UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARAFACULTATEA DE ECONOMIE ŞI DE ADMINISTRARE A AFACERILORSPECIALIZAREA: FINANŢE BĂNCI

Lucrare de licenţă Execuţia bugetară

Coordonator ştiinţificProf.univ.dr. Dorin Cosma

StudentOana Grozăvescu

TIMIŞOARA2011

LUCRARE DE LICENŢĂ

CUPRINS

Capitolul I - 3 -

FINANŢELE PUBLICE LOCALE - 3 -

I.1. Organizarea finanţelor publice locale - 3 -

I.2. Autonomia finanţelor publice locale - 5 -

I.3. Nivelul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetelor locale - 9 -

I.4. Etapele procesului bugetar local - 11 -

Capitolul II - 15 -

ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA TREZORERIEI FINANŢELOR PUBLICE-

15 -

2

LUCRARE DE LICENŢĂ

Capitolul I

FINANŢELE PUBLICE LOCALE

I.1. Organizarea finanţelor publice locale

Finanţele publice locale îşi au originea în autonomizarea autorităţilor

teritoriale în administrarea comunităţilor respective.

Organizarea distinctă a finanţelor locale, pe baza autonomiei financiare a

administraţiilor locale, permite degrevarea finanţelor centrale de o seamă de

cheltuieli, reducerea numărului si amploarei fluxurilor bănesti între cele doua nivele

structurale ale finanţelor publice, precum şi o mai clară urmărire a modului cum sunt

folosite fondurile constituite. Până la urmă, separarea finanţelor locale de cele

centrale, ca şi în alte domenii, este determinată de raţiuni de eficienţă. Finanţele locale

satisfac mai bine şi mai eficient cerinţele de utilităţi publice în teritoriu. Problema care

rămâne deschisă este următoarea: până unde se poate întinde autonomia financiară, cu

alte cuvinte, cât ar trebui să reprezinte centralizarea şi cât descentralizarea în

domeniul finanţelor publice?

În fiecare ţară, raportul dintre finanţele publice centrale şi cele locale este

diferit.

Gradul de centralizare financiară diferă în funcţie de concentrarea

administraţiei ţării, de măsura în care organele locale sunt subordonate conducerii

centrale. Oricum, obiectivele şi acţiunile majore, de interes naţional, strategic, cele

care afectează pe toţi cetăţenii cum sunt apărarea, ordinea publică, relaţiile externe,

protecţia mediului şi a cetăţeanului, precum şi politicile macrosociale de regularizare,

stabilire şi bunăstare sunt finanţate din fonduri centrale.

Descentralizarea financiară începe să funcţioneze dincolo de limita de la care

aria utilizării bunurilor şi serviciilor publice de interes naţional începe să se restrângă,

iar costul comparativ al luării deciziilor la nivel central devine prea ridicat. Este vorba

de anumite utilităţi cum ar fi construirea de drumuri, poliţia, iluminatul public,

gospodăria comunală, transporturile locale, şcolile, etc.

Există totodată, deosebiri în ceea ce priveşte cererea de utilităţi publice şi

posibilităţile de oferire a lor de la o unitate administrativ-teritoriala la alta. În plus,

3

LUCRARE DE LICENŢĂ

comunităţile locale sunt deschise, au relaţii variate între ele. Toate acestea implică

autofinanţarea locală.

Indiferent de gradul de autonomie al comunităţilor locale, se consideră că la

descentralizarea financiară trebuie avute în vedere anumite principii ca fiind cerinţe

ale stabilităţii finanţelor pulice ale ţării, astfel:

a) principiul diversităţii, explicat pe seama varietăţii de forme şi a măsurii

diferite a solicitărilor de bunuri şi servicii publice;

b) principiul echivalenţei în finanţarea serviciilor publice, explicat pe seama

beneficiilor geografice pe care acestea le aduc cetăţenilor;

c) principiul acceptării costului descentralizării determinat de diferenţe fiscale

regionale, care se interferează cu răspândirea în spaţiu a activităţilor

economice;

d) principiul redistribuirii şi stabilizării centralizate, impus de realitatea conform

căreia comunităţile locale nu dispun de instrumentele macroeconomice

necesare pentru înfăptuirea unor obiective de importanţă naţională;

e) principiul compensării fluxurilor financiare dintre colectivităţi, cauzate de

transferurile involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice şi care

prejudiciază înfăptuirea programelor de cheltuieli pentru unele din acestea.

Prevenirea unor astfel de situaţii implică intervenţia guvernamentală cu măsuri

corective;

f) principiul asigurării serviciilor sociale vitale, conform căruia această sarcină

cade în seama autorităţilor centrale. Guvernul trebuie să ofere minimum de

srvicii publice esenţiale (sănătate, educaţie, siguranţă socială) tuturor

cetăţenilor ţării;

g) principiul accesului echitabil la resursele financiare publice, determinat de

situaţia unor colectivităţi locale a căror balanţă dintre nevoi şi capacitatea

fiscală este deficitară, necesitând compensarea minusului de resurse din

transferuri guvernamentale, pe seama unei scheme prestabilite;

h) principiul echilibrului financiar, conform căruia repartiyarea între nivelurile de

autoritate publică ale finanţelor publice trebuie să asigure exercitarea

conducerii în limita atribuţiilor şi competenţelor ce revin fiecăreia. Aceasta

înseamnă ca resursele financiare publice să fie deopotrivă redistribuite pentru

4

LUCRARE DE LICENŢĂ

acoperirea cheltuielilor cu funcţionarea sectorului public în administrarea

statului şi în aceea a colectivităţii locale.

Funcţionarea finanţelor publice locale pe baza descentralizării financiare

beneficiază de tehnici comune finanţelor publice. Efectele obţinute în funcţionarea

finaţelor colectivităţilor locale se referă mai întâi la preluarea unor atribuţii ale

finanţelor autorităţilor publice centrale, apoi la creşterea necesarului de resurse

financiare pentru finanţarea cheltuielilor locale, ceea ce a dus în ultima vreme la

obţinerea dreptului de a se împrumuta pe piaţa capitalului de împrumut. De asemenea,

finanţele locale au câştigat largi competenţe în materie de control juridic şi bugetar,

autorităţile locale dispun de un sistem contabil propriu.

În România, în sfera finanţelor publice locale sunt delimitate următoarele

categorii de bugete locale: bugetele judeţene, administrate de consiliile judeţene şi

bugetele minicipiilor, oraşelor, comunelor administrate de consiliile locale. Finanţele

publice locale cuprind şi finanţele instituţiilor publice locale.

Organizarea teritorială a finanţelor publice este aşezată pe împărţirea ţării în

unităţi administrativ-teritoriale. Ea apare astfel structurată pe niveluri ierarhice în

limitele fiecărei unităţi administrative: judeţe, municipii, oraşe, comune. Organele

financiare locale, care funcţionează în aceste structuri, acoperă prin activitatea lor

intregul teritoriu al ţării şi îndeplinesc atribuţii cu caracter financiar în toate

localităţile.

Din punct de vedere juridic, organele financiare teritoriale sunt instituţii ale

administraţiei publice, cu administraşie şi gestiune proprie de instituţie publică. Sfera

lor de acşiune diferă, după nivelul organizatoric, astfel:

- Direcţiile generale ale finanţelor publice, la nivel de judeţ şi municipiu

Bucureşti;

- Administraţiile finanţelor publice, la nivelul municipiilor, sectoarelor

municipiului Bucureşti, oraşelor, comunelor.

I.2. Autonomia finanţelor publice locale

Comunităţile locale reprezintă colectivităţi umane, delimitate teritorial din

punct de vedere politic şi administrativ, care au autorităţi publice diferite de cele ale

statului. Autonomia financiară a acestora este absolut necesară, deoarece autonomia

administrativă nu ar fi posibilă fără autonomia financiară, care îi asigură suportul

material al funcţionării. Există şi un alt argument puternic, şi anume acela, conform

5

LUCRARE DE LICENŢĂ

căruia, comunităţile locale îşi cunosc posibilităţile proprii privind resursele băneşti de

provenienţă publică şi, mai ales, nevoile privind cheltuielile ce trebuie acoperite

pentru producerea de servicii publice pe plan local.

În statele democratice, administraţia locală se bazează pe principiile

descentralizării şi autonomiei locale. Aceasta necesită un cadru legislativ şi

mecanisme necesare adecvate privind finanţele administraţiilor locale. Prin asemenea

reglementări se urmăreşte: delimitarea patrimoniului public aflat în proprietatea

primăriilor, de cel aflat în proprietatea statului; crearea instrumentelor administrative

necesare autorităţilor locale pentru îndeplinirea atribuţiilor care le revin acestora;

asigurarea condiţiilor pentru asumarea responsabilităţii privind dezvoltarea locală.

Problema consolidării autonomiei locale este o preocupare universală, statele

democratice contemporane fiind interesate de aplicarea principiului descentralizării

serviciilor publice, prin transmiterea, prin lege, a mai multor competente organelor

puterii şi administraţiei locale. De altfel, trebuie subliniat faptul că această

preocupare, pentru statele europene, se manifestă în condiţiile în care ele nu au

cunoscut efectele centralismului democratic. Dar pe de altă parte, statele respective au

avut grijă întotdeauna să coordoneze lucrurile, în aşa fel, încât descentralizarea să nu

conducă şi la divizarea naţiunii. În acest context, justiţia şi apărarea sunt servicii

publice care nu pot fi descentralizate.

Problematica generală a autonomiei locale pentru statele europene face

obiectul Cartei Europene a Autonomiei Locale1. Întocmită de către Consiliul Europei

pe baza unui proiect propus de Conferinţa Permanentă a Autorităţilor Locale şi

Regionale din Europa, Carta Europeană a Autonomiei Locale a fost deschisă

semnăturilor conform convnţiei încheiate între statele membre, din octombrie 1985.

Carta obligă semnatarii să aplice regulile de bază ce garantează independenţa politică,

administrativă şi financiară a autorităţilor locale. Conform Cartei, gradul de

autonomie de care se bucură autorităţile locale poate fi privit ca o piatră de încercare

pentru o democraţie reală. Între procesul de descentralizare şi cel de consolidare a

democraţiei există o relaţie directă. Autonomia locală şi descentralizarea serviciilor

publice reprezintă garanţia stabilităţii unei democraţii funcţionale.

1Council of Europe. European charter of Local Self Government and Explanatory

report, Council of Europe 1986, Reprinted 1996.

Principiile generale2 enumerate de Carta Europeană a Autonomiei Locale sunt:

6

LUCRARE DE LICENŢĂ

1. Colectivităţile locale au dreptul, în cadrul politicii economice naţionale la

resursele proprii adecvate, de care să poată dispune liber, în vederea exercitării

atribuţiilor lor;

2. Resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să fie proporţionale cu

responsabilităţile stabilite pentru ele prin Constituţie sau lege;

3. Cel puţin o parte din resursele financiare ale colectivităţilor locale trbuie să

provină din impozite şi taxe locale, în proporţiile stabilite la nivelul

autorităţilor locale, în limitele legii;

4. sistemul financiar din care fac parte resursele de care dispun comunităţile

locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată şi dinamică, încât să le

permită să urmărească, pe cât posibil, evoluţia reală a costurilor exercitării

competenţelor proprii;

5. Protecţia colectivităţilor locale mai slabe din punct de vedere financiar impune

instituirea unor proceduri de ajustare sau a altor măsuri echivalente care să

corijeze efectele repartiţiei inegale a potenţialelor surse de finanţare, cât şi

sarcina financiară care le revine acetora. Asemenea proceduri sau măsuri nu

trebuie să reducă libertatea de opinie a colectivităţilor locale în cadrul

propriului lor domeniu de responsabilitate;

6. Colectivităţile locale trebuie să fie consultate, într-o maniră adecvată, asupra

modalităţilor în care le vor fi alocate resursele redistribuite;

7. Subvenţiile acordate colectivităţilor locale nu trebuie să fie destinate, în

măsura în care este posibil, finanţării unor proiecte expres specificate.

Acordarea subvenţiilor nu trebuie să aducă atingere libertăţii fundamentale a

autorităţilor locale de a-şi stabili politici proprii în domeniul lor de

competenţă;

8. În scopul finanţării propriilor obiective de investiţii, colectivităţile locale

trebuie să aibe acces, conform legii, la piaţa naţională de capital.

Realizarea principiilor enunţate este posibilă numai dacă există o capacitate de

finanţare adecvată la nivelul local, metodele de finanţare locală fiind sub influenţa

decisivă a statului.

2 Council of Europe, Op. cit., p.24-25

7

LUCRARE DE LICENŢĂ

Ca urmare, statul deleagă, prin legislaţia fiscală, dreptul de a stabili impozite

entităţilor locale, astfel încât să se asigure un echilibru corespunzător între activităţile

pe care acestea le pot desfăşura şi sursele fiscale de care dispun.

Necesitatea autonomiei locale este impusă de următoarele circumstanţe:

- ea este conformă cu un principiu propriu economiei de piaţă conform căruia

fiecare iniţiativă trebuie susţinută în vederea creşterii eficienţei;

- la un nivel situat către baza societăţii se cunosc mai bine şi mai operativ

nevoile sociale ale colectivităţii respective;

- există o diferenţiere regională (spaţială) a nevoilor şi preferinţelor indivizilor

şi colectivităţilor, ceea ce impune adecvarea finanţelor publice locale la

condiţiile locale pentru a satisface cât mai bine aceste nevoi;

- administrarea unui mare număr de proiecte se poate realiza mai eficient dacă

se respectă autonomia locală.

Totuşi există anumite limite referitoare la punctul până la care descentralizarea

autorităţii poate fi realizată, chiar dacă aceste limite nu pot fi stabilite cu precizie.

Deşi regimurile de organizare locală sunt foarte variate, din punctul de vedere al

dreptului administrativ, există trei sisteme:

- sistemul autonomiei complete, care are în vedere libertatea deplină a

comunităţilor locale de a-şi administra activităţile fără nici un control din

partea autorităţii centrale;

- sistemul autonomiei limitate, potrivit căruia autorităţile locale soluţionează

problemele principale, autoritatea centrală rezumându-se numai la controlul

asupra unor aspecte prevăzute în lege;

- sistemul tutelei, în care autoritatea centrală dispune de competenţă generală în

rezolvarea problemelor de interes local.

Gradul de autonomie rezultă., deci, din următoarele: independenţă deplină sau parţială

în formarea veniturilor, competenţa atribuită pentru contractarea şi gestionarea

împrumuturilor, asigurarea echilibrului bugetar şi, respectiv, gestionarea excedentului

sau a deficitului anual, după cum organele administraţiilor publice locale au

competenţa de a introduce impozite şi taxe locale.

Desigur autonomia finanţelor locale rezultă şi din raporturile de interdependenţă faţă

de verigile superioare; în structura proprie a bugetelor locale sau între bugetele locale,

în general şi bugetul de stat, ca buget central.

8

LUCRARE DE LICENŢĂ

În România, Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale3, stabileşte normele

privind formarea, administrarea, utilizarea şi controlul resurselor financiare ale

unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor şi serviciilor de interes local.

În articolul 1, aliniatul 1, Legea statuează: “Prezenta lege stabileşte principiile, cadrul

general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea

fondurilor publice locale şi ale instituţiilor publice implicate în domeniul finanţelor

publice locale.”, iar la aliniatul 2 se specifică: “ Dispoziţiile prezentei legi se aplică în

domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării:

a) bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor

municipiului Bucureşti, judeşelor şi municipiului Bucureşti;

b) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau prţial din bugetele locale,

după caz;

c) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;

d) bugetul împrumuturilor externe şi interne, ...;

e) bugetului fondurilor externe nerambursabile.”

I.3. Nivelul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetelor locale

Prin bugetul local înţelegem actul în care se înscriu veniturile şi cheltuielile

colectivităţilor locale, pe o perioadă de un an.

Bugetele locale sunt bugetele unităţilor administrativ-teritoriale care au

personalitate juridică. În România, fiecare comună, oraş, municipiu şi sector al

municipiului Bucureşti întocmeşte buget propriu, în condiţii de autonomie.

Bugetele locale reprezintă instrumentele de planificare şi de conducere a

activităţii financiare a unităţilor administrativ-teritoriale. Structura acestora reflectă

gradul de autonomie a adminitraţiei locale faţă de puterea centrală şi legăturile

existente între diferitele administraţii teritoriale.

De asemenea, bugetele locale, reflectă fluxurile formării veniturilor şi

efectuării cheltuielilor administraţiilor locale, modalitatea de finanţare a cheltuielilor

pe destinaţii şi de acoperire a deficitelor.

Bugetul local este o componentă a sistemului de bugete definit, conform

reglementărilor legale, ca o verigă a acestuia, în contextul autonomiei în raport de

celelalte componente (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele

fondurilor speciale, bugetele instituţiilor publice autonome, bugetul trezoreriei statului

9

LUCRARE DE LICENŢĂ

şi altele). Bugetele locale au o anumită structură, în cadrul administraţiilor publice

locale, delimitate teritorial. Fiecare dintre acestea este autonom unul faţă de celălalt.

Astfel, în România cele două verigi ale bugetelor locale sunt:

1. Bugetele proprii ale judeţelor şi al municipiului Bucureşti, administrate de

către Consiliile judeţene;

2. Bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi ale sectoarelor

municipiului Bucureşti, administrate de către primării.

Conform clasificaţiilor economice şi funcţionale ONU folosite în raportările statistice

internaţionale, structura veniturilor şi a cheltuielilor bugetelor locale este comună cu

cea a bugetului central şi a altor bugete din cadrul sistemului de bugete.

Totuşi fiind vorba de o componentă distinctă, a cărei autonomie, în general nu este

încă deplină, existând raporturi de dependenţă faţă de bugetul central, structura

specifică, mai ales a veniturilor, se prezintă astfel:

Veniturile:

1. Veniturile proprii ale bugetelor locale, reglementate prin Legea 500/2002

privind finanţele publice şi Legea 273/2006 privind finanţele publice locale.

Acestea cuprind impozite, taxe şi vărsăminte de venituri cuvnite de la plătitori

(agenţi economici şi instituţii publice) de importanţă locală şi din impozite şi

taxe locale (de la populaţie sau de la persoane juridice);

2. Venituri atribuite, în care intră sumele defalcate din anumite venituri cuvenite,

potrivit legii, bugetului de stat. În mod frecvent sunt folosite sumele defalcate

din impozitul pe venit sau chiar atribuirea, cel puţin temporară, a altor

impozite pe veniturile persoanelor fizice;

3. Transferuri acordate de la bugetul de stat pentru finanţarea unor obiective de

interes naţional, dar care pot fi mai eficient organizate şi controlate de către

organele locale: acţiuni de protecţie socială, unele investiţii, etc;

4. Împrumuturile contractate pe piaţa financiară internă sau externă, fie direct, în

numele organelor administraţiei publice locale, fie garantate de către Guvern.

Cheltuielile:

Acestea se prevăd în bugetele locale, în conformitate cu clasificaţia bugetară,

şi concretizează căile de finanţare a acţiunilor specifice realizate pe plan local.

Datorită faptului că, în prezent, această structură a cheltuielilor publice din bugetele

locale ale României este aliniată la cea internaţională, putem prezenta lista

10

LUCRARE DE LICENŢĂ

cheltuielilor respective, aşa cum figurează în Anexa nr.2 la Legea privind finanţele

publice locale, încadrându-le în categoriile specifice clasificaţiei funcţionale:

1. Autorităţile executive (serviciile publice generale);

2. Învăţământ, sănătate, cultură şi religie, asistenţă socială, ajutoare şi

indemnizaţii;

3. Servicii, dezvoltare publică şi locuinţe;

4. Transporturi, agricultură, alte acţiuni economice;

5. Alte acţiuni;

6. Fondul pentru garantarea împrumuturilor externe, plata dobânzilor şi a

comisioanelor aferente;

7. Plăţi de dobânzi şi comisioane (datoria publică şi altele);

8. Rambursări de împrumuturi;

9. Fonduri de rezervă;

10. Cheltuieli cu destinaţie specială (finanţate din fonduri speciale).

I.4. Etapele procesului bugetar local

Elaborarea proiectelor bugetelor locale se bazează pe proiectele de bugete

proprii ale administraţiei, ale instituţiilor şi serviciilor publice din subordine.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale propun programele prin care sunt

iniţiate acţiunile de implementare a finanţării bugetare.

Procedurile implicate în vederea examinării şi adoptării bugetelor locale şi

calendarul acestora, în ordinea lor cronologică, sunt:

1. Prezentarea proiectelor de bugete echilibrate de către ordonatorii principali de

credite la Direcţiile generale ale finanţelor publice, până la data de 15 mai a

fiecărui an; acestea la rândul lor, depun proiectele de bugete elaborate, până

cel târziu la data de 1 iunie a fiecărui an, la Ministerul Finanţelor Publice.

2. Până la 1 iulie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice comunică

Direcţiilor generale ale finanţelor publice limitele aprobate ale cotelor sumelor

defalcate din impozitul pe venituri, T.V.A şi transferurile cu destinaţie specială

şi criteriile de repartizare a acestora pe unităţile administrativ-teritoriale, în

vederea definitivării proiectelor bugetare de către ordonatorii principali de

credite bugetare.

3. Până la data de 20 iulie a fiecărui an, se depun la Direcţiile generale ale

finanţelor publice, noile propuneri pentru prooiectul de buget.

11

LUCRARE DE LICENŢĂ

4. Până la data de 1 august a fiecărui an, Direcţiile generale depun proiectele

bugetelor locale pe ansamblul judeţului şi al Municipiului Bucureşti, la

Ministerul Finanţelor Publice.

Competenţa de aprobare revine consiliilor locale, consiliilor judeţene şi Consiliului

General al Municipiului Bucureşti, după caz. Aprobarea se acordă în termen de

maximum 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii pentru aprobarea bugetului de stat

pe anul respectiv. Înainte de aprobare, proiectele se publică în pres locală sau se

afişează la sediul primăriei, după care, în termen de 15 zile, se supun aprobării.

Pe parcursul exerciţiului bugetar, aceleaşi autorităţi pot aproba rectificarea

bugetelor locale, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a rectificării

bugetului de stat, precum şi ca urmare a unor propuneri fundamentate ale

ordonatorilor principali de credite. Aprobarea comportă: pronunţarea asupra

contestaţiilor; votarea pe capitole, subcapitole, articole şi anexe; adoptarea proiectului

în ansamblu de către consiliile locale, judeţene sau consiliul General al Minicipiului

Bucureşti.

Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor se efectuează conform

termenelor de încasare a acestora şi de perioada în care este necesară efectuarea

cheltuielilor. După aprobarea lor de către organele locale, Direcţiile generale ale

finanţelor publice ale judeţelor şi Minicipiului Bucureşti întocmesc şi transmit

Ministerului Finanţelor Publice bugetele pe ansamblul fiecărui judeţ şi pe celelalte

subdiviziuni, împreună cu repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor, pe

structura clasificaţiei bugetare.

Repartizarea creditelor bugetare pe instituţii este de competenţa ordonatorilor

principali de credite. Ordonatorii principali de credite bugetare sunt preşedinţii

consiliilor judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte

unităţi administrativ-teritoriale. Ordonatorii secundari sau terţiari sunt conducătorii

instituţiilor sau serviiilor publice cu presonalitate juridică din subordinea fiecărui

consiliu local, judeţean şi Consiliul General al Minicipiului Bucureşti.

Procesul de repartizare se derulează astfel:

1. Repartizarea efectuată de către ordonatorii principali, între bugetul propriu şi

bugetele ordonatorilor subordonaţi;

2. Repartizarea efectuată de către ordonatorii secundari a creditelor bugetare

aprobate, pe unităţile subordonate şi a celor cuprinse în bugetul propriu;

12

LUCRARE DE LICENŢĂ

3. Ordonatorii terţiari utilizează creditele ce le-au fost repartizate. Competenţele

privind finanţarea cheltuielilor revin ordonatorilor principali de credite

bugetare. Practic au loc deschiderile de credite de către ordonatorii principali

ai acestora, în limita creditelor bugetare aprobate şi potrivit destinaţiei

stabilite, în raport cu gradul de folosire a sumelor puse la dispoziţie anterior şi

cu respectarea dispoziţiilor legale.

Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se efectuează, în

limitele prevăzute, de către Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţiile generale ale

finnţelor publice, la cererea ordonatorilor principali, în funcţie de necesităţile

execuţiei bugetare.

Angajarea şi efectuarea cheltuielilor din creditele bugetare prevăzute în buget

şi deschise se aprobă de către ordonatorul de credite, efectuându-se numai cu viza

prealabilă de control financiar preventiv intern, prin care se atestă respectarea

dispoziţiilor legale, incadrarea în creditele bugetare aprobate şi în destinaţia lor.

Efectuarea cheltuielilor comportă existenţa documentelor justificative, care confirmă

angajamentele contracuale sau din convnţii, precum şi primirea bunurilor materiale,

prestarea serviciilor, executarea lucrărilor, plata salariilor şi a altor obligaţii bugetare.

Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin unităţile teritoriale ale

trezoreriei statului, prin evidenţierea în conturi distincte a veniturilor şi cheltuielilor, a

altor operaţiuni dispuse de ordonatorii de credite bugetare, a veniturilor şi a

cheltuielilor extrabugetare ale instituţiilor, pe categorii de resurse.

Ordonatorii principali de credite întocmesc dăi de seamă contabile trimestriale

asupra execuţiei bugetare, pe care le depun la Direcţiile generale ale finanţelor

publice, care le centralizează şi le depun la Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru stabilirea rezultatelor finale ale execuţiei bugetelor locale, ordonatorii

principali de credite întocmesc conturile anuale de execuţie a bugetelor locale, pe

care le transmit spre aprobare consiliilor judeţene, Consiliul General al

Minicipiului Bucureşti şi consiliilor locale. În cadrul acestui cont se înscriu:

a) La venituri:

1. prevederile aprobate iniţial;

2. prevederile bugetare definitive;

3. încasările realizate.

13

LUCRARE DE LICENŢĂ

b) La cheltuieli:

1. creditele aprobate initial;

2. creditele definitive;

3. plăţile efectuate.

Pe baza acestor date se stabileşte rezultatul execuţiei. Excedentul anual al bugetului

local rezultat în urma regularizării în limita transferurilor din bugetul de stat, se

utilizează în ordine pentru:

1. rambursarea eventualelor împrumuturi restante, plata dobânzilor şi a

comisiaonelor aferente;

2. constituirea fondului de rulment.

Fondul de rulment funcţionează la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale şi

este folosit pentru acoperirea golurilor de casă în trezorerii, precum şi pentru

acoperirea definitivă a eventualului deficit bugetar rezultat la sfârşitul exerciţiului

bugetar. De asemenea, fondul de rulment poate fi folosit pentru finanţarea de investiţii

de intares local, cu aprobarea organelor locale.

Asigurarea echilibului între lichidităţi şi plăţi pe parcursul execuţiei de casă se

poate confrunta cu golurile temporare de casă, ca urmare a decalajului dintre

momentele încasării veniturilor şi cele ale efectuării plăţilor. Acoperirea acestora se

efectuează, în ordine, din: fondul de rulment şi din împrumuturi fără dobândă din

disponibilităţile din contul general al trezoreriei statului. Valoarea acestui împrumut

este limitată la 5% din totalul veniturilor estimate a se încasa pe durata anului fiscal în

care se face împrumutul. Aceste venituri reprezintă garanţia rambursării împrumutului

în cadrul anului fiscal respectiv.

14

LUCRARE DE LICENŢĂ

Capitolul II

ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA TREZORERIEI FINANŢELOR PUBLICE

15