GAVRILESCU

La tiganci de Mircea Eliade Nuvela La tiganci a fost publicata in iunie 1959 si reprezinta o alta etapa a activitatii prozatorului in ceea ce priveste abordarea fantasticului. In opere ca: Secretul doctorului Honigberger si Nopti la Serampore, fantasticul se baza pe practicile Yoga si Tantra; in Domnisoara Christina, fantasticul are la baza mituri romanesti (V. Domnisoara Christina). Cu nuvela La tiganci dispare distinctia neta dintre real si ireal, dintre sacru si profan, fiind evidenta predilectia spre mit, camuflarea sacrului in profan sau, cum numea M. Eliade fenomenul, ireconciliabilitatea scrisului. Retinem marturisirea scriitorului in Iesirea din labirint, potrivit careia: Orice loc natal constituie o geografie sacra. Pentru cei care l-au parasit, orasul copilariei si adolescentei devine totdeauna un oras mitic. Bucurestiul este, pentru mine, centrul unei mitologii inepui-zabile. M. Eliade face din Bucuresti un oras inititaic, mitic, misterios, prin strazile lui, prin oameni, cum se poate vedea in scrierile sale: Pe strada Mantuleasa, Farama, Douaspezece mii de capete de vite, Iancu Gore, La tiganci. Nuvela La tiganci pune in valoare trasaturile fantasticului cum ar fi: o noua dimensiune a duratei, un alt ritm in succesiunea momentelor, o viziune deosebita in plasmuirea personajelor. Cultivand fantasticul, uneori pe baza unei logici a absurdului, Mircea Eliade realizeaza o alegorie a mortii, a trecerii spre moarte, o meditatie asupra timpului limitativ pentru conditia umana. Cele doua dimensiuni ale timpului, cea a timului profan si a celui sacru, sunt sugestiv imaginate. Timpul profan este timpul omului care se zbate prizonier, incercand mereu sa-si rupa catusele pentru a se integra Timplui sacru, evadand din conditia umana. Este ceea ce incearca sa faca personajul principal al nuvelei profesorul Gavrilescu. Nuvela penduleaza intre planul real si fanastic, fantasticul eliadesc mentinandu-se in specificul fantasticului romanesc, un fantastic al seninatatii, din care lipseste tragicul, damnarea, cata-strofa, spaima, obsesia. Este un fantastic liric, pur, care ofera in final o alternativa mai buna, mai frumoasa. Simbolurile nuvelei sunt elocvente pentru demonstrarea fantasticului sacru, chiar daca nu lipsesc obsesiile, ca si in Caldura mare a lui I.L. Caragiale. Aici obsesiile sunt: gradina tigancilor, colonelul Lawrence, prima dragoste, caldura. Intre simboluri mentionam: tiganca batrana, fetele tiganca, evreica, grecoaica , hora fetelor, labirintul incaperilor, visul, tramvaiul, cifra trei, simboluri care ne situeaza in alta lume, o lume de basm. Profesorul Gavrilescu se intoarce acasa dupa lectia de pian de la doamna Otilia Voitinovici, unde-si uita servieta, fiind nevoit sa se intoarca din drum. In tramvai, coplesit de caldura si obsedat de colonelul Lawrence de care a aflat din conversatia unor studenti , de gradina tigancilor, de care aude vorbindu-se zilnic, Gavrilescu intra in vorba cu oamenii despre locul suspect moral pentru bucuresteni. Coborand din tramvai pentru a-l lua in sens invers, in intentia de a-si recupera servieta, intra aproape fara voia lui la tiganci, in lumea tineretii fara batranete si a vietii fara de moarte, o lume din alt taram. Intampinat de o fata tanara, frumoasa, bruneta, cu salba si cercei mari de aur, este impins inauntru. Batrana tiganca ce-i apare si care reprezinta granita dintre cele doua lumi, ii ofera trei fete: o tiganca, o grecoaica, o evreica (in locul unei nemtoaice refuzate). Condus in bordei, fetele cer sa fie ghicite fiecare in parte. Confuz, dezorientat, Gavrilescu ar vrea sa-si povesteasca viata sa, in franturi. Astfel, ca student, fiind in Germania, o iubise pe Hildegard, pe care insa a parasit-o casatorindu-se cu Elsa si traind in Bucuresti: Eram saraci amandoi. Am inceput sa dau lectii de pian. Traind sub teroarea obiectelor ce-l inconjoara, este vadita spaima de moarte, anxietatea, accentuate si de jocul fetelor, iar iesirea din joc devine aprope imposibila. Rateaza ghicirea tigancii, deci accederea la viata fara de moarte si, trezindu-se in preajma babei, povesteste: Apoi am inceput sa ne jucam de-a v-ati ascunselea Fireste ele nu stiau cu cine au de-a face. Eu sunt un om serios, sunt artist, profesor de pian. Eu venisem aici din simpla curiozitate. Ma intereseaza lucrurile noi, necunoscute. Mi-am spus: Gavrilescule, iata o ocazie sa-ti imbogatesti cunostintele. N-am stiut ca e vorba de jocuri naive, copilaresti. Va inchipuiti m-am vazut deodata gol, si auzeam voci, eram sigur ca dintr-un moment in altul intelegi ce vrea sa spun. Trezindu-se, revine la lumea reala, aude huruitul tramvaiului, iese din bordei, reamintindu-si ca trebuie sa se intoarca dupa servieta, la doamna Voitinovici. Regaseste in planul real caldura mare, praful, asfaltul topit si, culmea, doamna Voitinovici se mutase de opt ani, din locul stiut, dupa catastrofa cu fiica sa Otilia. Intorcandu-se spre casa constata ca bancnota oferita taxatorului de tramvai a fost scoasa din circulatie si ca biletul nu mai costa de mult cinci lei, ci zece lei. Singur afirma: Se petrec lucruri curioase in tara asta. Se iau hotarari peste noapte, la 24 de ceasuri. Mai exact in sase. Va dau cuvantul meu de onoare Dar, in sfarsit ce sa mai insist? Ajuns acasa constata ca nu poate deschide usa ca sa intre si afla ca acum in fosta sa casa locuieste familia Stanescu, care era plecata la bai. Carciumarul Costica il instiinteaza ca Elsa, sotia lui, a plecat in Germania cu doisprezece ani in urma (simbolul zodia-cului indian) dupa disparitia sotului pe care L-a cautat politia cateva luni si n-a putut sa dea de el, nici viu, nici mort Parca ar fi intrat in pamant Biata madam Elsa, l-a asteptat ce l-a asteptat, si pe urma a plecat la familia ei in Germania. Iesind in strada, ia o birja si se reintoarce la tiganci. Baba care-l intampina ii spuse ca in bordei se mai gaseste numai nemtoaica. Dupa achitarea taxei, ajungand in camera fetei este intampinat de Hildegard, traind impreuna momente de bucurie. Ies in strada si, urcand intr-o birja, se indreapta spre padure. Tresarind, Gavrilescu afirma: Hildegard se-ntampla ceva cu mine si nu stiu bine ce. Daca nu te-as fi auzit vorbind cu birjarul, as crede ca visez. Aceasta replica de final poarta in ea sensibilitatea lirica, descoperind esenta vietii care ramane visul. Penduland intre real si fantastic Gavrilescu se defineste ca un personaj complex care incearca evadarea din viata, accederea spre absolut, pentru ca venirea la tiganci, semnifica un alt timp, timpul cunoasterii, al regasirii: in acea clipa se simti deodata fericit, parca ar fi fost din nou tanar si toata lumea ar fi fost a lui, si Hildegard ar fi fost, de asemenea, a lui, ca in finalul nuvelei, final care, prin confundarea timpului istoric cu cel al memoriei, prin acel drum in birja spre padure, spre imaginar, spre vis, poate simboliza drumul spre moarte, drum fara intoarcere. Asa incat ratarea din bordei a ghicitului este de fapt simbolul esecului lui Gavrilescu la viata fara de moarte. Fericirea din bordei este insa estompata de teama de obiecte, de labirintul strabatut, de problemele la care este supus, zbaterea fiind dramatica: Dati-mi drumul! striga. V-am spus sa-mi dati drumul! din nou cineva, ceva, o fiinta sau un obiect cu neputinta de precizat, il atinse pe fata, pe umeri, si atunci incepe sa se apere invartind orbeste salvarii deasupra capului. Ii era din ce in ce mai cald, simtea broboane de sudoare prelingandu-i-se pe obraji si gafaia. Intr-o zmucitura prea brusca, salvarii ii scapara din mana si disparura undeva departe in intuneric, Gavrilescu ramase o clipa cu bratul ridicat, strangandu-si spasmodic pumnul, ca si cum ar fi sperat sa descopere de la o clipa la alta, ca se inselase, ca salvarii erau inca in puterea lui Gavrilescu, fiind un om de arta este un visator care aspira inconstient spre alta lume, nu cea prozaica a Olimpului, a Paradisului asa cum singur declara permanent in bordei si afara: eu sunt artist. Cele trei fete pe care nu le ghiceste, desi ghicindu-le ar fi fost foarte frumos, pentru ca ar fi patruns in toate odaile bordeiului si ar fi accedat la viata si la moarte, la placere si esec care traiesc impreuna in acelasi labirint (E. Simion) ar simboliza, dupa cri-ticii literari si cele trei Parcele care ne vegheaza Destinul, sau cele trei Gratii: Aglae, cea mai tanara si mai frumoasa din toate, incununata cu iedera, Thalia, muza Comediei si a Idilei si Euphrosina, acea divinitate care reprezinta tot ce poate fi mai seducator in materie de frumusete, placere si fericire (I. Rotaru). Orbecaind prin labirintul vietii, intre Hildegard si Elsa pe care o intalneste cand prima era plecata in vilegiatura, descoperirea Paradisului numit La tiganci, in luma de dincolo, lumea esentelor, vesnica, spre care aspira oamenii, Gavrilescu s-a lasat prada slabiciunilor sale si fie ca nu a stiut sa aleaga, fie ca nu a fost in stare s-o faca, el isi pastreaza politetea, blandetea, bunatatea, pentru ca el era artist: Eu am o fire de artist. () Pentru pacatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pura. Traiesc pentru suflet labirintul descris intareste bajbaiala, dezorientarea eroului. Pentru ca pe plan psihologic, labirintul reprezinta cautarea centrului spiritual, al credintei, aceasta cautare este legata de ratacire si pericole. Iesirea din labirint e simbolul unei invieri spirituale. In literatura labirintul este adesea metafora orasului (E. Sue, Misterele Parisului) sau o proiectie spatiala a ratacirii mentale si a realitatii absurde si angoasante (Kafka, Joyce). Labirintul e drumul spre initiere, simbolul apararii unui tezaur ascuns, stiut numai de cei initiati (Ivan Evseev, Dictionar de simboluri si arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timisoara, 1994). Desigur, simbolurile nuvelei pot fi comentate din multiple unghiuri mitoloice, avand in vedere caracterul scrierilor lui Mircea Eliade. Astfel, baba ar putea simboliza Cerberul, cel care ia vama la trecerea in alt taram; vizitiul, luntrea lui Charon, care trece sufletele pe taramul de dincolo. Descriind fantasticul halucinant al bordeiului si indeosebi interiorul lui, M. Eliade se inscrie intre scriitorii traditiei balcanice: Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Urmuz, Eugen Barbu. Mircea Eliade, prin personajul nuvelei, propune cititorului o grava meditatie asupra problemei fundamentale: a vietii si a mortii, simbolizata extraordinar prin ghicit ca rit de initiere in tainele mortii sau ca vama luata sufletului care a murit in cursul calatoriei lui. Atunci, se intreaba Sorin Alexandrescu, in amplul studiu asupra nuvelei: ratacirea lui Gavrilescu prin labiritnul bordeiului celor trei fete este tot un moment cracteristic al riturilor mortii? (La tiganci Studiu introductiv, E.P.L., 1963). Toate scenele din La tiganci, apreciaza Sorin Alexandrescu, alcatuiesc un rit de initiere, prin care fetele incearca sa determine o deschidere spre sacru a mediocrului profesor de unde tristetea lor in fata esecului sau moartea propriu-zisa avand loc abia la sfarsitul nuvelei?!? si criticul se intreaba: Cand va fi avut loc moartea clinica a lui Gavrilescu? La sfarsitul primului episod (de insolatie) in fata portii gradinii, acum, in acest lesin, ori, mai tarziu, in timpul visului, cand se simte invelit intr-o draperie ca un giulgiu? Greu de descifrat in ambiguitatea textului, desi marturiseste criticul inclin sa optez pentru primul moment!. Este evident totusi ca toate aceste trei formeaza o continuitate, un rit al tacerii, cu momente succesive de modificare a constiintei. Prin faptul ca nu a ghicit fata, ca ultima sansa de cunoastere, Gavrilescu si-a ratat de fapt viata si moartea culpa sa, de fapt, a omului, este de a nu mai putea vedea, de a confunda adevarul cu aparenta lui, esentialul cu superficialul. Pentru ca Gavrilescu, ratacit in trecut, a ratat prezentul, adica vesnicia fiintelor divine; acum, ratacind in viitor, rateaza din nou prezentul, adica efemerul bogat al fiintelor umane. Timpul uman trece furtunos, ritmurile sunt ireconciliabile. Frica de moarte devine obsesie la Gavrilescu, incercare de a se reintegra printre oameni: nu intelegi ce ti s-a intamplat acum de curand, de foarte curand? (se mira Hildegard). Reintoarcera in viata inseamna si reintoarcerea in timp. Astfel, Gavrilescu exprima, ridicandu-se amabil de pe sofa: Ah cum trece timpul de fapt scurgerea timpului este in ani si nu in ore. Plecarea in Ireal este definitiva, prin finalul nuvelei. Si Sorin Alexandrescu concluzioneaza in studiul sau: Chiar moartea, pentru Gavrilescu ramane un vis, nu o luciditate/ ii e frica, remarca induiosata Hildegard. In acest popas dintre viata si moate l-a asteptat pentru a pleca, impreuna, poate, pentru ca si ea rata ghicirea tigancii. Roaba si ea a trecutului, a unei iubiri neimplinite, femeia realizeaza situatia, dar nu o poate transcede; utilizand pluralul solidaritatii, al unui destin in sfarsit comun (toti visam), ea devine un ghid al barbatului, o noua Beatrice. Finalul liric, de cea mai buna poezie pe care a realizat-o pana acum proza lui Mircea Eliade. In felul acesta, peisajul devine un simbol in incercarea de dobandire a absolutului apreciaza Dumitru Micu: Un farmec cu totul aparte, senin, obtinem prin fantastic in La tiganci, un giuvaer al literaturii lui Mircea Eliade, constructie de un echilibru si o armonie clasice. Elementul surpriza devine aici, fara a esua in feerie, un vehicul al incantarii pure. (C.B.)