, I, 50.
358 Recenzii şi note bibliografice
Nu am invocat nicăieri în carte „gravitatea conflictelor militare”, dimpotrivă.
După cum logica conform căreia caracterul votiv al depunerilor „reduce ceva din
gravitatea conflictelor militare invocate de autor...” îmi scapă. Nu am afirmat în niciun
fel că arheologia ar fi calea prin care se poate desluşi dacă războiul se află structurat
genetic în comportamentul uman. De asta se ocupă alte discipline, existând în
momentul de faţă studii foarte serioase în acest sens13.
Că tot am ajuns la recomandări bibliografice, abundente în recenzie, nu era
cazul ca recenzentul să se obosească să le scrie. După cum cred că reiese evident din
carte, aici doar am schiţat cadrul şi temele proiectului, nu am declanşat niciun fel de
discuţie presupusă de bibliografia „recomandată” (vezi discuţia mai jos). Remarc doar
că sugestiile de la nota 4 nu sunt cea mai fericită alegere pentru studiul conflictelor în
societăţile primitive14. Oricum, îl sfătuiesc pe recenzent ca înainte de a mai sugera
altora ce să citească, ar fi bine să-şi rezolve propriile lacune bibliografice cu privire la
descoperirile funerare din epoca bronzului, domeniu la care are pretenţia că se pricepe
(vezi de asemenea discuţia de mai jos). Cât priveşte metalurgia şi problematica
pieselor de metal din eneolitic şi bronzul timpuriu, îi stau oricând la dispoziţie cu
orice studiu care să-l ajute la o mai bună şi corectă înţelegere a fenomenului.
*
* *
Aceasta este cu atât mai important cu cât, dacă o parte din critici provin dintr-o
anumită neînţelegere a contextului şi rolului acestei cărţi, o altă parte consistentă
vădesc lipsa de pricepere a recenzentului în ceea ce priveşte piesele de metal
discutate. Este încurajator faptul că ştie denumirile în limba germană ale categoriilor
de piese, însă aceasta nu este o condiţie nici necesară, nici suficientă pentru o bună
cunoaştere a temei.
Mentalitatea de magazioner adusă în discuţie de recenzent şi care, din câte
observ, îi este foarte familiară, reiese clar din afirmaţia „că dintre cele 784 de piese, doar
113 (14,41%) sunt inedite”. Probabil mult prea ocupat să-mi numere piesele, I. Motzoi-
Chicideanu nu realizează că important în acest caz nu este câte piese sunt publicate, ci
cum sunt publicate. Un recenzent serios şi competent ar fi observat că din cele 784 de
piese ale catalogului, pentru mai mult de jumătate (387 de piese) se oferă informaţii
inedite (corecţii în ceea ce priveşte condiţiile de descoperire, descrieri, dimensiuni,
greutate etc), informaţii mai mult decât utile pentru cei ce le discută. Ar fi fost suficient
13 Este bine de răsfoit cartea Marthei Stout (2010). Informaţii bibliografice foarte recente şi mai
mult decât utile, pe această temă, la Fry 2013. 14 Bibliografia completă la sfârşitul anilor ’80 se găseşte la Ferguson, Farragher 1988. Studiile şi
cărţile lui R. Brian Ferguson pe temă rămân fundamentale; de exemplu Ferguson 1995
(ediţia a doua în 2002).
Recenzii şi note bibliografice 359
să îşi amintească de toporul cu gaură de înmănuşare de la Bungetu, publicat prost acum
vreo 40 de ani15. Din cunoştinţele mele, este singurul topor de acest gen la care se
publică, în desen, vederea dinspre tăiş. La ce va fi folosind o asemenea vedere doar
autorul ştie. Lipseşte în schimb desenul cefei. Tot în desen şi foto este redată muchia
inferioară a toporului, lipsind cea superioară. Ori cea superioară era importantă în acest
caz, pentru că pe ea se află o adâncitură longitudinală din turnare, fapt întâlnit mai rar la
astfel de topoare, ce arată anumite alegeri tehnologice. Această adâncitură nu este redată
nici în desenul secţiunii lamei. Desigur, aceste scăpări pot fi puse pe seama
entuziasmului tinereţii recenzentului, însă ar fi avut pe cine să întrebe care erau
standardele minime de publicare a unui topor la acea vreme.
Din păcate nu este singurul caz de publicare defectuoasă, numărul este cu mult
mai mare. Este evident că astfel de piese trebuie redesenate şi republicate, ceea ce, în
cazul toporului de la Bungetu am făcut deja16. Celelalte urmează să fie publicate. De
aceea, şi fiindcă tot s-a adus vorba de latura empirică a arheologiei, documentarea în
muzee este obligatorie în situaţia dată, însă aceasta este o experienţă care îi lipseşte cu
totul recenzentului, iar lucrul acesta se vede.
De la Kanligeçit, lângă oraşul Kirklareli (Turcia), am prezentat o singură piesă (nu
„piese”) pentru că una singură era de prezentat, anume toporul plat (nr. cat. 313);
celelalte descoperiri de metal sunt de alt tip, în principal ace. Din partea sud-estică a
Traciei am mai inclus două piese din depozitul de la Safaalan, un topor plat (databil
foarte probabil în bronzul târziu) şi un topor cu gaură de înmănuşare transversală (nr.
cat. 544-545). Formularea „menţionează doar piesele” lasă să se înţeleagă că ar fi mai
multe în zona respectivă. Nu sunt. De fapt, dacă n-ar fi văzut doar lădiţe şi borcane (de
ce nu sticle?) atunci când a privit hărţile de la sfârşitul cărţii, recenzentul ar fi putut
observa că foarte puţine piese se răspândesc la sud de Maritsa, ele lipsind complet în
partea centrală şi estică a Macedoniei greceşti şi în bazinul inferior al Maritsei. Ca atare
numărul lor foarte mic în zona sud-estică a Traciei nu are de ce să surprindă. Piese de
acest gen apar în nordul Greciei, dar la sud-vest de aria discutată, şi indică o altă cale de
contact cu bazinul inferior al Dunării, anume valea Strumei. În fine, nu ştiu care este
reperul după care eu nu aş cunoaşte temeinic „complexul” de la Kanligeçit. Ştiu însă că
acest sit nu este situat chiar „foarte aproape de cursul Maritsei”, ci undeva la jumătatea
distanţei dintre confluenţa Maritsei cu Tundja şi litoralul Mării Negre. În fapt,
importanţa sitului de lângă Kirklareli constă în aceea că sugerează o anumită cale de
contact între nord-vestul Anatoliei şi Tracia la nivelul bronzului timpuriu, epocă în care
contactele dintre cele două zone sunt frecvente şi intense.
15 Chicideanu 1973, 521-525. 16 Băjenaru 2014, fig. 70/2.
360 Recenzii şi note bibliografice
Singura observaţie pertinentă din recenzie este că „tipologiile stabilite în
lucrările publicate în seria PBF trebuiesc folosite cu mari rezerve, dat fiind faptul că în
fiecare lucrare sunt discutate piese dintr-o ţară/stat, adică dintr-un spaţiu astăzi strict
delimitat”. Nu pot să nu-i dau dreptate recenzentului, însă această observaţie este de
multă vreme un loc comun (pentru a folosi propriile sale cuvinte) în literatura de gen.
De altfel, proiectul discutat are în vedere un spaţiu care include regiuni din patru ţări
(România, Bulgaria, Grecia şi Turcia), tocmai pentru a nu fi condiţionat de graniţe
politice actuale. Am indicat atribuirile tipologice aflate în uz, la piesele edite, pentru că
ele există şi nu pot fi eludate, şi pentru că ele exprimă stadiul actual al cercetării. Că
este nevoie de o rediscutare a tipologiilor pieselor avute în vedere este un lucru ştiut;
aceasta rezultă şi din faptul că pentru piesele inedite nu am indicat, deocamdată,
niciun fel de atribuire tipologică.
Ceea ce însă îi scapă iarăşi recenzentului este că observaţia pertinentă de mai
sus nu se aplică mecanic în toate cazurile. De exemplu, tipologia elaborată de Franz
Schubert în anii '60 avea în vedere majoritatea topoarelor eneolitice cu gaură de
înmănuşare cunoscute la acea vreme în Europa Centrală şi de SE (în principal
Ungaria, România, Iugoslavia şi Bulgaria)17, iar tipologiile utilizate în cele două
volume PBF pentru topoarele eneolitice din România şi Bulgaria urmează, în bună
măsură, pe cea propusă de Schubert18. Singura tipologie cu caracter „naţional”, din
cele menţionate, este cea propusă de Chernyh pentru piesele preistorice de metal din
Bulgaria19. Chiar şi aşa este o tipologie care merită toată atenţia.
Poate că desele referiri la competenţă / incompetenţă la adresa cuiva care nu
conteneşte să-şi clameze dibăcia şi priceperea într-ale meseriei, oricând şi oricui este
dispus să-l asculte, par exagerate. De aceea este necesar să vedem care este nivelul
experienţei recenzentului cu privire la piesele de metal (arme) din eneolitic şi bronzul
timpuriu. Singurul reper este cartea despre obiceiurile funerare la Dunărea Mijlocie şi
Inferioară publicată recent20, fiind binecunoscut faptul că armele de metal joacă, în
unele cazuri, un rol important în cadrul practicilor funerare.
Din capitolul 7, Cele din urmă înmormântări neolitice sau cele dintâi înmormântări
ale epocii bronzului (p. 177-223) lipseşte orice referire la mormântul de la Reka Devnya,
mormânt situat la nord de Kamchiya, găsit întâmplător prin 1958 şi publicat
monografic în 199321. E vorba de un inhumat chircit, cu ocru roşu, cu un inventar
extrem de bogat, între care şi un topor plat de metal (Flachbeil, ca să priceapă şi
17 Schubert 1965, 274-295. 18 Vulpe 1975; Todorova 1981. 19 Černyh 1978. 20 Motzoi-Chicideanu 2011. 21 Lichardus, Lichardus-Itten 1993, 9-100.
Recenzii şi note bibliografice 361
recenzentul). Discuţia asupra mormântului este reluată de către Blagoje Govedarica în
200422. Cartea lui Govedarica, în care este republicat cimitirul de la Decea Mureşului,
face inutilă o mare parte a capitolului 7 menţionat mai sus. Atât Lichardus şi
Lichardus-Itten, cât mai ales Govedarica, conturează foarte bine fenomenul de
constituire a unor noi identităţi culturale pe un spaţiu larg, de la Dunărea Mijlocie şi
Inferioară la Volga, undeva la graniţa dintre mileniile V-IV BC. I. Motzoi-Chicideanu
nu. Sunt identităţi culturale supraregionale, fără o legătură evidentă cu grupele
culturale definite prin ceramică, cu o expresie arheologică proprie, observabilă în
primul rând în practici funerare şi în diferite tipuri de obiecte cu circulaţie în întreg
spaţiul menţionat, între care armele de metal au rolul lor. Iar mormântul de la Reka
Devnya este parte integrantă a acestui fenomen. Cunoaşterea lui, şi implicit a discuţiei
aferente, ar fi redus poate din bâlbâielile prin care se explică prezenţa / absenţa
armelor de metal în mormintele de la Usatovo (p. 197). Oricum, folosirea „sobrietăţii”
ca argument în această discuţie este cel puţin hilară.
În ceea ce priveşte armele din descoperirile funerare de caracter Yamnaya (p.
278-279), I. Motzoi-Chicideanu observă raritatea lor; ar fi fost mai util să observe
raritatea lor în raport cu descoperirile similare din spaţiul nord-pontic. Observaţia este
însă corectă, numărul pieselor de acest gen din mormintele Yamnaya din spaţiul
carpato-balcanic fiind relativ mic. El devine însă şi mai mic atunci când sunt omise
descoperiri importante, precum cea de la Mihai Viteazu (jud. Constanţa)23. Surprinde
mai mult decât neplăcut lipsa oricărei referiri, în catalog sau discuţie, la tumulul de la
Sárrétudvari-Őrhalom, una dintre cele mai importante descoperiri de tip Yamnaya din
bazinul Tisei24. Atrage atenţia M.7-7a din al cărui inventar fac parte două inele de
buclă (unul de argint, celălalt de aur), o lamă de pumnal şi un topor cu gaură de
înmănuşare, asociere unică deocamdată la Dunărea Mijlocie şi Inferioară.
Lipsesc multe altele25, iar dacă avem în vedere şi descoperirea recentă de la
Kamen (lângă Sliven, Tracia)26, discuţia despre mormintele cu arme din bronzul
timpuriu din spaţiul carpato-balcanic devine mult mai complexă decât o vede I. Motzoi-
Chicideanu şi, oricum, depăşeşte cadrul de faţă. Această paranteză am facut-o doar cu
scopul de a arăta nivelul experienţei recenzentului cu privire la armele de metal
discutate. Ori, din această perspectivă, singura care poate fi luată în seamă este acea
22 Govedarica 2004. 23 Irimia 1981, 347 şi urm. 24 Tumulul de la Sárrétudvari-Őrhalom a fost publicat in-extenso în 2006 (Dani, Nepper 2006, 29 şi
urm.), dar el este cunoscut de mai multă vreme în literatură (de ex. Kalicz 1998, 174, fig. 10-12). 25 Un exemplu, dar nu singurul, este tumulul cu pumnal de la Lovech (R. Băjenaru, în cartea
recenzată, 125, nr. CLVIII.B, cu bibliografia). 26 Băjenaru 2013a, 109-111, nr. CXXXV.
362 Recenzii şi note bibliografice
tentativă de publicare a celor două topoare de la Bungetu de la începutul anilor '7027.
Este mult prea puţin pentru cineva care are pretenţia că poate judeca în mod
competent un proiect ce are în vedere (re)publicarea a peste 800 de astfel de piese.
*
* *
Pentru că lucrarea recenzată nu este altceva decât un raport de cercetare pe cei
doi ani ai proiectului POSDRU amintit, fapt precizat deja în Introducere (p. 7). Fiindcă
lucrul cu proiectele este iarăşi o experienţă cu totul necunoscută recenzentului, voi
încerca să mai explic odată, mai clar. Textul propriu-zis (p. 11-20) este propunerea de
proiect care, conform cerinţelor şi uzanţelor, trebuie să exprime pe scurt, clar şi
coerent problematica temei, stadiul cercetării, obiectivele şi metodologia avută în
vedere, totul însoţit de o bibliografie generală. Catalogul, adică miezul lucrării, are
rolul de a sublinia potenţialul arheologic al spaţiului discutat.
Este de asemenea evident pentru oricine că un asemenea proiect nu se poate
finaliza în doi ani, cât a durat programul POSDRU; el a fost gândit şi structurat pe o
perioadă mai lungă. Una dintre cele mai importante şi dificile probleme a constituit-o
documentarea în muzee. Fără a intra în prea multe amănunte, pot spune astăzi că
documentarea este aproape încheiată. În ultimii trei ani am prelucrat personal
aproape 600 de topoare şi pumnale din peste 50 de muzee din Grecia, Bulgaria şi
România28, prelucrat însemnând desene, fotografii, măsurători şi descrieri. Puse cap la
cap, deplasările pentru documentarea pe acest proiect însumează cca. nouă luni,
dintre care şapte doar în muzeele din Bulgaria.
Trebuie de asemenea spus că iniţiativa publicării acestei cărţi, la acel moment şi
în această formă, nu îmi aparţine; publicarea raportului de cercetare a devenit
obligatorie către finalul stagiului postdoctoral. Cartea poate fi criticată, iar lipsurile ei
le cunosc foarte bine (cu siguranţă mai bine decât recenzentul), însă aceste lipsuri mi
le-am asumat cu bună ştiinţă. Chiar şi aşa, catalogul reprezintă un instrument de lucru
util, prin faptul că actualizează o bază de date veche de circa 30-40 de ani, pe un
spaţiu larg, şi prin faptul că oferă informaţii noi, inedite, pentru mai mult de jumătate
din piesele prezentate.
Astfel, spre deosebire de alte magazii mai vechi, dar îndeosebi mai noi, magazia
mea este în momentul de faţă aproape plină, curată şi ordonată. Urmează publicarea.
Este foarte important de asemenea de precizat că această documentare s-a realizat,
27 Chicideanu 1973, 521-525. 28 O deplasare în Turcia nu a fost posibilă, nefiind ţară membră UE, astfel încât cheltuielile
legate de o astfel de deplasare sunt considerate neeligibile şi nedecontabile.
Recenzii şi note bibliografice 363
într-adevăr, în tihnă, cu responsabilitate şi cu plăcere, iar somnul meu de noapte a fost
aproape întotdeauna liniştit şi uşor, ceea ce doresc şi altora.
Înţeleg şi apreciez grija recenzentului cu privire la modul de cheltuire a banilor
publici (europeni în cazul de faţă), dar nu e cazul să se frământe. Fie şi numai
documentarea de care aminteam, şi ale cărei rezultate au început deja să apară29, ele
fiind abia la început, justifică pe deplin investiţia făcută. Este, de altfel, şi concluzia
responsabililor ştiinţifici şi financiari ai programului POSDRU respectiv, singurii în
măsură să facă aprecieri de acest fel.
*
* *
Fiindcă tot a venit vorba de proiecte, aceasta este una din puţinele ocazii în care pot
aduce minime reparaţii morale unor colegi probabil lezaţi de atitudinea acestui mare
deontolog al meseriei noastre. Pentru că, deşi pare că dispreţuieşte acest gen de finanţări, I.
Motzoi-Chicideanu nu se sfieşte deloc să profite şi să şterpelească de prin munca altora
implicaţi în astfel de proiecte. Într-un articol recent publicat în revista Mousaios, discutând
intervalul cronologic în care poate fi încadrată cultura Noua, recenzentul face referire şi la
o serie de date radiocarbon de la Rotbav, date inedite la acea vreme, obţinute prin
proiectul Atlas30. În calitate de responsabil pentru epoca bronzului în cadrul proiectului
Atlas, precizez că niciunul dintre cei trei autori ai articolului citat nu aveau nici calitatea,
nici permisiunea de a menţiona sau folosi date inedite obţinute prin proiect, cu excepţia
celor provenite din propriile cercetări (Cârlomăneşti în cazul de faţă).
În concluzie, parafrazând o expresie care îi este foarte dragă, recenzentul s-a
grăbit ca o mireasă neprihănită să critice un proiect încă nefinalizat. Astfel, dincolo de
inexactităţile şi omisiunile voite, de insinuările nefondate, de tonul când nejustificat
ironic, când fals sfătos, nu rămâne nimic altceva decât faţa hâdă, greţoasă şi mult prea
strident machiată, a incompetenţei.
29 Băjenaru, Popescu 2012, 363-433; Băjenaru 2013b, 149-158; Băjenaru, Ridiche 2013, I, 115-118;
Băjenaru, Frînculeasa 2014, 13-16. 30 Motzoi-Chicideanu, Matei, Măgureanu 2012, 78.
364 Recenzii şi note bibliografice
Bibliografie
Băjenaru R., Popescu A.-D. 2012, Pumnalele de metal cu limbă la mâner din bronzul
timpuriu şi mijlociu din spaţiul carpato-dunărean // Poignards métalliques à
languette au manche datant du Bronze ancien et moyen dans l’espace carpato-
danubien, în Sîrbu V., Matei S. (editori), Un monument din Carpaţii Orientali
cu reprezentări din Preistorie şi Evul Mediu. Nucu-„Fundu Peşterii”, judeţul
Buzău, Ed. Istros, Brăila–Buzău, 363-433.
Băjenaru, R. 2013a, Identităţi culturale, structuri de putere şi conflict militar în nordul
Peninsulei Balcanice în mileniile IV–III a.Chr., Ed. Muzeului Naţional al
Literaturii Române, Bucureşti.
Băjenaru, R. 2013b, Varia Metalurgica (I). Despre topoarele de la Măluşteni (jud. Vaslui) şi
Gostinu (jud. Giurgiu), SCIVA 64, 1-2, 149-158.
Băjenaru, R. 2014, Sfârşitul bronzului timpuriu în regiunea dintre Carpaţi şi Dunăre, Cluj-
Napoca.
Băjenaru, R., Frînculeasa, A. 2014, A new Baniabic type Axe from Southern Romania, în
Schuster, C. et alii (eds.), The Thracians and their Neighbors in the Bronze and
Iron Ages, I. Settlements, Fortresses, Artifacts, Ed. Cetatea de Scaun,
Târgovişte, 13-16.
Băjenaru, R., Ridiche, F. 2013, Un topor de tip Vidra din Oltenia, în Stavilă, A. et alii
(eds.), Arheovest I. Interdisciplinaritate în arheologie şi istorie – In memoriam
Liviu Măruia, Ed. JATEPress Kiadó, Szeged, 115-118.
Černyh, E.N. 1978, Gornoe delo i metallurgija v drevnejšej Bolgarii, Sofia.
Chicideanu, I. 1973, Două topoare de aramă descoperite la Brăteşti, SCIV 24, 3, 521-525.
Dani, J., Nepper I. M. 2006, Sárrétudvari-Őrhalom. Tumulus grave from the beginning of
the EBA in Eastern Hungary, CommArchHungariae 29.
Ferguson, R.B. 1995, Yanomami Warfare: A Political History, Santa Fe.
Ferguson, R.B., Farragher, L.E. 1988, The Anthropology of War: A Bibliography, New
York.
Fry, D.P, (ed.) 2013, War, Peace, and Human Nature: The Convergence of Evolutionary and
Cultural Views, Oxford University Press, 2013.
Govedarica, B. 2004, Zepterträger – Herrscher der Steppen. Die frühen Ockergräber des
älteren Äneolithikums im karpatenbalkanischen Gebiet und im Steppenraum
Südost- und Osteuropas, Mainz am Rhein.
Irimia, M. 1981, Observaţii privind epoca bronzului în Dobrogea în lumina unor cercetări
recente, SCIVA 32, 3, 347-369.
Recenzii şi note bibliografice 365
Kalicz, N. 1998, Östliche Beziehungen während der Kupferzeit in Ungarn, în Hänsel, B.,
Machnik, J. (eds,), Das Karpatenbecken und die osteuropäische Steppe, PAS 12,
München–Rahden/Westf.
Lichardus, J., Lichardus-Itten, M. 1993, Das Grab von Reka Devnja (Nordostbulgarien).
Ein Beitrag zu den Beziehungen zwischen Nord- und Westpontikum in der
frühen Kupferzeit, SASTUMA 2, 9-100.
Motzoi-Chicideanu, I. 2011, Obiceiuri funerare în epoca bronzului la Dunărea Mijlocie şi
Inferioară, Bucureşti.
Motzoi-Chicideanu, I., Matei, S., Măgureanu, D. 2012, O piesă de harnaşament din epoca
bronzului descoperită la Cârlomăneşti-Cetăţuia, Mousaios 17, 65-95.
Schubert, F. 1965, Zu den südosteuropäischen Kupferäxten, Germania 43, 274-295.
Stout M. 2010, Psihopatul de alături. Cum să-l recunoşti şi să te aperi de el, Ed. Trei,
Bucureşti.
Todorova, H. 1981, Die kupferzeitlichen Äxte und Beile in Bulgarien, PBF 9, 14, München.
Vulpe, A. 1975, Die Äxte und Beile in Rumänien II, PBF, 9, 5, München.
Radu BĂJENARU
Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”
str. Henri Coandă, nr. 11, sector 1, Bucureşti
366 Recenzii şi note bibliografice
Nils Müller-Scheeßel (Hrsg.), 'Irreguläre' Bestattungen in der Urgeschichte: Norm,
Ritual, Strafe...?, Akten der Internationalen Tagung in Frankfurt a. M. vom 3. bis 5.
Februar 2012, Editura Dr. Rudolf Habelt GmbH, Bonn, 2013, 518 pagini, 239 figuri şi
34 tabele în text. ISBN 978-3-7749-3862-2.
Volumul este o impresionantă culegere de
studii dedicată acelor înmormântări pre- şi
protoistorice considerate ca având un caracter
special, neobişnuit. Studiile încorporate în volum
reprezintă contribuţiile mai multor specialişti
reuniţi, cu un an înainte, la o întrunire organizată
sub egida prestigioasei Römisch-Germanische
Kommission des Deutschen Archäologischen
Instituts. Întrunirea respectivă a reprezentat
continuarea unor preocupări mai vechi privind
complexele funerare cu caracter special, cum sunt
cele amintite în introducerea lui Müller-Scheeßel.
După Cuprins şi Cuvântul înainte (p. I–X),
urmează o introducere, preliminară, semnată de N.
Müller-Scheeßel (p. 1–8), în cadrul căreia sunt
expuse problema discutată şi structura culegerii de
studii. Autorul subliniază reţinerea de a avansa o definiţie concluzivă a termenului de
Irreguläre Bestattungen, lăsând ca aceste nuanţări, metoda de lucru, inclusiv
interpretările, să se desprindă din studiile de caz. Intervalul de timp luat în
consideraţie se plasează din mileniul V şi până în mileniul I a.Chr. Foarte sugestive,
subliniind observaţiile autorului, sunt cele cinci hărţi pe care sunt trecute studiile din
volum, unde putem vedea că pentru perioada dintre mileniile V–IV a.Chr au existat
preocupări recente privind comportamentul funerar aparte, iar pentru mileniul III
acestea lipsesc, ceea ce l-a şi determinat pe autor să treacă la harta corespunzătoare de
la fig. 3 legenda tabula rasa!
Structura de bază a volumului este alcătuită din două grupuri de studii
oarecum distincte ca perspectivă de discuţie.
Cel dintâi – Theorie und Methode – este alcătuit din şapte contribuţii: U. Veit,
„Sonderbestattungen”: Vorüberlegungen zu einem integrierten Ansatze ihrer Erforschung, (p.
11–24); E. Aspöck, Über die Variabilität von Totenpraktiken. Oder: Probleme einer
dichotomen Auffassung von Toten- bzw. Bestattungsbrauchtum, (p. 25–38); C. Pavel, The
social construction of disability in prehistoric societies – What funerary archaeology can and
cannot say (p. 39–48); J. Duerr, Die verkehrte Jenseitswelt (mundus inversus): Eine Deutung
Recenzii şi note bibliografice 367
zerbrochener, verbogener oder vertauscher Grabbeigaben, (p. 49–64); A. Reymann,
'Schamane' oder nicht 'Shamane'? Zur problematik der Nutzung eines ethnologischen
Terminus bei der Analyse vorgeschichtlicher Betsattungen, (p. 65–74); J. Jakab, Brüche an
menschlichen Knochen aus urgeschichtlichen Siedlungsgruben der Südwestslowakei, (p. 75–
86); A. Kohse, Sonderbestattungen in Ägypten von der prädinastischen Zeit bis zum
Mittleren Reich (ca. 4500–1750 v. Chr.), (p. 87–92). Sunt discutate cadrul teoretic şi cel
metodic. Este analizată structura inventarelor funerare, fiind discutate cazuri din
Egiptul predinastic sau observaţii etnologice, din Iakutia, Africa sau Noua Guinee, de
pildă. O atenţie aparte este acordată resturilor osteologice, cazurilor în care este
documentată dezmembrarea şi traiectoria post mortem a acestora. Este subliniată
variabilitatea practicilor funerare, rolul lor în procesul de constituire a identităţilor
subunităţilor sociale, în competiţia dintre acestea.
Cel de al doilea grup, destinat studiilor de caz, este constituit din patru secţiuni
distincte cronologic, acoperind mileniileV–I a.Chr.
Prima secţiune cuprinde cinci contribuţii ce se referă la înmormântările cu
caracter special din neoliticul european şi din Orientul Apropiat. Deosebit de
interesantă mi se pare cea semnată de Reena Perschke, Kopf und Körper – der
'Schädelkult' im vorderasiatischen Neolithikum (p. 95-110). Pornind de la o reexaminare a
mai vechilor descoperiri de depuneri/înmormântări de cranii din Levant, Siria sau
Anatolia, comparate cu observaţiile foarte precise, făcute din 1981 şi până astăzi, în
cimitirul de la Köşk Höyük, în Anatolia, autoarea ridică semne de întrebare privind
interpretarea descoperirilor de cranii izolate, ca dovezi ale unui „cult al craniilor”.
După opinia sa, interpretarea acestor descoperiri drept indicii privind depuneri de
cult legate de venerarea strămoşilor nu mai poate fi menţinută. Studiul semnat de
Christian Meyer, Christian Lohr, Hans-Christoph Strien, Detlef Gronenborn, Kurt W.
Alt, Interpretationsansätze zu 'irregulären' Bestattungen während der linearbandkeramischen
Kultur: Gräber en masse und Massengräber (p. 111-122), aduce în atenţie practicile
funerare specifice complexului cultural LBK. Sunt discutate şi comparate între ele, pe
baza dispunerii cadavrelor şi a inventarelor funerare, cimitirele, înmormântările din
staţiuni şi mormintele colective specifice unora dintre aşezări. Un subiect asemănător
este atacat şi de Joachim Pechtl şi Daniela Hoffmann, Irregular burials in the LBK – All
or None? (p. 123–138). Studiul are în vedere diversitatea modurilor de tratare a
cadavrelor aşa cum sunt ele cunoscute astăzi pe aria largă a complexului cultural LBK.
Informaţiile oferite de resturile osteologice descoperite – în cimitirele de la Aiterhofen-
Ödmühle şi Otzing, ca şi din aşezarea de la Stephansposching – sunt tratate
taphonomic şi demografic (vezi foarte sugestivele grafice de la fig. 3-9). Se poate
constata o relaţie între modul de tratare a defuncţilor şi dinamica staţiunilor ocupate
de cei vii, obiceiurile funerare fiind determinate de contextul social ce impune astfel
368 Recenzii şi note bibliografice
de elemente de flexibilitate, de inovaţii. Pentru fiecare defunct tratamentul a depins
astfel de o multitudine de factori sociali cum ar fi vârsta, sexul, relaţiile de rudenie,
poziţia socială, tradiţiile comunităţii, circumstanţele decesului. Doar o examinare
atentă a acestor factori, a raporturilor dintre ele, a variabilităţii tratamentelor aplicate
defuncţilor, pot permite o atribuire de genul irregular sau deviant pentru unele
morminte. De altfel, din circa 46000 de morminte cunoscute pentru contextul LBK,
abia 0,7% pot fi considerate ca atare, ceea ce arată că o astfel de cale de interpretare nu
prea duce undeva31. La o concluzie oarecum diferită ajung Lech Czerniak, Joanna
Pyzel, Unusual funerary practices in the Brześć Kujawski Culture in the Polish Lowland (p.
139–150). Sunt prezentate pe scurt practicile funerare specifice grupului cultural
Brześć Kujawski. Cum se poate vedea în aşezările de la Oslonki 1 sau Brześć Kujawski
4, există numeroase înmormântări în imediata vecinătate a locuinţelor de mari
dimensiuni, cu plan trapezoidal, dar se subliniază faptul că abia circa 25% din
locuitorii aşezărilor sunt cazaţi în aceste morminte, amplasamentul funerar a celorlalţi
fiind necunoscut Autorii prezintă mormântul E14 din staţiunea de la Ludwinowo 7. A
fost descoperit într-o groapă asociată unei locuinţe cu lungimea de 47 m, specifică
mediului LBK. Dar, datat cu 14C între 4450–4320 BC, mormântul aparţine, după opinia
autorilor, etapei timpurii a complexului BKK. Alte asemenea morminte au mai fost
descoperite la Brześć Kujawski 3 şi la Miechowice 4. Autorii le consideră ca fiind
asociate cultului strămoşilor. Ultima contribuţie din prima secţiune este semnată de
Noémi Pažincová şi Alena Bistáková, Die Bestattungssitten der Lengyel-Kultur im Lichte
ausgewählter Beispiele aus der südwestlichen Slowakei (p. 151-166). Pentru grupa Lengyel,
sunt cunoscute atât cimitire, cum este cazul celui, cu 90 de morminte, alăturat staţiunii
eponime, sau cel biritual de la Bratislava-Dúbravka, cât şi morminte plasate în aşezări
sau în peşteri. Pentru sud-vestul Slovaciei, 80% dintre morminte au fost descoperite în
arealul aşezărilor. Ca rit funerar se practica atât înhumarea (predominantă), cât şi
incineraţia. Mormintele erau grupate, foarte probabil, pe criterii de rudenie, obicei ce
pare specific comunităţilor Lengyel. Sunt prezentate cazuri aparte, reprezentate prin
gropi cu scheletele de la 2–4 indivizi, cum este cazul la Jelšovce, Nitriansky Hrádok-
Zámeček, Vel'ký Cetin sau Vyšné nad Hronom. Se disting complexele/gropi cu
depuneri de cranii, cel mai elocvent fiind cel de la Džbánice, în Cehia, cu 12 cranii,
oase de animale şi vase. Variabilitatea evidentă a obiceiurilor funerare ale grupei
Lengyel este pusă, de către cele două autoare, în relaţie cu dinamica socială a
comunităţilor respective32.
31 Aş recomanda autorilor să consulte Howel 19899, 419-438, unde se discută şi despre
traiectoria post mortem a personajelor cu statut social aparte. 32 Mă surprinde oarecum că nu a fost discutată contribuţia lui Demjan 2012, 77-93.
Recenzii şi note bibliografice 369
Cea de a doua secţiune este deschisă de Claudia Sachße, Sonderbestatungen in der
Badener Kultur (p. 169–184). Ceea ce se cunoaşte astăzi sub denumirea de Cultura
Baden ocupă o arie foarte întinsă, situată în centrul Europei, în cadrul căreia se cunosc
importante variante regionale. Variabilitatea practicilor funerare, inclusiv a riturilor,
este cunoscută de mai multă vreme. Există necropole birituale, cum este cazul celor
din zona Balaton sau din zona Niederösterreich. Interesante sunt şi acele morminte de
incineraţie acoperite cu movile, specifice zonei de confluenţă a Dravei cu Sava.
Autoarea prezintă şi discută câteva cazuri aparte în ceea ce priveşte structura unor
morminte. Este vorba de gropile cu numeroase schelete întregi, resturi de schelete
dezmembrate, cranii, ce par aruncate fără o ordine anume. Sunt cazurile de la
Balatonboglár – Kokashegy, Balatonöszöd, Svodin, Jelšovce, Ratzendorf. Autoarea
este de părere că apariţia acestor cazuri aparte, odată cu reducerea numerică a
înmormântărilor „regulate”, poate fi pusă în corespondenţă cu dispariţia graduală a
complexului Baden. O direcţie de cercetare este avansată de Amelie Alterauge,
Silobestattungen aus unbefestigten Siedlungen der Michelsberger Kultur in Süd- und
Süwestdeutschland – Versuch einer Annäherung (p. 183-196). Sunt discutate cazuri în care
au fost descoperite, la periferia unor aşezări, gropi circulare cu resturi osteologice –
schelete întregi depuse în poziţie chircită sau resturi de schelete, uneori alături fiind şi
oase de animale – majoritatea acestor morminte sunt lipsite de inventare, gropile, de
obicei, fiind umplute cu resturi de locuire. Exemplele sunt cele de la Oberderdingen-
Großvillars, Leonberg-Höfingen, Munzingen, Heidelberg-Handschuhsheim şi Teugn.
Înmormântările în gropi circulare par a documenta una din practicile funerare
specifice grupei Michelsberg, dar autoarea le consideră pe cele cu oase de animale şi
urme de violenţă ca fiind expresia unor jertfe. O contribuţie de seamă este cea semnată
de Sara Schiesberg, Überlegungen zu Normen und Abweichungen im Bestattungsbrauch der
Trichterbecherzeit unter besonderer Berücksichtigung des Gräberfeldes von Ostorf-
Tannenwerder (p. 197-210). O bună parte dintre înmormântările TRB sunt cele situate
în impresionante structuri megalitice. Cimitirul de la Ostorf-Tannenwerder, plasat pe
o mică insulă de pe lacul Ostorfer See, din nordul Germaniei, caracterizat prin
morminte plane, constituie obiectul de studiu al autoarei. Iniţial – prin 1961 – cimitirul
a fost considerat ca fiind constituit doar din morminte singulare, dar noile analize
antropologice au arătat că, de fapt, în unele morminte de la Ostorf-Tannenwerder au
existat şi depuneri secundare, obicei ce pare a fi documentat şi în alte zone funerare
TRB. Studiul pune în evidenţă importanţa diagnosticării antropologice corecte în
studiul cimitirelor preistorice, mai ales atunci când se urmăreşte depistarea
„înmormântărilor aparte”. Christoph Rinne şi Katharina Fuchs, Bestattungen in
Siedlungen. Norm und Sonderfall in der Bernburger Kultur (p. 211-224) prezintă
caracteristicile generale ale înmormântărilor Bernburger, din prisma relaţiei dintre
370 Recenzii şi note bibliografice
decedaţi şi inventarele funerare, mai ales ceramica, comparând elementele de inventar
specifice mormintelor singulare cu cele ale mormintelor colective. În acest context se
străduiesc să lămurească caracterul unui mormânt triplu, în care unul dintre defuncţi
– mormântul primar din groapă – prezenta urmele unui accident, suferit în cursul
vieţii, ce a putut fi determinat prin analiza antropologică.
Secţiunea destinată mil. II a.Chr. debutează cu contribuţia lui Michal Ernée,
Uniformität oder Kreativität im Totenbrauchtum? Zum Bestattungsritus de Aunjetitzer
Kultur aus Sicht der Phosphatanalyse (p. 227-238). Procedură mai nouă, depistarea
fosfatului din pământul de umplutură al celor 44 de morminte din cimitirul
aunjetitzian de la Prag-Miškowice, a permis conturarea a trei grupe: A) mormintele de
inhumaţie obişnuite, fără anomalii fosfatice; B) aşa zisele „cenotafuri”, de asemeni fără
anomalii fosfatice; C) gropile de „morminte” („grave” pits), fără resturi scheletice şi
fără inventare, dar cu anomalii fosfatice. Urmează contribuţia semnată de Michaela
Langová şi Alžbĕta Danielisová, Bestattungsritus der Aunjetitzer Kultur in Brandýs and
der Elbe (Mittelböhmen): „Siedlungsbestattungen” – ein ganz normaler Teil des
Bestattungsritus? (p. 239-250). În cadrul impozantului sit arheologic de la Brandýs nad
Laba, au fost cercetate o aşezare Aunjetitz şi un cimitir alăturat, din care au fost
analizate deocamdată 13 morminte de inhumaţie. Au mai fost cercetate câteva
complexe funerare cu un caracter oarecum aparte. Trei dintre acestea – Cpl. 74, 196, şi
798 – sunt morminte de inhumaţie considerate de autoare drept „klassische
Siedlungsbestattungen”. Pentru Cpl/M. 798 se poate remarca faptul că scheletul,
feminin, fusese depus pe un pat constituit din 400 fragmente ceramice de la un vas.
Lor li se adaugă complexele 203 şi 204, cu trei indivizi masculi, de asemenea plasate în
aşezare, dar care sunt oarecum diferite. Foarte interesant este complexul 690, situat în
preajma aşezării, constituit dintr-un tumul înconjurat de un cerc de pietre – Steinkreis –
şi acoperit cu pietre. Sub acestea se aflau două morminte de inhumaţie, unul de
bărbat, iar al doilea de copil. Din umplutura mormântului mai provine şi un os de
câine. Pe baza a trei probe 14C prelevate din mormântul de copil, acesta a fost plasat în
jur de 2000 BC, alte trei probe radiocarbon, prelevate din resturi de schelete umane
descoperite în umpluturile unor gropi de morminte, plasându-se pe acelaşi palier
cronologic. Rezultatele cercetărilor arheologice de la Brandýs nad Laba au furnizat
informaţii de reală importanţă pentru studiul aşa numitelor Sonderbestattungen din
mediul Aunjetitz33. Următoarea contribuţie este cea semnată de Anna Pankowská,
Miroslav Dañhel şi Jaroslav Peška, Formal classification of settlement burials from Moravia
33 Poate că cele două autoare ar fi trebuit să se folosească, pentru comparaţii, şi de rezultatele
altor studii ce au avut ca obiect practicile funerare aunjetitziene, cum ar fi de pildă Löhlein
1998, 513-522 şi Steffen 2010.
Recenzii şi note bibliografice 371
(Czech Republic) dating to the Early Bronze Age (p. 251-264). Înmormântările în gropi,
situate în aşezări sau imediat în preajma lor, sunt un fenomen des întâlnit în prima
parte a epocii bronzului în Europa Centrală, o examinare a acestora, în comparaţie cu
cimitirele ce le sunt contemporane fiind absolut necesară. Autorii au studiat 149 de
gropi cu schelete umane, provenite din 103 amplasamente diferite din Moravia (vezi
harta de la fig. 2 şi tabelul 1). Pentru clasificarea acestor descoperiri, au luat în
consideraţie câteva criterii cum sunt: numărul indivizilor per groapă, starea
scheletelor, vârsta defuncţilor, poziţia în groapă, prezenţa sau absenţa inventarelor –
piese de port, ceramică. În general, aceste înmormântări în gropi situate în aşezări nu
diferă, din punctul de vedere al standardului funerar (poziţie, orientare), de cele aflate
în cimitire. Pentru aceste structuri funerare se poate constata doar o anume diferenţă
între tratamentul aplicat înmormântărilor de femei, ceva mai riguros, şi cel destinat
bărbaţilor. Autorilor nu le este clară cauza datorită căreia în bronzul timpuriu este atât
de mare numărul depunerilor funerare în aşezări. Studiul semnat de Pavol Jelinek,
Július Vavák, Human remains in settlement pits of the Maďarovce Culture in Slovakia (Early
Bronze Age) (p. 265-278), se ocupă de aceeaşi categorie de complexe funerare, de data
aceasta specifică grupei Maďarovce. Se porneşte de la două cazuri aparte, descoperite
în staţiunea fortificată de la Budmerice. Groapa 1 (Object 1), cu un schelet feminin,
alături fiind găsite un inel din cupru/bronz, vase sparte pe loc şi numeroase cioburi,
urme de lemn ars. Groapa a doua conţinea, în umplutură, două femure de la doi
indivizi şi, pe fund, oase de la alţi indivizi, 29 de vase, două tipare, un fragment de
Brotlaibidol (în text este trecut bread-like idol), o miniatură de roată cu spiţe din lut,
fusaiole. În mediul Maďarovce mai sunt cunoscute asemenea complexe – gropi cu
resturi umane – în opt staţiuni, dintre care se remarcă cea de la Nitriansky Hrádok.
Dar stadiul actual al cercetării nu îngăduie deocamdată o apreciere a acestor gropi
drept complexe de cult. Vera Hubensack, Carola Metzner-Nebelsick, Mitteldeutsche
frühbronzezeitliche Sonderbestattungen in Siedlungsgruben (p. 279-288), se apleacă asupra
înmormântărilor aparte descoperite în complexe/gropi din aşezările aunjetitziene din
Germania centrală. Comparate cu mormintele obişnuite din cimitire, complexele
funerare cu caracter aparte (numeroase pentru zona discutată, aşa cum se vede pe
harta de la fig. 2) au anumite caracteristici atât din punctul de vedere al conţinutului
antropologic – schelete întregi, grămezi de oase sau oase izolate –, cât şi în ceea ce
priveşte depunerile adiacente. Sunt specificate asemănările, precum şi diferenţele
dintre cele două tipuri de morminte, subliniindu-se faptul că, în timp ce acele schelete
depuse conform normelor rituale în gropile adiacente aşezărilor sunt specifice fazei
timpurii Aunjetitz, cele dispuse în poziţii aparte sau resturile de schelete se plasează
către sfârşitul bronzului timpuriu. Immo Heske, Silke Grefen-Peters, Rückkehr in die
Bestatungsgemeinschaft – „Zerrupfte” Bestattungen in der Bronze – und frühen Eisenzeit am
372 Recenzii şi note bibliografice
Nordharz (p. 289-304) pornesc de la constatarea conform căreia în zona Harz, pentru
bronzul târziu şi perioada timpurie a epocii fierului, prezenţa în aşezări a unor gropi
cu resturi osteologice umane dezmembrate constituie o trăsătură comună, la fel ca şi
prezenţa osemintelor umane în locuiri. Faptul ar putea fi explicat ca datorat unor
înmormântări în aşezări efectuate de-a lungul timpului şi deranjate. Obiceiul plasării
unor morminte în zonele de locuire, precum şi manipularea post mortem a scheletelor
sau a unora din părţi, mai ales a craniilor, cu precădere în mediile campaniforme, pare
a avea rădăcini încă din neoliticul târziu şi bronzul timpuriu.
Secţiunea dedicată mil. I a.Chr. este cea mai cuprinzătoare, cu 11 contribuţii ce
tratează, sub diverse aspecte, înmormântările cu caracter aparte, din prima epocă a
fierului şi până în Latène-ul târziu.
Ágnes Király, Katalin Sebõk, Zsuzsanna K. Zoffmann, Gabriella Kovács, Early
Iron Age 'Mass Graves' in the Middle Tisza Region: Investigation and interpretation (p. 307–
326), pornesc de la o descoperire cu totul aparte. Este vorba de trei gropi de
dimensiuni remarcabile, cu numeroase resturi osteologice umane amestecate,
cercetate în staţiunea de la Pusztataskony-Ledence. Cele trei complexe – 2–011, 1–550
şi 1–701 se găseau în preajma staţiunii, dar relaţia exactă faţă de aceasta nu este foarte
clară. Cea dintâi groapă – 2–011 – conţinea 20 de schelete, groapa a doua – 1–550 –
şase schelete întregi, nouă cranii şi resturi de schelete răvăşite, iar în cea de a treia – 1–
701 – s-au găsit 14 schelete întregi. Printre oase s-au găsit un inel, o brăţară, ambele
din cupru/bronz şi un ciob Kalakača. Ca descoperiri oarecum similare, sunt
menţionate cele de la Hrtkovci-Gomolava şi la Novi Sad, în două puncte, tot în mediu
Kalakača. Complexitatea acestor descoperiri face dificilă o corectă interpretare a lor.
Pentru finalul epocii bronzului şi începutul epocii fierului se poate constata o creştere
a acestor complexe faţă de o descreştere a înmormântărilor „normale”. Monika
Grieble şi Irmtrand Hellerschmid, Menschenknochen und Menschenniederlegungen in
Siedlungsgruben der befestigten Höhensiedlung von Stillfried an der March, Niederöstereich:
Gängige Praxis der Totenbehandlung in der jüngeren Urnenfelderkultur? (p. 327-346), se
ocupă de descoperirile similare din staţiunea fortificată de la Stilffried, ce se plasează
în sec. X–VIII a.Chr. În 25 de complexe, dintre cele peste 200 cercetate, au fost
descoperite schelete umane şi de animale, unele superficial trecute prin foc. Acestea
erau depuse în gropi de dimensiuni apreciabile. Se remarcă groapa 841, cu 23 de
indivizi şi groapa 1141, cu şapte schelete umane, considerate ca provenind de la o
familie. Resturile de oase animale provin majoritar de la cervide. Aceste complexe,
împreună cu cuptoare cu resturi de vegetale arse, sunt plasate în zona mai ridicată a
aşezării. O explicaţie a acestor depuneri este greu de construit, ele putând fi expresia
unor sacrificii rituale sau, poate, a unor înmormântări determinate de lupte sau
molime. Stefan Flindt, Susanne Hummel, Verena Seidenberg, Reinhold Schoon, Gisela
Recenzii şi note bibliografice 373
Wolf, Henning Haßmann şi Thomas Saile, Die Lichtensteinhöle. Ein 'irregulärer' Ort mit
menschlichen Skelettresten aus der Urnenfelderzeit – Vorbericht über die Ausgrabungen der
Jahre 1993-2011 (p. 345–364), analizează amănunţit o situaţie cu totul aparte. În 1980, în
interiorul peşterii Lichtensteinhöle, fusese descoperită o groapă conţinând 5475 de
oase provenind de la 65 de indivizi. Iniţial s-a considerat că este vorba de sacrificii
umane. Reluarea cercetărilor între 1993–2011 şi, mai ales, studiul antropologic foarte
atent, au arătat că 24 dintre indivizii identificaţi sunt legaţi genetic, fapt ce a condus la
reconsiderarea descoperirii drept loc de înhumare special şi folosit repetat. Melanie
Augstein, 'Reguläre' und 'irregulare' Bestattungen der Hallstattzeit Nordostbayerns (p. 365-
376) se ocupă de ansamblul mormintelor hallstattiene din nordul Bavariei, etichetate
ca „deviante”. După părerea autoarei, aceste înmormântări pot fi interpretate diferit,
pe baza raportului faţă de practicile funerare obişnuite, fie ca rezultatul unor obiceiuri
mortuare complexe, succesive de-a lungul unor faze specifice amplasamentului. O
discuţie asupra unor înmormântări din sec. VIII–VI a.Chr., de la Schwabthal, este
susţinută de Lydia Hendel şi Elisabeth Noack, Regel- oder Sonderfall? Die eisenzeitlichen
Menschenknochen am Hohlen Stein bei Schwabthal, Lkr. Lichtenfels (p. 377-386). Este vorba
de o stâncă (formaţie dolomitică) de dimensiuni remarcabile, cu o poziţie verticală, la
baza căreia au fost descoperite resturi de oase umane, de la circa 16 indivizi. Poziţia cu
totul specială a acestor depuneri, într-o poziţie dominantă, le îndeamnă pe cele două
autoare să considere complexul ca fiind unul de excepţie. Peter Trebsche, Die
Regelhaftigkeit der 'irregulären' Bestattungen im österreichischen Donauraum während der
Latènezeit (p. 387-408) se ocupă de o serie de înmormântări de lângă Leonding şi
Vösendorf, încadrate în LtA–B, interpretate ca sacrificii umane. Reanalizarea acestor
morminte arată însă că, de fapt, înmormântările anexate aşezărilor se găsesc, din
punctul de vedere al practicilor, într-o poziţie diametral opusă celor din necropole.
Analiza tafonomică mai indică faptul că gropile acestor complexe cu resturi umane,
nu au fost acoperite imediat, ceea ce ar indica o supraveghere a stării (dispoziţiei)
acestora. După părerea autorului apariţia şi dinamica acestor complexe funerare din
staţiuni, concomitent cu răspândirea mormintelor de incineraţie, ar fi fost destinată
prezervării nucleului ritual al înmormântărilor primare. În bună măsură
asemănătoare este şi contribuţia colectivului de autori Nils Müller-Scheeßel, Carola
Berzin, Gisela Grupe, Annette Schwentke, Anja Staskiewicz, Joachim Wahl,
Ältereisenzeitliche Siedlungsbetattungen in Baden-Württemberg und Bayern (p. 409–424).
Pentru epoca fierului, mormintele din aşezările din sud-vestul Germaniei, foarte
frecvente, pot fi considerate ca parte a comportamentului ritual din această vreme.
Elementele de inventar, dispunerea defuncţilor, împreună dovedesc un ansamblu de
practici bine definit. Analizele antropologice, deşi nu au putut pune în evidenţă
cauzele precise ale morţii, exclud practica canibalismului, des menţionată în literatură.
374 Recenzii şi note bibliografice
O caracteristică ce le diferenţiază de mormintele din cimitire o constituie frecvenţa
mare a decedaţilor de vârste infans sau juvens. Analizele izotopice au mai arătat că, la
această vreme, scheletele din cimitire sau aşezări prezentau diferenţe în ceea ce
priveşte nutriţia. Dată fiind complexitatea acestor observaţii, deseori în conflict, o
interpretare acceptabilă a înmormântărilor din staţiuni nu pare, deocamdată, posibilă.
Foarte interesantă este contribuţia colectivului de autori Christian Meyer, Leif Hansen,
Frauke Jacobi, Corina Knipper, Marc Fecher, Christina Roth şi Kurt W. Alt, Irreguläre
Bestattungen in der Eisenzeit? Bioarchälogische Ansätze zur Deutung am Beispiel der
menschlichen Skelettfunde vom Glauberg (p. 425–438). În imediata vecinătate a
„reşedinţei princiare” din epoca fierului, de la Glauberg, au fost descoperite recent 22
de schelete umane, depuse singular, în pereche sau mai multe, în gropi tronconice. La
câteva dintre schelete s-au găsit elemente de port, în vreme ce, la cele mai multe,
acestea nu existau. Analiza antropologică a pus în evidenţă apartenenţa la grupele de
sex/vârstă, precum şi o incidenţă crescută a uzurii articulaţiilor. Examinarea
bioarheologică nu a relevat date privind relaţiile de rudenie. Analiza izotopică a pus
în evidenţă faptul că meiul constituia componenta principală a dietei, precum şi faptul
că 74% din indivizi consumau şi alimente vegetale aduse din alte părţi. Ansamblul
rezultatelor conduce, după opinia autorilor, către două scenarii interpretative.
Conform celui dintâi, la Glauberg este vorba de un grup de populaţie căreia i-ar fi fost
caracteristic obiceiul depunerii defuncţilor în storage pits. Cel de al doilea consideră
posibil ca înmormântările, mai sărace, să reprezinte o categorie socială inferioară,
pentru care ritualul funerar era cu totul redus. Felix Fleischer, Michaël Landolt şi
Muriel Roth-Zehner, Die eisenzeitlichen Siedlungsbestattungen des Elsass (p. 439-470) fac
o trecere în revistă, analitică, a înmormântărilor în aşezările epocii fierului din partea
germană a Alsaciei. Pe baza unui catalog detaliat, ce cuprinde 23 de asemenea
complexe, autorii discută dispunerea scheletelor, numărul lor în gropi, elementele de
inventar, manipulările post mortem. Sunt discutate şi cazurile cu depuneri de resturi
osoase de la animale. Autorii arată că, pe baza datelor 14C, aceste înmormântări se
plasează, majoritar, în intervalul 800–400 BC, fiind o caracteristică a zonei alsaciene
pentru epoca fierului. Contribuţia colectivului de autori Sandra Pichler, Hannele
Rissanen, Norbert Spichtig, Kurt W. Alt, Brigitte Röder, Jörg Schibler şi Guido Lassau,
Die Regelmäßigkeit des Irregulären: Menschliche Skelettreste vom spätlatènezeitlichen
Fundplaz Basel-Gasfabrik (p. 470-484), încearcă să stabilească în ce măsură complexele
funerare considerate ca aparte se înscriu sau nu în obiceiurile funerare deosebit de
variate ale epocii Latène târzii. Este discutată situaţia de la Basel-Gasfabrik, unde,
alături de două cimitire de inhumaţie, mai sunt cunoscute numeroase depuneri de
schelete umane, în variate poziţii, în cadrul aşezării. Între cei depuşi în gropile din
staţiune, indivizii sub 20 de ani sunt slab reprezentaţi, dar piesele de port sunt mai
Recenzii şi note bibliografice 375
frecvente în cazul mormintelor de copii. Sunt remarcate urmele determinate de
manipularea post mortem. Examinarea contextelor arheologice, precum şi a datelor
antropologice poate duce la conturarea unor criterii de selecţie a decedaţilor în ceea ce
priveşte tratamentul post mortem. O categorie cu totul aparte de descoperiri,
reprezentate prin depunerile în mlaştini, constituie obiectul contribuţiei lui Stefan
Burmeister, Moorleichen – Sonderbestattung, Strafjustitz, Opfer? Annäherungen an eine
kulturgeschichtliche Deutung (p. 485–506). Foarte răspândite în Danemarca, Germania
de nord-vest, cadavrele umane depuse în mlaştini au fost considerate drept sacrificii
rituale, inclusiv depunerea unor purtători de duhuri, persoane pedepsite etc. Cele mai
multe asemenea descoperiri datează din epoca fierului34, cele mai timpurii fiind din
bronzul târziu, iar cele mai târzii chiar din evul mediu. Ansamblul cercetărilor
conduce către interpretarea acestor Moorleichen/Bog bodies drept sacrificii umane.
Contribuţia finală, de încheiere, este cea a lui Alexander Gramsch, Wer will
schon normal sein? Kommentare zur Interpretation 'irregulärer' Bestattungen (p. 509-518).
Autorul comentează contribuţiile din volum, referindu-se la termenul de 'irregulärer'
Bestattungen, la modul în care este înţeles şi folosit, pe baza contextului arheologic.
Un accent aparte, firesc, este pus pe perspectiva sociologică.
Volumul este foarte important, nu numai pentru cei ce se ocupă de practicile
mortuare. Sunt puse în discuţie descoperiri remarcabile, este drept dintr-o zonă
restrânsă a Europei, dar fiecare contribuţie poate constitui un exemplu de cercetare şi
pentru alte zone, unde există astfel de descoperiri, mai puţin studiate. Lucrarea a fost
tipărită în condiţii grafice remarcabile. Ilustraţia, separată pentru fiecare contribuţie,
este mai mult decât impresionantă. Fiecare articol este urmat de o bibliografie bogată.
Recomand călduros arheologilor români volumul redactat de Nils Müller-Scheeßel.
34 Vezi pentru România situaţia de la Lozna, cf. Teodor, Şadurschi 1981, 13-30.
376 Recenzii şi note bibliografice
Bibliografie
Demjan, P. 2012, Grave typology and chronology of a Lengyel Culture settlement: Formalized
methods in archaeological data processing, în Kolář, J., Trampota, F. (ed.),
Theoretical and methodological considerations in Central European Neolithic
Archaeology, BAR IS 2325, 77-93.
Howel, S. 1989, Of persons and things. Exchange and valuables among the Lio of Eastern
Indonesia, Man NS 24, 419-438.
Löhlein, W. 1998, Totenhaus - Grabkammer - Verbrennplatz. Zur Interpretation vierpfostiger
Grundrisse aus Grabhügeln Nordwürttembergs, ArchKorr 28, 4, 513-522.
Steffen, C. 2010, Die Prunkgräber der Wessex- und der Aunjetitz-Kultur Ein Vergleich der
Repräsentationssitten von sozialem Status, BAR InterSer 2160, Oxford.
Teodor, S., Şadurschi, P. 1981, Descoperirile din prima epocă a fierului de la Lozna-Dealul
Morii, Hierasus 4, 13-30.
Ion MOTZOI-CHICIDEANU
Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”
str. Henri Coandă, nr. 11, sector 1, Bucureşti
Recenzii şi note bibliografice 377
Priscilla Keswani, Mortuary ritual and society in Bronze Age Cyprus, Seria
Monographs in Mediterranean Archaeology, Editura Equinox, London 2004, 257 pag.,
18 fig., 38 tabele, toate în text. ISBN 1-904-768 03-2.
Contents, List of Figures, List of Tables, Preface
and Acknowledgments (p. I–XIII), urmează Introduction
(p. 1–5). În prima parte a acesteia se arată că obiectul
lucrării este studiul în detaliu al comportamentului
funerar în strânsă relaţie cu dinamica comunităţilor/
unităţilor sociale, de-a lungul epocii bronzului în
Cipru.
Situat în Mediterana de est, Ciprul a ocupat o
poziţie cu totul deosebită în schimbul la distanţă
dintre Egipt, Orientul Apropiat, Anatolia şi zona
egeeană. Cunoscut la vremea aceea, în textele
egiptene şi în cele din Orientul Apropiat, sub
denumirea de “regatul Alashiya”, Ciprul a fost una
din sursele principale de cupru, fapt cu totul
deosebit ce a influenţat evoluţia comunităţilor din
insulă. Este cunoscut că de-a lungul epocii bronzului comunităţile cipriote au trecut
prin importante transformări în ceea ce priveşte strategia de subzistenţă, activitatea
economică, organizarea socială, toate acestea transformând Ciprul dintr-o insulă
izolată într-un deosebit de important nod al schimbului la distanţă, şi chiar al
transferului de influenţă politică. În acest cadru, străduinţa autoarei s-a îndreptat către
examinarea amănunţită a detaliilor privind practicile funerare, inclusiv tendinţa
evoluţiei acestora pe termen lung, acestea reflectând schimbările petrecute în structura
socială a comunităţilor cipriote din epoca bronzului. În partea a doua a introducerii
este prezentat succint, pe capitole, conţinutul lucrării.
Capitolul al doilea – Mortuary ritual and Society: Some Theoretical Considerations
(p. 6-21) – începe cu o trecere în revistă a preocupărilor etnologilor, încă de la finele
sec. XIX, de a lămuri semnificaţia obiceiurilor mortuare. Mulţi dintre aceştia au
subliniat poziţia centrală a comportamentului funerar în cadrul vieţii sociale, ca formă
de renegociere a ierarhiei sociale, de refacere a structurilor sociale afectate de decese.
Autoarea discută apoi străduinţele procesualiştilor de a stabili ce este exact persoana
socială şi raportul acesteia cu procedeele de tratament funerar corespunzătoare, de
unde şi variabilitatea ceremonială. Sunt expuse apoi criticile post-procesualiştilor, care
contestă accentul excesiv pus asupra persoanei sociale, considerând că practicile
rituale deseori pot fi manipulate în funcţie de motivaţii restrânse, de multe ori
378 Recenzii şi note bibliografice
suprapunându-se sistemului inter- intrarelaţional al unităţilor sociale. Sunt
menţionate, în acest sens, exemplele oferite de M. Parker Pearson privind modul în
care incinerarea şi inhumaţia sunt practicate astăzi în Marea Britanie. În acelaşi sens
sunt citate cazuri din Borneo şi Berawan, în Asia de sud. Continuând discuţia,
autoarea subliniază importanţa ce trebuie acordată, în timpul cercetărilor, corelaţiilor
dintre locaţie, structură, elemente de ritual, inventare, în acelaşi timp fiind cu totul
necesară stabilirea relaţiei dintre habitat şi zona funerară. De asemeni, sunt subliniate
posibilităţile de completare a informaţiilor privind persoana socială/unitatea socială,
precum şi variabilitatea obiceiurilor mortuare, pe baza studiilor chimice sau, mai ales,
paleopatologice. Interpretarea semnificaţiei variabilităţii ceremoniilor funerare ar
trebui făcută însă prin examinarea relaţiei dintre acestea şi alte aspecte ale vieţii
sociale, cum ar fi cele privind structura socială, cele referitoare la caracteristicile de
ordin economic sau ideologic, toate acestea fiind examinate în funcţie de ansamblul
lor cultural şi de dinamica acestuia de-a lungul vremii. O problemă destul de
importantă este cea a constituirii cimitirelor extramurale/ sau a zonelor funerare
distincte faţă de aşezări, zone în cadrul căror pot fi distinse parcele funerare specifice
unor subunităţi sociale – familii, clanuri – aflate în continuă competiţie. Aceeaşi
competiţie poate duce, de-a lungul timpului, la deplasarea acestor parcele în preajma
locuinţelor, la apariţia unor distincte zone funerare intramurale. În cursul acestor
deplasări a grupelor familiale de morminte apar practici legate de traiectoria de după
înmormântarea defuncţilor – tratamentul secundar –, de episoadele ceremoniale post
mortem corespunzătoare, precum şi apariţia mormintelor colective, procese
desfăşurate adesea de-a lungul unor lungi perioade de timp. Sunt prezentate şi
discutate larg opiniile diferiţilor specialişti pe această temă, folosindu-se argumente
de ordin arheologic şi etnografic. Cu bună dreptate, autoarea arată că, dincolo de
discuţiile procesualiste şi post procesualiste, este cu totul necesară, în cazul Ciprului
din epoca bronzului, o examinare detaliată a fiecărui caz în parte, pentru a pune în
lumină obiceiurile funerare ca parte a arenei transformărilor sociale.
Capitolul 3 – The archaeological record of mortuary practice in Cyprus: Formation
processes, sampling issues, and methodology for interpretation (p. 22-36) – se referă la stadiul
cercetărilor privind obiceiurile funerare de-a lungul epocii bronzului în Cipru. Cele mai
multe structuri funerare sunt mormintele săpate în stâncă, aşa numitele havara sau
kafkalla. Foarte diferite între ele, ca plan sau dimensiuni, acestea sunt, de obicei, alcătuite
dintr-un dromos prin care se pătrundea în camerele mortuare apoi printr-un orificiu
numit stomion, ce străpunge peretele de piatră, şi care de obicei este închis cu o lespede
din piatră. Destinate unor înmormântări succesive, aceste morminte sunt cel mai adesea
deranjate prin repetatele depuneri, ceea ce îngreunează cercetarea arheologică şi
interpretarea observaţiilor. În partea centrală a insulei se constată o frecvenţă apreciabilă
Recenzii şi note bibliografice 379
a mormintelor-puţ, uneori asociate mormintelor cu cameră. Şi în cazul mormintelor-puţ
s-au observat înmormântări repetate. Cu două excepţii, la tumulii de la Korovia şi
Enkomi, nu mai există însemne ale structurilor funerare, dispariţia lor având cauze
diferite. Cauze naturale, dar şi jefuirea mormintelor, încă din antichitate, au contribuit la
dispariţia unei bune părţi a inventarelor sau la distrugerea construcţiilor funerare.
Cercetările arheologice mai vechi s-au concentrat în principal asupra elementelor de
inventar, abia în ultimii ani acordându-se atenţie resturilor osteologice, studiului
zonelor funerare şi de habitat. Dar cercetarea modernă se confruntă cu multe situaţii
problematice, cum ar fi faptul că, după ocuparea zonelor de nord şi est ale Ciprului de
către Turcia, accesul arheologilor în aceste părţi este astăzi închis. Pentru perioadele
timpurie şi mijlocie a epocii bronzului în Cipru (vezi harta de la fig. 3.1), cele mai
reprezentative dintre ansamblurile funerare cercetate sunt cele de la Bellapais – Vounos
şi Lapithos – Vrysi tou Barba. Pentru bronzul târziu există iarăşi asemenea descoperiri,
cele mai expresive fiind plasate pe coastele de sud şi de est ale insulei (vezi harta de la
fig. 3.2), între care se distinge cimitirul de la Enkomi, aflat pe coasta de est a insulei,
cimitir cercetat vreme de 70 de ani, fiind descoperite sute de morminte. Mai bine
cunoscute sunt totuşi cele din partea centrală a Ciprului – Akhera – Chiflik Paradisi,
Dhenia – Kafkalla, Nicosia, Dhali – Kafkallia, Milia – Vykla Trachonas, Angastina – Vounos
– acestea oferind date privind deosebirile în comportamentele funerare din centrul
insulei faţă de cele din zonele sudice, de coastă. Există câteva aspecte mai puţin
clarificate. Este vorba de stabilirea unor arii pentru anumite modalităţi de
comportament, de precizări privind tratarea defuncţilor în funcţie de grupele de
sex/vârstă, de stabilirea eventualelor subunităţi sociale cu zonele lor funerare proprii.
Autoarea schiţează căile de studiu ale cercetării moderne, ale unei metodologii de
interpretare a mormintelor colective. O primă direcţie ar fi reconstituirea modalităţilor
de tratament în cadrul grupurilor de morminte colective, de stabilire a succesiunilor de
înmormântări şi, pe cale de consecinţă, relaţia dintre grupurile sociale/subunităţi şi
grupările de morminte. O altă problemă este aceea a dinamicii inventarelor ce pot
reflecta prestigiul social al defuncţilor. Toate acestea trebuie privite şi din punctul de
vedere al cronologiei relative.
În capitolul 4 – The Early and Middle Bronze Age (p. 37-83), se arată că, pe baza
observaţiilor înregistrate, au putut fi puse în evidenţă transformări radicale în ceea ce
priveşte habitatul, practicarea agriculturii, schimbul la distanţă, metalurgia. De la
aşezări restrânse, alcătuite din colibe modeste, se trece la sate constituite din locuinţe
de dimensiuni mari, cu mai multe încăperi. La transport, ca şi la arat, sunt folosite
animale de tracţiune, creşte semnificativ producţia de piese din cupru, foarte rare în
perioada precedentă. În conjuncţie cu aceste transformări de tehnologie dar şi de
ordin social, se petrec modificări importante ale comportamentului funerar. Apar
380 Recenzii şi note bibliografice
acum cimitirele/zonele funerare extramurale, cu morminte săpate/tăiate în stâncă, cu
înmormântări multiple, cu inventare fastuoase, constituite din piese de port preţioase
şi multe vase din lut. Cauzele exacte ale acestor transformări sunt greu de conturat,
cea mai probabilă fiind deplasarea de populaţie dinspre Anatolia. O dată cu apariţia
spaţiilor funerare extramurale, unele cu multe înmormântări – cum este cazul la Marki
– Alonia, cu 786 de morminte – ceremonialul mortuar se complică, putându-se vorbi
de aşa numitele multi-stage ritual programs, constituit din înhumări, exhumări şi
reînhumări, ceremonii post mortem etc. Sunt prezentate situaţiile de la Bellapais –
Vounous sau Lapithos – Vrysi tou Barba, pentru bronzul timpuriu şi cele de la Ayios
Iakovos – Melia şi Korovia – Paleoskoutella şi altele pentru bronzul mijlociu.
Tratamentul secundar a fost pus în lumină prin mai multe cazuri, cum ar fi cel de la
Politiko – Lambertis – mormântul 18 cu 12–15 indivizi. Obiceiul de exhumare şi
reînhumare, reaşezarea osemintelor sunt privite, şi prin paralele etnografice, ca
expresii ale unei ideologii ce a condiţionat ansamblul ritualurilor, ideologie care,
împreună cu regulile, în primul rând cele de rudenie, pe baza cărora erau constituite
subunităţile sociale, au determinat gruparea mormintelor. Cele mai vechi morminte
cu cameră sunt cele 13 cercetate de la Kissonerga –Mosphilia, în sud-vestul insulei,
întregul complex fiind datat în Calcholitic-ul târziu. Dacă cele mai vechi erau simple
camere mortuare săpate în stâncă şi în care se putea pătrunde printr-un puţ oblic sau
printr-un dromos, ulterior camerelor funerare le-au fost asociate nişe laterale (fig. 4.1–
4.2), fiind evident vorba de morminte de familie. Variaţiilor în ceea ce priveşte
structura şi dimensiunile structurilor funerare li se adaugă sporul inventarelor
funerare – piese de port, ceramică, piese de import, între acestea un loc aparte
ocupându-l sigiliile din Siria antică sau Babylon – fiind pusă astfel în evidenţă
competiţia dintre subunităţile sociale, după cum se poate observa la Bellapais – Vounos
sau Lapithos – Vrysi tou Barba de pildă. Toate acestea subliniază relaţiile strânse dintre
comunităţile cipriote şi cele din zonele continentale din Anatolia sau Levant, apariţia
unei elite, probabil ereditare, toate creând bazele unui comportament funerar
sofisticat specific etapei următoare.
În capitolul 5 – The Late Bronze Age (p. 84-144) – se porneşte de la majorele
transformări sociale şi politice, specifice acestei perioade a bronzului cipriot. Este
vorba despre apariţia aşezărilor urbane, cu edificii impozante construite din piatră
fasonată – cum ar fi, de pildă, cele de la Morphou –Tumba tou Skourou sau Enkomi –
Ayos Iakovides, ai căror rezidenţi erau profund implicaţi în metalurgia cuprului şi
comerţul în Mediterana estică şi în zona egeeană, după cum o dovedesc preluarea
sistemului de măsuri şi greutăţi specific Orientului Apropiat, menţiunile din textele
antice sau artefactele descoperite în epava de la Ulu Burun. Raportate la aceste
transformări sunt analizate caracteristicele obiceiurilor mortuare specifice epocii. Este
Recenzii şi note bibliografice 381
vorba de semnificaţiile schimbărilor în ceea ce priveşte dispunerea spaţială, gruparea
mormintelor şi practicile rituale, variaţiile sincrone şi diacrone ale arhitecturii
mormintelor, frecvenţa elementelor de prestigiu şi ierarhie socială în structurile
funerare, implicaţiile declinului acestor comportamente către sfârşitul epocii
bronzului cipriot. Toate acestea sunt discutate amănunţit pe baza cercetărilor efectuate
în diferite zone ale Ciprului, în situri impresionante, cum sunt cele de la Dikaios,
Enkomi, Kalavasos, Kourion, Morphou etc. O primă observaţie importantă se referă la
existenţa paralelă a două categorii de zone funerare: cimitirele extramurale pe arii
mari, specifice aşezărilor de caracter rural, concomitent cu spaţii mortuare
intramurale, de dimensiuni reduse, specifice „oraşelor”. Tot în această vreme se
constată o reducere a frecvenţei mormintelor colective, precum şi un statut social înalt
al femeilor, cum lasă să se întrevadă inventarele funerare sau craterele miceniene cu
reprezentări feminine descoperite la Kalavasos sau Kourion. Structurile funerare –
chamber tombs – încep să îşi reducă din dimensiuni şi chiar complexitate, mai cu seamă
în staţiunile cu caracter urban, fenomen considerat ca reflectând o corespunzătoare
scădere de participare socială la ceremoniile mortuare. În acelaşi timp se mai observă
o anume restructurare – 'privatizations' – a inventarelor funerare – bunuri de prestigiu
– care pare a pune în lumină o afirmare a elitelor locale în cadrul competiţiei intra şi
extra comunitare în care sunt tot mai angajate. Dar această "privatizare" a contextelor
mortuare, reducerea inventarelor funerare faţă de depunerile din aşezări – settlement
deposits –, par a indica faptul că ceremoniile funerare nu mai ocupă locul central al
competiţiei intra comunitare, acesta mutându-se într-un alt sector al vieţii de zi cu zi.
Lucrarea se încheie cu capitolul 6 – Mortuary ritual, Social structure, and Macro-
Processual Change in the Cypriot Bronze Age (p. 145–162). Autoarea reia în ansamblu
încheierile discuţiilor din capitolele precedente, subliniind cum studiul
comportamentului funerar poate pune într-o excelentă lumină dinamica socială a
comunităţilor, a întregii societăţi cipriote de-a lungul epocii bronzului şi nu numai...
Este subliniată din nou relaţia reciprocă dintre ansamblul comportamentului funerar
şi cel alcătuit din strategia de subzistenţă, habitatul, metalurgia cuprului, schimbul la
mare distanţă şi migraţia/deplasarea de populaţie dinspre zonele continentale. Cum
baza documentară pentru studiul obiceiurilor mortuare din epoca bronzului pentru
Cipru provine, în cea mai mare parte din cercetări arheologice mai vechi, P. Keswani
propune câteva direcţii de cercetare moderne – studiul antropologic fizic calificat,
traiectoriile post mortem ale osemintelor umane, studii geoarheologice pentru
precizarea contextului în care se situează zonele funerare şi a raportului planimetric
dintre acestea şi zonele de habitat, studii paleontologice şi botanice asupra resturilor
animale şi de floră din morminte, studiul condiţiei în care se află inventarele funerare,
calculul tridimensional al mormintelor (suprafaţă şi volum de pământ excavat, acestea
382 Recenzii şi note bibliografice
exprimând efortul depus, respectiv consumul de energie socială), – toate acestea
putând aduce informaţii foarte utile pentru o actualizare a studiului în discuţie.
Urmează: Bibliography (p. 163–185), Tables (p. 186–248) şi Index (p. 249-257). Aş
atrage atenţia asupra celor 38 de tabele. Dacă tabelul 1.1 prezintă cronologia, pe
faze/etape, a epocii bronzului în Cipru, foarte utilă de altfel, celelalte (lipseşte tabelul 2
!) sunt structurate pe criterii anume, descriptive, statistice, pentru bronzul timpuriu şi
mijlociu, ca şi pentru perioada târzie, fiind incluse datele înregistrate în cursul
cercetărilor întreprinse.
Cartea Priscillei Keswani este un exemplu de analiză modernă a obiceiurilor
funerare. Chiar dacă se referă doar la societatea cipriotă a epocii bronzului, lucrarea
este mai mult decât utilă celor ce se ocupă de preistoria sud-est europeană. O
recomand cu căldură.
Ion MOTZOI-CHICIDEANU
Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”
str. Henri Coandă, nr. 11, sector 1, Bucureşti
Recenzii şi note bibliografice 383
Sorin-Cristian Ailincăi, Începuturile epocii fierului în Dobrogea. Cercetările
arheologice de la Revărsarea, Isaccea, județul Tulcea, Muzeul Brăilei, Editura Istros,
Brăila, 2013. 164 p., 41 figuri incluse în text + 74 planșe
Volumul publicat în anul 2013 reprezintă
valorificarea exhaustivă a materialului arheologic
rezultat în urma cercetărilor de la Revărsarea,
punctele Dealul Tichilești și Cotul Tichilești, județul
Tulcea. Așa cum precizează și autorul în debutul
lucrării, descoperirile arheologice au fost
identificate ca fiind hallstattiene și oferă imaginea
unei succesiuni cronologice de la începutul epocii
fierului în regiunea Dunării de Jos.
În prima parte a lucrării este prezentat
cadrul natural, pornind de la date generale despre
geografia zonei de nord a Dobrogei și insistând
asupra punctului de interes: zona Tichilești,
siturile fiind localizate pe două promontorii aflate
în partea de vest a localității Revărsarea, în
apropiere de orașul Isaccea, județul Tulcea. În text
se regăsesc și o serie de hărți topografice și reconstituiri 3D ale zonei, pentru o mai
ușoară înțelegere și observare a spațiului geografic descris.
Cel de-al doilea capitol – Situri din perioada timpurie și mijlocie a epocii fierului în
nord-vestul Dobrogei, prezintă, așa cum reiese și din titlu, descoperirile din perioada
timpurie și mijlocie a epocii fierului din zona de nord-vest a Dobrogei. În prima parte
a acestui capitol este redat istoricul cercetărilor, iar în cel de-al doilea subcapitol este
prezentat repertoriul descoperirilor reprezentative pentru această perioadă. Primele
cercetări care au vizat perioada hallstattiană au luat amploare odată cu săpăturile de
la Babadag, în 1962. În 1988, cu prilejul instalării unei conducte de gaz ce străbătea
Dobrogea de la nord la sud, au fost întreprinse săpături de salvare la Niculițel și
Telița. La începutul anilor ’90, alte cercetări de salvare au fost efectuate la Revărsarea,
în punctele Dealul Tichilești și Cotul Tichilești, dar și la Garvăn, punctul Mlăjitul Florilor.
Începând cu 2001, pe parcursul a patru campanii, au fost cercetate materialele
descoperite în urma săpăturilor arheologice de la Jijila–Cetățuie, acestea fiind publicate
sub forma unei monografii (V. Sîrbu, S.C. Ailincăi, G. Simion, Jijila–Cetățuie o așezare
fortificată a culturii Babadag în nord-vestul Dobrogei, Brăila, 2008).
Următorului capitol – Aşezarea din perioada timpurie a epocii fierului de la Revărsarea
– Dealul Tichilești, i-a fost acordat un spațiu generos, în cuprinsul căruia este prezentat
384 Recenzii şi note bibliografice
materialul arheologic în funcție de contextul descoperirii. Inițial este prezentat modul în
care s-a efectuat săpătura arheologică: stratigrafia sitului, complexele descoperite și alte
date de natură tehnică. Urmează informații despre amenajările de habitat (gropi și
locuințe de tip bordei), în număr de 28, acestea fiind identificate pe singurul nivel de
locuire, concentrate mai ales în zona centrală și vestică a sitului. În privința
descoperirilor osteologice, este menționată prezența alături de o fibulă din fier, a unei
mandibule umane aparținând unui individ de sex feminin.
Inventarul arheologic mobil este reprezentat de vase ceramice, unelte din lut,
obiecte din piatră și fibule din fier. Lotul ceramic este compus din 695 de piese care au
fost analizate din punct de vedere tipologic (formă și funcționalitate), după cum
urmează: au fost identificate vase bitronconice (categoria A – 276 piese), căni (categoria
B – 4 piese), cești (categoria C – 67 piese), străchini (categoria E – 175 piese), borcane și
vase în formă de sac (categoria F – 173 de piese) atribuite culturii Babadag. Totodată,
ceramica a fost analizată și din perspectiva stilurilor decorative (liniare și geometrice
specifice), în acest sens fiind prezentat și un repertoriu al tipurilor de decor specific
culturii Babadag. Sunt menționate și tehnicile de realizare a decorului pe materialul
ceramic (incizie, imprimare, puncte, caneluri), dar și tipurile de accesorii aplicate pe
suprafața vaselor (torți, proeminențe, benzi aplicate). Este precizată și frecvența tipurilor
de decor pe anumite categorii de vase. Astfel, un număr de 216 vase sunt decorate în
tehnica specifică culturii Babadag. Pentru a surprinde și mai bine informațiile de natură
statistică, textul a fost completat cu șapte grafice.
Obiectele din lut sunt documentate prin prezența a 13 fusaiole, la care se adaugă
un fragment ceramic care prezintă urme de frecare pe partea îngustă, autorul
considerând că a fost folosit pentru lustruirea suprafețelor vaselor. Doar două obiecte
din piatră au fost identificate, acestea fiind confecționate prin șlefuire. La aceste
descoperiri se adaugă și două fibule din fier, databile în intervalul secolelor X-IX a. Chr.
Analiza resturilor arheolozoologice descoperite în stațiunea de la Tichilești a
fost publicată anterior de Sergiu Haimovici și George Bodi (Studiul paleofaunei
descoperită în trei situri hallstattiene din nordul Dobrogei, Peuce, S.N., 1, 471-480).
Fragmentele de resturi osteologice, în număr de 66, au fost împărțite în patru grupe:
pești osoși, broaște țestoase, păsări, mamifere. Marea majoritate a resturilor osoase
aparțin grupei mamiferelor, fiind identificate opt specii: taurine, porcine, ovicaprine,
cabaline și canine ca animale domestice și cerbul și mistrețul ca animale sălbatice.
Cronologiei îi este dedicat un subcapitol aparte, în care se discută despre cele
trei faze ale culturii Babadag, această împărțire fiind aplicată inițial, de către Gavrilă
Simion și pentru situl de la Revărsarea, punctul Dealul Tichilești. Autorul lucrării, în
urma analizei materialului arheologic, încadrează cronologic acest sit în perioada
culturii Babadag ce corespunde existenței altor culturi hallstattiene timpurii cu
Recenzii şi note bibliografice 385
ceramică imprimată din sud-estul Europei: Pšeničevo, Cozia, Saharna-Soloceni sau
Insula Banului, care pot fi datate în intervalul X-VIII a. Chr.
Cercetările arheologice din punctul Cotul Tichilești au fost efectuate tot în urma
unor săpături de salvare, în 1990, de către Victor H. Baumann. Analiza recentă a
materialului arheologic rezultat, cât și apariția unor noi date despre prima epocă a
fierului în zona Dunării Inferioare au dus la reformularea unor opinii referitoare la
descoperirile din acest sit. Astfel, în cel de-al patrulea capitol, Descoperirile din perioada
mijlocie a epocii fierului de la Cotul Tichilești, sunt menționate informații despre așezarea
cu două etape cronologice de locuire: prima reprezentată de două vase de tip Basarabi
alături de ceramică considerată post-Babadag, iar a doua (datată în sec. VI a. Chr.) este
reprezentată de un fragment de aryballos corintian și de amfore de Chios și Lesbos.
Totodată, necropola identificată în partea de sud a promontoriului a ridicat probleme
referitoare la atribuirea acesteia uneia dintre locuiri. Mormintele descoperite au fost
apreciate ca fiind asemănătoare cu cele din necropola de la Stoicani, astfel se consideră
că cele șase morminte descoperite la Cotul Tichilești sunt contemporane cu locuirea în
care au fost descoperite vasele de tip Basarabi.
În ultimul capitol sunt expuse concluziile lucrării, reprezentate de analiza
descoperirilor de la Tichilești atât în contextul primei epoci a fierului în zona Dunării
Inferioare, cât și raporturile dintre cultura Babadag, fenomenul Basarabi și necropolele
de tip Stoicani.
Introducerea în circuitul științific a rezultatelor și materialelor obținute în urma
cercetărilor de la Revărsarea, Isaccea, județul Tulcea, prin publicarea unei lucrări
monografice completată cu un amplu rezumat în limba engleză, bibliografie și
ilustrație de calitate, constituie un instrument de lucru eficient pentru cercetarea
primei epoci a fierului în Dobrogea.
Diana Andreea STAN
Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion”,
Str. Progresului, nr. 32, 820009, Tulcea
386 Recenzii şi note bibliografice
Daniel Spânu, Tezaurele dacice. Creaţia în metale preţioase din Dacia preromană,
Ed. Simetria, Bucureşti, 2012, 278 p. + 195 Pl.
Apărută în cursul anului 2012, lucrarea de faţă
reprezintă o formă actualizată a tezei de doctorat
intitulată Piesele de orfevrerie din Dacia din secolele II
a.Chr.–I p.Chr. susţinută de Daniel Spânu în martie
2006 la Universitatea Bucureşti.
Spaţiul supus cercetării – Dacia – este bine
conturat în partea introductivă (Cap. I Introducere, p.
15-19) unde se fac şi referiri mai mult decât utile
referitoare la contextul cultural şi istoric al înfloririi
orfevreriei dacice. Deşi preocupări, anticare şi
intelectuale, pentru produsele orfevreriei dacice se
întâlnesc încă din perioada Renaşterii, primele
demersuri ştiinţifice apar de la mijlocul sec. XIX,
autorul lucrării subliniind rolul important al
contribuţiilor aduse de cercetători precum N. Fettich sau K. Horedt (vezi Cap. II
Istoricul Cercetării, p. 20-26).
O concisă prezentare a surselor de informaţie, a împrejurărilor în care au fost
făcute descoperirile, circulaţia ulterioară a pieselor precum şi a modului de publicare
este făcută în cele de al treilea capitol intitulat Starea şi pertinenţa informaţiei (p. 27-31).
Pornind de aici autorul analizează obiectiv contextele arheologice din care provin
piesele studiate (Cap. IV Contextele arheologice: aşezări, morminte, tezaure, p. 32-39),
propunând mai multe modele dintre care cel mai plauzibil pare a fi cel al depunerilor
votive în mediul natural.
O problemă foarte interesantă este discutată în Cap. VI Originea metalelor
preţioase (p. 88-93). Prezenţa numeroaselor obiecte din argint într-un spaţiu sărac în
astfel de zăcăminte, şi fără dovezi clare de exploatare înaintea organizării romane a
mineritului şi metalurgiei în Dacia, îl determină pe autor să ofere ca cea mai plauzibilă
ipoteză reciclării parţiale a loturilor de drahme şi denari republicani importate în
prima jumătate a sec. I BC. Lipsa unei economii monetare în Dacia au determinat
probabil convertirea monedelor în podoabe, autorul presupunând aici şi posibilitatea
folosirii unor etaloane monetare.
Urmând „lanţul tehnologic”, Cap. VII Tehnici de execuţie şi de ornamentare (p. 94-
99) face o prezentare a metodelor folosite pentru turnarea dar mai ales pentru
prelucrarea mecanică a metalelor preţioase şi tratarea suprafeţelor pieselor de
orfevrerie, autorul observând şi folosirea anumitor tipuri de unelte. Interesante sunt şi
Recenzii şi note bibliografice 387
observaţiile cu privire la tratamentul particular aplicat anumitor piese, în privinţa
posibilităţii deteriorării lor intenţionate sau efectuării unor reparaţii (Cap. IX
Tratamentul aplicat de pieselor de orfevrerie în vechime, p. 106-110).
Foarte importante în structura lucrării sunt şi capitolele legate de interpretarea
pieselor de orfevrerie dacică. Din punct de vedere tipologic au fost identificate mai
multe categorii de obiecte: accesorii vestimentare (fibule şi catarame), o mare varietate
de piese de podoabă (brăţări, colane, verigi) şi recipiente din metal preţios; pe care le
analizează separat din punct de vedere tipologic şi cronologic (Cap. V Morfologia
orfevreriei dacice, p. 40-87).
Tot o abordare tipologică se poate observa şi în privinţa analizei motivelor
ornamentale (Cap. VIII Consideraţii asupra ornamenticii orfevreriei dacice, p. 100-105),
care sunt împărţite în: geometrice şi abstracte, vegetale, zoomorfe; la care se mai
adaugă şi o prezentare a anumitor efecte plastice. Pe ansamblu, autorul remarcă
existenţa a două tendinţe stilistice distincte. Fibulele, colanele şi brăţările sunt
decorate mai ales cu motive geometrice, executate în funcţie de morfologia fiecărei
piese, în vreme ce pe cupe şi falerele se regăseşte un decor mai amplu, frize şi chiar
compoziţii ornamentale, la care se adaugă de multe ori decoruri vegetale.
Separat este abordată semnificaţia iconografiei şi mitologiei în orfevreria dacică (Cap.
X, p. 111-120) în care sunt identificate mai multe tipuri de personaje şi teme cu
reprezentări ale unor divinităţi feminine şi eroi-cavaleri însoţiţi în multe cazuri de
reprezentări zoomorfe. Descoperirile cunoscute indică o iconografie ce reflectă o unitate
mitologică pe un teritoriu cu diferenţe clare în privinţa manifestărilor funerare şi votive,
fapt ce poate fi explicat printr-o valorizare diferită a celor două componente ce stăteau la
baza mitologiei locale. Inventarele tezaurelor sunt percepute ca depuneri ale unor
garnituri de port feminine; în schimb majoritatea înmormântărilor de tip Padea-
Panagjurski Kolonii ilustrează simbolizarea statutului de luptător-cavaler al defunctului.
Diferenţa geografică dintre o arie a tezaurelor (în special Transilvania, unde
înmormântările sunt rare) şi o arie cu înmormântări cu echipament militar (în jurul
segmentului oltean al Dunării – aici tezaurele sunt rare) este, potrivit autorului, expresia
traducerii în planul ritualurilor de către două comunităţi învecinate a componentelor
feminină şi masculină din puţin cunoscuta mitologie dacică. Autorul propune deci,
poate într-un mod mult prea succint, o subîmpărţire a spaţiului cultural dacic în grupe
distincte, diferenţiate net pe criterii rituale. Desigur, aprofundarea detaliată a acestui
aspect nu îşi găsea locul într-o lucrare dedicată orfevreriei dacice; ideea ar putea fi însă
reţinută ca ipoteză de lucru tentantă şi ar putea fi dezvoltată în studii viitoare.
O atenţie deosebită este acordată analizei inventarelor precum şi conţinutului şi
semnificaţiei acestora (Cap. XI, p. 121-137). Pornind de la identificarea unor clase de
inventar, autorul observă combinarea unor anumite categorii de piese (a. inventare ce
388 Recenzii şi note bibliografice
conţin exclusiv piese de port şi podoabă; b. inventare ce conţin preponderent recipiente;
c. inventare care conţin preponderent falere) pe care le analizează în amănunt. Pe
ansamblu din compoziţia tezaurelor dacice reies două categorii principale: cea mai
numeroasă este cea a „garniturii de port”, care reflectă o identitate simbolică
individuală; în vreme ce cea de tip „cumul” indică o identitate colectivă sau
instituţională – acestea putând fi interpretate ca indicatori ai unor centre de putere
regională.
Capitolul XII intitulat Cronologia relativă şi absolută (p. 138-145) este dedicat
discuţiilor privitoare la cronologia unor anumite categorii de piese cum ar fi
monedele, vesela de lux, fibulele de import precum şi relevanţei cronologice a
asocierilor de tipuri reprezentative. Importantă este sincronizarea principalelor
grupe de obiecte cu fazele circulaţiei monetare în Dacia. Astfel , cele mai timpurii
forme ale orfevreriei dacice (fibulele cu noduri, brăţările circulare masive sau cele cu
torsade, cupele mastós) se sincronizează cu perioada de aflux a drahmelor şi a
denarilor republicani târzii (cca. 80/70-30/20 a.Chr.); o a doua grupă de obiecte
(brăţările spiralice cu plăci terminale, fibulele cu scut şi cele cu linguriţă) se
sincronizează cu cei mai timpurii denari imperiali şi au fost create şi folosite în
timpul domniei lui Augustus şi în deceniile imediat următoare (30/20 a.Chr.–20/50
p.Chr.). Etapa târzie a orfevreriei dacice se poate prelungi până în pragul cuceririi
de către Traian (cca. 30/50–100 p.Chr.), numărul şi greutatea pieselor scăzând
considerabil. Autorul ar fi trebuit să sublinieze poate cu mai mult curaj că, de fapt,
nu putem vorbi despre „o etapa târzie” a orfevreriei dacice în perioada 30/50–100
p.Chr., tocmai datorită rarităţii descoperirilor cu obiecte de argint databile în acest
interval; nu se mai produc local tipuri specifice doar acestui interval. Autorul ar fi
trebuit să explice cu mai multă fermitate această penurie prin diminuarea
importului de monedă romană imperială la nord de Dunăre în sec. I p.Chr.
Analiza spaţială a descoperirilor este făcută în Cap. XIII (Chorologia orfevreriei
dacice, p. 146-161), ocazie cu care sunt identificate zonele de concentrare şi de dispersie şi
sunt discutate semnificaţiile şi relevanţa răspândirii tipurilor reprezentative, a
indicatorilor cronologici şi a formelor de inspiraţie elenistică. Relaţia spaţială dintre
categoriile de descoperiri prilejuieşte autorului prezentarea unor foarte interesante
studii de caz precum cele din zona Haţeg-Orăştie, depresiunea Târgu Secuiesc sau
zona Sighişoara-Şaeş-Heitur de unde reies şi o serie de caracteristici ale distribuţiei
pieselor de orfevrerie în teritoriu cum ar fi de exemplu segregarea aurului de argint
care se observă atât în inventare cât şi în teritoriu; sau concentrarea descoperirilor fie
concentric, în jurul unor centre, fie distribuţii lineare de-a lungul căilor de acces.
Lucrarea se încheie cu un succint dar elocvent capitol de concluzii (Cap. XIV
Orfevreria dacică – o formă originală de reprezentare culturală. Concluzii, p. 162-166) dar şi
Recenzii şi note bibliografice 389
cu un foarte interesant excurs dedicat recent descoperitelor brăţări de aur de la
Grădiştea de Munte, însoţite de un rezumat detaliat în limbile engleză şi germană
(p. 179-212), catalogul descoperirilor (p. 231-255), o listă bibliografică impresionantă
(p. 259-276). Partea scrisă este completată şi de 195 de planşe de o calitate grafică
remarcabilă care ilustrează majoritatea obiectelor de argint şi de aur dacice cunoscute
(cca. 800 de obiecte), desenate de autor în mare parte după originale. Astfel, sub aspect
documentar, lucrarea ni se înfăţişează ca un cuprinzător corpus ilustrat al categoriei
de materiale şi descoperiri dezbătute.
În final nu putem să nu remarcăm o impecabilă organizare metodologică a
temei abordate, într-un stil literar clar, concis şi elegant care asigură o lectură uşoară şi
plăcută. Rezultatul unei munci asidue, efectuate cu deosebit profesionalism, cartea de
faţă poate fi considerată, fără exagerare, una dintre cele mai reuşite realizări ale
arheologiei pre- şi protoistorice româneşti din ultimii ani, constituind un foarte util
instrument de lucru şi, totodată, o contribuţie bine întemeiată în studiul civilizaţiei
dacice şi a fenomenului depunerilor votive în preistorie.
Sorin-Cristian AILINCĂI
Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion”,
Str. Progresului, nr. 32, 820009, Tulcea
390 Recenzii şi note bibliografice
Octavian Liviu Şovan, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, Pim Publishing
House, Botoşani, 2013, 500 p. + electronic version on the attached CD-ROM.
It is almost useless to emphasize more the
importance of the archaeological repertories of the
counties, as any and all archaeologist, curator,
researcher working in the field, as well as any person
who had contacts with the archaeology or with the
museum activities, are aware of the utmost necessity
of such endeavour. From the interest of the local
communities in the utilization of the cultural
heritage to the care of the government in Bucharest
toward the general, nationwide registration of the
archaeological sites, there are numerous reasons
justifying the elaboration of such large projects. A
quick overview of the national repertories will show
that the first published was the first edition of
Botosani County Repertory (1976), and the most
recent one was published by dr. Carol Kacsó –
Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş (2011); in between there are the repertorys of
Iaşi (1984), Cluj (1992), Alba (1995), Mureş (1995), Braşov (1996), Covasna (1998),
Harghita (2000), Sibiu (2003), Sălaj (2010) and Hunedoara counties (2005).
The scientific personality of Dr. Octavian Liviu Şovan is both prominent and
perfectly framed within the body of the Romanian archaeology of the last four
decades. A product of the Iasi school of archaeology (a pupil and collaborator of M.
Petrescu-Dîmboviţa, Nicolae Gostar, Dinu Marin, Dan Gh. Teodor, V. Chirica, V.
Spinei, I. Ioniţă), thus deeply rooted within both the University and the Institute of
Archaeology of the Romanian Academy, dr. Sovan is the author of an extensive body
of scientific work: monographs, articles, notes, reports and books, his opus magnum
being the monograph based on his own excavations, at Sântana de Mureş-Cernjachov
site in Mihălăşeni, Botoşani County, which left the presses in 2005.
The Archaeological Repertory of Botoşani County, a very demanding, detailed and
laborious endeavour, was supported by the County Museum of Botoşani, the National
Heritage Institute of Bucharest and the Culture and Heritage Directorate of Botoşani
County, being published under the young collection Bibliotheca Archaeologica
„Hierasus” Monographica, in the 4th issue of the series.
After several attempts fought on the “barricades of the System” Dr. O. L. Şovan
succeeded, with the support of Mr. Bogdan Şandric, analyst-archaeologist and GIS
Recenzii şi note bibliografice 391
specialist with the National Heritage Institute of Bucharest, to win the war. Thus, the
editorial project was funded by the National Cultural Fund Administration, which made
available the financial resources allowing the printing of the book, at a final price of no
consequence whatsoever (8.28 lei = 1.65 EUR).
The Archaeological Repertory of Botoşani County opens with a Foreword (p. 1-2) by
Professor Vasile Chirica, one of the personalities of the Romanian archaeology, a
highly respected specialist of the Southeastern European Prehistory, with a
remarkable “calling card” in the field of publishing archaeological high quality,
recognized awarded for opening the way for the nationwide registration of the
archaeological sites in Romania. Chronologically, his repertory publishing activity
consists of: The Archaeological Repertory of Botoşani County (1976), by Alexandru
Păunescu, Paul Şadurschi, Vasile Chirica, and The Archaeological Repertory of Iasi
County (1984), by Vasile Chirica and Marcel Tanasachi. With pertinent reasoning, the
archaeologist from Iasi underlines the necessity of making a new archaeological
repertory for Botosani County, which would complete the research of 1976 stage, the
publishing year of the first Repertory.
Nature was generous with the space inhabited by the human communities in
the Valley of Jijia River, which overlaps the administrative territory of Botoşani
County. This is the reason of a very early start of archaeological research in the 19th
century, some finds being reported as early as 1871, y Alexandru Odobescu in his
well-known Questionnaire. The research emphasized and brought forth a most
remarkable continuity of inhabitance, from the earliest times up the brink of
modernity, a continuity that is defined by a uniqueness of character. This is the land
that shows, as reminded Professor Vasile Chirica reminded us, Paleolithic relics,
burial mounds, earthen ramparts – Trajan’s Wall, a large number of archeological
monuments of Precucuteni, Cucuteni and Noua cultures, fortifications of various
historical eras, Great Migrations, Dark Ages and Medieval relics. There is probably no
better saying than the one of Professor Vasile Chirica: ”… the geographical space of
Botoşani County is truly an open-air museum”.
The Introduction (p. 3-8) by the author, Dr. Octavian Liviu Şovan, archaeologist
with the Culture and Heritage Directorate of Botoşani County, presents in a careful
exposition the necessity, stages and timeline of the archaeological research within the
territorial confines of Botoşani (the county formed by splitting the former region of
Suceava between the counties of Suceava and Botoşani, following the administrative
reform of 1968), the difficulties, expectations and the projected results of the scientific
enterprise known as The Archaeological Repertory of Botoşani County. The Introduction
recounts the historical successes of luminaries like Neculai and Emilia Zaharia and
academician Mircea Petrescu-Dîmboviţa, the ones who fleshed out in 1970 the site
392 Recenzii şi note bibliografice
registration activity by publishing the much cited Aşezări din Moldova (Moldavian
settlements), the first archaeological repertory of Moldavia. Paradoxically, the communist
„punitive” self-funding policies in the field of culture (1981), which brought the
practical end of many archaeological projects and careers, were transformed in an
opportunity to the benefit of the field-survey archaeology in the county of Botoşani. Dr.
O. L. Şovan, a fighter who was not cowed by a defective system, contributed
significantly to the sustenance of archaeology by finding new avenues of funding, based
on the “contract archaeology” provided to the now extinct I.E.E.L.I.F. – Botoşani (a state-
owned enterprise building irrigation and land-development projects), which made quite
large amounts available to the archaeological projects in the county. This explains the
existence of dozens of archaeological excavations at that time in the county, involving
well-known names of the Romanian archaeology: Alexandru Păunescu, Mircea
Petrescu-Dîmboviţa, Adrian and Maria Florescu, Neculai and Emilia Zaharia, Dan Gh.
Teodor and Silvia Teodor, Victor Spinei, Vasile Chirica, Maria Bitiri, Mihalache Brudiu,
Nicolae Ursulescu, Lidia Dascălu, Dinu Marin, Ion Ioniţă, O. L. Şovan, Anton Niţu, Paul
Şadurschi, Constantin Iconomu, Constantin Asăvoaie, Maria Diaconescu, Rodica
Popovici, Emil Moscalu, Florentin Burtănescu and many, many others. It is worth
mentioning that the system was copied by almost all the museums in Romania at that
time. The author argues for the importance of continuing the archaeological research
after 1989, making a survey of both the results in the field of historical archaeology and
the legislation governing the field of archaeological heritage since 2000, pointing out the
weaknesses and the strengths, as well as the measures that should have been taken
within the institution he was working with at the time, the Culture and Heritage
Directorate of Botoşani County.
Some texts are dedicated to technical aspects. The author motivated his choice
of the data-sheet model for the repertory, arguing that a very detailed definition of the
registered archaeological finds would have been very hard to manage (a point of view
regarded as doubtful by certain specialists); thus he selected instead simplified
algorithmic data-sheets, providing nevertheless the fundamental data for correct
spatial registration and recording of the sites. Even though not all the known
archaeological sites in the county were spatially located, despite of the efforts of the
survey team, who carried out a large number of on-site visits, surveys and thoroughly
researched the bibliography, the data gathered and organized herein have high
scientific and administrative value. Regarding the cultural and chronological
interpretation of the data, the main reference was the recently published Tratat de
Istoria Românilor (Romanian Academy’s History of Romanians, both editions – 2001 and
2010), while several well-known Romanian scholars were consulted in support: Dan
Gh. Teodor, Victor Spinei, Vasile Chirica, Nicolae Ursulescu, Mircea Ignat and
Recenzii şi note bibliografice 393
Mihalache Brudiu, whose suggestions and advice contributed to the well-constructed
Chronology, which is in fact expounded within the introductory chapter (p. 6-7).
All of the above provide, in the opinion of the author, an overall better
knowledge of the archaeological finds and their registration under the protection of
the law, as long as these are defined and demarcated by RAN (National
Archaeological Register) and LMI (Historical Monuments List).
The next chapter is The Timeline of the Project “The Archaeological Repertory of
Botoşani County” (p. 9-16), by Mr. Bogdan Şandric, one of the most knowledgeable GIS
specialists in Romania. Well-balanced, concise and explicit, the text is more than
explanatory regarding the objectives and, most of all, the necessity of such work,
which required, since its beginnings, a very large volume of not only field work, but
deskwork as well, taking into account the complexity and detail of archaeological
“hairsplitting” and the correct understanding of the archaeological data in correlation
with spatial information. In truth, Mr. Şandric outlined very clearly the fact that the
necessity of a new and updated edition of the Repertory was more administrative
than scientific, a conclusion we completely agree with after the lecture of the
Repertory. We live in a time of permanent motion and rotation, with projects
requiring rapid implementation, with constructions that cannot wait, therefore the
quasi-complete locating, mapping, quantifying and classifying of the archaeological
sites is compulsory for the protection of the archaeological heritage. Possessing an
adequate general overview of the National Archaeological Register, Bogdan Şandric
understands that the archaeological sites must be correctly verified and located
spatially, as the precise location of the sites and definition of their geographical
coordinates was his job description throughout the duration of the project. Mr.
Şandric explains with clarity the tools, the topographic and satellite maps, the
orthophotomaps, the GIS system employed, as well as the results achieved. The
duration of the project was no less than four years, between 2008 and 2012, an entire
team working for the delimitation of the archaeological sites and the digitization of
data, the results being contained in: 2D maps, interactive map accessible to any person
with minimal PC skills with the well-known ArcGIS software, as well the on-line
interactive map, integral part of the same complex GIS project, all of the above meant
to simplify and facilitate the knowledge of the details specific to the delimitation and
location of the sites included in the text of the Repertory. The interaction of the user
with the map is facilitated by the electronic guides included on the attached CD-ROM.
The Corpus of the finds (p. 17-482) is the massif body of the book. It includes,
organized based on an established algorithm, the archaeological sites known to the
author to date, alphabetically and by administrative unit, including the following
data: locality, RAN code, LMI code, point/place name, cadastre plot, latitude & longitude,
394 Recenzii şi note bibliografice
notes (like within or outside built-up area), topographic references, state of preservation of
the site, risk factors (natural, anthropic), year of discovery, name of finder, type of research
(ex. field-work, systematic), finds (organized in a table, specifying type of find,
chronology, culture, cultural stage).
The following chapter is the Bibliography (p. 483-498), which is quite large,
listing more than 360 titles. The book ends with the List of Abbreviations (p. 499).
Without any doubt, I cannot be but subjective in analyzing this work, as I
spent my childhood and adolescence mostly on the banks of Başeu and Prut Rivers,
in Suharău, Alba and Darabani. It is sufficient to mention that regretted
archaeologist Paul Şadurschi excavated in the village of Suharău, at point No. 7 –
Ruginosul, an archaeological site located just over the fence from the my
grandparents’ house. By analyzing this voluminous body of scientific work and,
mostly, the manner of its conception, one can assert, without erring much, that what
we have here is a one-of-a-kind item in the Romanian archaeology and therefore,
before any criticism, this work must be understood. We appreciate that, for the first
time, the site location is determined using the GIS application, the fact that the
spatial information includes the cadastral data is also a first, as is the outlining of the
degradation factors of the archaeological sites. For this reason, from the point of
view of the management and protection of immobile heritage, most of the
evaluation is positive, as the work is a useful and adequately configured working
instrument, serving the interests of the Romanian State, which is represented in the
major administrative units (the counties) by the Culture and Heritage Directorates.
A second volume could be useful, including as many images (drawings,
photographs, plans) of the finds as possible, or reference finds helping the user in
understanding the chronology and the cultural sequence of a site by using various
criteria. This observation is, in fact, quite right, but, taking into account the projected
structure and objective of the Repertory, which is different from the standard, truly
archaeological ones, I believe that this is not really an error. However, the large and
complex bibliography listed by the author at the end of the book provides
significant support to any researcher. Based on it, the user can reference most finds
in the text with a various set of articles and book chapters. In the same regard, the
lack of archaeological illustration is not an insurmountable barrier, as this can be
easily rectified in the future, maybe by Dr. O. L. Şovan himself or his colleagues
from Botoşani. Even if I cannot agree to all the chronologies used or established by
the present work for the recorded finds, I believe that the finds are well “located”,
and any specialist, regardless of his/her opinions, understands perfectly the place of
the archaeological sites/monuments in the larger context of the history of the
Botoşani region.
Recenzii şi note bibliografice 395
At present, Botoşani County benefits from a unique archaeological Repertory,
which is different from those we’ve been used to. Its core objective is to serve, first
of all, the interests of the State, in its capacity of manager of the mobile and
immobile archaeological heritage, of conservator and curator, through its Culture
and Heritage County Directorates, its museums and its specialists. The
commendable effort expended by Dr. Octavian Liviu Şovan and his collaborators
must be respected, understood, continued and expanded, by virtue of the same
public interest. We cannot but congratulate the team and regret that, for other
counties with large numbers of archaeologists and funding, no Archaeological
Repertories were elaborated, although this is the sacred mission of any career in
archaeology and of any public institution in this field.
Bogdan Petru NICULICĂ
The Bucovina Museum, Postal code: 720003,
Suceava, Romania
396 Recenzii şi note bibliografice
Adela Bâltâc, Lumea rurală în provinciile Moesia Inferior şi Thracia (secolele I-III p.
Chr.), Editura Renaissance, 2011, 526 p. + XIV planşe + 4 hărţi (Muzeul Naţional de
Istorie a României. Monografii IV)
O lucrare deosebită din toate punctele de
vedere – al problematicii, al metodei, al izvoarelor, al
bibliografiei. Adela Bâltâc abordează un subiect di-
ficil, interesant şi complex – spaţiul rural în
provinciile romane Thracia şi Moesia Inferior – despre
care, în cazul celei din urmă, cel puţin, existau deja
câteva sinteze, monografii şi studii importante,
semnate, printre alţii, de Victor H. Baumann, Maria
Bărbulescu şi regretatul Alexandru Suceveanu, sub
îndrumarea căruia a şi realizat autoarea cercetarea
materializată în cartea de faţă (vezi p. 11-14). Ceea ce
aduce nou Adela Bâltâc nu este numai o informaţie –
epigrafică şi arheologică, mai ales – actualizată (vezi
amplul catalog epigrafic şi cel arheologic dintre p.
235-473 şi bogată bibliografia dintre p. 475-511), dar şi
o aprofundare a chestiunilor privitoare la istoria pre-
romană, terminologia, tipologia, statutul juridic, categoriile sociale şi etnice, structurile
de conducere, tipurile de proprietate, elementele de activitate economică şi de viaţă
spirituală, aspectele edilitare (fortificaţii, construcţii de interes comunitar sau privat
etc.), raporturile cu autorităţile imperiale, citadine, militare ale diverselor forme de a-
gregare rurală din provinciile amintite (canabae/kanabae, civitas, kýmh, emporion, lo-
cus/tópoß (obşte), oppidum, pagus, vicus, villa ş.a.) (vezi p. 131-140). Lor se adaugă abor-
darea comparativă – între formele rurale de habitat între ele şi între realităţile din cele
două provincii, surprinzându-se aspectele comune, dar mai ales elementele specifice,
date de parcursul istoric particular, de contactele mai puternice sau mai slabe cu
mediul grecesc şi de influenţele mai accentuate sau mai lejere ale acestuia, de forţa
tradiţiei vieţii rurale şi de predispoziţia spre urbanizare, de atitudinea diferenţiată a
autorităţilor romane faţă de structurile indigene, de mişcările dirijate (colonizări) sau
aleatorii de populaţie etc. (vezi p. 140-216). În sfârşit, totul este privit, cum e normal, în
contextul geografic (vezi p. 15-21), în evoluţia istorică atât de zbuciumată şi în cea ad-
ministrativă atât de complexă a spaţiului respectiv începând de la primele atestări şi
până la finalul epocii romane clasice (p. 21-130). Adela Bâltâc nu a omis nici o
problemă, nu a lăsat fără o explicaţie rezonabilă nici un aspect, nu a trecut cu vederea
nici o informaţie cunoscută şi nici o opinie importantă anterioară, rezultând astfel o
Recenzii şi note bibliografice 397
lucrare densă, care oferă aproape la fiecare pagină un punct de vedere original, solid
documentat şi argumentat, o interpretare personală credibilă. Astfel, Lumea rurală în
provinciile Moesia Inferior şi Thracia devine pentru istoricii antichităţii tracice, greceşti şi
romane un reper bibliografic profitabil, obligatoriu. Indicii (p. 513-524), cele XIV planşe
şi cele patru hărţi întregesc această lucrare, ce poate fi considerată, fără exagerare, un
model de disertaţie doctorală de înalt nivel şi una dintre cele mai reuşite realizări ale
istoriografiei româneşti a antichităţii din ultimii ani.
Nelu ZUGRAVU
Centrul de Studii Clasice şi Creştine,
Facultatea de Istorie, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi
398 Recenzii şi note bibliografice
Livia Buzoianu, Maria Bărbulescu, Tomis. Comentariu istoric şi arheologic.
Historical and archaeological commentary, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2012, 276 p.
(Bibliotheca Tomitana IX)
O lucrare care să înfăţişeze istoria Tomisului de
la întemeiere şi până în Antichitatea târzie într-o
viziune unitară, valorificând bogata zestre de
inscripţii şi de materiale arheologice şi numismatice a-
cumulată de-a lungul deceniilor, era de aşteptat. Încât
apariţia volumului de faţă nu poate decât să satisfacă
aşteptările specialiştilor, cu atât mai mult cu cât el
poartă semnătura a două binecunoscute specialiste,
care, ani de-a rândul, au publicat, mai ales în paginile
prestigioasei reviste Pontica editată de muzeul con-
stănţean, numeroase epigrafe inedite şi importante
materiale rezultate din investigaţiile de teren. Buna
impresie pe care, chiar de la o privire fugară, o lasă
monografia de faţă se degajă şi din alte aspecte: carac-
terul bilingv (româno-englez), ţinuta îngrijită a textului, calitatea deosebită a
ilustraţiilor şi planşelor. Cât priveşte conţinutul, studierea aprofundată a volumului
ne îndreptăţeşte să evidenţiem câteva aspecte care, în opinia noastră, denotă seriozita-
tea demersului şi soliditatea încheierilor formulate de Livia Buzoianu şi Maria
Bărbulescu. Remarcăm, în primul rând, o cunoaştere perfectă a opiniilor anterioare avan-
sate în legătură cu un aspect sau altul al istoriei coloniei milesiene, opinii faţă de care,
pe de o parte, autoarele îşi arată deferenţa, dar pe care, pe de altă parte, nu ezită să le
conteste sau să le amendeze, chiar dacă aparţin unor nume sonore ale istoriografiei
pontice, întotdeauna însă delicat, dar ferm, pe baza unor probe irefutabile sau, în lipsa
acestora, judecând comparativ, analizând contextele, folosind logica istorică; astfel,
prejudecăţile, apelul la autoritate, atitudinea de reverenţă exagerată nu-şi găsesc locul
între coperţile cărţii. Strâns legată de acest aspect este utilizarea cu dezinvoltură a unor
surse diverse (literare, epigrafice, arheologice, numismatice), multe edite, dar şi destule
inedite – dovadă de netăgăduit a cunoaşterii lor directe –, care le-au permis autoarelor
să formuleze puncte de vedere bine argumentate, dificil de combătut. În sfârşit, un loc
aparte printre meritele volumului îl reprezintă metodologia riguroasă – cronologie bine
fundamentată, deci credibilă, analiză complexă fiecărei etape istorice, prudenţă în for-
mularea unor ipoteze, demonstraţie echilibrată, claritate a concluziilor.
Pornind de la cele tocmai subliniate, ne permitem să facem cunoscute aici
câteva dintre punctele de vedere avansate de Livia Buzoianu şi Maria Bărbulescu în
Recenzii şi note bibliografice 399
legătură cu istoria şi arheologia Tomisului, puncte de vedere care, în opinia noastră,
sunt bunuri câştigate pentru istoriografia naţională şi cea străină dedicată spaţiului
vest-pontic. Astfel, în ceea ce priveşte evoluţia istorică, pe baza situaţiilor stratigrafice
înregistrate în zona Parcului Catedralei din Constanţa şi a observaţiilor făcute în alte
puncte din zona peninsulară, unele publicate mai demult, altele inedite (vezi p. 17,
120), cele două autoare consideră că oraşul antic a parcurs patru mari etape istorice, a-
nalizate în capitole distincte: 1. etapa cuprinsă între sec. al VI-lea şi mijlocul celui de-al
III-lea î.Hr. – aşadar, de la întemeiere şi până la aşa-zisul „război al Tomisului” (p. 17-
24, 120, 121-128); 2. etapa delimitată de evenimentul tocmai amintit, pe de o parte, şi
primele prezenţe militare romane în Pontul Stâng, pe de alta, aşadar, intervalul dintre
mijlocul veacului al III-lea şi primele decenii ale sec. I î.Hr. (p. 17, 24-37, 120, 128-141);
3. etapa romană timpurie (sec. I î.Hr. – sfârşitul sec. al III-lea d.Hr.) (p. 17, 37-74, 121,
141-179); 4. etapa romană târzie, cuprinsă între sfârşitul sec. al III-lea şi sec. al VI-lea
(VII-lea) (p. 17, 74-107, 121, 179-213); câteva pagini sunt dedicate Tomisului postantic
(p. 107-109, 213-216). Sursele de informare mai bogate au permis o studiere mai
amănunţită doar a epocilor elenistică, romană timpurie şi romană târzie.
Dintre opiniile la care autoarele aderă sau le-au avansat în legătură cu una sau
alta dintre problemele ridicate de istoria Tomisului reţinem:
- chiar dacă etimologiile propuse toponimului Tómiß nu sunt satisfăcătoare (vezi p.
12-13, 115), importantă este consemnarea lui Ovidiu, după care „numele acestui loc
este mai vechi decât aşezarea cetăţii” (p. 13, 115); cât priveşte denominaţia
Constantiana/Constantia (p. 13-14, 116-117), semnatarele lucrării înclină (dacă
înţelegem bine) spre ideea că aceasta s-a impus după ce, în a doua jumătate a sec.
al VII-lea d.Hr., vechea denumire Tomis a ieşit din uz (p. 14, 117)35;
35 În legătură cu numele Constanţa, autoarele lucrării amintesc opinia lui Radu Vulpe exprimată
acum mai bine de patru decenii, conform căreia numele Constantiana-Constantia ar trebui pus
în legătură mai ales cu împăratul Constantius II, dar, posibil, şi cu fiica postumă a acestuia –
Flavia Maxima Constantia, „sanctificată de biserică” (Vulpe 1969, 162-164; citatul de la 164).
Derivarea de la numele lui Constantius II fusese propusă de mult timp (vezi Popescu 1994,
283, nota 84, cu trimiteri). La rândul lui, Emilian Popescu, pentru care Tomis şi Constantiana
sunt două aşezări diferite (Constantiana e Capul Dolojman, com. Jurilovca, jud. Tulcea)
(Popescu 1994, 264-284), scria că numele celei din urmă ar putea proveni, fie de la Constan-
tia, „une soeur et une fille de Constantin le Grand”, fie de la „Constantza, la fille de
l’empereur Constantius II et l’épouse de Gratien, morte à 21 ans” (prin urmare, aceeaşi
opinie cu a lui Vulpe), fără a exclude ipoteza ca împăratul Valens să fie responsabil de in-
stituirea acestei denominaţii, ştiut fiind că suveranul a mai denumit aşezări din Scythia de la
numele membrilor dinastiei – Valentiniana în memoria fratelui său Valentinianus I, Gratiana
în onoarea nepotului şi coaugustului Gratianus (Popescu 1994, 283, nota 84).
400 Recenzii şi note bibliografice
- în ceea ce priveşte data şi originea întemeierii Tomisului, Livia Buzoianu şi Maria
Bărbulescu consideră că ipoteza după care acesta ar fi o creaţie târzie a Histriei (o
Fiind de acord că trebuie să legăm numele de cel al dinastiei constantiniene, prezentăm
câteva elemente care ar putea ajuta cercetarea viitoare. Izvoarele amintesc că împăratul
Constantin a schimbat numele portului Gazei, Maiouma (Palaestina), cu cel de Constantia, fie
după cel al surorii sale Constantia, cum scriu Eusebius şi Socrates (Eus., VC, IV, 38; Socr.,
HE, I, 18, 13), fie „de la numele celui mai drag dintre fiii săi” – aşadar, Constantius, cum
menţiona Sozomenos (Sozom., HE, II, 5, 8). Tot el, în provincia Phoenicia, a dat propriul
nume – Constantina –, fie portului Antarados al oraşului Arados, fie unui episcopat din
apropierea Antaradosului şi Aradosului (Sozom., HE, II, 5, 8. Theophanes Confessor atribuie
– eronat – denumirea lui Constantius II – Chron., AM 5838 [AD 345/6]; vezi şi Sabbah 1983, p.
387), dar şi oraşului Cirta din Africa (Aur. Vict., Caes., 40, 28). La rându-i, Constantius II a dat
numele său – Constantia – oraşelor Salamis din Cypros, afectat de cutremure (Theoph. Conf.,
Chron., AM 5824 [AD 331/2], 5834 [AD 341/2]), şi Antonioupolis (Antipolis) din Syria
(Theoph. Conf., Chron., AM 5832 [AD 339/40]; vezi şi Amm., XVIII, 9, 1). Tot sub domnia sa,
după 345, la Constantinopol s-au construit băile Constantianai (Socr., HE, IV, 8, 2; Maraval
2006, p. 40-41, nota 2, cu bibliografie pentru datare).
În ceea ce priveşte provenienţă numelui de la cel al uneia dintre femeile dinastiei con-
stantiniene, posibilităţile sunt multiple. Pe pagina web a cunoscutei enciclopedii wikipedia,
numele oraşului e derivat de la Flavia Iulia Constantia, fiica lui Constantius I şi a Theodorei –
aşadar, sora vitregă a lui Constantin –, căsătorită în 313 cu Licinius; convertită la creştinism,
a fost ariană (http://en.wikipedia.org/wiki/Flavia_Julia_Constantia; despre ea, vezi şi
Chausson 2007, p. 117, 122); în 326, a fost onorată pe o emisiune monetară de bronz la Con-
stantinopol, apoi e posibil să se fi retras la Roma, unde este amintită într-o dedicaţie dintre
326-333 (Chausson 2007, p. 129).
Eventuala provenienţă a numelui oraşului dobrogean de la Flavia Maxima Constantia, fiica
postumă a lui Constantius II, cu o viaţă scurtă şi tumultoasă (vezi Chausson 2007, p. 112-113),
pe motiv că era ortodoxă, aşa cum susţinea Radu Vulpe, ni se pare discutabilă; n-am găsit a-
ceastă sfântă în nici un catalog al sfinţilor constantinopolitani. În schimb, este venerată – dar
dintr-o perioadă mai târzie, este drept – o fiică a lui Constantin şi a Faustei, Flavia Constan-
tina, care a purtat titlul de Augusta (Philostorg., HE, III, 27), a fost căsătorită cu
Hannibalianus, rex Armeniae (335-337), şi apoi cu Gallus (351-354) (Chausson 2007, p. 108,
114-116); ea a murit la scurt timp după asasinarea celui de-al doilea soţ, fiind îngropată într-
un mausoleu situat în apropiere de biserica romană cunoscută apoi ca Sant’Agnese fuori le
mura; în timp, mausoleul s-a numit Santa Costanza (http://en.wikipedia.org/wiki
/Constantina).
În sfârşit, o altă fiică a lui Constantin s-a numit Constantia, confundată uneori cu Constantina
sau cu Helena, soţia lui Iulian – de fapt, născută (împreună cu cea din urmă) dintr-un posibil
al treilea mariaj al lui Constantin, survenit după moartea Faustei în 326; în 357-358, în
disputele ortodocşi-arieni din Roma, această Constantia l-a sprijinit pe papa Liberius (vezi
Chausson 2007, p. 108, 109-110 [nota 28], 115-116).
Recenzii şi note bibliografice 401
subcolonie, conform terminologiei recente) (sec. III î.Hr.), idee pătrunsă şi în
recentul tratat de Istoria României al Academiei, „rămâne o prezumţie foarte greu
de controlat” (p. 16, 120), subscriind la opinia, bazată pe stratigrafia înregistrată în
zona Parcului Catedralei (p. 19-20, 122-123), că această apoikia e rezultatul
„emigrării unui grup de colonişti din Milet şi fixării lor pe promontoriul tomitan în
intervalul 549-494 î.Hr.” – aşadar, în sec. al VI-lea, dar nu mai târziu de al doilea
sfert al lui (p. 15, 20, 118); dialectul inscripţiilor, antroponimia, triburile, instituţiile
şi cultele oraşului – toate similare celor din metropola microasiatică – reprezintă ar-
gumente în plus pentru originea direct milesiană a Tomisului (p. 16, 119-120); me-
diul în care s-au implantat aceşti colonişti este unul autohton, mult mai pronunţat
decât la Histria (p. 16, 22, 24, 120, 126, 128);
- în legătură cu data aşa-zisului „război al Tomisului” descris rezumativ de Mem-
non, care a opus Byzantion, pe de o parte, şi Callatis şi Histria, pe de alta, şi care a
avut ca obiectiv obţinerea monopolului asupra emporion-ului Tomis (p. 24-25, 128-
129), autoarele acceptă anii 256/255-254 î.Hr. propuşi de Vinogradov (p. 25-26, 129),
dar sunt de acord, pe baza unei document epigrafic callatian analizat tot de Yu.
Vinogradov şi apoi de Al. Avram care consemnează un conflict histriano-callatian
(IScM III, 7), că începuturile evenimentelor s-ar putea plasa „în jur de 264/261
î.Hr.” (p. 27, 131);
- momentul instaurării definitive a dominaţiei romane asupra oraşelor vest-pontice
este sfârşitul sec. I î.Hr. – conform demonstraţiei lui Alexandru Avram, anii 3-2
î.Hr. (p. 40, 144);
- instalarea primelor trupe romane la Tomis datează dintr-un interval cuprins între
primii ani ai domniei lui Vespasian şi cea a lui Traian inclusiv; ca urmare, oraşul pierde
statutul de civitas libera (p. 54, 158), statut recâştigat sub Hadrian (p. 43-44, 148);
- sub Principat, populaţia oraşului „a rămas esenţialmente greacă” (p. 57, 161), dar
influenţa romană se observă, printre altele, în înmulţirea treptată a antroponimelor
de origine romană, astfel încât „către sfârşitul sec. II şi începutul sec. III p.Chr.,
numele romane ajung să depăşească, în inscripţii, numărul celor greceşti,
cuprinzând toate straturile sociale”; după 212, anul aşa-zisei Constitutio
Antoniniana, când statutul de cetăţean se generalizează, „cu rare excepţii”,
persoanele atestate în inscripţiile tomitane poartă nume romane (p. 58, 162);
- expresia prôtoß pontárxhß, legată de Comunitatea hellenilor din Pontul Stâng ‛Ecá-
poliß, Pentápoliß), al cărei sediu se găsea la Tomis, are o semnificaţie cronologică,
nu una ierarhică (p. 42, 62-63, 147, 167-168);
- oraşul suferă o distrugere violentă în a doua jumătate a sec. al III-lea (p. 71, 176);
- spre deosebire de celelalte aşezări greceşti vest-pontice, romanizarea a fost la
Tomis mai intensă, fapt atestat în teritoriu printr-o organizare mai unitară a lui,
402 Recenzii şi note bibliografice
dată de absenţa împărţirii acestuia în triburi (phylai), a unor comunităţi săteşti
indigene şi a unor structuri preromane în frunte cu principes locorum (p. 74, 179);
- în perioada romană târzie, Tomis devine nu numai o metropolă politică importantă,
dar şi un sediu episcopal cunoscut (s-au descoperit nu mai puţin de şapte basilici), pe
fondul afirmării unei culturi care poartă în întregime pecetea creştinismului (p. 74-107,
179-213);
- multe opinii personale în legătură cu o problemă sau alta (lecţiuni, datări etc.) se
găsesc în bogatele note ale volumului.
Prin urmare, o lucrare de înalt profesionalism, care trebuie să facă parte din
portofoliul bibliografic al specialiştilor, profesorilor de istorie şi studenţilor.
Bibliografie
Chausson, F. 2007, Stemmata aurea: Constantin, Justine, Théodose. Revendications généalo-
giques et idéologie impériale au IVe siècle ap. J.-C., Roma.
Maraval, P. 2006, în Socrate de Constantinopole, Histoire ecclésiastique. Livres IV-VI,
texte grec de l’édition G. C. Hansen (GCS), traduction par P. Périchon
et P. Maraval, introduction et notes par P. Maraval, Paris (SC 505).
Popescu, E. 1994, Christianitas Daco-Romana. Florilegium studiorum, Bucureşti.
Sabbach, G. 1983, in Sozomène, Histoire ecclésiastique. Livres I-II, texte grec de l’édition
J. Bidez, introduction par B. Grillet et G. Sabbah, traduction par A.-J.
Festugière, annotation par G. Sabbah, Paris, 1983 (SC 306).
Vulpe, R. 1969, Note de istorie tomitană, Pontice, 2, 162-164.
SC Sources chrétiennes.
Nelu ZUGRAVU
Centrul de Studii Clasice şi Creştine,
Facultatea de Istorie, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi
Recenzii şi note bibliografice 403
Lăcrămioara Manea, Circulaţia cărţii vechi româneşti (manuscrisă şi tipărită) în
spaţiul nord-dobrogean. Prefaţă de prof. univ. dr. Mihai Mitu, Editura Istros, Brăila,
2013, 473 p., 27 pl.
Cartea publicată în colecția «Biblioteca Istro-
Pontica» Seria Patrimonium a Institutului de Cercetări
Eco-Muzeale Tulcea, la Editura Istros a Muzeului Brăilei
este la origine teza de doctorat susţinută la Universitatea
din Bucureşti, sub conducerea profesorului universitar
dr. Mihai Mitu (care semnează şi prefaţa). Subiectul
reflectă preocupările bine cunoscute ale autoarei, care a
publicat parţial în anii anteriori, în reviste de specialitate,
rezultatele investigaţiilor sale asupra patrimoniului de
carte din judeţul Tulcea.
Pe fundamentul celor 214 exemplare de carte
veche românească tipărite în anii 1643-1830 precum şi a
celor 26 de manuscrise datate în secolele XVII-XIX,
Lăcrămioara Manea demontează o prejudecată. Din
cauza celor peste patru secole şi jumătate de ocupaţie otomană, se considera că în spaţiul
dobrogean prezenţa cărţii vechi româneşti tipărită până la 1830 ar fi fost sporadică,
difuzarea ei intensificându-se abia după mijlocul secolului al XIX-lea. Iată că o cercetare
aprofundată şi pasionată la faţa locului a colecţiilor instituţiilor laice şi religioase tulcene,
precum şi a două colecţii particulare a reuşit să demonstreze forţa cărţii de a pătrunde
dincolo de graniţele vremelnice. Fără îndoială, numărul tipăriturilor de secol XVII-XVIII
este mic în comparaţie cu alte zone ale ţării. Trebuie însă avut în vedere că patrimoniul
actual reprezintă ceea ce a supravieţuit vitregiilor timpului (războaie, ocupaţii militare,
incendii). Există însă mii de volume tipărite după 1830 păstrate în biserici şi mănăstiri, care
arată că românii dobrogeni au preţuit cartea şi au apărat-o, lăsând-o moştenire urmaşilor.
Reconstituind răspândirea cărţii vechi în spaţiul nord-dobrogean autoarea
distinge mai multe etape: „circulaţia din timpul stăpânirii otomane” (ale cărei dimensiuni
pot fi reconstruite doar ipotetic); „circulaţia de după războiul de Independenţă din 1877-
1878” (perioadă în care se difuzează preponderent cartea tipărită în secolul al XIX-lea,
impulsionată de înfiinţarea mănăstirilor şi a şcolilor); şi „o circulaţie contemporană nouă,
încă vie, începând din a doua jumătate a secolului al XX-lea” (când patrimoniul local se
îmbogăţeşte cu tipărituri şi manuscrise vechi cumpărate de la anticariate sau
particulari, prin transferuri între instituţii, cum ar fi cel de la Biblioteca Academiei
Române sau prin donaţii).
404 Recenzii şi note bibliografice
Lucrarea este structurată în opt capitole precedate de o Introducere şi încheiate
cu Concluzii. În Introducere, cu subtitlul Locul studiului de faţă în preocupările generale de
cercetare a patrimoniului naţional sunt enunţate obiectivele propuse, structura
fondurilor cercetate, etapele de documentare.
Capitolul I: Spiritualitatea nord-dobrogeană. Cadru istoric trasează cadrul
geografic şi evoluţia istorică a spaţiului nord-dobrogean, cu atenţie specială asupra
Bisericii ortodoxe, care în timpul stăpânirii otomane a fost subordonată succesiv
Mitropoliei Silistrei (sec. XV-mij. sec. XVI), Mitropoliei Proilaviei (mij. sec. XVI-
1828), Arhiepiscopiei Tulcii (1829-1878). După 1878, întreaga Dobroge a fost inclusă
în eparhia Episcopiei Dunării de Jos. După mai multe modificări de apartenenţă
suferite în cursul secolului XX, judeţul Tulcea a intrat în componenţa Episcopiei
Tulcii reînfiinţată în 2008. Spiritualitatea ortodoxa a fost menţinută vie de preoţi,
biserici şi şcoli dar şi de cărţile de cult şi de învăţătură, care s-au răspândit pe
diferite căi (de remarcat cea specifică zonei – transhumanţa) dinspre Moldova şi
Ţara Românească în teritoriul nord-dobrogean. Nu întâmplător, cartea Lăcrămioarei
Manea a primit binecuvântare şi sprijin pentru tipărire de la episcopul Tulcii,
Preasfințitul Părinte Visarion.
Cartea românească veche prezentă astăzi în colecţiile tulcene (sau semnalată de
restrânsele cercetări anterioare) a fost imprimată în tiparniţele din întreg spaţiul românesc,
dar şi în străinătate. Analiza ediţiilor a pus în evidenţă un procent mai mare al cărţilor
tipărite în Moldova, comparativ cu cele din Ţara Românească şi Transilvania. O
caracteristică a zonei este prezenţa exemplarelor cu circulaţie ramificată: cărţi tipărite în
Ţara Românească pătrund aici după o intensă circulaţie în Moldova, ediţii moldoveneşti,
după îndelungate peregrinări prin Transilvania şi Ţara Românească (capitolul II: Cartea
veche românească în Dobrogea de Nord. Istoricul cercetării).
Suportul documentar al reconstituirii circulaţiei vechilor tipărituri şi
manuscrise pe teritoriul nord-dobrogean îl găsim în capitolele III: Localităţi nord-
dobrogene în care se păstrează fonduri de carte veche românească. Istoricul şi situaţia actuală a
colecţiilor şi V: Manuscrise româneşti şi slavone în colecţii tulcene. Aici sunt incluse
cataloagele cărţii tipărite şi manuscrise, precedate de un scurt istoric al deţinătorului
şi o descriere a colecţiilor. Ca formă de prezentare s-a optat pentru catalogul de
colecţie şi nu pe cuprinderea într-un catalog general. Exemplarele sunt descrise
separat, pe fiecare deţinător în parte. Au rezultat astfel şase cataloage de dimensiuni
variabile (în cazul colecţiilor mici s-a renunţat la titulatura catalog, dar s-au păstrat
aceleaşi reguli de descriere).
Ca urmare a amplificării cercetărilor în domeniul cărţii vechi româneşti, de la
mijlocul secolului trecut până în prezent s-au publicat numeroase cataloage de colecţii
sau zonale. Modalităţile de redactare şi regulile de descriere folosite în aceste
Recenzii şi note bibliografice 405
cataloage diferă destul de mult de la un autor la altul, reflectând stadiul cercetării
bibliologice din epocă, dar şi opţiunile personale ale celor care le-au întocmit. Astfel,
majoritatea autorilor au avut ca principal obiectiv descrierea exemplarelor,
concentrându-şi atenţia asupra însemnărilor păstrate pe filele acestora, fiind mai puţin
interesaţi de particularităţile de ediţie.
În acest context, metoda de catalogare pentru care a optat Lăcrămioara Manea,
îmbinarea descrierii de ediţie (notele generale) – cu descrierea de exemplar (notele
specifice) demonstrează competenţă profesională şi acribie ştiinţifică. Notele generale
relevă o deplină cunoaştere a istoriografiei tiparului românesc, inclusiv a
contribuţiilor recente referitoare la comanditarii, traducătorii, editorii, ilustratorii
cărţilor de cult româneşti imprimate în secolele XVII-XIX.
Notele specifice fac dovada unei cercetări minuţioase, cu remarcabilă atenţie la
detalii. Au fost depistate filele lipsă în cazul exemplarelor incomplete, greşelile de
paginaţie sau diferenţele de paginaţie faţă de exemplare din aceeaşi ediţie (sugerând
existenţa unor tiraje diferite), prezenţa filelor sau paginilor nenumerotate, ilustraţiile
nemenţionate până în prezent. Toate acestea au permis autoarei să aducă serioase
Contribuţii la Bibliografia Românească Veche (capitolul IV), constând în îndreptări şi
completări pentru 78 dintre titlurile descrise. Totodată propune includerea în
Bibliografia românească veche a patru tipărituri greceşti publicate între 1766 şi 1803 la
Leipzig şi Viena, care au fost dedicate de traducătorii sau editorii lor domnitorilor
fanarioţi aflaţi atunci în scaun în Modova sau în Ţara Românească (Grigore Ghica,
Alexandru C. Moruzi, Constantin Ipsilanti, Alexandru Moruzi).
Autoarea nu s-a rezumat la o simplă descriere a exemplarelor, ci a sintetizat
toate informaţiile referitoare la editarea cărţilor. Aşadar, lucrarea se înscrie în seria
cataloagelor de colecţie destul de rare în cercetarea bibliologică din spaţiul românesc,
în care descrierea bibliografică devine suport pentru consideraţii de ordin istoric,
cultural şi lingvistic.
Notele marginale ale cărţilor vechi oferă un important material documentar
pentru diferite subdiscipline ale istoriei. Însemnările au fost transliterate cu acurateţe,
certificând o îndelungată practică a paleografiei slavo-române şi româno-chirilice.
Notele care consemnează dania, vânzarea, schimbul, posesorii anteriori au constituit
baza capitolului VI: Consideraţii cu privire la circulaţia cărţii vechi româneşti în spaţiul
nord-dobrogean. Însemnările cu caracter istoric şi meteorologic, despre calamităţi
naturale, evenimente sociale sau cu implicaţii culturale au fost comentate în capitolul
VII: Valoarea informativă a însemnărilor din punct de vedere istoric, geografic, social şi
cultural. Cum majoritatea exemplarelor au ajuns destul de târziu în colecţiile tulcene
însemnările nu reflectă decât în mică măsură evenimente sau aspecte culturale locale,
dar îşi păstrează importanţa şi calitatea de izvor istoric pentru alte zone ale ţării.
406 Recenzii şi note bibliografice
Remarcăm ca element de originalitate analiza întreprinsă asupra lexicului
însemnărilor în capitolul VIII: Valoarea însemnărilor pentru istoria lexicului românesc. Au
fost evidenţiate şi comentate cuvintele şi expresiile de origine slavonă, care s-au
menţinut în vorbirea curentă şi în scris multă vreme după ce slavona a încetat să mai
fie limbă de cultură.
Concluziile sunt clare, precise şi verificabile prin argumentele expuse în
cuprinsul lucrării.
Cum cataloagele vor constitui un instrument de lucru pentru cercetătorii din
domeniu, autoarea a sintetizat contribuţiile personale şi titlurile descrise în tabelele
plasate la sfârşitul descrierii fiecărei colecţii (capitolele III, IV şi V). Facilitează accesul
la informaţiile din cuprins şi indexurile variate ca tematică: al titlurilor, al autorilor,
cronologic, al termenilor şi expresiilor de limbă slavonă, de nume şi toponime.
Materialul iconografic concentrat în 27 de planşe completează şi consolidează
descrierea bibliografică. Volumul are pagina de titlu, cuprinsul, explicaţia figurilor,
rezumatul şi cuvintele cheie traduse în limba engleză.
Lucrarea constituie o valoroasă contribuţie la istoriografia cărţii româneşti
vechi, trasând pe harta virtuală a patrimoniului naţional drumul şi povestea cărţilor
călătoare păstrate astăzi în spaţiul nord-dobrogean.
Daniela LUPU
Muzeul Municipiului Bucureşti
Bd. I.C. Brătianu, nr. 2, Sector 3, București
Top Related