Download - De La Simbol La Brand (2)

Transcript
Page 1: De La Simbol La Brand (2)

De la simbol la brand / logo

– studiu de caz –

1. Simbolistica leonină în morfologia religioasă

Puternic, suveran, simbolul Soarelui şi al Luminii, îndeosebi, leul,

rege al animalelor este încărcat de calităţi, dar şi defecte inerente rangului

său. Dacă el este întruparea Puterii, Înţelepciunii, Dreptăţii, pe de altă parte,

excesul orgoliului său şi al siguranţei sale, îl fac simbolul Tatălui,

Suveranului, Stăpânului, învins de propria sa putere şi orbit de propria sa

lumină şi care devine tiran crezându-se protector. El poate, deci, să fie

admirat sau considerat de nesuportat; între aceste două trăsături, oscilează

numeroasele sale accepţii simbolice1.

În gândirea indiană Krishna numit şi Gîta, adică leul printre animale

(10,30); Budha este leul neamului Shakya; Blazonul lui Acoka (232 î. Hr.),

regele budhist care a recucerit India şi a reunificat-o, purta efigia a trei lei

urcând un soclu în forma de stradă, cu deviza: ”adevărul este cel care

triumfă”. Aceşti trei lei arătând puterea regelui budhist ar putea simboliza

Tripitaka cu trei coşuri, adăpost canonic al învăţămintelor lui Budha, cum ar

putea simboliza şi Triratna, cele trei instrumente ale existenţei, Budha

(fondatorul) sau deşteptătorul, Dharma (legea), Samgha (comunitatea).

El slujeşte, de asemenea, tronului lui Budha şi lui Kubjika, având

aspectul lui Devi. şi puterea Shakti, cea a energiei divine, forma avatarei

Nara–Simha (om–leu), forţă şi curaj, distrugătorul răului şi al ignoranţei,

reprezentare a lui Manjustirî, purtătorul cunoaşterii. De altfel, Budha

răcneşte ca răgetul leului – ca Brihaspati, atunci când îl învaţă Dharma, aşa

încât în realitate răcnetul leului este răcnetul său.

Şi în iconografia hidusă se menţionează, de asemenea, despre

leoaica shardula, manifestare a Verbului care traduce aspectul reductabil

al lui Maya, puterea manifestării.

Acest rol al leului superb nu se schimbă niciodată fie că e vorba de

Europa sau de Africa. Astfel, odată, cu eliberarea feminină a epocii noastre,

1 Pe această temă vezi J. Chevalier, A. Gheerbrant, op. cit., pp. 575-577.

Page 2: De La Simbol La Brand (2)

leul suprem şi generos a devenit macho phallocrat, care nu ştie sau se

preface că nu ştie că puterea sa este relativă.

În teologia iudeo-creştină el îl reprezintă pe cel născut din neamul lui

Iuda sau pe Hristos, care este leul Iudeilor. Leul lui Iuda despre care citim

în Sfânta Scriptură, în Geneză 49,8, potrivit tradiţiei creştine indică

persoana lui Hristos. Textul din Geneză trebuie coroborat cu textul din

Apocalipsă (5,5), unde prima dintre cele patru fiinţe care înconjoară tronul

celest este legată de imaginea unui leu, şi cu textul din profetul Iezechil

(1,4 – 15 sqq), unde aşezământul lui Yahve apare într-o cvadruplă imagine,

deopotrivă antropomorfă şi teriomorfă, dintre care o faţă este de leu. El

este, de asemenea, şi simbolul lui Hristos – Judecătorul sau Vindecătorul – ,

căruia îi poartă cartea sau pergamentul. Se ştie că El este din aceeaşi

perspectivă simbolul Sf. Evanghelist Marcu. El este cel care, după cum

descoperim în Apocalipsă (5,5), a învins pentru a deschide cartea şi cele

şapte peceţi.

Găsim la Pseudo-Dionisie Aeropagitul explicaţia conform căreia

teologia oferă anumitor îngeri aspectul leului, pentru că imaginea leului

exprimă autoritatea şi forţa invincibilă a sfinţeniei angelice, efort suveran,

vehement, ce nu poate fi supus, spre a imita măiestria divină şi taina, de

asemenea, divină care este dăruită îngerilor pentru a ascunde misterul lui

Dumnezeu într-o obscuritate indicibilă, ascunzând, astfel, cu /prin sfinţenie

privirilor indiscrete urmele legăturii lor cu divinitatea, asemenea leului care

şterge în mersul său urma paşilor în momentul în care se află în faţa

păstorului. Simbol al justiţiei, leul este garantul puterii, materiale sau

spirituale. În acest mod leul trimite ca înţeles şi simbol la tronul

numeroaselor credinţe în acelaşi mod în care se împodobeşte tronul lui

Solomon, al regilor Franţei sau al episcopilor medievali.

Mai clar, în iconografia medievală, capul şi partea anterioară a Leului

corespund naturii divine a lui Hristos, partea posterioară – care este în

contrast cu realativa sa slăbiciune – naturii umane (mai pe larg, vide infra).

E de amintit şi Sf. Ioan Botezătorul, vox clamantis in deserto (Lc.

3,4), prin impetuozitatea discursului său asemănător apetitului irascibil al

leului, simbol al unei voinţe semeţe şi al forţei necontrolate; în

Page 3: De La Simbol La Brand (2)

contrapondere, avem leul burtos, simbol al avidităţii oarbe, peste care se

aşează Civa. De la leul, simbol al lui Hristos, această orbire duce direct la

leul – simbol al Antihristului, atestat, de asemenea, în Sfânta Scriptură (I

Petru, 5,8; Apoc. 10, 3).

Analiza despre această semnificaţie va denota uneori simbolul unei

pulsări sociale pervertite: tendinţa de a domina ca un despot, de a impune

în mod brutal autoritatea şi forţa sa, dar răgetul profund al leului şi gura sa

mare deschisă, duc spre un alt simbol, nu solar şi luminos, dar sumbru şi

pământesc.

Leul în această viziune neliniştitoare se înrudeşte altor divinităţi

infernale care înşfacă ziua crepusculului şi o aruncă în zori, cum este

crocodilul mai multor mitologii. Astfel, ajungem în Egipt unde leii erau,

adesea, reprezentaţi printr-un cuplu pereche, doi câte doi: fiecare dintre ei

privea orizontul opus, unul la est, celălalt la vest. Ei au ajuns să simbolizeze

cele două orizonturi şi drumul soarelui de la o extremitate la cealaltă a

pământului. Supraveghind astfel revărsarea zilei, ei reprezentau Ieri şi

Mâine. „Şi, deoarece, călătoria infernală a soarelui îl ducea din gura leului

din Occident în cea a leului din Orient, de unde renăştea dimineaţa, ei

ghiciră energia fundamentală a reîntineririi astrului”. Într-un mod general,

ei simbolizau această reîntinerire a vigorii, care asigură alternanţa nopţii cu

ziua, a efortului şi odihnei. În Orientul extrem, leul, animal emblematic, are

profunde afinităţi cu dragonul cu care ajunge să se identifice. El joacă un rol

de protector împotriva influenţelor răufăcătoare. Dansuri ale leului

(Shishimai) au loc în Japonia pe 1 ianuarie şi în anumite zile de sărbătoare.

Ele se derulează în faţa sanctuarelor shintoiste, pe străzi şi, până, în casele

particulare. Muzicienii îi acompaniază pe dansatori. Aceştia poartă o mască

în formă de leu. Un bărbat poartă masca şi alţi doi sau trei îi înfăţişează

trupul sub un giulgiu. Capul leului este roşu. Acest leu este privit ca

alungând demoni şi aducând sănătate şi prosperitate familiilor, satelor,

comunelor. Viziunea spectacolului, mai sus expus, se termină printr-o fiinţă

exorcizată, iar simbolismul chotonian e mereu reluat, imaginea morţii

devine gaj al reînnoirii, aşadar a vieţii. Este ceea ce întâlnim şi în alte arii

culturale, unde „leul devorează periodic, iar taurul exprimă de milenii

Page 4: De La Simbol La Brand (2)

dualitatea antagonică fundamentală a zilei şi a nopţii, a verii şi a iernii”. El

simbolozează, în acest fel, nu doar reîntoarcerea soarelui şi întinerirea

energiilor cosmice şi biologice, dar şi renaşterile în sine. Mormintele

creştine vor fi înfrumuseţate cu imagini de lei. „El singur, leul este un

simbol al renaşterii”. În tradiţia islamică, califul Ali, urmaş al profetului

Mohamed, adorat de şiiţi este leul trimis de Allah, motiv pentru care

drapelul iranian are pe el un leu încoronat.

2. Leul zodiacal

De la 23 iulie la 22 august, reprezintă al cincilea semn al zodiacului,

ocupând mijlocul verii. Acest semn este caracterizat prin deschiderea

naturii sub caldele raze ale soarelui, care este stăpânul planetar. Inima

zodiacului, el exprimă bucuria de a trăi, ambiţia, orgoliul şi ridicarea. Cu

leul, revenim la elementul foc, aşa încât de la berbec la leu se elaborează

metamorfoza principiului care de la puterea animală brută, instantanee şi

absolută ca o scânteie sau licărire, devine putere desfăşurată pentru a se

transforma într-o forţă domoală şi disponibilă ca flacăra iradiantă în

mijlocul căldurii şi al luminii. Noi trecem, de altfel, aurore ale primăverii în

mijlocul după-amiezilor magnifice ale verii. Semnul este reprezentat de

maiestuoasa creatură a regelui animalelor, efigie a puterii suverane, a

forţei mobile este împerecheat cu soarele, semnul şi astrul fiind simboluri

ale vieţii sub aspectul căldurii, luminii, strălucirii, puterii, aristocraţiei.

Partitura leonină este asemănătoare unei ode triumfale în aur arămiu,

strălucind în arderi vitale. Acestui tip zodiacal îi corespunde caracterul

celei mai înalte puteri. Pătimitor, fiinţă a voinţei datorită implicării

necesităţii şi a modului de acţiune, această forţă emotiv – activă ordonată

şi orientată spre un scop, serveşte ambiţiilor deziderate continuu. Este o

natură puternică, născută pentru face să cânte viaţa în plenitudinea vocii,

pentru a găsi motivul său suprem de a trăi pentru a face să strălucească o

notă răsunătoare pe firmamentul destinului său. Această putere poate să

se exercite în desfăşurare orizontală şi oferă un tip herculean realist,

Page 5: De La Simbol La Brand (2)

eficace, viguros, concret, ca prezenţă fizică. Dar ea poate, de asemenea,

să se desfăşoare şi vertical, şi oferă un aspectele unui tipar apolinic,

idealist, în care puterile luminoase tind să domine total.

Page 6: De La Simbol La Brand (2)

3. Leul heraldic (medieval)2

În starea sălbatică, leii au dispărut din Europa Occidentală de timpuriu,

neîndoielnic cu câteva milenii înaintea erei noastre. Pentru spectacolele de

circ, romanii, îi aduceau, în mare număr, din Africa de Nord sau din Asia Mică,

uneori de şi mai departe. În Evul Mediu, leul nu mai este de mult indigen în

Europa. Cu toate acestea, bărbaţii şi femeile epocii feudale pot avea ocazia să

vadă lei vii, în mod cert, nu chiar, în fiecare zi, dar probabil nu atât de rar

după cum am fi tentaţi să credem la început. Există într-adevăr numeroşi

stăpâni de animale care se deplasează din bâlci în bâlci, din iarmaroc în

iarmaroc. Printre fauna relativ diversificată, ei arată urşi care dansează şi fac

acrobaţii şi, din când în când, un leu sau mai mulţi. Firesc, aceştia sunt

vedete, şi uneori lumea străbate distanţe mari pentru a-i contempla. Alături de

aceste menajerii ambulante există menajerii mai mari, adeseori stabile,

uneori itinerante, în interiorul cărora leii ocupă primul loc : menajeriile regale

şi princiare.

În Europa medievală, aceste menajerii sunt întotdeauna semne ale

puterii. Ele erau astfel încă în Antichitate şi au rămas în epoca modernă. Timp

îndelungat, doar regii, marii seniori şi câteva abaţii îi aveau în posesie.

Începând cu secolul al XIII-lea, unele oraşe, mai multe consilii de canonici şi

câţiva prelaţi bogaţi îi imită. Nu este vorba câtuşi de puţin de a satisface

curiozitatea unui public avid să vadă fiare sălbatice sau insolite, ci de a pune

în scenă embleme sau simboluri vii, pe care doar cei mai înstăriţi le pot

procura, constituite un „tezaur”. Din nefericire, documentele care vorbesc

despre acestea sunt puţine la număr şi nu oferă în general decât fărâme de

informaţii. Ne lipsesc adevăratele inventare sau recensământuri care ne-ar

permite să aflăm alcătuirea menajeriei cutărui sau cutărui principe, într-un loc

anume sau la un moment dat. Ne-ar fi plăcut să ştim mai bine repartizarea

între animale indigene, şi animale exotice, animale sălbatice şi animale

domestice, animale periculoase şi animale inofensive, animale mari şi

animale mici, animale prezente într-un singur exemplar şi animale prezente

2 M. Pastoureau, op. cit., pp.

Page 7: De La Simbol La Brand (2)

în număr mare. Cercetarea atentă a componentei acestor menajerii ar fi

indistructivă din mai multe puncte de vedere. În cele datând din Evul Mediu

timpuriu predominau urşii, mistreţii şi leii. În epoca feudală, mistreţii nu-şi mai

află locul printre alte animale, urşii sunt mai puţini numeroşi, totodată

sporeşte numărul leoparzilor şi al panterelor. La sfârşitul Evului Mediu,

animalele exotice, fie că sunt nordice (morse, reni, elani), asiatice(pantere,

cămile) sau africane (elefanţi, dromaderi, maimuţe, antilope, onagri), sunt din

ce în ce mai căutate. Dar marea vedetă rămâne în continuare leul, atribut

obligatoriu al oricărui deţinător de putere.

A vedea un leu viu nu constituie un lucru atât de rar în Europa Evului

Mediu, chiar şi în mediul rural. Iar a vedea un leu pictat, sculptat, brodat sau

modelat este cât se poate de frecvent. La drept vorbind, aproape cotidian,

într-atât sunt de numeroase imaginile leilor în biserici, pe clădiri civile, pe

monumente funerare, în opere de artă şi pe obiectele vieţii materiale. Fie că e

vorba de arta romană sau gotică, în special biserica face să se vadă leul

pretutindeni, în exterior şi în interior, în naos dar şi în strană, pe pardoseală,

pe pereţi, pe pod, pe uşi şi ferestre : lei întregi sau lei hibrizi, reprezentaţi

separat sau integraţi într-o scenă. În decorul abundent al bisericilor, unde

partea rezervată bestiarului este considerabilă, leii sculptaţi sunt astăzi mai

numeroşi decât leii pictaţi. Dar o parte însemnată a acestora din urmă a

dispărut – ca şi majoritatea figurilor zugrăvite pe pereţi – şi nici nu e sigur că

toate animalele sculptate pe care le luăm drept lei au fost concepute şi

primite ca atare. Uneori este vorba de feline indeterminate, respectiv de

simple patrupede cărora este imposibil sa le atribui o denumire de specie.

Totodată, avem tendinţa de a confunda leul cu ursul, aceste două animale

alcătuind un cuplu în Biblie în textele patristice şi în iconografia ce decurge

din acestea. Doar coada şi coama ne permit cu adevărat să-l distingem pe leu

de urs. Şi mai des, suntem tentaţi să-l calificăm drept leu pe orice animal sau

monstru cu botul căscat care pare să înghită sau să vomite o fiinţă umană. În

numeroasele cazuri similare, identitatea este abuzivă, păcătuind prin exces de

precizie.

Ceea ce nu-i împiedică pe lei să abunde, în special în decorul sculptat

din epoca romană. Dar această abundenţă nu se datorează doar sculpturii. În

Page 8: De La Simbol La Brand (2)

manuscrisele decorate cu miniaturi, bunăoară, ea se găseşte în aceleaşi

proporţii : leul este animalul cel mai des întâlnit. În anumite cărţi, el este

prezent pe orice filă, în miniatura principală ca şi în literele cu parafă sau

decorul de pe margine. În realitate, oricare ar fi suportul sau tehnica utilizată,

leul este adevăratul „star” al bestiarului medieval, departe, mult prea departe

de toate celelalte animale. Rare sunt locurile sau momentele în care privirea

nu cade asupra unui leu sau a mai multor lei. Acesta face parte din plin din

viaţa cotidiană, fapt care-l invită pe istoric să se îndrepte asupra pertinenţei

unei opoziţii între animalele „indigene” şi animalele „exotice” în cultura

medievală. Clasificările şi concepţiile noastre actuale urmează fi mânuite, în

cazul dat, cu cea mai mare prudenţă.

Această întâietate a leului în bestiarul figurativ se regăseşte în lumea

emblemelor şi a codurilor sociale. Bunăoară, numeroase nume proprii evocă

de departe sau de aproape leul : nume de botez compuse de la rădăcina leo-

(Leo, Leonardus, Leunellus, Leopoldus), nume de familie integrând cuvântul

leu (Lionnard, Lowenstein, Leonelli), dar mai ales nume sau supranume date

personajelor ilustre (Henri le Lion, Lion de Bourghes, Lionel, verişorul lui

Lancelot). Cu toate acestea, nu antroponimia este cea care aduce în acest

domeniu materialul documentar cel mai abundent, ci, începând cu secolul al

XII-lea, heraldica.

Într-adevăr, leul este figura cea mai frecventă în stemele medievale. Mai

mult de 15% îl conţin. Este de bună seamă o proporţie considerabilă, dat fiind

că figura imediat următoare fascia (figura geometrică reprezentată de o fâşie

orizontală), nu atinge decât 6%, pe când vulturul, singurul rival al leului în

bestiarul heraldic, nu depăşeşte 3%. Această întâietate a leului se regăseşte

pretutindeni : în secolul a XII-lea, ca şi în secolul al XV-lea în Europa de Nord,

dar şi în Europa Meridională, în stemele nobile, precum şi în stemele ne-

nobile, în cele ale persoanelor fizice ca şi în cele ale persoanelor morale, în

heraldica adevărată ca şi în heraldica literară sau imaginară. Faimoasa maximă

„cine nu are arme, poartă un leu” apare în secolul al XIII –lea în romanele

cavalereşti şi este încă citată, pe bună dreptate, în manuale de heraldică din

secolul al XVII-lea. În rest, se observă că, exceptând împăratul şi regele

Franţei, toate dinastiile creştinităţii Occidentale, au purtat, într-un moment

Page 9: De La Simbol La Brand (2)

sau altul al istoriei lor, pe steme un leu sau un leopard (care nu este pentru

heraldică decât un leu de tip aparte).

Acestui tablou de ansamblu trebuie să îi aducem totuşi anumite nuanţări

de ordin geografic şi cronologic. Cei mai numeroşi lei se întâlnesc în Flandra

şi în Ţările de Jos; în regiunile alpine - şi, în mod general, în zonele montane -,

sunt mai frecvenţi. Pe de altă parte, între secolul al XIII-lea şi secolul al XVI-

lea, indicele mediu de frecvenţă a leului se află pretutindeni într-o scădere

sensibilă. Dar lucrul acesta se datorează diversificării în creştere a

repertoriului figurilor heraldice şi mai puţin, departe de aceasta, unui recul

cantitativ. Pretutindeni, leul îşi păstrează întâietatea. Primul în statistici, este

de asemenea cel dintâi sub pana cronicarilor de arme şi a autorilor de tratate

de heraldică compilate începând cu mijlocul sec al XIV-lea. Totul contribuie

pentru a face din leu regele animalelor, dar şi figura heraldică prin excelenţă.

Asemeni bestiarelor şi enciclopediilor, ei îl înzestrează cu toate virtuţile

conducătorului şi ale războinicului (forţă, curaj, demnitate, largheţe, dreptate) ,

la care se adaugă uneori o dimensiune hristologică (milă, jertfă, mizericordie).

Adeseori constatată, această vogă considerabilă a leului în stemele

medievale rămâne prea puţin explicată. În mod cert întâlnim deja numeroşi lei

pe suporturile emblematice sau insignologice ale Antichităţii şi ale Evului

Mediu timpuriu. Dar în majoritatea regiunilor Europei,acvila, mistreţul, ursul şi

corbul sunt cel puţin la fel de frecvenţi. Mai mult decât atât, între secolele al

VI-lea şi al XI-lea în raport cu statutul pe care îl avusese în lumea greco-

romană, leul pare în recul net în simbolica politică şi în emblematica războinică

în tot occidentul. Or, dintr-o dată, în cea de-a doua jumătate a secolului al XI-

lea, şi de-a lungul secolului al XII-lea, asistăm la o adevărată explozie masivă a

leilor şi a „cavalerilor leului” (cavaleri înzestraţi cu un scut sau cu o banieră pe

care era înfăţişat un leu), la început ca motive figurative într-un decor pictat

sau sculptat, apoi ca teme literare sau teme narative. De unde vin to ţi aceşti

lei pre- şi protoheraldici? Mai mult decât într-o influenţă a cruciadelor şi a unui

împrumut al francilor în ceea ce priveşte însemnele sau practicile

emblematice bizantine sau musulmane, eu cred mai degrabă în rolul jucat de

ţesăturile şi obiectele de artă importate cu regularitate din orientul apropiat şi

din orientul mijlociu, pe care leul era adeseori înfăţişat, uneori în posturi deja

Page 10: De La Simbol La Brand (2)

aproape heraldice. Sculptura, pictura, literatura şi blazonul în curs de apariţie

au găsit în acestea o figură ce se pretează tuturor aplicaţiilor plastice şi

simbolice. Dar aceasta nu explica totul, nimic mai fals. Într-adevăr, heraldica

apare într-un moment în care iconografia şi imaginarul leului sunt într-o

puternică expansiune. În cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea, scutul

înfăţişând un leu devine în orice operă literară latină, franceză sau anglo-

normandă scutul stereotip al cavalerului creştin. El se opune astfel scutului

purtând un dragon al combatantului păgân. Doar regiunile germanice rezistă

preţ de câteva decenii acestei proliferări a leului: mistreţul rămâne aici, la

începutul secolului al XIII-lea, atributul convenţional al eroului literar. Nu

pentru mult timp. Începând cu anii 30 ai secolului al XIII-lea, bunăoară, un

erou atât de admirat ca Tristan abandonează, în Germania şi în Scandinavia,

scutul său tradiţional înfăţişând un mistreţ pentru a-şi lua un scut purtând un

leu după cum o făcea deja de 3 sau 4 generaţii în Franţa şi în Anglia, şi cum o

va face, ceva mai târziu, în Austria şi în Italia de Nord. La sfârşitul secolului al

XIII-lea pretutindeni în Europa Occidentală, orice erou literar era obligat să

aibă ca figură heraldică un leu.

Înainte de a ne întreba asupra simbolisticii leului în tradiţiile medievale

creştine şi de a încerca să răspundem cum anume aceasta sau nu explică

abundenţa sa în imagini şi steme, ar fi cazul să evocam locul acestui animal în

cele trei ansambluri culturale pe care le-a moştenit Evul Mediu creştin : biblic,

greco-roman, barbar (germanic şi celtic).

În epocile biblice, leul trăia în stare sălbatică în Palestina şi în tot

Orientul Apropiat. Este vorba de un leu (leo persicus) mai mic decât cel din

Africa şi care atacă mai ales şeptelul, mai rar oamenii. Abundent în aceste

regiuni timp de mai multe milenii, leul este în recul în momentul cuceririi

romană şi practic dispare în epoca cruciadelor. Biblia îl evocă adeseori,

subliniindu-i vigoarea : a învinge un leu constituie o adevărată ispravă, iar toţi

regii sau eroii înzestraţi cu o forţă remarcabilă sunt comparaţi cu leul. Cu toate

acestea, din punct de vedere simbolic, este vorba de un animal ambivalent :

există lei buni şi lei răi. Aceştia din urmă sunt mai frecvenţi. Periculos, crud,

brutal, hâtru, nelegiuit, leul încarnează forţele răului, duşmanii lui Israel, tiranii

şi regii răi, oamenii trăind în necurăţenie. Psalmii şi Profeţii îi acordă un loc

Page 11: De La Simbol La Brand (2)

important şi fac din el o creatură redutabilă de care trebuie să fugi neapărat

implorând protecţia divină : „Scapă-mă din gura leului”, imploră psalmistul;

ruga sa va fi reluată de-a lungul întregului Ev Mediu. Noul Testament nu

rămâne dator din a face din leu o figură a diavolului: „fiţi treji şi vegheaţi!

Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi

caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă(...)” dar există şi un

leu bun, care îşi pune întreaga forţă în serviciul binelui comun şi al cărui răget

exprimă cuvântul Lui Dumnezeu. Este cel mai curajos dintre toate animalele,

dar şi emblema tribului lui Iuda, cel mai puternic trib al Israelului. Din acest

punct de vedere este asociat lui David, descendenţei sale, şi chiar lui Hristos :

„nu plânge: iată că leul şi în seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să

deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei”.

Asemeni Bibliei, autorii greci şi latini vorbesc mult despre leu. Ei îl

cunosc bine – dacă ar fi să amintim doar jocurile de circ, mari consumatoare

de lei - , iar mulţi îi acordă un fel de întâietate asupra tuturor celorlalte

animale. Niciunul totuşi – nici măcar Aristotel - nu proclama în mod expres că

leul ar fi „regele animalelor”. Se pare că Pliniu şi preferă în acest rol pe elefant

cu care îşi începe cartea a VIII-a a Istoriei Naturale consacrate patrupedelor.

Şase secole mai târziu, în schimb, Isidor din Sevilla atunci când disertează

despre animalele sălbatice (De bestis), începe cu leul şi îl califică drept „rex,

eo quod princeps sit omnium bestiarum”. Rege, dat fiind că este primul

printre fiarele sălbatice, (rex bestiarum), dar încă nu efectiv rege al animalelor

(rex animalium). Este vorba în cazul dat de o tradiţie orientală (mai degrabă

iraniană decât indiană?), practic necunoscut autorilor greci şi romani din

Antichitatea clasică, prezentă timid în textele biblice şi care penetrează încetul

cu încetul în Occident în epoca elenistică.

Nimic asemănător la celţi, a căror mitologie a rămas timp îndelungat

impermeabilă la tradiţiile mediteraneene şi orientale. Până la creştinare, leul

este ignorat cu desăvârşire şi nu joacă nici un rol în fauna emblematică şi

simbolică. Tronul animal este ocupat de urs (regele Arthur poartă un nume ce

evocă numele ursului, animal regal), dar alte numeroase animale îl

concurează din strâns în sânul bestiarului mitologic : mistreţul, cerbul, corbul,

somonul. Tradiţiile germanilor sunt şi mai complexe şi mai nuanţate. În

Page 12: De La Simbol La Brand (2)

straturile de profunzime ale mitologiei germano-scandinave, leul nici nu este

pomenit. Cu toate acestea , de timpuriu, mult înainte de creştinare, varegii,

care au contacte comerciale şi culturale cu societăţiile Asiei Centrale şi

Orientului Mijlociu în regiunea Mării Negre aduc în Occident figurile leului şi

ale grifonului tăiate în metal, sculptate în fildeş, brodate pe ţesături. Curând

aceste figuri capătă o dimensiune simbolică ce se dovedeşte a fi compatibilă

cu tradiţiile germane. În special coama este cea care îl pune în valoare pe leu,

dat fiindcă la germani părul lung şi abundent este dintotdeauna un semn al

forţei şi al puterii. Atunci când primii misionari pătrund în Germania, aducând

cu ei Biblia şi lungul cortegiu de lei, fiara este deja binecunoscută printre

indigenii păgâni, chiar dacă ocupă un loc modest în simbolica şi mitologia

animalică.

Simbolica ambivalentă a leului biblic se regăseşte în simbolica creştină a

Evului mediu timpuriu. Pe urmele lui Augustin, duşman declarat al leului şi al

tuturor fiarelor sălbatice, majoritatea Părinţilor Bisericii fac din el un animal

diabolic: acesta este violent, crud, tiranic; forţa sa nu este pusă în slujba

binelui, botul său seamănă cu gura infernului; orice înfruntare cu leul este

înfruntare cu Satan; a învinge un leu; aşa cum au făcut-o David şi Samson,

constituie un ritual de iniţiere care-i consacră pe eroi şi pe sfinţi. Cu toate

acestea, unii Părinţi ai Bisericii şi câţiva autori – Ambrosie, Origen, Raban

Maurul – adoptă un punct de vedere divergent: sprijinindu-se în special pe

Noul Testament, ei văd în leu „stăpânul animalelor” şi deci o figură a lui

Hristos. Făcând acest lucru, ei pregătesc terenul unei viitoare valorizări

creştine a leului : în texte şi imagini, aceasta este prezentă începând cu

sfârşitul epocii carolingiene şi mai ales începând cu secolul al XI-lea.

Această valorizare are loc sub influenţa bestiarelor latine, derivate din

Physiologus-ul grec compilat de Alexandria în secolul al II-lea al erei noastre.

Pe urmele tradiţiilor orientale, în special ale fabulelor, leul este prezentat

aproape mereu drept rex omnium bestiarum, „regele tuturor fiarelor

sălbatice”, şi nu ca rex animalul, „regele animalelor” . Pentru aceasta va

trebui să aşteptam marile enciclopedii ale secolului al XIII-lea, cele ale lui

Thomas de Cantimpre, Barthelemy Englezul, şi Vincent de Beauvais. Tustrei

califică leul drept rex animalium şi-i consacră descrieri amănunţite, mult mai

Page 13: De La Simbol La Brand (2)

întinse decât oricărui alt animal. Ei subliniază forţa, curajul, largheţea şi

mărinimia sa: calităţi proprii regilor, astfel că, în cele mai vechi versiuni ale

Romanului Vulpii, regele Nobil este deja bine înzestrat. Leul devine, aşadar,

definitiv regele animalelor.

Între timp, mereu sub influenţa bestiarelor latine, leul este învestit cu o

importantă dimensiune hristologică. Fiecare dintre „proprietăţile” şi

„minunăţiile” sale, moştenite din tradiţii orientale, este pusă în relaţie cu

Hristos. Leul care-şi şterge cu coada urmele paşilor pentru a-i deruta pe

vânători este Iisus ascunzându-şi natura divină, încărcându-se în sânul Mariei;

el s-a născut om în secret pentru a păcăli cât mai bine Diavolul. Leul care cruţă

un adversar învins este Domnul care, în mărinimia sa, îl cruţă pe păcătosul

pocăit. Leul care doarme cu ochii deschişi este Hristos în mormântul Său:

forma sa umană doarme, dar natura sa divină veghează. Leul care, a treia zi,

prin suflul său le redă viaţa micuţilor săi născuţi morţi, este însăşi imaginea

Învierii.

Începând cu momentul în care leul este înzestrat cu această dimensiune

hristologică forte, o dată cu promovarea sa în numeroase domenii, în fata

autorilor şi creatorilor de imagini se pune o problemă delicată: cum să

procedeze cu aspectele negative ale leului? Ce e de făcut cu leul rău cel

despre care vorbeşte cartea Psalmilor, Sfântul Augustin, Părinţii Bisericii şi pe

urmele lor, o bună parte a culturii clericale din Evul Mediu timpuriu?

Bestiarele, imaginile, emblemele, au ezitat o vreme. Apoi, la răscrucea

secolelor al XI-lea şi al XII-lea, au găsit o soluţie la această problemă: să facă

din leul rău un animal aparte, purtând un nume propriu doar lui pentru a nu fi

confundat cu leul hristologic, pe cale de a deveni definitiv regele animalelor.

Acest animal „supapa” va fi leopardul. Nu leopardul adevărat, ci un leopard

imaginar, având în mare parte proprietăţile şi aspectele formale ale leului (nu

şi coama, totuşi), dar înzestrat cu o natură rea. Începând cu secolul al XII-lea,

textele literare şi tânăra heraldică îl aduc adeseori în scenă, făcând din leopard

un leu decăzut, un semileu, respectiv un duşman al leului. În acest ultim rol,

leopardul se pomeneşte uneori văr sau aliat cu dragonul.

Să reluăm exemplul stemelor pentru a vedea care este locul şi

semnificaţia acestui animal straniu şi nou. Formal, leopardul heraldic nu este

Page 14: De La Simbol La Brand (2)

decât un leu înfăţişat într-o poziţie particulară: capul mereu en face şi corpul în

profil de cele mai multe ori orizontal în timp ce leul, dimpotrivă, este surprins,

întotdeauna cu capul şi corpul în profil. Aşadar, anume această înfăţişare en

face a capului constituie diferenţa şi de sens : în iconografia zoomorfă a Evului

Mediu reprezentarea unui animal en face este aproape de fiecare dată

peiorativă. Dat fiind că are capul înfăţişat en face, pe când leul în profil,

leopardul este un leu rău. În rest, ne putem întreba dacă nu cumva, în cultura

romană, nenumăratele fiare înfăţişate cu capul en face şi cu botul larg căscat,

gata să devoreze, nu sunt deja nişte leoparzi. În steme, originea heraldică

propriu-zisă a leopardului este legată de evoluţia stemelor dinastiei

Plantagenet în cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea. Din lipsa de

spaţiu nu vom zăbovi îndelung asupra subiectului. Să amintim doar că Richard

Inimă de Leu este primul care începând cu 1194-1195, va utiliza stema

purtând trei leoparzi, stema reluată de toţi succesorii săi (tatăl său, Henric II,

probabil o fi având un scut cu doi leoparzi). Până pe la mijlocul secolului al

XIV-lea în toate stemele, aceste animale cu corpul în profil şi capul en face îşi

păstrează numele de leoparzi, în ciuda conotaţiilor negative. Dar începând cu

această dată, cronicarii de arme în serviciul regilor Angliei încearcă să evite

acest termen preferându-i expresia Lions passant guardant (lei mergând pe

orizontală cu capul en face), care se impune definitiv la sfârşitul secolului al

XIV-lea sub domnia lui Richard II. Acestei ciudate substituiri terminologice îi

corespund cauze în acelaşi timp politice şi culturale în plin război franco

englez, cronicarii de arme francezi multiplică zeflemelele şi atacurile contra

leopardului englez, leul cel rău, animal bastard, fructul acuplării dintre leoaică

şi masculul panterei, pardus-ul bestiarelor latine. Întreaga literatură zoologică

începând cu secolul al XII-lea schiţează într-adevăr un tablou foarte

defavorabil al leopardului. Totodată acest animal devine figură peiorativă prin

excelenţă în stemele atribuite unor personaje literare sau imaginare (creaturi

mitologice, vicii personificate) sau trăind înainte de apariţia stemelor (figuri

biblice, eroi antici). Numeroase romane din ciclul Arthurian opun un scut

înfăţişând leul unui scut purtând leopardul pentru a aduce în scenă un cavaler

bun şi altul rău (la fel cum poemele epice opun un scut purtând leul şi un scut

înfăţişând dragonul). În consecinţă, regii Angliei nu mai pot păstra drept

Page 15: De La Simbol La Brand (2)

emblemă heraldică un animal având doar o reputaţie proastă. Fără a schimba

desenul, printr-o simplă substituţie terminologică, leopardul lor devine

definitiv leu între 1350 şi 1380. Aşa cum a rămas până în ziua de azi, pe

stema reginei Elizabeth II.

Page 16: De La Simbol La Brand (2)

4. Leul brand / logo

PEUGEOT

Leul de pe sigla Peugeot provine de la emblema oraşului Belfort,

loc unde a fost construit unul dintre primele modele Peugeot. Autorul

emblemei oraşului, Frederic Auguste Bartholdi, este unul şi acelaşi cu

sculptorul care a realizat Statuia Libertăţii din New York.

Istoria companiei Peugeot3

 1810-1858

 

  Stabilită în sudul Franţei încă din secolul al XV-lea, familia Peugeot

deţinea mari întinderi de pamânt, pe care în veacul al XVIII-lea a ridicat

mori de vânt şi a dezvoltat afaceri în domeniul tesăturilor, filaturilor şi

morăritului. Ţinutul Montbeliard, situat la graniţa dintre Elveţia, Alsacia şi

Franche-Comté, se bucură de resurse hidrografice abundente şi de forţa de

muncă industrială calificată. Aceşti factori aveau să determine amplasarea

şi a altor locaţii industriale. In 1810, fraţii Jean-Pierre si Jean- Frédéric

Peugeot au transformat o moara într-o oţelărie şi fabrica pentru

producerea de lame pentru fierăstraie; astfel a fost creată compania

Peugeot Bros.

3http://www.autoghid.ro/masini/articole-despre-masini%7Cdetalii/articleID_2041/Istoria-companiei Peugeot.html

Page 17: De La Simbol La Brand (2)

Acesta reprezintă adevăratul debut industrial al familiei Peugeot. În

1858 s-a înregistrat oficial marca Leului, activităţile au căpătat un caracter

din ce în ce mai pronunţat industrial şi s-au diversificat: se fabricau unelte

pentru diferite tipuri de activităţi, ustensile casnice, inclusiv renumitele

râşniţe de cafea, războaie de ţesut şi diverse alte obiecte, inclusiv arcuri

pentru crinolinele în stilul celui de al doilea imperiu. Prin muncă asiduă şi

capacităţi inovatoare, Peugeot şi-a creat renumele pentru calitatea si

robusteţea produselor sale. 

1885-1935

În 1885, Armand Peugeot începe producerea de biciclete la fabrica

din Beaulieu. Tot el prezintă prima tricicletă acţionată prin forţa aburilor la

Expoziţia Mondială de la Paris din 1889. Aceste evenimente fac din Peugeot

unul dintre pionierii automobilului.

Anul următor, Peugeot înlocuieşte propulsia aburului cu cea pe

benzină.

 In 1896 a fost fondată o nouă companie, Société des Automobiles Peugeot,

dedicată exclusiv producerii de automobile. În acelaşi timp, compania Sons

of Peugeot Bros şi-a continuat activităţile devenite tradiţionale: producerea

de unelte, biciclete şi motocicluri uşoare, iar în perioada 1905 - 1915 a

fabricat şi o gamă de vehicule utilitare uşoare sub denumirea de Peugeot

Lion. In 1910, cele două firme au fuzionat, rezultând Société Anonyme des

Automobiles et Cycles Peugeot. Din acel moment, familia s-a lansat pe

piaţa emergentă a automobilelor. Designul aerodinamic, simbol pentru o

întreagă epocă, va influenţa designul auto până la al doilea razboi mondial.

La Peugeot, punctul culminat a fost reprezentat de lansarea

modelului 402 în 1935.  

 

1960 până în prezent

Page 18: De La Simbol La Brand (2)

 In 1960, Peugeot a devenit, dintr-un producător specializat, unul

general: de la limuzine clasice la modele de mic litraj. Anul 1974

consemnează preluarea firmei Citroen de către Grupul Peugeot. Achiziţia a

fost finalizată abia în 1976 şi astfel a luat naştere un grup auto cu doua

mărci diferite. A doua criză a petrolului din 1978 a provocat o criza şi în

industria auto, ce a urmat celor trei decade de avânt. Peugeot a hotărât ca

singura soluţie o reprezintă adaptarea fără întârziere la un mediu în

profundă schimbare. Acest demers a presupus viabilizarea pe termen lung

a afacerii si menţinerea statutului său de independenta. Preluarea filialelor

europene de la Chrysler, împreună cu aventura Talbot, au zdruncinat

soliditatea companiei la începutul anilor '80. Succesul modelului 205

alături de o restructurare organizaţională majoră au readus Peugeot pe

calea succesului. 1997 reprezintă anul celei de a doua reorganizări majore,

prin adoptarea unei politici cadru şi prin folosirea partajată a

echipamentelor industriale de către Peugeot şi Citroen.

Fiecare marcă şi-a păstrat denumirea, personalitatea si reţeaua de

distribuţie. Tot acum a demarat şi o acţiune vastă pentru reîntinerirea

gamei, începând cu 206, urmat de 607, apoi 307,şi, mai recent, 407.

Istoria leului Peugeot

   

1847

 P rimul leu avea legatură cu realizarea de lame pentru

fierăstraie şi produse de oţelărie. El simboliza trei calităti

ale fierăstraielor Peugeot: duritatea dinţilor, flexibilitatea lamei şi viteza

tăierii. În 1850, imaginea leului a apărut pentru prima dată alături de

denumirea firmei Peugeot Bros. Folosit iniţial ca marcaj pe lamele

fierăstraielor, acest logo a fost înregistrat în 1858 şi va continua să rămână

mulţi ani de acum încolo pe uneltele fabricate sub marcă.

Page 19: De La Simbol La Brand (2)

    

1889 reprezintă un

reper istoric pentru marcă, prin lansarea primului vehicul cu denumirea

Peugeot: un triciclu, rezultat al cooperării dintre Leon Serpollet, expertul în

propulsia prin forţa aburilor, şi Armand Peugeot. Leul este şi astăzi

reprezentat pe unelte şi biciclete. Pe de altă parte, imaginea leului lipseşte

de pe primele maşini produse între 1890 si 1905. Pentru marcarea

acestora, Armand Peugeot, fondatorul companiei Automobiles Peugeot, a

folosit cuvintele Automobiles Peugeot imprimate pe radiatoare. Între anii

1905 si 1915, automobilelor Lion Peugeot construite de către Peugeot Bros

le era ataşată o emblemă cu profilul unui leu.

 

    

1910. În urma fuziunii activităţilor de producere a

bicicletelor şi de construire a automobilelor, noua companie Automobiles

et Cycles Peugeot a folosit pentru identificare cuvântul PEUGEOT. Pentru

anumite modele, se foloseau „lei neoficiali”: leul Baudichon (1923) si leul

Marx (1925), numiţi astfel după sculptorii care i-au realizat, reprezintă

veritabile opere de artă. Abea în 1933, capotele modelelor ieşite din uzină

erau ornate cu un leu realizat sub o înfăţişare mai apropiată de

reprezentarea de astăzi.

   

1 948. Leul heraldic a apărut pe modelul 203,

reprezentat ridicat pe picioarele din spate, în acord cu

Page 20: De La Simbol La Brand (2)

postura familiară a leului de pe emblema regiunii Franche-Comté, locul de

nastere al afacerii Peugeot.

1965. După ce a devenit societate pe acţiuni sub

denumirea de Peugeot S.A., marca şi-a schimbat logo-

ul: a fost reţinut numai capul de leu proiectat pe un suport triunghiular.

După trei ani, capul de leu este încadrat într-un pătrat, rezultând semnul de

marcă folosit şi astăzi. În acelaşi timp, pe grila de radiator se regăsea şi leul

heraldic.

 

1976. În 1976, o nouă structură, compania pe acţiuni PSA

Peugeot-Citroen, reuneşte cele două mărci, Peugeot şi Citroen. Apoi,

Grupul a achiziţionat Chrysler Corporatin. Aceste evenimente aveau să

afecteze identitatea mărcii Peugeot. Pentru a-şi consolida imaginea,

Peugeot a revenit la leul heraldic, sub un design rafinat, aşa-numitul Lion

fil. Cel mai bun ambasador al acestei noi identităţi vizuale avea sa fie

modelul 205, un succes de vânzări începând cu anul 1983.

 

1998. Identitatea vizuală a Peugeot cunoaşte o nouă

schimbare: adăugarea la scară a picioarelor leului va contribui la

consolidarea impresiei de putere şi echilibru; ochii albaştri şi pătrunzători

simbolizează viziunea pe termen lung a mărcii. Leul, acum întreg şi cu

Page 21: De La Simbol La Brand (2)

suprafaţa metalizată, astfel încât să corespundă valorilor mărcii (siguranţă

dinamism, estetică), este inclus în designul celor mai recente modele.

 

2002. Numit acum Blue Brand, logo-ul este schimbat

din nou, pentru o mai bună reflectare a ambiţiilor mărcii Peugeot. Redat tot

în întregime şi metalizat, cu albastrul insoţit de negru, pentru a reda

umbra leului. Echilibrat ca formă şi proporţii, logo-ul şi Marca auto sunt de

acum indivizibile, pentru că unitatea creează putere.

GENERALI

Istoria leului veneţian

1833. La un an de la fondare, compania

Assicurazzioni Generali Austro-Italiche4 folosea ca

marcă în documentele sale, imaginea a două capete de vultur, simbolul

Casei Habsburgilor.           

1848. Urmare a insurecţiei care a dus la

transformarea Veneţiei în Republică, compania a

renunţat la titulatura de „austro-italiche" şi a adoptat ca simbol Leul

Sfântului Marcu, (simbolul veneţian), pentru operaţiunile sale în

peninsula Italia            

4 http://www.generali.ro/despre_noi/istorie.htm

Page 22: De La Simbol La Brand (2)

1881. În anul aniversar, compania a decis să

unifice mărcile şi să adopte ca marcă leul „cu faţa

orientată spre dreapta”, simbol care avea sa fie folosit până la începutul

secolului al XX-lea, când reprezentarea clasică - sigla cu faţa leului

orientată către stânga - a fost adoptată din nou          

1971. Odată cu schimbările care au avut loc în

strategia de marketing a Grupului Generali, imaginea leului Sfântului

Marcu s-a considerat a nu mai corespunde gusturilor şi formelor

moderne de exprimare ale epocii respective. Drept consecinţă, marca a

suferit o profundă restilizare adăugându-i-se logo-ul Generali .   

         1971. Reprezintă nevoia de a omogeniza imaginea

entităţilor Grupului care operează pe pieţe variate şi care a condus din

nou la redesignul mărcii.              

1990. În anii '90 a fost aleasă această marcă, care avea drept scop creşterea vizibilităţii /stabilităţii

companiei şi se păstrează şi astăzi.