UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARAFACULTATEA DE ECONOMIE ŞI DE ADMINISTRARE A AFACERILORSPECIALIZAREA: FINANŢE BĂNCI
Lucrare de licenţă Execuţia bugetară
Coordonator ştiinţificProf.univ.dr. Dorin Cosma
StudentOana Grozăvescu
TIMIŞOARA2011
LUCRARE DE LICENŢĂ
CUPRINS
Capitolul I - 3 -
FINANŢELE PUBLICE LOCALE - 3 -
I.1. Organizarea finanţelor publice locale - 3 -
I.2. Autonomia finanţelor publice locale - 5 -
I.3. Nivelul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetelor locale - 9 -
I.4. Etapele procesului bugetar local - 11 -
Capitolul II - 15 -
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA TREZORERIEI FINANŢELOR PUBLICE-
15 -
2
LUCRARE DE LICENŢĂ
Capitolul I
FINANŢELE PUBLICE LOCALE
I.1. Organizarea finanţelor publice locale
Finanţele publice locale îşi au originea în autonomizarea autorităţilor
teritoriale în administrarea comunităţilor respective.
Organizarea distinctă a finanţelor locale, pe baza autonomiei financiare a
administraţiilor locale, permite degrevarea finanţelor centrale de o seamă de
cheltuieli, reducerea numărului si amploarei fluxurilor bănesti între cele doua nivele
structurale ale finanţelor publice, precum şi o mai clară urmărire a modului cum sunt
folosite fondurile constituite. Până la urmă, separarea finanţelor locale de cele
centrale, ca şi în alte domenii, este determinată de raţiuni de eficienţă. Finanţele locale
satisfac mai bine şi mai eficient cerinţele de utilităţi publice în teritoriu. Problema care
rămâne deschisă este următoarea: până unde se poate întinde autonomia financiară, cu
alte cuvinte, cât ar trebui să reprezinte centralizarea şi cât descentralizarea în
domeniul finanţelor publice?
În fiecare ţară, raportul dintre finanţele publice centrale şi cele locale este
diferit.
Gradul de centralizare financiară diferă în funcţie de concentrarea
administraţiei ţării, de măsura în care organele locale sunt subordonate conducerii
centrale. Oricum, obiectivele şi acţiunile majore, de interes naţional, strategic, cele
care afectează pe toţi cetăţenii cum sunt apărarea, ordinea publică, relaţiile externe,
protecţia mediului şi a cetăţeanului, precum şi politicile macrosociale de regularizare,
stabilire şi bunăstare sunt finanţate din fonduri centrale.
Descentralizarea financiară începe să funcţioneze dincolo de limita de la care
aria utilizării bunurilor şi serviciilor publice de interes naţional începe să se restrângă,
iar costul comparativ al luării deciziilor la nivel central devine prea ridicat. Este vorba
de anumite utilităţi cum ar fi construirea de drumuri, poliţia, iluminatul public,
gospodăria comunală, transporturile locale, şcolile, etc.
Există totodată, deosebiri în ceea ce priveşte cererea de utilităţi publice şi
posibilităţile de oferire a lor de la o unitate administrativ-teritoriala la alta. În plus,
3
LUCRARE DE LICENŢĂ
comunităţile locale sunt deschise, au relaţii variate între ele. Toate acestea implică
autofinanţarea locală.
Indiferent de gradul de autonomie al comunităţilor locale, se consideră că la
descentralizarea financiară trebuie avute în vedere anumite principii ca fiind cerinţe
ale stabilităţii finanţelor pulice ale ţării, astfel:
a) principiul diversităţii, explicat pe seama varietăţii de forme şi a măsurii
diferite a solicitărilor de bunuri şi servicii publice;
b) principiul echivalenţei în finanţarea serviciilor publice, explicat pe seama
beneficiilor geografice pe care acestea le aduc cetăţenilor;
c) principiul acceptării costului descentralizării determinat de diferenţe fiscale
regionale, care se interferează cu răspândirea în spaţiu a activităţilor
economice;
d) principiul redistribuirii şi stabilizării centralizate, impus de realitatea conform
căreia comunităţile locale nu dispun de instrumentele macroeconomice
necesare pentru înfăptuirea unor obiective de importanţă naţională;
e) principiul compensării fluxurilor financiare dintre colectivităţi, cauzate de
transferurile involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice şi care
prejudiciază înfăptuirea programelor de cheltuieli pentru unele din acestea.
Prevenirea unor astfel de situaţii implică intervenţia guvernamentală cu măsuri
corective;
f) principiul asigurării serviciilor sociale vitale, conform căruia această sarcină
cade în seama autorităţilor centrale. Guvernul trebuie să ofere minimum de
srvicii publice esenţiale (sănătate, educaţie, siguranţă socială) tuturor
cetăţenilor ţării;
g) principiul accesului echitabil la resursele financiare publice, determinat de
situaţia unor colectivităţi locale a căror balanţă dintre nevoi şi capacitatea
fiscală este deficitară, necesitând compensarea minusului de resurse din
transferuri guvernamentale, pe seama unei scheme prestabilite;
h) principiul echilibrului financiar, conform căruia repartiyarea între nivelurile de
autoritate publică ale finanţelor publice trebuie să asigure exercitarea
conducerii în limita atribuţiilor şi competenţelor ce revin fiecăreia. Aceasta
înseamnă ca resursele financiare publice să fie deopotrivă redistribuite pentru
4
LUCRARE DE LICENŢĂ
acoperirea cheltuielilor cu funcţionarea sectorului public în administrarea
statului şi în aceea a colectivităţii locale.
Funcţionarea finanţelor publice locale pe baza descentralizării financiare
beneficiază de tehnici comune finanţelor publice. Efectele obţinute în funcţionarea
finaţelor colectivităţilor locale se referă mai întâi la preluarea unor atribuţii ale
finanţelor autorităţilor publice centrale, apoi la creşterea necesarului de resurse
financiare pentru finanţarea cheltuielilor locale, ceea ce a dus în ultima vreme la
obţinerea dreptului de a se împrumuta pe piaţa capitalului de împrumut. De asemenea,
finanţele locale au câştigat largi competenţe în materie de control juridic şi bugetar,
autorităţile locale dispun de un sistem contabil propriu.
În România, în sfera finanţelor publice locale sunt delimitate următoarele
categorii de bugete locale: bugetele judeţene, administrate de consiliile judeţene şi
bugetele minicipiilor, oraşelor, comunelor administrate de consiliile locale. Finanţele
publice locale cuprind şi finanţele instituţiilor publice locale.
Organizarea teritorială a finanţelor publice este aşezată pe împărţirea ţării în
unităţi administrativ-teritoriale. Ea apare astfel structurată pe niveluri ierarhice în
limitele fiecărei unităţi administrative: judeţe, municipii, oraşe, comune. Organele
financiare locale, care funcţionează în aceste structuri, acoperă prin activitatea lor
intregul teritoriu al ţării şi îndeplinesc atribuţii cu caracter financiar în toate
localităţile.
Din punct de vedere juridic, organele financiare teritoriale sunt instituţii ale
administraţiei publice, cu administraşie şi gestiune proprie de instituţie publică. Sfera
lor de acşiune diferă, după nivelul organizatoric, astfel:
- Direcţiile generale ale finanţelor publice, la nivel de judeţ şi municipiu
Bucureşti;
- Administraţiile finanţelor publice, la nivelul municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti, oraşelor, comunelor.
I.2. Autonomia finanţelor publice locale
Comunităţile locale reprezintă colectivităţi umane, delimitate teritorial din
punct de vedere politic şi administrativ, care au autorităţi publice diferite de cele ale
statului. Autonomia financiară a acestora este absolut necesară, deoarece autonomia
administrativă nu ar fi posibilă fără autonomia financiară, care îi asigură suportul
material al funcţionării. Există şi un alt argument puternic, şi anume acela, conform
5
LUCRARE DE LICENŢĂ
căruia, comunităţile locale îşi cunosc posibilităţile proprii privind resursele băneşti de
provenienţă publică şi, mai ales, nevoile privind cheltuielile ce trebuie acoperite
pentru producerea de servicii publice pe plan local.
În statele democratice, administraţia locală se bazează pe principiile
descentralizării şi autonomiei locale. Aceasta necesită un cadru legislativ şi
mecanisme necesare adecvate privind finanţele administraţiilor locale. Prin asemenea
reglementări se urmăreşte: delimitarea patrimoniului public aflat în proprietatea
primăriilor, de cel aflat în proprietatea statului; crearea instrumentelor administrative
necesare autorităţilor locale pentru îndeplinirea atribuţiilor care le revin acestora;
asigurarea condiţiilor pentru asumarea responsabilităţii privind dezvoltarea locală.
Problema consolidării autonomiei locale este o preocupare universală, statele
democratice contemporane fiind interesate de aplicarea principiului descentralizării
serviciilor publice, prin transmiterea, prin lege, a mai multor competente organelor
puterii şi administraţiei locale. De altfel, trebuie subliniat faptul că această
preocupare, pentru statele europene, se manifestă în condiţiile în care ele nu au
cunoscut efectele centralismului democratic. Dar pe de altă parte, statele respective au
avut grijă întotdeauna să coordoneze lucrurile, în aşa fel, încât descentralizarea să nu
conducă şi la divizarea naţiunii. În acest context, justiţia şi apărarea sunt servicii
publice care nu pot fi descentralizate.
Problematica generală a autonomiei locale pentru statele europene face
obiectul Cartei Europene a Autonomiei Locale1. Întocmită de către Consiliul Europei
pe baza unui proiect propus de Conferinţa Permanentă a Autorităţilor Locale şi
Regionale din Europa, Carta Europeană a Autonomiei Locale a fost deschisă
semnăturilor conform convnţiei încheiate între statele membre, din octombrie 1985.
Carta obligă semnatarii să aplice regulile de bază ce garantează independenţa politică,
administrativă şi financiară a autorităţilor locale. Conform Cartei, gradul de
autonomie de care se bucură autorităţile locale poate fi privit ca o piatră de încercare
pentru o democraţie reală. Între procesul de descentralizare şi cel de consolidare a
democraţiei există o relaţie directă. Autonomia locală şi descentralizarea serviciilor
publice reprezintă garanţia stabilităţii unei democraţii funcţionale.
1Council of Europe. European charter of Local Self Government and Explanatory
report, Council of Europe 1986, Reprinted 1996.
Principiile generale2 enumerate de Carta Europeană a Autonomiei Locale sunt:
6
LUCRARE DE LICENŢĂ
1. Colectivităţile locale au dreptul, în cadrul politicii economice naţionale la
resursele proprii adecvate, de care să poată dispune liber, în vederea exercitării
atribuţiilor lor;
2. Resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să fie proporţionale cu
responsabilităţile stabilite pentru ele prin Constituţie sau lege;
3. Cel puţin o parte din resursele financiare ale colectivităţilor locale trbuie să
provină din impozite şi taxe locale, în proporţiile stabilite la nivelul
autorităţilor locale, în limitele legii;
4. sistemul financiar din care fac parte resursele de care dispun comunităţile
locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată şi dinamică, încât să le
permită să urmărească, pe cât posibil, evoluţia reală a costurilor exercitării
competenţelor proprii;
5. Protecţia colectivităţilor locale mai slabe din punct de vedere financiar impune
instituirea unor proceduri de ajustare sau a altor măsuri echivalente care să
corijeze efectele repartiţiei inegale a potenţialelor surse de finanţare, cât şi
sarcina financiară care le revine acetora. Asemenea proceduri sau măsuri nu
trebuie să reducă libertatea de opinie a colectivităţilor locale în cadrul
propriului lor domeniu de responsabilitate;
6. Colectivităţile locale trebuie să fie consultate, într-o maniră adecvată, asupra
modalităţilor în care le vor fi alocate resursele redistribuite;
7. Subvenţiile acordate colectivităţilor locale nu trebuie să fie destinate, în
măsura în care este posibil, finanţării unor proiecte expres specificate.
Acordarea subvenţiilor nu trebuie să aducă atingere libertăţii fundamentale a
autorităţilor locale de a-şi stabili politici proprii în domeniul lor de
competenţă;
8. În scopul finanţării propriilor obiective de investiţii, colectivităţile locale
trebuie să aibe acces, conform legii, la piaţa naţională de capital.
Realizarea principiilor enunţate este posibilă numai dacă există o capacitate de
finanţare adecvată la nivelul local, metodele de finanţare locală fiind sub influenţa
decisivă a statului.
2 Council of Europe, Op. cit., p.24-25
7
LUCRARE DE LICENŢĂ
Ca urmare, statul deleagă, prin legislaţia fiscală, dreptul de a stabili impozite
entităţilor locale, astfel încât să se asigure un echilibru corespunzător între activităţile
pe care acestea le pot desfăşura şi sursele fiscale de care dispun.
Necesitatea autonomiei locale este impusă de următoarele circumstanţe:
- ea este conformă cu un principiu propriu economiei de piaţă conform căruia
fiecare iniţiativă trebuie susţinută în vederea creşterii eficienţei;
- la un nivel situat către baza societăţii se cunosc mai bine şi mai operativ
nevoile sociale ale colectivităţii respective;
- există o diferenţiere regională (spaţială) a nevoilor şi preferinţelor indivizilor
şi colectivităţilor, ceea ce impune adecvarea finanţelor publice locale la
condiţiile locale pentru a satisface cât mai bine aceste nevoi;
- administrarea unui mare număr de proiecte se poate realiza mai eficient dacă
se respectă autonomia locală.
Totuşi există anumite limite referitoare la punctul până la care descentralizarea
autorităţii poate fi realizată, chiar dacă aceste limite nu pot fi stabilite cu precizie.
Deşi regimurile de organizare locală sunt foarte variate, din punctul de vedere al
dreptului administrativ, există trei sisteme:
- sistemul autonomiei complete, care are în vedere libertatea deplină a
comunităţilor locale de a-şi administra activităţile fără nici un control din
partea autorităţii centrale;
- sistemul autonomiei limitate, potrivit căruia autorităţile locale soluţionează
problemele principale, autoritatea centrală rezumându-se numai la controlul
asupra unor aspecte prevăzute în lege;
- sistemul tutelei, în care autoritatea centrală dispune de competenţă generală în
rezolvarea problemelor de interes local.
Gradul de autonomie rezultă., deci, din următoarele: independenţă deplină sau parţială
în formarea veniturilor, competenţa atribuită pentru contractarea şi gestionarea
împrumuturilor, asigurarea echilibrului bugetar şi, respectiv, gestionarea excedentului
sau a deficitului anual, după cum organele administraţiilor publice locale au
competenţa de a introduce impozite şi taxe locale.
Desigur autonomia finanţelor locale rezultă şi din raporturile de interdependenţă faţă
de verigile superioare; în structura proprie a bugetelor locale sau între bugetele locale,
în general şi bugetul de stat, ca buget central.
8
LUCRARE DE LICENŢĂ
În România, Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale3, stabileşte normele
privind formarea, administrarea, utilizarea şi controlul resurselor financiare ale
unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor şi serviciilor de interes local.
În articolul 1, aliniatul 1, Legea statuează: “Prezenta lege stabileşte principiile, cadrul
general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea
fondurilor publice locale şi ale instituţiilor publice implicate în domeniul finanţelor
publice locale.”, iar la aliniatul 2 se specifică: “ Dispoziţiile prezentei legi se aplică în
domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării:
a) bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti, judeşelor şi municipiului Bucureşti;
b) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau prţial din bugetele locale,
după caz;
c) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
d) bugetul împrumuturilor externe şi interne, ...;
e) bugetului fondurilor externe nerambursabile.”
I.3. Nivelul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetelor locale
Prin bugetul local înţelegem actul în care se înscriu veniturile şi cheltuielile
colectivităţilor locale, pe o perioadă de un an.
Bugetele locale sunt bugetele unităţilor administrativ-teritoriale care au
personalitate juridică. În România, fiecare comună, oraş, municipiu şi sector al
municipiului Bucureşti întocmeşte buget propriu, în condiţii de autonomie.
Bugetele locale reprezintă instrumentele de planificare şi de conducere a
activităţii financiare a unităţilor administrativ-teritoriale. Structura acestora reflectă
gradul de autonomie a adminitraţiei locale faţă de puterea centrală şi legăturile
existente între diferitele administraţii teritoriale.
De asemenea, bugetele locale, reflectă fluxurile formării veniturilor şi
efectuării cheltuielilor administraţiilor locale, modalitatea de finanţare a cheltuielilor
pe destinaţii şi de acoperire a deficitelor.
Bugetul local este o componentă a sistemului de bugete definit, conform
reglementărilor legale, ca o verigă a acestuia, în contextul autonomiei în raport de
celelalte componente (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
fondurilor speciale, bugetele instituţiilor publice autonome, bugetul trezoreriei statului
9
LUCRARE DE LICENŢĂ
şi altele). Bugetele locale au o anumită structură, în cadrul administraţiilor publice
locale, delimitate teritorial. Fiecare dintre acestea este autonom unul faţă de celălalt.
Astfel, în România cele două verigi ale bugetelor locale sunt:
1. Bugetele proprii ale judeţelor şi al municipiului Bucureşti, administrate de
către Consiliile judeţene;
2. Bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi ale sectoarelor
municipiului Bucureşti, administrate de către primării.
Conform clasificaţiilor economice şi funcţionale ONU folosite în raportările statistice
internaţionale, structura veniturilor şi a cheltuielilor bugetelor locale este comună cu
cea a bugetului central şi a altor bugete din cadrul sistemului de bugete.
Totuşi fiind vorba de o componentă distinctă, a cărei autonomie, în general nu este
încă deplină, existând raporturi de dependenţă faţă de bugetul central, structura
specifică, mai ales a veniturilor, se prezintă astfel:
Veniturile:
1. Veniturile proprii ale bugetelor locale, reglementate prin Legea 500/2002
privind finanţele publice şi Legea 273/2006 privind finanţele publice locale.
Acestea cuprind impozite, taxe şi vărsăminte de venituri cuvnite de la plătitori
(agenţi economici şi instituţii publice) de importanţă locală şi din impozite şi
taxe locale (de la populaţie sau de la persoane juridice);
2. Venituri atribuite, în care intră sumele defalcate din anumite venituri cuvenite,
potrivit legii, bugetului de stat. În mod frecvent sunt folosite sumele defalcate
din impozitul pe venit sau chiar atribuirea, cel puţin temporară, a altor
impozite pe veniturile persoanelor fizice;
3. Transferuri acordate de la bugetul de stat pentru finanţarea unor obiective de
interes naţional, dar care pot fi mai eficient organizate şi controlate de către
organele locale: acţiuni de protecţie socială, unele investiţii, etc;
4. Împrumuturile contractate pe piaţa financiară internă sau externă, fie direct, în
numele organelor administraţiei publice locale, fie garantate de către Guvern.
Cheltuielile:
Acestea se prevăd în bugetele locale, în conformitate cu clasificaţia bugetară,
şi concretizează căile de finanţare a acţiunilor specifice realizate pe plan local.
Datorită faptului că, în prezent, această structură a cheltuielilor publice din bugetele
locale ale României este aliniată la cea internaţională, putem prezenta lista
10
LUCRARE DE LICENŢĂ
cheltuielilor respective, aşa cum figurează în Anexa nr.2 la Legea privind finanţele
publice locale, încadrându-le în categoriile specifice clasificaţiei funcţionale:
1. Autorităţile executive (serviciile publice generale);
2. Învăţământ, sănătate, cultură şi religie, asistenţă socială, ajutoare şi
indemnizaţii;
3. Servicii, dezvoltare publică şi locuinţe;
4. Transporturi, agricultură, alte acţiuni economice;
5. Alte acţiuni;
6. Fondul pentru garantarea împrumuturilor externe, plata dobânzilor şi a
comisioanelor aferente;
7. Plăţi de dobânzi şi comisioane (datoria publică şi altele);
8. Rambursări de împrumuturi;
9. Fonduri de rezervă;
10. Cheltuieli cu destinaţie specială (finanţate din fonduri speciale).
I.4. Etapele procesului bugetar local
Elaborarea proiectelor bugetelor locale se bazează pe proiectele de bugete
proprii ale administraţiei, ale instituţiilor şi serviciilor publice din subordine.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale propun programele prin care sunt
iniţiate acţiunile de implementare a finanţării bugetare.
Procedurile implicate în vederea examinării şi adoptării bugetelor locale şi
calendarul acestora, în ordinea lor cronologică, sunt:
1. Prezentarea proiectelor de bugete echilibrate de către ordonatorii principali de
credite la Direcţiile generale ale finanţelor publice, până la data de 15 mai a
fiecărui an; acestea la rândul lor, depun proiectele de bugete elaborate, până
cel târziu la data de 1 iunie a fiecărui an, la Ministerul Finanţelor Publice.
2. Până la 1 iulie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice comunică
Direcţiilor generale ale finanţelor publice limitele aprobate ale cotelor sumelor
defalcate din impozitul pe venituri, T.V.A şi transferurile cu destinaţie specială
şi criteriile de repartizare a acestora pe unităţile administrativ-teritoriale, în
vederea definitivării proiectelor bugetare de către ordonatorii principali de
credite bugetare.
3. Până la data de 20 iulie a fiecărui an, se depun la Direcţiile generale ale
finanţelor publice, noile propuneri pentru prooiectul de buget.
11
LUCRARE DE LICENŢĂ
4. Până la data de 1 august a fiecărui an, Direcţiile generale depun proiectele
bugetelor locale pe ansamblul judeţului şi al Municipiului Bucureşti, la
Ministerul Finanţelor Publice.
Competenţa de aprobare revine consiliilor locale, consiliilor judeţene şi Consiliului
General al Municipiului Bucureşti, după caz. Aprobarea se acordă în termen de
maximum 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii pentru aprobarea bugetului de stat
pe anul respectiv. Înainte de aprobare, proiectele se publică în pres locală sau se
afişează la sediul primăriei, după care, în termen de 15 zile, se supun aprobării.
Pe parcursul exerciţiului bugetar, aceleaşi autorităţi pot aproba rectificarea
bugetelor locale, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a rectificării
bugetului de stat, precum şi ca urmare a unor propuneri fundamentate ale
ordonatorilor principali de credite. Aprobarea comportă: pronunţarea asupra
contestaţiilor; votarea pe capitole, subcapitole, articole şi anexe; adoptarea proiectului
în ansamblu de către consiliile locale, judeţene sau consiliul General al Minicipiului
Bucureşti.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor se efectuează conform
termenelor de încasare a acestora şi de perioada în care este necesară efectuarea
cheltuielilor. După aprobarea lor de către organele locale, Direcţiile generale ale
finanţelor publice ale judeţelor şi Minicipiului Bucureşti întocmesc şi transmit
Ministerului Finanţelor Publice bugetele pe ansamblul fiecărui judeţ şi pe celelalte
subdiviziuni, împreună cu repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor, pe
structura clasificaţiei bugetare.
Repartizarea creditelor bugetare pe instituţii este de competenţa ordonatorilor
principali de credite. Ordonatorii principali de credite bugetare sunt preşedinţii
consiliilor judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte
unităţi administrativ-teritoriale. Ordonatorii secundari sau terţiari sunt conducătorii
instituţiilor sau serviiilor publice cu presonalitate juridică din subordinea fiecărui
consiliu local, judeţean şi Consiliul General al Minicipiului Bucureşti.
Procesul de repartizare se derulează astfel:
1. Repartizarea efectuată de către ordonatorii principali, între bugetul propriu şi
bugetele ordonatorilor subordonaţi;
2. Repartizarea efectuată de către ordonatorii secundari a creditelor bugetare
aprobate, pe unităţile subordonate şi a celor cuprinse în bugetul propriu;
12
LUCRARE DE LICENŢĂ
3. Ordonatorii terţiari utilizează creditele ce le-au fost repartizate. Competenţele
privind finanţarea cheltuielilor revin ordonatorilor principali de credite
bugetare. Practic au loc deschiderile de credite de către ordonatorii principali
ai acestora, în limita creditelor bugetare aprobate şi potrivit destinaţiei
stabilite, în raport cu gradul de folosire a sumelor puse la dispoziţie anterior şi
cu respectarea dispoziţiilor legale.
Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se efectuează, în
limitele prevăzute, de către Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţiile generale ale
finnţelor publice, la cererea ordonatorilor principali, în funcţie de necesităţile
execuţiei bugetare.
Angajarea şi efectuarea cheltuielilor din creditele bugetare prevăzute în buget
şi deschise se aprobă de către ordonatorul de credite, efectuându-se numai cu viza
prealabilă de control financiar preventiv intern, prin care se atestă respectarea
dispoziţiilor legale, incadrarea în creditele bugetare aprobate şi în destinaţia lor.
Efectuarea cheltuielilor comportă existenţa documentelor justificative, care confirmă
angajamentele contracuale sau din convnţii, precum şi primirea bunurilor materiale,
prestarea serviciilor, executarea lucrărilor, plata salariilor şi a altor obligaţii bugetare.
Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin unităţile teritoriale ale
trezoreriei statului, prin evidenţierea în conturi distincte a veniturilor şi cheltuielilor, a
altor operaţiuni dispuse de ordonatorii de credite bugetare, a veniturilor şi a
cheltuielilor extrabugetare ale instituţiilor, pe categorii de resurse.
Ordonatorii principali de credite întocmesc dăi de seamă contabile trimestriale
asupra execuţiei bugetare, pe care le depun la Direcţiile generale ale finanţelor
publice, care le centralizează şi le depun la Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru stabilirea rezultatelor finale ale execuţiei bugetelor locale, ordonatorii
principali de credite întocmesc conturile anuale de execuţie a bugetelor locale, pe
care le transmit spre aprobare consiliilor judeţene, Consiliul General al
Minicipiului Bucureşti şi consiliilor locale. În cadrul acestui cont se înscriu:
a) La venituri:
1. prevederile aprobate iniţial;
2. prevederile bugetare definitive;
3. încasările realizate.
13
LUCRARE DE LICENŢĂ
b) La cheltuieli:
1. creditele aprobate initial;
2. creditele definitive;
3. plăţile efectuate.
Pe baza acestor date se stabileşte rezultatul execuţiei. Excedentul anual al bugetului
local rezultat în urma regularizării în limita transferurilor din bugetul de stat, se
utilizează în ordine pentru:
1. rambursarea eventualelor împrumuturi restante, plata dobânzilor şi a
comisiaonelor aferente;
2. constituirea fondului de rulment.
Fondul de rulment funcţionează la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale şi
este folosit pentru acoperirea golurilor de casă în trezorerii, precum şi pentru
acoperirea definitivă a eventualului deficit bugetar rezultat la sfârşitul exerciţiului
bugetar. De asemenea, fondul de rulment poate fi folosit pentru finanţarea de investiţii
de intares local, cu aprobarea organelor locale.
Asigurarea echilibului între lichidităţi şi plăţi pe parcursul execuţiei de casă se
poate confrunta cu golurile temporare de casă, ca urmare a decalajului dintre
momentele încasării veniturilor şi cele ale efectuării plăţilor. Acoperirea acestora se
efectuează, în ordine, din: fondul de rulment şi din împrumuturi fără dobândă din
disponibilităţile din contul general al trezoreriei statului. Valoarea acestui împrumut
este limitată la 5% din totalul veniturilor estimate a se încasa pe durata anului fiscal în
care se face împrumutul. Aceste venituri reprezintă garanţia rambursării împrumutului
în cadrul anului fiscal respectiv.
14