Universitatea de Stat din Republica Moldova

Facultatea de Drept

Catedra de Drept Penal si Criminologie

Lucru individualDisciplina : Delincventa Juvenila

Tema : Rolul crizelor de virsta in devenirea delincventa a minorilor

A verificat : magistru in drept

Lector universitar - Negritu Ludmila

A efectuat : studenta grupei

nr.3 – Nedelea Cristina

Chisinau 2015

1

Conform doctrinei , minor este persoana ce nu a atins virsta de 18 ani .

Atita timp cit persoana este minor aceasta mai poate fi numita si adolescent , adolescenţa este o perioadă a vieţii foarte „dificilă”, în care adolescenţii sunt puternic stresaţi şi instabili afectiv datorită faptului că trebuie să facă faţă unor schimbări enorme, atât pe plan biologic, cât şi pe plan psihologic şi social.

Pe plan psihologic are loc un proces de schimbare a imaginii de sine, care intră în conjuncţie cu tendinţa adolescentului de a se redefini ca persoană. Adesea, procesul de „creare” a unei noi identităţi are loc prin opoziţia faţă de imaginea adultului şi adoptarea unor norme sociale şi de grup prezente la ceilaţi tineri din aceaşi generaţie.

Cercetările realizate în ultimii ani asupra adolescenţei au arătat cu claritate faptul că aceste caracteristici depind mai ales de aspectul şi calitatea (autenticitatea) relaţiilor cu familia, şcoala şi grupul de prieteni, de contextul mai larg, cultural şi social în care adolescentul se dezvoltă.

În societatea modernă, se consideră că, din punct de vedere juridic, persoanele care depăşesc 18 ani (vârsta majoratului) au devenit adulţi.

Dezvoltarea intelectuală şi trecerea de la gândirea concretă la gândirea abstractă oferă adolescentului instrumentele mentale necesare autodescoperirii şi autodefinirii propriei persoane. Perkins (2001) arată că în încercarea de a se defini pe sine şi, în acelaşi timp, de a redefini relaţiile lor cu lumea, adolescenţii sunt preocupaţi să găsească răspunsul la câteva întrebări majore:

• Cine sunt eu? Ce răspuns pot să dau la această întrebare, având în vedere în primul rând asumarea noilor roluri sociale şi sexuale?

• Sunt o persoană normală? Altfel spus, în ce măsură mă încadrez întrun anumit grup pe care eu (sau alţii, a căror opinie contează pentru mine) îl consider(ă) „normal”?

• Sunt o persoană competentă? Sunt oare capabil să realizez ceva care este valorizat de către părinţi mei, de către cei de aceeaşi vârstă cu mine, de societate în general?

• Sunt iubit? Şi, mai ales, Sunt demn de a fi iubit? Altfel spus, ar putea cineva să mă iubească (în afară proprii mei părinţi)?

2

Pentru adolescent, sarcina principală a acestei perioade este să ajungă la dobândirea unui sentiment al identităţii care poate fi definit ca fiind: “sentimentul de a te simţi acasă în propriul corp, sentimentul că şti încotro mergi, precum şi certitudinea recunoaşterii din partea celor care contează”

• principalul motor al dezvoltării în această perioadă este lupta între identitate vs confuzie: perioada unei schimbari psihice şi emoţionale mari, individul caută să îşi definească rolul şi statutul său în societate; La vârsta adultă, principale crize de dezvoltare se definesc în jurul următoarelor diade:

• intimitate vs izolare (individul se centrează pe realizările din viaţa sa, pe siguranţă şi pe dezvoltare interumană);

• generativitate vs stagnare şi absorbţie de sine (intervine grija faţa de sine şi faţă de ceilalţi);

• înţelepciune vs disperare, conflictul care defineşte stadiul terminal, al batrâneţii.

Pentru a-si raspunde la toate intrebarile si pentru a trece peste crizele de varsta , pentru minor sunt importanti 2 factori decisivi : Familia si Comunitatea.

• Familia. Relaţiile dintre adolescent şi părinţii săi se modifică pe măsură ce acesta se dezvoltă. Schimbarea centrului lumii sociale a adolescentului − de la familie la grupul de prieteni şi covârstnici − nu înseamnă că importanţa familiei în viaţa adolescentului diminuează. Relaţiile familiale strânse, legăturile afective şi apropierea emoţională de membrii familiei, reprezintă un factor de protecţie extrem de important în faţa comportamentelor cu potenţial înalt de risc specifice adolescenţei (de exemplu, fumatul, consumul de alcool şi droguri, iniţierea prematură a vieţii sexuale etc.). Aşa cum am arătat deja, creşterea autonomiei şi dorinţa de independenţă a adolescentului conduce uneori la conflicte deosebit de acute între adolescent şi părinţii săi. Totuşi, atunci când nu se depăşeşte un anumit prag critic, conflictele şi certurile minore dintre dintre părinţi şi copii reprezintă o consecinţă normală a ajustării la schimbare şi, de fapt, a întregului proces de reaşezare pe noi baze a relaţiilor familiale care debutează în această perioadă.

• Comunitatea. Caracteristicile comunităţii în creşte şi se dezvoltă adolescentul au un impact major asupra dezvoltării sale sociale. Comunităţile pot fi caracterizate prin trăsături precum: statusul socioeconomic al vecinătăţii (de

3

exemplu, tipul de cartier în care trăieşte adolescentul), existenţa unor reţele de suport pentru familiile cu status socioeconomic scăzut, tipul şi statutul şcoliilor frecventate de adolescent, organizaţii religioase care activează în comunitate, mass media, oamenii care trăiesc în acea comunitate şi caracteristicile lor comportamentale (de exemplu, delicvenţa) .

Principalii agenţi ai socializării care acţionează în perioada adolescenţei sunt aceaşi ca şi în perioada anterioară, însă ponderea lor este diferită: familia îşi menţine rolul de cadru primar care asigură siguranţa materială şi afectivă şi, în acelaşi timp, de transmitere a unui sistem de valori şi mentalităţi. Incapacitatea părinţilor de a găsi echilibrul între atitudinea hiperautoritară şi cea hiperprotectoare faţă de copii lor, acum adolescenţi, îi determină pe aceştia să considere societatea adultă ca fiind ambivalentă, contradictorie, inadecvată, injustă, ipocrită. Astfel, de cele mai multe ori se ajunge la generarea unui aşa-numit „conflict între generaţii” în care, pentru prima dată, tinerii pun în discuţie valabilitatea şi gradul de adecvare al unor norme sociale, civice, a unor valori şi cutume etice, culturale, sau religioase.

Adolescenţa reprezintă vârsta contestaţiei şi a conflictelor în relaţiile cu adulţii: acum apar frecvent conflicte de idei, conflicte afective sau conflictele de autoritate. În ciuda conflictelelor care apar în relaţia sa cu adultul, de fapt, adolescentul nu doreşte să rupă relaţia ci să stabilească un contact „adevărat”, „autentic” cu celălalt. Practic, adolescentul încearcă să stabilească relaţii de egalitate şi nu un raport de tipul celui dintre educat şi educator.

Cu precădere în prima parte a adolescenţei, tinerii sunt foarte preocupaţi de a fi acceptaţi într-un grup de prieteni; trebuinţa de apartenenţă şi dorinţa de a fi acceptat de egalii săi poate influenţa semnificativ decizia de a se angaja în activităţi pe care în mod normal nu le-ar lua în considerare (de exemplu, fumatul, consumul de alcool şi droguri etc.). Presiunea de a se conforma la normele grupului, de a avea şi a urma un leader, atinge cote maxime în timpul adolescenţei, fiind este mai puternică decât însăşi instinctul de conservare şi trebuinţa de securitate.

Nu există o cauză singulară care determină abuzul de alcool sau dependenţa de droguri la vârsta adolescenţei. Cercetări realizate asupra dependenţei arată că există o predispoziţie genetică pentru consumul de alcool şi droguri. Aceasta înseamnă că, practic, tendinţa de a deveni alcoolic sau dependent de drog se

4

moşteneşte. Totuşi, factorul determinant, care are o importanţă covârşitoare în a face o persoană să devină sau nu dependent de alcool sau drog este mediul, contextul social în care aceasta trăieşte şi se dezvoltă. Astfel, se consideră că cel mai important predictor pentru evoluţia unui copil înspre un viitor consumator de alcool sau drog este apartenenţa la o familie în care există cel puţin o persoană alcoolică sau dependentă de droguri (de obicei este vorba de unul dintre părinţi). Alţi factori care pot contribui în mod semnificativ la angajarea în acest tip de comportament sunt: existenţa unui stil parental deficitar, apartenenţa la un grup de prieteni în care se consumă droguri sau alcool, se fumează sau se utilizează diverse substanţe (chiar şi cu moderaţie), probleme psihosociale diverse sau caracteristici psihoindividuale specifice.

Dezvoltarea psihică este procesul de formare şi restructurare continuă a

unor însuşiri, procese, funcţii şi structuri psihocomportamentale prin valorificarea

subiectivă a experienţei social-istorice, în vederea amplificării posibilităţilor

adaptative ale organismului.8 Parafrazîndu-l pe filosoful antic grec Heraclit, care

spunea că „un om nu se scaldă de două ori în apele aceluiaşi rîu", deoarece „totul

curge", am putea afirma că omul nu este aproape niciodată identic cu sine însuşi,

datorită permanentei schimbări şi prefaceri a vieţii sale psihice, a însuşirilor,

funcţiilor şi proceselor psihice.9

Dezvoltarea psihică are un caracter complex, multifuncţional, ea nu este

uniformă, dar poliformă şi continuă. Din punctul de vedere al delincvenţei juvenile

ar interesa primordial trei aspecte ale dezvoltării psihice: temperamentul,

aptitudinile şi caracterul.

A. Temperamentul este dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii,

exprimată atît în partcularităţile activităţii psihice, afective, cît şi în

comportamentul exteriorizat.

Clasificarea temperamentelor începe cu Hipocrate în antichitate, care a

stabilit categoriile temperamentale în raportarea lor la cele patru elemente ale

5

naturii: aer, pîmînt, foc şi apă. Mult mai tîrziu, psihologul rus Pavlov constată că

temperamentul are la bază tipurile de sistem nervos.

Sînt recunoscute patru tipuri temperamentale: coleric, sanguinic, flegamtic

şi melancolic.

Colericul puternic este cutezător, dîrz, ferm, independent, lider, activ, dar în

acelaşi timp despotic, nepăsător, ranchiunos, încăpăţînat, viclean. Sanguinicul

popular este voios, stimulator, vivace, spontan, optimist, vesel, dar totodată

obraznic, indisciplinat, neatent, imprudent, instabil. Melancolicul pare a fi perfect,

analist, perseverent, altruist, amabil, organizat, idealist, dar şi sfios, fricos,

pretenţios, pesimist, depresiv, singuratic. Flegmaticul este cel mai liniştit, este

paşnic. Plăcut, diplomat, consecvent, autocontrolat, dar şi nehotărît, neimplicat,

absent, inexpresiv.

Este importantă cunoaşterea temperamentului unui copil sau minor pentru

determinarea măsurilor comportamentale aplicate faţă de el, a corectei orientări

a activităţii sale, a intervenirii pozitive în evoluţia sa socială. Dacă un copil este

hiperactiv, urmează a se valoriza activitatea lui pentru a evita deciziile pripite,

erorile, pentru a-i doza şi a-i ordona programul de lucru.

B. Aptitudinile exprimă însuşirea individuală care determină efectuarea cu

succes a unei anumite activităţi.

Aptitudinile se leagă de potenţialitatea efectuării acţiunii în baza asigurării

unor condiţii optime. Există aptitudini simple care favorizează efectuarea multor

activităţi, ce cuprind, la rîndul lor, aptitudini generale, de grup (acestea includ

factorul verbal, numeric, perceptiv, fluiditatea frazelor, de reprezentare spaţială,

dexteritate manuală) şi speciale, şi cele complexe (tehnice, ştiinţifice, artistice).

Rolul cunoaşterii şi depsitării la timp a aptitudinilor este de a forma

pe viitor o personalitate complexă. 6

C. Caracterul exprimă un ansamblu de atitudini-valori, stabile,

generalizate, determinante pentru o persoană, care se întemeiază pe convingeri

puternice. Spre deosebire de temperament, caracterul se formează pe parcursul

vieţii.

Etimologic, termenul de caracter provine de la greaca veche

semnificînd tipar, stil de viaţă.

În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de

atitudini: faţă de sine; faţă de ceilalţi în societate; faţă de muncă. Familiei şi

micromediului din apropierea minorului îi revine sarcina de formare a caracterului

acestuia, cultivîndu-i responsabilităţile şi dexterităţile pozitive şi utile.

Examinînd toate coordonatele nominalizate, la delincvenţii minori de

cele mai dese ori se disting unele dintre atitudinile de viitor, cum ar fi: lipsa

planurilor vitale; lipsa planurilor profesionale; devalorizarea instruirii, activităţii de

muncă; viitorul este perceput ca fiind o prelungire a prezentului; resping, nu

acceptă planuri, recomandări propuse din exterior; sunt orientaţi preponderent la

valori materiale.10

După gradul de exteriorizare sînt recunoscute două tipuri de

caracter: extravertit (deschis, comunicativ, jovial, sociabil) şi introvertit (închis,

orientat spre propriul eu, aparent mai puţin sociabil şi mai puţin comunicativ).

Cercetările ştiinţifice nu au reuşit să implice diferit tipurile de caracter în etiologia

infracţiunii. Totuşi, după criminologul Narcis Giurgiu, a semnalat că în formele lor

extreme de manifestare, extravertirea tinde spre manifestări caracteristice

bolnavilor maniacali, pe cînd introvertirea tinde spre autismul schizofrenic.

Caracterul, fiind influenţat de temperament şi aptitudini, în procesul formării sale

este foarte complex, asimilarea atitudinilor şi valorilor socioculturale şi

transpunerea lor într-un cadru strict personal, stabil şi echilibrat, se realizează pe

7

parcursul întregii perioade de formare a personalităţii: din copilărie spre vîrsta

adultă.

Coordonatele personalităţii minorului predispun spre formarea şi

aplicarea unor reguli procedurale în interogarea delincventului minor, cum ar fi:

Cunoaşterea preventivă a personalităţii delincventului, condiţiilor şi modului de

viaţă – ajută la stabilirea relaţiei.

Interogatoriul copilului se recomandă să fie promovat în formă de discuţie,

convorbire cu durata nu mai mult de o oră.

Invitarea minorului la interogatoriu se face cît mai rapid pentru a exclude

posibilitatea influenţării persoanelor „competente”.

Interogatoriul inculpatului minor, de regilă, se recomandă să se facă în instituţia

oficială pentru a sublinia caracterul oficial şi sever al situaţiei. În unele cazuri

se permite promovarea interogatoriului în condiţii neformale (depinde de

personalitatea minorului).

Nu se recomandă prezenţa părinţilor care poate avea efecte negative.

Tonul, ritmul discuţiei, limbajul utilizat trebuie să corespundă particularităţilor

individuale ale minorului.

Se evită situaţiile de ameninţare, intimidare şi etichetare a minorului.

Ţinem cont de particularităţile psihologice de vîrstă:

predispunerea de a face fantezii, de a exagera lucrurile;

sugestibilitatea înaltă;

volumul atenţiei şi memoriei de lungă durată redus;

în procesul mărturiilor pot greşi în descrierea obiectelor şi

circumstanţelor, în reproducerea consecutivităţii evenimentelor, în

identificarea intervalelor de timp;

8

atenţia este selectivă şi orientată spre evenimentele extraordinare,

neobişnuite, interesante;

prezenţa conformării condiţionează tendinţa de a vorbi „aşa cum

trebuie/cum se cere” (comportament social-acceptat);

predispunerea de a-şi asuma vina altora.

În fiecare caz de delincvenţă a minorului este necesară efectuarea unei

expertize psihiatrico-legale în vederea studierii personalităţii minorului, a

modelului său comportamental care poate fi sau nu determinat de unele tulburări

psihice. De asemenea, pentru înţelegerea acestui fenomen este necesară

concretizarea unor elemente de psihologie a minorului, în calitatea procesuală a

acestuia, expertiza fiind determinată în funcţie de gradul participaţiei minorului la

fapta imputată. După cum menţionează autorii Dana Damir şi Elena Toader,

indiferent de calitatea minorului, în timpul examinării, acesta are tendinţa de a

prezenta faptele într-o anumită culoare. În calitate de martor are tendinţa de a

fabula sau de a omite unele detalii, tendinţă mai accentuată atunci cînd minorul

este parte vătămată. De aceea, este indicat să fie ascultat în prezenţa unei

persoane de încredere, lucru obligatoriu la cei sub 14 ani. Ca învinuit sau inculpat

minorul va avea tendinţa de a diminua gravitatea faptei prin omisiunea unor

aspecte nefavorabile lui. În anumite cazuri patologice, poate să apară situaţia de

autoinculpare sau de agravare a propriei situaţii.

Familia, relaţiile sociale, şcoala, educaţia, strada mereu au avut o influenţă

importantă în devenirea unei personalităţi. În decursul vieţii minorul este

influenţat de macromediu (societatea în ansamblu, civilizaţia), micromediu

(grupurile sociale mici: şcoala, colectivul) şi anturajul imediat din apropierea

minorului (familia, rudele, prietenii, strada).

Un grup de factori determinanţi în apariţia violenţei juvenile îl reprezintă

familia, anturajul, gradul de educaţie şi cultura, la aceştia adăugîndu-se o serie de

9

factori situaţionali reprezentaţi de locul de debut al violenţei, ingestia de alcool

sau droguri ce favorizează trecerea la act, utilizarea armelor, precum şi asocierea

cu alte persoane sau alte acte infracţionale.15

Referitor la familie şi gradul de educaţie putem afirma ca o educaţie

negativă, ce nu recunoaşte normele existente în societate, va duce implicit la o

structurare negativă de personalitate şi la un caracter de tip antisocial, în timp ce

o educaţie pozitivă va configura un comportament adecvat normelor sociale.

Inadaptări comportamentale ale minorilor vizează, de asemenea, şi

tulburările de relaţii între ei şi părinţi, profesori, colegi, încălcarea normelor etice

şi de conduită şcolară sau extraşcolară. Spectrul acestor devianţe este foarte larg

(minciuni, calomnieri, agresivităţi, atitudini nonconformiste, gesturi, chiulire de la

ore, lipsa respectului şi a distanţei în relaţiile cu adulţii, vagabondajul etc.), dar cel

mai grav este că ele pot deveni acte delincvente. Orice fenomen psihic este

determinat de influenţă externă şi orice acţiune externă poate determina psihicul

spre alegerea unei conduite numai fiind trecută prin filtrul interior, adică prin

însuşirile, stările psihice ale persoanei în momentul trecerii la actul delincvenţial.

De aceea, orice conduită predelictuală este produsul unui amalgam între cauzele

şi condiţiile individuale şi sociale. Printre cauzele individuale se enumeră

determinanţii ereditari, genetici, precum şi condiţiile interne predispozante ale

individului. Cauzele sociale vizează influenţele nocive ale condiţiilor de viaţă în

care se află minorul în faza predelictuală. Prin urmare, conceptul de cauzalitate

presupune un complex de condiţii, situaţii, factori impulsionanţi, şi nu putem

accepta fie cauzele externe, fie cele interne, ca fiind în mod unilateral

predispozante spre delincvenţa juvenilă.

La coordonatele sociale ale personalităţii minorului se atribuie în egală

măsură nivelul de instruire şi educaţie, la care atribuim:

10

(A) rolul educaţiei în familie;

(B) rolul educaţiei şcolare;

(C) organizarea timpului liber.

Deşi nu se pune semn de egalitate între „caracteriali” şi delincvenţi,

deoarece nu toţi copiii cu tulburări de caracter devin delincvenţi şi nu toţi

delincvenţii au traversat în copilărie sau adolescenţă faza „caracterială”, se

constată totuşi faptul că, în numeroase cazuri, delincvenţa juvenilă este precedată

de tulburări de caracter care apoi, prin cronicizare, s-au fixat în structura

caracterului respectivului minor. Astel, unii cercetători, cum ar fi D. Lagache

(1964), R. Mucchielli (1965), G. Basiliade (1978) etc., arată că un copil caracterial

se prezintă adesea, în cadrul vieţii sociale, ca un inadaptat, ca un sociopat,

deoarece el nu reuşeşte să realizeze relaţii armonioase între el şi mediul social

(datorită educaţiei greşite primite şi a experienţelor dureroase în viaţă avute).

Teoria freudistă, care pune în evidenţă rolul eului şi al supraeului ca

instanţe de cenzură şi control asupra tendinţelor agresive ale inconştientulu şi

asigură corecta integrare morală a individului în contextulul social; teoria

„personalităţii criminale”, formulată de Jean Pinatel, cu recunoaşterea posibilităţii

educării factorilor de inhibare a trecerii la act; teoria rezistenţei la frustrare,

formulată de W.Reckless, care pune în evidenţă existenţa unor componente

pozitive perfect educabile ale eului, capabile să reziste tentaţiei antisociale şi chiar

teorii ca cele privind conflictul de culturi ori întemeiate pe asociaţii diferenţiate

sau interacţionism, care pun accent aparte pe etiologia sociologică, nu neagă nici

rolul educaţiei şi nici posibilitatea combaterii criminalităţii în sistemele sociale în

care educaţia familială, de micro- şi macromediu ar putea exercita o influenţă

formativă normală. Dint toate aceste considerente, delincvenţa juvenilă,

11

criminologia, pedagogia, psihologia tind să atragă atenţia asupra problemelor de

educaţie a minorilor.

(A)Rolul educaţiei în familie, corespunde unei obligaţii morale, legale,

religioase, conform căreia părinţii sînt cei care altoiesc personalitatea propriilor

copii. Dintre carenţele educaţionale în familie se remarcă: insuficienta atenţie

acordată copilului, certurile dese între părinţi, instabilitatea cuplului părintesc,

viviile grave ale părinţilor ce constituie model pentru copii, lipsa de coerenţă în

atitudinile ambilor părinţi faţă de faptele copilului, instabilitate afectivă,

neurmărirea activităţii şcolare etc. În paralel cu formula clasică a familiei

divorţate, ca o cauză a disconfortului psihologic al minorului, s-au introdus şi

expresiile de „separare afectivă”, „separare efectivă”, care, în lipsa ataşamentului,

a comunicabilităţii între părinţi şi copii, distruge atmosfera familială şi creează

repercursiuni asupra copilului. Orice dezacorduri familiale vor crea la copil

tulburări comportamentale. La acest capitol pot fi atribuite:

deficienţa de climat familial – diferite însuşiri moral-volitive ale

copilului depind de anturajul familial, de valorile pe care se pune accent în familie,

de atitudinea familiei însăşi faţă de relaţiile sociale. Astfel, după Ros Vincent,

există familii reprimătoare, care înăbuşă spiritul de independenţă al copilului,

familii liberale, care dezvoltă iniţiativele acestuia. De asemenea, există familii

integrate social, sigure de ele, care prezintă un grad ridicat de receptivitate

socială, sau familii la limita integrării, nesigure. În familiile active membrii acesteia

se pot afirma de a lupta cu greutăţile, de a se impune în societate, astfel

încurajînd la copii formarea dinamismului, a încrederii în sine, a motivaţiei muncii.

Familiile pasive, indiferente generează sentimentul de eşec, de neîncredere în

viaţă, de descurajare în orice începuturi.19

deficienţe de structură familială – absenţa temporară a unuia dintre

părinţi realizează un impact asupra conduitei ulterioare a copilului. Unii dintre ei

12

îşi fortifică puterile pentru a avea reuşite în orice activitate, considerînd că a

devenit semiindependent, alţii se descurajează, mizînd pe regretele şi mila celor

din jur. În familia adoptivă, de exemplu, alcătuită din părinţi mai vîrstnici şi un

singur copil înfiat, întreaga afecţiune şi grijă se îndreaptă spre acest copil; saturat

şi plictisit de atîta atenţie, copilul va lua atitudine minimă faţă de rezistenţă la

greutăţi. În familiile separate, unde părinţii luptă cine să preia copilul, fiecare

încearcă să-l instige contra celuilalt părinte, astfel distrugînd securitatea familială

în care avea încredere copilul. Aceasta îi face pe copii să devină neîncrezători,

detaşaţi, descurajaţi, ai nimănui. De asemenea, este foarte importantă relaţia

copilului cu fiecare dintre membrii familiei (mama, tata, bunicii etc.); or,

diversitatea jurisdicţiilor sau persoanelor cărora trebuie să se supună copilul îl

derutează.

deficienţe ale grupului fratern – relaţiile dintre fraţi şi surori depinde

în fiecare caz în parte, de vîrsta lor, de numărul lor, de sex etc. Existenţa cîtorva

copii în familie favorizează comunicabilitatea şi relaţiile sociale mai diversificate,

decît în familiile cu unic copil. De cele mai dese ori, conflictele apărute între fraţi

se determină de scara vîrstei. După cum menţiona Alfred Adler, cel mai mare care

a avut la un moment dat totul (atenţie, dragoste etc.) trăieşte, în momentul

apariţiei următorului copil cu care trebuie să împartă dragostrea părinţilor, un

„complex de detronare”. De aceea, el nu trebuie neglijat şi ignorat. Cei mai mici

pot ajunge în situaţia de a fi răsfăţaţi sau chiar obraznici în familie.

În fine, nu este de neglijat raportul între exigenţele părinţilor şi capacităţile

copilului, uneori adulţii solicitînd ceva ce îl depăşeşte pe minor, fie după

capacităţi, fie după vîrstă etc. Exigenţele prea mari pot conduce la decepţionări şi

frustrări ale copilului.

(B) Rolul educaţiei şcolare, insuficienta şcolarizare, dezavantajarea unor

elevi, aprecierile neobiective, tolerarea indisciplinei etc. favorizează diminuarea

efectului procesului instructiv-educativ, conducînd spre o eventuală devianţă. 13

Supraaprecierea unui elev mediocru conduce la indiferenţa acestuia; injusta

apreciere a celui care a meritat o notă mai mare va genera descurajarea lui;

sarcinile didactice prea uşoare vor inhiba energia nervoasă şi capacităţile

copilului; critica adusă răspunsurilor elevului că ar fi incomplete, vor conduce

treptat la faptul că elevul se va obişnui cu cunoştinţele sale limitate, complexîndu-

se astfel şi degradînd. Dezacordul între profesori şi copii poate genera insuccesul

celor din urmă.

(C) Organizarea timpului liber cuprinde odihna, distracţia care contribuie la

formarea personalităţii. Este foarte important a i se organiza copilului un aşa

regim care să îi oferă stabilitate, sau a diversifica genul activităţilor pentru copiii

temperamentali. La acest capitol un rol important îi revine şi statului prin crearea

unor centre de activitate sau de dezvoltare a copiilor. Multe dintre delicte se

comit de către copii din „neavînd ce face”.

Deficienţele personalităţii minorului delincvent

Deficienţele pot fi de natură fizică sau psihică. Prezenţa lor doar în unele

condiţii, sub influenţa factorilor exogeni, poate predetermina delincvenţa, dar

prin sine înseşi ele nu constituie determinante intrinseci ale delincvenţei juvenile.

Printre acestea se enumeră a fi:

nevrozele, se exprimă prin conflicte interpsihice (isterie, psihastenie).

Regula generală este că nevrozele inhibă activitatea, dar uneori ele pot determina

şi trecerea la actul delincvent. Printre psihastenici se regăsesc vagabonzi,

prostituate. Mitimanii, organizatori de mici isterii, fiind inventivi pot simula

agresiuni.

Nevrozele reprezintă un grup de afecţiuni reactive sau de dezvoltare

patologică, determinate psihogen, exprimate clinic printr-un complex de tulburări

psihice cu răsunet somatic, care sînt trăite în mod conştient şi penibil de bolnav.20

14

Există o strînsă legătură între nevroze şi personalitate. Unii psihiatri germani, în

special Jarspers şi Schneider, au considerat nevrozele ca reacţii la stres ce se

produc la subiecţi cu personalităţi anormale. Deci, nevrozele ar fi o reacţie

emoţională anormală, care din copilărie poate forma o nevroză sau o tulburare

depresivă în vîrsta adultă;21

psihopatiile, constituie categoria poliformă de dezvoltări patologice

ale personalităţii, prin dizarmonii care se exprimă constant, dar cu intensitate

diferită, în atitudinile faţă de sine şi ambianţă. Deşi funcţiile de cunoaştere pot

avea o normală dezvoltare, prin ansamblul trăsăturilor de caracter persistă

incapacitatea personalităţii de integrare în relaţiile de viaţă şi activitate, cu

păstrarea, de regulă, a discernămîntului asupra acestora. Din analiza clinică a

cazurilor se degajă o simptomatologie variată şi deseori bogat ilustrată de

tensiuni emotive, iniţiative şi acţiuni contradictorii, care decurg în mod esenţial

din dificultatea permanentă a unei integrări în relaţiile obişnuite de viaţă şi de

activitate. Această dificultate de integrare priveşte cadrul familial, relaţiile de grup

caracteristice oricărei etape de vîrstă, în şcoală, profesiune sau contactele

obişnuite de existenţă. Modalităţile sale de exprimare cuprind tendinţa de

justificare şi explicaţii plauzibile dar cu un conţinut de imaginaţie vie, mitomanii,

confabulaţii, susceptibilitate crescută, reacţii explozive, impulsive,

psihoplasticitate cu instabilitatea conduitei, nemulţumiri permanente.22 Pentru ei

conflictul uneori poate constitui o sursă a plăcerii, nu se pot adapta la mediul

familial, de grup. De regulă, ei nu se percep ca fiind cu defecte şi nu se consideră

bolnavi psihic. Faptele comise de psihopaţi sînt pasibile de răspundere penală;

psihozele sînt afecţiuni psihice grave, în care discernămîntul şi,

respectiv, responsabilitatea se exclud. La acestea se atribuie schizofreniile,

psihozele maniaco-depresive, epilepsia, delirurile sistematice, paranoia etc;

perverşii, anomalii determinate de instinctele de bază ale omului

(reproducere, asociere, conservare). 15

Copilul cu tulburări comportamentale se manifestă printr-o

simptomatologie poliformă, ce cuprinde o gamă largă de manifestări: de la o

simplă minciună cu caracter inofensiv poate ajunge la omor. Printre aceste

simptome se evidenţiază:

minciuna – este o manifestare a fantasmagoniei şi lăudăroşeniei şi

devine periculoasă prin tendinţa de a se salva, de a înşela, a trezi compasiune;

instabilitatea – incapacitatea de a păstra o atitudine, de a fixa atenţia, de

a reacţiona în mod conştient;

irascibilitatea – nestăpînire, o reacţie de descărcare a mîniei;

impulsivitatea – o trecere directă la actul de satisfacere a apetitului

agresiv, comisă brusc;

furtul, îndeosebi a bunurilor din familie, începînd cu valori mici spre

mari;

vagabondajul exprimat prin erupţia din mediul familial ca expresie a unei

stări conflictuale. De obicei, vagabondajul apare după fuga de cîteva ori de acasă.

Asociindu-se cu alţi copii ei pot comite infracţiuni;

eşecul şcolar, caracteristic la 90 la sută delincvenţilor minori. Eşecul

induce o stare de tensiune tocmai la momentul cînd copilul îşi formează conştiinţa

de sine;

Alcoolismul şi dependenţa de droguri – pe lîngă faptul că constituie vicii

sociale, ele sînt îndeosebi dăunătoare devenirii sănătoase şi integre a minorului.

Dependenţa la această vîrstă se creaază mult mai repede. În 60 la sută dintre

cazuri, copiii la care unul dintre părinţi a avut viciul alcoolului sau drogurilor, va

încerca aceeaşi soartă;

Devierile sexuale, apar în special în mediile de subcultură şi

dezorganizare socială, unde moralitatea are un grad de permisibilitate coborît.23

La general, psihologia copilului, vorbeşte despre normalitate,

subnormalitate şi supranormalitate psihică. Atribuirea copilului la una dintre 16

aceste trei categorii depinde de mai multe conjuncturi: vîrsta, nivel de dezvoltare,

genetică. Subiectul apreciat ca normal este raportat la caracteristicile medii şi

dominante ale grupului de aceeaşi vîrstă. Anormalitatea cuprinde atît copiii cu

unele insuficienţe în dezvoltare, cît şi pe cei cu handicapuri comportamentale.

Conceptul de subnormalitate se aplică acelor subiecţi care din cauza unor

handicapuri nu au o dezvoltare şi o evoluţie normale.Referitor la

supranormalitate, copiii apreciaţi ca supradotaţi pot deveni îngîmfaţi, egoişti,

izolaţi24.

Practica psihiatriei copilului diferă de cea a adultului sub cîteva aspecte

importante. Foarte multe lucruri depind de atitudinea şi toleranţa adulţilor şi de

felul în care ei percep comportamentul copilului. Un factor corelat este

reprezentat de faptul că problema psihiatrică a unui copil poate fi o reacţie faţă

de tulburările altui membru al familiei. Şapte mari grupe de tulburări psihice în

copilărie sunt în general recunoscute de clinicieni:

-reacţiile de adaptare;

-tulburările de dezvoltare globale (psihozele copilăriei);

-tulburări de dezvoltare specifice;

-tulburări de conduită;

-tulburări hiperkinetice (cu deficit al atenţiei);

-tulburări emoţionale (nevrotice sau de interiorizare);

-tulburări simptomatice.

Verificînd întregul potenţial al copiilor şi coordonatele lor bio-psiho-sociale,

adulţii urmează să aleagă justa cale de educare.

17