Doctrina fascistă italiană

Cristian-Marius Balea

Motto: „Tentaţia antidemocratică continuă să-i atragă pe cei care se simt oprimaţi şi umiliţi”

(A.J. Gregory)

Italia după trauma războiului.

Fascismul, regim politic de extremă dreaptă, a apărut după Marele Război în Italia ca produs al unor

dificultăţi de ordin economico-social cum ar fi: cheltuielile financiare tot mai mari, creşterea

impozitelor, criza desfacerii produselor industriale, scăderea puterii de cumpărare, apariţia unui surplus

de forţă de muncă ca urmare a demobilizărilor de război, acumularea unor decepţii în rândul acelora

care şi-au legat marile speranţe de urmările războiului, secondate de succesul şi întărirea poziţiilor

câştigate de partidele politice socialiste şi comuniste în consiliile locale şi în Parlament. „Se ajunsese la

o respingere a tot ceea ce era considerat a fi de esenţă burgheză”1, iar tot ce avea înfăţişare burgheză

forma un obiect de agresiune.

Decepţionată în privinţa ambiţiilor sale teritoriale, pradă a unei crize generatoare de şomaj şi de

greve adeseori sângeroase, prelucrată de extrema stângă socialistă care în martie 1919 adera la

Internaţionala a III-a şi cerea dictatura proletariatului, „democraţia italiană, prăbuşită în instabilitate

guvernamentală, pare incapabilă să împiedice războiul civil şi triumful bolşevismului. În faţa acestei

primejdii, fascismul pare singurul meterez al ordinii”2.

Rolul Primului Război Mondial în cristalizarea ideologiei fasciste.

Primul Război Mondial şi criza economică ce a urmat au generat condiţiile sociologice şi

psihologice necesare constituirii mişcarii fasciste, însă nu ele au produs ideologia fascistă. Războiul a

contribuit la cristalizarea finală a ideologiei fasciste furnizând o dovadă a capacităţii naţionalismului de

a mobiliza masele şi etalând redutabila putere a statului modern. El a scos în evidenţă posibilităţi noi de

planificare economică şi de mobilizare atât a economiei naţionale cât şi a proprietăţii private în serviciul

statului. „Statul a fost privit ca expresie a unităţii naţionale, iar puterea lui a depins de unanimitatea

spirituală a maselor, dar în acelaşi timp el a fost păzitorul acestei unităţi pe care a susţinut-o prin toate

mijloacele disponibile”3.

Războiul a demonstrat cât de mare putea fi capacitatea de sacrificiu a indivizilor, cât de superficială

era ideea internaţionalismului şi cât de uşor puteu fi mobilizate toate straturile societăţii în slujba

statului. El a demonstrat importanţa unităţii de comandă, a autorităţii şi a conducătorilor, a mobilizării

morale, a educării maselor şi a propagandei ca instrument al puterii şi, mai presus de toate, „a arătat cât profesor de istorie la G. Ş. Industrial „I.C. Petrescu”, Stâlpeni şi la Şc. cu cls. I-VIII Bădeşti, Pietroşani, Argeş1 Stan Florea, Nicolae Barbu, Bazele ştiinţei politice, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2002, p. 127 2 Larousse, Istoria Universală. Evoluţia lumii contemporane vol. III, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, p. 3803 David Miller(coord.),Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 233-234

de uşor puteau fi suspendate libertăţile democratice şi cât de uşor se putea face acceptată o

cvasidictatură”4.

Platforma naţionalistă şi reformistă.

Pe fundalul acestor stări de fapt au apărut pe scena politică italiană iniţiativele lui Benito Amilcare

Andrea Mussolini de formare a asociaţiei Fasci Italiani Di Combattimento (Fasciile Italiene de Luptă)

cu o platformă naţionalistă şi reformistă.

Sub aspect politic prevedea măsuri cu privire la aplicarea principiilor democratice ale reprezentării

strict proporţionale, dreptul de vot şi eligibilitatea pentru femei, coborârea vârstei pentru alegerea

deputaţilor de le 33 la 25 de ani, desfiinţarea Senatului şi înlocuirea lui cu consilii tehnice alese de

grupurile profesionale, convocarea unei Adunări Naţionale în scopul elaborării unei noi legi

fundamentale.

Una dintre trăsăturile esenţiale ce domină structura regimului fascist este „primatul şefului”

simbolizat prin formula: „Il Duce ha sempre ragione!”(„Ducele are întotdeauna dreptate”). Pentru a

conferi aplicabilitate formulei „instituţiile tradiţionale sunt golite de conţinutul lor sau suprimate” 5ca în

cazul Camerei Deputaţilor înlocuită în 1928 de Camera fasciştilor şi de corporaţii, în vreme ce toată

puterea era concentrată în mâinile Ducelui, simultan şef al guvernului, ministru al corporaţiilor şi

conducătorul armatelor.

O altă trăsătură de bază a fascismului a fost „primatul partidului” identificat cu statul, organul său

deliberativ esenţial fiind de la 9 decembrie 1928 Marele Consiliu al Fascismului care desemnează

candidaţii la deputăţie fiind consultat tot mai puţin de către Duce.

Domeniul social a cunoscut măsuri cum ar fi reglementarea prin lege a zilei de muncă de opt ore,

participarea reprezentanţilor muncitorilor industriali şi ai lucrătorilor agricoli la conducerea

întreprinderilor de profil, concesionarea întreprinderilor cu caracter public organizaţiilor lucrătorilor

care s-au dovedit capabile să le preia.

Politica financiară preconiza impozitarea exagerată a capitalului, sechestrarea averilor congregaţiilor

religioase, înlăturarea privilegiilor fiscale acordate clerului şi în special ierarhiei ecleziastice, revizuirea

contractelor de furnituri militare încheiate în timpul războiului.

Obiectivul final al acţiunii politice de tip fascist este „dreptate pentru toţi şi libertate pentru toţi”, iar

atingerea acestui obiectiv se desfăşoară sub deviza: „Armonie, altruism, libertate, disciplină, unirea

drepturilor şi a datoriilor, munca păcii”.

Ideologia fascistă -„ideologie a respingerii”.

„Ideologia fascistă este alcătuită, mai ales, din respingeri: respingerea democraţiei, respingerea

socialismului, respingerea luptei de clasă”6. Negaţiile sunt susţinute cu putere, dar afirmaţiile aparţin

unei retorici care, de cele mai multe ori se reduce la câteva idei cu totul tradiţionale: cultul acţiunii, al

violenţei, al virilităţii, cultul ducelui şi al statului.

4 Ibidem, p. 2345 Larousse, op. cit., p. 3826 Max Gallo, Italia lui Mussolini, Editura Politică, Bucureşti, 1996, p. 284

La baza ideologiei fasciste stau tezele antimaterialiste ale lui Sorel care a înlocuit temeliile

raţionaliste hegeliene ale marxismului cu elemente antimaterialiste, voluntariste, vitaliste. „Această

formă de socialism era o filosofie a acţiunii bazată pe intuiţie, pe cultul energiei şi al elanului, pe

activism şi eroism”7. Pentru mobilizarea maselor, credea Sorel, era nevoie nu de raţionamente ci de

mituri, de sisteme de imagini ce aprind imaginaţia. Înlocuind proletariatul cu marea forţă în curs de

afirmare, naţiunea ca întreg, se ajungea la un socialism pentru toţi, care întruchipa o nouă idee de

revoluţie, o revoluţie naţională, morală şi psihologică, „singurul fel de revoluţie ce nu avea

caracteristicile luptei de clasă”8. Astfel, în timpul războiului sindicalismul revoluţionar s-a transformat

în sindicalism naţional şi apoi în fascism”9.

„Omul nou” şi „societatea nouă”.

Conceptele fasciste de „om nou” şi „societate nouă” au fost caracterizate ideal de către fascistul

francez Marcel Deat: „Omul total în societatea totală, fără conflicte, fără prăbuşiri, fără anarhie”.

Naţionaliştii şi sindicaliştii revoluţionari voiau să înlocuiască civilizaţia mercantilă din vremea lor

cu o civilizaţie de călugări şi războinici, o civilizaţie războinică virilă şi eroică”10 în care simţul

sacrificiului să se substituie egoismului burghez. Această lume nouă urma să fie creată de o elită

conştientă de datoriile ce-i revin, singura capabilă să conducă la luptă masele ce nu erau decât o

turmă”11. Fascismul a cultivat imaginea unui popor solidar şi reunificat şi tocmai din această cauză

punea accent pe marşuri, parăzi şi uniforme, pe un întreg ceremonial comunitar în care locul deliberării

şi al discuţiei era luat de cântece şi torţe, de cultul forţei fizice, al violenţei şi brutalităţii.

Antiindividualismul şi corporatismul.

Pentru Mussolini statul fascist este o entitate conştientă şi înzestrată cu voinţă proprie. Nu numai că

existenţa statului implică subordonarea drepturilor individuale, dar statul îşi proclamă dreptul de a fi un

stat care în mod necesar transformă oamenii, chiar şi în ceea ce priveşte aspectele lor fizice. În afara

statului nu pot exista niciun fel de valori umane sau spirituale şi nici un fel de indivizi sau grupuri,

asociaţii culturale, uniuni economice sau clase sociale.

Se conturase şi un „stil fascist” care se înfiripa treptat încercând să copieze stilul mussolinian, de la

capul ras până la privirea furibundă. În încercarea de a defini noul stil însuşi Mussolini afirmă că „viaţa,

aşa cum o concepe fascismul este gravă, austeră, religioasă. Fascismul dispreţuieşte viaţa comodă. El

crede şi va crede în continuare în sfinţenie şi eroism”. În ziarele italiene era adesea prezentă fraza lui

Mussolini: „E mai bine să trăieşti o singură zi ca un leu decât o sută de ani ca o oaie”.

„Fascismul respinge concepţia materialistă a unei fericiri posibile. El neagă deci ecuaţia bunăstare şi

fericire conform căreia oamenii se transformă în animale pentru că nu se gândesc decât la un singur

lucru: să fie hrăniţi şi graşi, adică la o viaţă pur şi simplu vegetativă”12 .

7 David Miller (coord.), op. cit., p. 2328 Ibidem, p. 2339 Ibidem10 Ibidem11 Ibidem12 Max Gllo, op. cit., p. 292

Cu tot antiindividualismul său fascismul este caracterizat de cultul unui conducător ce întruchipa

spiritul, voinţa şi virtuţiile poporului şi care era identificat cu naţiunea. „Credere, ubbidire,

combattere”(„Să crezi, să te supui, să lupţi”) reprezintă lozinca fascistă ce demonstrează că fascismul

este o ideologie a supunerii şi a cuceririi caracterizată de o retorică a violenţei şi a credinţei, de un

misticism al conducătorului, al ierarhiei şi al statului, de o exaltare a naţionalismului.

În acest context ideologic corporatismul devenea „tema cea mare a propagandei, iluzia cea mare,

nădejdea cea mare, alibiul cel mare”13. Principiul fundamental al corporatismului constă în

subordonarea intereselor particulare interesului general, deci interesului naţional şi a celui de supunere a

claselor sociale colectivităţii. În consecinţă nu mai pot exista conflicte între clasele sociale, aceste

trebuind să colaboreze între ele în cadrul a ceea ce reprezintă „statul-arbitru, statul-regulator”14 care

organizează clasele sociale.

Statul totalitar.

În anul 1936 Il Duce afirmă: „Totul rezidă în stat, nimic omenesc sau spiritual nu există în afara

statului”. Concepţia fascistă despre stat fiind a tot de cuprinzătoare şi în afara ei ne putând exista niciun

fel de valori umane sau spirituale, Mussolini afirmă că „fascismul este totalitar iar statul fascist, o

sinteză şi o unitate a tuturor valorilor, interpretează, dezvoltă şi potenţează întreaga viaţă a unei

persoane”.

Propunându-şi să creeze o nouă civilizaţie, un nou tip de om şi un mod de viaţă cu totul nou,

fascismul nu putea concepe ca vreo sferă a activităţii umane să rămână imună la intervenţia statului.

„Noi suntem, cu alte cuvinte, un stat care controlează toate forţele ce acţionează în natură. Controlăm

forţele politice, controlăm forţele morale, controlăm forţele economice”, scria Mussolini.

Aşadar, „totul în stat, nimic împotriva statului, nimic în afara statului” reprezintă esenţa doctrinei

fasciste.

13 Ibidem, p. 28814 Ibidem, p. 289