Alzheimer… frică… da,
frica se citește pe fețele oamenilor
când aud cuvântul „Alzheimer”…
un simplu cuvânt, în realitate un
nume aparținând unui geniu: Alois
Alzheimer. Datorăm acestui
neurolog șansa de a descifra, în
spatele unei aparente senilități, o
boală. Datorăm acestui geniu
șansa de a putea astăzi să
discutăm despre prevenție, despre
ameliorare, despre tratament
specific, despre CREIER. Uităm și
nu realizăm –sau nu vrem să
realizăm– că o mare parte a
problemelor noastre, medicale sau
nu, sunt rezultatul ignoranței
noastre în ceea ce privește funcția
și importanța creierului nostru ca
organ.
Creierul nostru – vrem să
conștientizăm sau nu – este un
organ care se poate sensibiliza sau
îmbolnăvi la fel ca și celelalte
organe (inimă, plămâni, ficat,
pancreas etc.), așadar de ce să nu-i
acordăm atenția cuvenită? De ce
să-l tratăm ca pe un „apendice”
rușinos? Din păcate există această
tendință, iar ea este rezultatul
unei stigmatizări îndelungate a
comunității noastre în perioada
celor 50 de ani de comunism.
Populația României a fost
„spălată pe creier” mai mult de o
jumătate de secol (dacă luăm în
calcul și anii postrevoluționari), i s-
a inoculat foarte adânc ideea că un
creier bolnav este o rușine pentru
societate, a acceptat tacit să fie
stigmatizată și să stigmatizeze la
rândul ei persoanele cu afecțiuni
ale sistemului nervos. Nimeni nu
s-a gândit nici o secundă la
repercusiuni, dar iată că ele au
apărut și dacă astăzi cineva
pășește pragul vreunui cabinet de
psihiatrie o face cu teama imensă
că ar putea fi catalogat drept
„nebun”, „cu dungă roșie în
buletin” sau alte clișee lingvistice
mai mult sau mai puțin actuale.
Suntem la sfârșit de 2013 și
prea multe schimbări nu s-au
produs. Din păcate evităm în
continuare să ne ascultăm
propriul creier atunci când trage
semnale de alarmă, preferăm să
ignorăm și să ne credem pricepuți
în a-l calma sau vindeca, dar știm
noi ce declanșăm prin atitudinea
noastră? De ce suntem speriați
când inima noastră bate aiurea
sau plămânii noștri șuieră, în
schimb suntem toleranți când
creierul ne joacă feste și începem
să ne pierdem memoria sau să
avem depresie, anxietate sau alte
dereglări ale sistemului nervos?
Oare nu creierul este motorul
corpului nostru? Nu trebuie să
avem grijă și de el? De ce îl
investim cu puteri supranaturale
și îl lăsăm în voia soartei?
Sunt întrebări la care
așteptăm în continuare răspuns
(continuare în pagina 2)
N um ã r u l c u r e nt a l
“Bãtrânului Secolului XXI” este
editat şi tipãrit prin contribuţia
financiarã şi cu articole provenind
de la angajați Alcatel-Lucent
S.R.L. în cadrul proiectului “FUN
COURIER”. Mulţumim pentru
toatã susţinerea!
2
familia în mâinile noastre. VOUĂ, celor care
v-ați oferit voluntar să ne sprijiniți în
diagnosticarea bolii Alzheimer și a celorlalte
demențe. VOUĂ, CELOR CARE AȚI
DEPĂȘIT STIGMA ȘI AȚI CREZUT ÎN NOI.
Societatea noastră nu ar fi putut exista
fără voi. Societatea noastră nu ar fi putut
înființa un Centru de zi Alzheimer fără voi.
Nu s-ar fi născut un Centru al Memoriei fără
voi. „Bătrânul secolului XXI” ar fi fost o
himeră fără voi.
De aceea suntem în continuare
optimiști și ne luptăm asiduu, pentru că știm
că acolo undeva, foarte aproape de noi, sunteți
voi, cei datorită cărora existăm și pentru care
putem face ceva. Nu mult, pentru că nu vrem
să ne ascundem după degete și să vă
promitem că boala Alzheimer este o maladie
tratabilă și suportabilă, iar noi suntem cei
care deținem licoarea magică. Departe de noi
acest gând!
Însă cu voi și prin intermediul vostru
putem să transmitem comunității mesajul
nostru, putem să ne ocupăm mai departe de
cei dragi vouă și să încercăm să vă ușurăm
povara. Mai mult, putem să fim glasul vostru,
strigătul vostru de disperare care să miște
inimile împietrite ale celor care au puterea să
schimbe ceva și să vă ajute să credeți într-o
viață demnă și lipsită de stigmă.
Și toate acestea prin intermediul
ziarului nostru, „Bătrânul secolului XXI”, care
a fost și rămâne în continuare vocea
comunității, vocea acelora care cred în
frumusețea vârstei a treia, pentru că ea este
simbolul experienței și înțelepciunii umane.
Dr. Aurora HEIM
Președintele Societății Române Alzheimer
Filiala Timișoara
(continuare din pagina 1)
și care ne duc cu gândul la momentul
înființării Societății Române Alzheimer
Filiala Timișoara. Și atunci ca și acum, la 17
ani de la înființare avem senzația că lumea
nu dorește să accepte existența bolii
Alzheimer. Mai trist este că acest sindrom al
negării îl regăsim, la o scară destul de mare,
și în rândurile comunității medicale. Această
stare de fapt nu face altceva decât să
permită în continuare „mușamalizarea” la
nivel de societate a certitudinii existenței
acestei boli chiar și pe teritoriul țării noastre.
Da, este trist, dar nimeni nu este vinovat că
boala Alzheimer este printre noi și lovește
permanent în noi, în cei apropiați, în
familiile noastre. Boala Alzheimer EXISTĂ
și face ravagii în populația țării noastre,
așadar e timpul să admitem că nu mai e
timp de pierdut, trebuie să luăm măsuri,
dacă dorim să îmbunătățim calitatea vieții
vârstnicilor noștri.
De multe ori în acești ani am avut
senzația că noi, membrii Societății Române
Alzheimer Filiala Timișoara, am fi inventat
boala Alzheimer. De multe ori am fost pe
cale să renunțăm.
Dar am avut răbdare, credință și
speranța că nimic din ceea ce am realizat în
anii 90` nu a fost în zadar. Și nu ne-a fost
ușor…
Totul ar putea începe ca o poveste
frumoasă cu „a fost odată ca niciodată”, dar
povestea noastră a fost și este în continuare
mai mult curajoasă decât frumoasă. Ne-am
trezit mult prea des ca niște Don Quijote în
fața morilor de vânt și am avut mult prea des
tendința de a abandona, pentru că ne-am
lovit de ignoranță, răutate, dezinteres, chiar
agresivitate… Totuși nu am abandonat și de
aceea încă existăm noi, SOCIETATEA
ROMÂNĂ ALZHEIMER FILIALA
TIMIȘOARA.
Existăm mai ales datorită VOUĂ,
celor care ați crezut în noi și ne-ați sprijinit
în haosul și intoleranța unor vremuri aspre.
VOUĂ, celor care ați realizat pericolul pe
care îl reprezintă negarea existenței bolii
Alzheimer sau a altor boli înrudite cu
aceasta. VOUĂ, celor care ați pășit pragul
nostru şi ați crezut în ceea ce facem. VOUĂ,
celor care v-ați încredințat prietenii sau
3
APEL PENTRU O STRATEGIE NAŢIONALĂ PENTRU DEMENŢĂ ÎN ROMÂNIA
Boala Alzheimer precum şi celelalte forme de demenţă reprezintă o provocare majoră pentru starea
naţională de sănătate şi pentru societate. TREBUIE SĂ ACŢIONĂM ACUM!
Contextul acţiunii
Azi, în Europa, circa 5 milioane de oameni suferă de demenţă, boala Alzheimer fiind cea mai
comună formă de demenţă. Dar acesta este doar vârful icebergului, estimarea la nivel european arată
faptul că, dintre persoanele cu demenţă, sunt diagnosticaţi efectiv între 30 şi 50% dintre bolnavi. În
plus, se acceptă de comun acord faptul că, în medie este nevoie de 3 îngrijitori care să se ocupe de o
singură persoană cu demenţă. Calitatea vieţii a peste 1 milion de oameni este astfel mult periclitată.
Boala Alzheimer este singura formă de demenţă recunoscută ca provocând handicap progresiv
fizic şi psihologic. Celelalte forme de demenţă (demenţa vasculară, demenţa toxică, demenţa fronto-temporală) nu sunt recunoscute ca boli degenerative şi nu primesc niciun sprijin financiar din partea
statului.
Din păcate, România nu consideră demenţa ca o problemă majoră pentru sănătatea publică şi
pentru societate.
Atât persoana suferindă cât şi îngrijitorii acesteia au nevoie de sprijin constant prin informare,
sprijin moral, asigurarea continuităţii asistenţei medicale în cadrul unei reţele destinate persoanelor
care suferă de această boală, precum şi servicii adecvate de specialitate. Dintre cei aproximativ
200.000 de persoane suferinde, doar 35.000 sunt diagnosticate.
Situaţia actuală
Boala Alzheimer şi celelalte forme de demenţă sunt cel mai des diagnosticate în fazele tardive.
Perioada de supravieţuire din momentul punerii diagnosticului este de aproximativ trei ani şi
jumătate (în comparaţie cu evoluţia obişnuita a bolii de 8 - 12 ani).
Deşi există un interes tot mai mare din partea medicilor specialişti (psihiatri, neurologi,
geriatri) pentru a diagnostica un număr mare de cazuri în stadiile incipiente ale bolii, medicii de
familie sunt mai puţin implicaţi atât în procesul de diagnostic, cât şi în cel de îngrijire. Forţa de muncă
din sectorul serviciilor, din instituţiile de stat şi private este redusă si necalificată şi poate răspunde
doar la aproximativ 10% din cereri. Nu există servicii comunitare şi de îngrijire la domiciliu.
Avem nevoie urgentă de o strategie de gestiune a demenţei în România
Situaţia actuală a persoanelor cu demenţă şi a îngrijitorilor acestora este dramatică. Prin
urmare, este momentul să acţionăm ACUM.
Pentru a răspunde nevoilor specifice ale persoanelor cu demenţă si ale îngrijitorilor acestora,
precum şi ale profesioniştilor, acest MANIFEST apelează la factorii de decizie politică să dezvolte o
strategie naţională de demenţă in România care trebuie să includă:
măsuri care să asigure asistenţă medicală decentă şi asistenţă socială pentru pacientul cu
demenţă, inclusiv evaluarea clinică regulată a persoanei cu demenţă în timpul evoluţiei bolii,
programe de informare şi educaţie pentru familie, campanii de destigmatizare, evaluarea nevoilor
persoanelor cu demenţă, precum şi pe cele ale îngrijitorilor lor;
realizarea Registrului Naţional de Demenţă
realizarea Registrului de Cazuri Sociale / Persoane fără familie
asistenţă comunitară cu personal calificat şi instruit
recunoașterea de către autorități a contribuției oferite de către Societatea Română Alzheimer în cei
20 de ani de activitate, prin consultarea periodică a acesteia și susținerea inițiativelor organizației.
4
Societatea Română Alzheimer Filiala Timișoara a fost constituită în decembrie 1996 ca
organizație nonguvernamentală a cărei scop este
diagnosticarea, monitorizarea, punerea sub trata-
ment a persoanelor cu diferite tipuri de demenţă,
în special Alzheimer, precum şi oferirea de servicii
socio-medicale membrilor săi.
CONDUCEREA ORGANIZAŢIEI:
Preşedinte: Dr. Aurora Heim – medic primar
psihiatru
Vicepreşedinte: Dr. Daniela Reisz – medic primar
neurolog
Secretar: Dr. Ruxanda Dana Chirileanu
(conf. dr.) – medic primar neurolog
GRUP ŢINTĂ:
Persoane vârstnice suferind de boala Alz-
heimer precum şi aparţinătorii şi îngrijitorii
acestora;
Persoane cu tulburări cognitive şi familiile
acestora;
REALIZĂRI:
1998 – Pregătirea viitorilor formatori şi îngrijitori
pentru suferinzii de boala Alzheimer;
1999 – Înfiinţarea Centrului de Zi Alzheimer;
2000 – Înfiinţarea cabinetului medical grupat „Dr. Alois Alzheimer”: consultaţii şi consiliere gratuită
pentru membri;
2000-2002 - Relaţii stabile cu organizaţii non-
guvernamentale internaţionale cu acelaşi profil
sau cu profil înrudit: Help Age International –
Anglia, Centrul Naţional de Cercetare şi Dezvol-tare în Domeniul Bunăstării şi Sănătăţii, Stakes –
Finlanda, NGO Futures – Elveţia, Asociaţia Bri-tanică destinată serviciilor pentru vârsta a III-a BASE.
2001 – Efectuarea studiului sociologic „Centrul de Informare Comunitară Alzheimer”, proiect finan-
ţat de Soros Open Network;
2002
Screening de depistare a bolii în fază incipi-
entă în oraşul Timişoara;
Preluarea Centrului de Zi Alzheimer de către
Consiliul Local al oraşului;
Apariţia trimestrială a ziarului „Bătrânul se-colului XXI”, a broşurilor de informare, sfaturi
pentru aparţinători etc.
2003 - Multiple acţiuni de strângere de fonduri
stradale pentru înfiinţarea unui Sanatoriu pentru
bolnavii cu Alzheimer în fază avansată;
2004 – Înfiinţarea Centrului Memoriei pentru de-
pistare şi diagnosticare precoce
2004-2007 - Campanie de promovare a existenței
Centrului si a serviciilor oferite de acesta în vede-
rea stabilirii unor contacte cu organizațiile,
instituțiile publice si fundațiile din zonă (emisiuni
radio-TV, articole, inteviuri în ziarele locale, scri-
sori de prezentare etc);
2007-2009 - campanie de informare despre bolile
din categoria demențelor (campanie realizată prin
prezența in mass-media locală: ziare, emisiuni ra-
dio și TV, pliante, pagină web, spoturi radio, ban-
nere)
2008–2009 – derularea proiectului Centrul Memo-riei II în incinta Spitalului Județean Timiș, proiect finanțat de PHARE
2010 - în urma proiectului Centrul Memoriei II a
fost posibilă publicarea de cărți informative de-
spre demențe:
„Boala Alzheimer trăiește cu noi – istorii de viață ” (200 de exemplare);
„Siguranța la domiciliu. Boala Alzheimer – ghid pentru îngrijitori” (550 de exemplare);
2011
Campanie de testare a memoriei în rândul
comunității (155 de persoane testate între 21
și 23 septembrie)
Seară culturală oferită membrilor și familiilor
acestora la Teatrul German de Stat Timișoara
(spectacolul „Sunetul Muzicii”)
2012
Realizarea spectacolului de teatru
„Blessed” (având ca subiect boala Alzheimer)
în colaborare cu Teatrul Clasic „Ioan Slavici”
Arad
Organizarea campaniei „Luna mondială Alz-heimer”
Inițierea mesei rotunde „Trăind cu demența” în prezența medicilor specialiști și ai
aparținătorilor suferinzilor de boala Alzheimer
sau alte demențe.
2013 - organizarea campaniei de testare a memo-
riei populației și depistare precoce a deteriorării
cognitive, cu sprijinul Neuromed, campanie care a
facilitat realizarea de investigații computerizate
suplimentare.
În judeţul Timiş, ca de altfel în întreaga
ţară, demenţa Alzheimer sau de orice altă etiolo-
gie este o boală ascunsă, al cărei debut trece neob-
servat, a cărei evoluţie cronică şi inexorabil letală
sperie, al cărei tratament – până nu demult ne-
cunoscut – trebuie făcut în fazele incipiente şi
moderate, altfel devine inutil.
Primul contact cu comunitatea, martie-
aprilie 1997, contact realizat prin 67 de scrisori
adresate medicilor de familie şi instituţiilor care
au ca obiectiv principal îngrijirea vârstnicilor, a
arătat o clară lipsă de informaţie în acest
domeniu. Anii următori au demonstrat că atât
comunitatea, profesioniştii cât şi mediul de afaceri
nu cunosc această boală, dar au deschiderea nece-
sară pentru a afla informaţii despre ea.
(continuare în pagina 5)
5
era foarte supărată. Aflând cele întâmplate, el i-a
povestit cum a vândut covorul unui cumpărător
nevăzut pentru ochii celorlalți trecători. Și într-o
clipă, umplându-li-se inimile de multă bucurie, au
înțeles că misteriosul cumpărător a fost chiar Sfântul
Nicolae.
Multe sunt istorisirile despre faptele pline de
bunătate și despre minunile făcute de Sfântul
Nicolae. Astăzi, ca și odinioară, prin mijlocirile
Sfântului Nicolae, Dumnezeu lucrează nu numai mici
binefaceri, ci și mari minuni, în viața creștinilor ce se
roagă cu adevărată și puternică credință.
Biserica îl sărbătorește pe Sfântul Nicolae în fiecare
an, în ziua de 6 decembrie. El se roagă pentru toți cei
ce-și ridică glasul către el și zic: „Sfinte Părinte Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre”.
Sorin Sãplãcan
S f â n t u l
Ierarh Nicolae a
avut mereu grijă și
de oamenii bătrâni
și necăjiți. Iată cum
a ajutat pe doi
b ă t r â n i c a r e
locuiau în cetatea
Constantinopolului
(astăzi Istanbul).
N i c o l a e ,
căci așa se numea
bătrânul, împreună
cu soția sa îl iubeau foarte mult pe Sfântul
Nicolae. Ei nu aveau copii și se îngrijeau
singuri. Deși erau foarte săraci, căci bătrâni
fiind nu mai puteau să muncească, în fiecare
an, de ziua Sfântului Nicolae, bătrânul și
soția sa duceau daruri la biserică și le
împărțeau, după slujbă, celor și mai nevoiași
decât ei.
Într-un an însă, au rămas fără bani.
Pentru că ziua de serbare a Sfântului
Nicolae se apropia, au hotărât să vândă un
covor, singurul lucru mai de preț care a
rămas în casa lor. În drum spre piață,
Nicolae a întâlnit un om bătrân cu fața
luminoasă, care i-a spus: “Prietene, unde te duci? Ce faci cu acest covor? Vinde-mi-l mie!”
Nedumerit, săracul Nicolae a
r ă s p u n s c u v i i n c i o s î n t r e b ă r i l o r
necunoscutului. Ceilalți trecători, care nu
vedeau cu cine vorbește Nicolae cel sărac au
început să se întrebe dacă oare este bolnav
sau ce fel de năluciri vede de vorbește singur.
După ce a cumpărat covorul de la
săracul Nicolae, bătrânul cu fața luminoasă s
-a dus la casa acestuia și i-a spus soției:
“Bărbatul tău îmi este prieten de mult timp. Astăzi m-am întâlnit cu el și m-a rugat zicând: ‘Fii bun și du acest covor la femeia mea, că eu, zicea el, am altă treabă.’ Deci, iată covorul, ai mare grijă de el.”
Femeia s-a înfuriat pe soțul său
gândind: „Vai mie, pătimașă ce sunt, că m-am însoțit cu acest bărbat călcător de lege și plin de minciuni”.
În timpul acesta, săracul Nicolae,
bucuros de afacerea făcută, a cumpărat toate
cele de trebuință pentru prăznuirea ce avea
să o facă la biserică, de ziua Sfântului
Nicolae. Apoi s-a îndreptat spre casă.
Dar, când a ajuns, ce a aflat? Soția sa
(continuare din pagina 4) Toate acestea au determinat formularea misiunii no-
astre în comunitatea oraşului Timişoara, pe termen
scurt, mediu şi lung.
Societatea Română Alzheimer filiala Timișoara se susține doar prin autofinanțare încă de la constituirea ei.
OBIECTIVE PE ANUL 2014:
Implicarea medicilor de familie în depistarea pre-
coce a cazurilor de demență Alzheimer și înrudite
Realizarea unui mini-documentar TV despre boala
Alzheimer și informarea comunității cu privire la
efectele devastatoare pe care aceasta le are atât
asupra suferinzilor cât și asupra familiilor aces-
tora
Realizarea unui alt spectacol de teatru pe tema
Alzheimer care să fie prezentat în 21 septembrie 2014 (de Ziua Mondială Alzheimer)
Inițierea grupului de suport pentru cei care își
dedică 24 de ore din 24 îngrijirii bolnavilor care
suferã de demență.
6
Îmi încep pledoaria cu un frumos citat din
Christopher Morley: "bucură-te de toate
momentele frumoase: ele îţi vor ţine de cald la
b ă t r â n e ţ e . "
Conform datelor Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, majoritatea ţărilor dezvoltate a
acceptat şi adoptat vârsta de 65 de ani ca fiind
"frontiera" dintre tinereţe şi bătrâneţe, o definiţie
arbitrară, de multe ori asociată mai degrabă cu
"pensionarea" decât cu starea biologică a
individului. Au fost propuse o serie de definiţii
pentru vârsta înaintată, pentru "bătrâneţe", fără
a se ajunge însă la un consens şi asta în primul
rând datorită discrepanţei, de multe ori, dintre
vârsta calendaristică (cea din buletin) şi vârsta
"biologică". În multe ţări bătrâneţea începe din
punctul în care contribuţia activă (social?
economico-financiar? politic?) nu mai e posibilă
(deşi practica de zi cu zi s-ar putea să contrazică
acest aspect). Cu alte cuvinte, oricând ar putea fi
utilizate mai multe criterii de definire a
îmbătrânirii: cronologic, schimbarea rolului social
(criteriu cu o largă variabilitate regională),
modificări survenite în abilitatea de a realiza
anumite lucruri (senilitate, invaliditate, etc.).
Organizaţia Mondială a Sănătăţii susţine că
prevalenţa în definirea vârstei avansate e
schimbarea rolului social al individului.
Dar, intervin diferenţele geografice
(financiar-economice, sociale, politice):
Rwanda avea în 2000 o speranţă de viaţă la
naştere de ~ 45 de ani, ea ajungând în 2011 la 60
de ani, iar dacă ne referim la speranţa de viaţă
pentru cei ajunşi la 60 de ani, ea era în 2000 de 15
ani, iar în 2011 de 16 ani.
Norvegia, pe de altă parte, işi menţine speranţa
de viaţă din 2000 şi în 2011 la ~ 80 de ani, cu o
speranţă pentru cei ajunşi deja la 60 de ani de
încă ~ 20-25 de ani.
Mai putem vorbi de o limită unitară de
"îmbătrânire"? Da, într-adevăr, secolul XX a adus
de-a lungul său o creştere a speranţei medii de
viaţă de circa 30 de ani, rezultat al progresului
înregistrat de sistemele publice de sănătate în
ultimii 100 de ani. Ne aşteptăm curând ca la nivel
mondial numărul persoanelor de peste 60 de ani
să depăşească 1 miliard (!), cele mai multe dintre
ele (> 700 milioane) în ţările dezvoltate, iar
speranţa de viaţă la naştere să atingă în 2020 o
medie de 73 de ani, comparativ cu 66,5 ani în
2000 sau 46,5 ani în 1950.
Ce ne interesează atunci când întâlnim o
persoană, câţi ani are conform certificatului de
naştere sau cum arată, cum se comportă, cum
"funcţionează", ce experienţă de viaţă are, cum
înfruntă momentele dificile, cum trece prin bune
şi rele, cum se prezintă în faţa celor din jur,
respectiv în faţa propriei conştiinţe? Oare nu
aflăm mai multe uitându-ne la persoana din faţa
noastră şi la felul în care şi-a trăit şi işi trăieşte
viaţa, decât numărând lumânările de pe tortul
aniversar?
În 1999, cu ocazia Zilei Mondiale a
Sănătăţii, Sir Peter Ustinov declara: "nu mă
retrag aşa uşor", spunând că ceea ce face diferenţa
e "îmbătrânirea activă", continuându-şi munca în
scop umanitar în calitate de ambasador al
Naţiunilor Unite, continuând să joace şi să scrie.
John Glenn avea tot 77 de ani când a zburat în
spaţiu pentru a doua oară, acceptând să fie parte
a unui experiment ştiinţific cu privire la
explorarea secretelor procesului de îmbătrânire.
Şi acestea nu sunt exemple singulare - există
peste 500 milioane de persoane vârstnice în
întreaga lume care continuă să fie active şi, cu cât
sunt mai sănătoase, cu atât pot participa mai
activ şi işi pot aduce contribuţia lor personală la
toate aspectele vieţii sociale.
Depinde de fiecare societate în parte, de
fiecare dintre noi, cum privim persoanele
vârstnice - ca o problemă sau ca parte a soluţiei
acelei probleme.
În Roma antică exista un slogan care
spunea: "sexagenarios da ponte!", adică "cei de 60
de ani să fie aruncaţi de pe pod!", idee care s-a
menţinut în istoria europeană până târziu.
Andrei Pleşu spunea că există un portret
sinistru (marcat de suferinţă, de nevoi, de
infirmitate) şi unul euforic al bătrâneţii. Oare câţi
se revăd în acesta din urmă? Câţi bătrâni
bucuroşi de zilele pe care le trăiesc vedem în jurul
nostru?
Un exemplu, citat din nou de…
(continuare în pagina 7)
7
din viaţa activă (vezi viziunea actuală a
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii), 2) şubrezirea
fizică, 3) declinul plăcerilor senzuale şi 4)
proximitatea morţii. De fapt, primul punct nu se
referă obligatoriu la un aspect total negativ, e un
moment propice de desprindere de îndatoririle
colective, profesionale, sociale, de retragere într-
un spaţiu contemplativ, meditativ, de reflecţie, de
"creaţie", cum spunea Picasso.
Un alt argument pozitiv oferit de acelaşi
Cicero este cel legat de nemurirea sufletului, în
care au crezut şi Pascal şi Toma d'Aquino.
Aşa că ne rămâne să găsim, fiecare în felul
său, din micile bucurii ale vieţii, calea spre
nemurirea spirituală, dincolo de suferinţă, de
greutăţile şi de neputinţa fizică, de oboseală şi de
uzură.
Dr.Rodica Dan
(continuare din pagina 6)
Andrei Pleşu, ar fi cel al lui Alexandru Paleologu:
"nimic nu e mai frumos pe lume decât să fii
bătrân, bătrâneţea are avantaje uriaşe. Unul e
şansa de a fi bunic, pentru că atunci când eşti
tată, ai o relaţie tensionată cu copiii tăi, îi
urmăreşti, îi pedepseşti, îi promovezi, eşti
îngrijorat, te ocupi, însă când eşti bunic, iubirea ta
este gratuită, nu mai vrei nimic de la ei, îi laşi în
pace, iar ei, datorită acestui fapt, tind să te
iubească foarte mult.” Dar, spunea domnul
Paleologu, mai este un avantaj: „când te plictiseşti
într-o societate, când un program ţi se pare prea
încărcat, poţi să faci pe senilul şi imediat eşti
scuzat. Poţi să spui prostii, nu te judecă nimeni,
poţi să te pătezi pe cravată, nu se supără nimeni,
capeţi libertăţi pe care nu le aveai înainte."
În ceea ce priveşte creativitatea, ea nu
dispare odata cu vârsta, ba chiar din contră -
Tizian a pictat mult după 70 de ani, murind în
final de ciumă, Picasso a lucrat activ după vârsta
de 80 de ani, exprimând o idee, reluată apoi şi de
Constantin Noica, care releva particularitatea
creatoare a bătrâneţii: "nu se poate realiza nimic
decât în solitudine".
Ne întoarcem la întrebarea: ce înseamnă
să fii bătrân? Sfântul Augustin spune că sunt şase
vârste şi că vârsta bătrâneţii e a şasea şi e cea
mai lungă, între 60 şi 120 de ani, cât toate
celelalte la un loc. Dar, bătrâneţea nu e neapărat
o chestiune de vârstă. În Sfânta Scriptură vârsta
nu e neapărat asociată cu înţelepciunea, acest
lucru fiind valabil doar pentru "cei plini de zile",
ca în cazul lui Avraam, cum ne aduce din nou
aminte Andrei Pleşu.
Acelaşi Andrei Pleşu, în "Despre bătrâneţe
- întrebări, nelinişti, bucurii", ni-l readuce în
minte pe Cicero care afirma că bătrâneţea e
socotită "odioasă" din patru motive: 1) retragerea
“Dragă Moş Crăciun,
Pentru acest Crăciun îmi doresc să primesc două cadouri mici şi frumoase: căţe-
luşul Princess şi floarea Orbis.
Mi-aş dori pentru 2014 să fiu sănătoasă şi să fii şi tu sănătos ca să ai putere să vii în fiecare an cu cadouri
pentru copii.
Mi-aş dori deasemenea ca familia mea (mami, tati şi bunicii) şi toţi prietenii
mei să fie sănătoşi.”
Scrisoare de la Ina Neagu
8
PERSONAJE
EA - o femeie trecută
de 50 de ani, stilată, nu-
și arată vârsta, arhitect al orașului în care
locuiește
EL - soțul ei, trecut și el de 50 de ani,
profesor de literatură la o facultate
cunoscută
FIICA - proaspăt absolventă de Computer
Sciencies, Inteligență artificială în America,
23 de ani
DOCTORUL - un bărbat în jur de 40 de ani,
medic psihiatru bine cotat
ACTUL I (Undeva în România…)
SCENA 1
(Sufrageria unei case cochete. În fundal se
aude muzica lui Elton John- Blessed.
Telefoanele sună în continuu…)
EA: Dar mai scutiți-mă, oameni buni! Am
ajuns acasă! (se repede furioasă la telefon și
ridică receptorul) Alo! Da…eu sunt! Să mă
caute dimineață la prima oră... Da... .da,
sigur! Să urce la etajul 7, ultima ușă pe
dreapta…Bine, la revedere!
(începe să se descalțe, dar sună din nou
telefonul)
Asta-i culmea! M-am săturat! (ridică
receptorul) Alo! Nu face nimic… Poftim? Nu,
nu cred… trebuie să fie o greșeală… V-ați
uitat bine? De PUD-ul întocmit luna trecută
e vorba?... (tare) PUD-UL!!! Planul urbanistic
de detaliu!!!... ok, da... aveam impresia că ați
spus PUG... Nu știu ce să zic... Mă surprinde
ce spuneți... Nu puteam să greșesc, poate ați
primit un alt document... Atunci, nu știu...
Nu știu ce să mai zic... Haideți să ne vedem
mâine dimineață la prima oră și să vedem ce
e de făcut... O seară bună... La revedere.
(pune receptorul în furcă, dar în secunda
următoare sună telefonul mobil) Alo!
(nervoasă) Și asta îmi spui acum?Am stat
toată ziua pe schița aia nenorocită și abia
acum ai observat? Imposibil! Nu, ai luat-o
razna! Antablamentul era ok acolo. Nu știu și
nu am chef la ora asta să... Nu, dragă... O să
vedem ce putem face mâine... Habar nu am,
pricepi?... La fel îți doresc... Ciao!
(se îndreaptă spre bar și își toarnă un pahar
de vin roșu din care soarbe o înghițitură
mică…sună din nou telefonul, de data asta
nu răspunde… intră robotul: ”Servus, dragă,
nu uita că ne vedem mâine seară la 8… Am
vorbit cu fetele și vor să schimbăm terasa… S
-a deschis ceva nou în piață, se pare că au
muzică super, plus că se gătește bine, așa zic
ele… Hai că ne vedem… Dă și tu un semn
când poți… Te-am pupat!”)
Da, parcă mă plictisisem și eu de terasa aia...
(se îndreaptă spre combina muzicală și dă
volumul la maxim… Fredonează împreună cu
Elton John și se mișcă pe ritmul muzicii…
sună din nou telefonul, intră robotul:”Hey, se
pare că nu sunteți acasă…” ridică în grabă
receptorul)
Nu, nu fac chef, stai să dau muzica mai
încet… Fetița mea dragă!!! Nu, mamă,
ascultam melodia lui Elton John… (râde)
Blessed, da… și încercam să mă relaxez…
Nu, tata e plecat… de data asta la
Stockholm… Da, ține o serie de cursuri acolo
și apoi trebuie să ajungă la Bologna, unde va
fi membru în comisia de doctorat… nu, nu
cred… peste două luni, din câte știa. Ce faci,
puiul mamei? Da, cred… să te hrănești bine și
să te și odihnești, mamă… da, știu, dar mai ai
un hop… (bucuroasă) Când?... asta înseamnă
o lună… Doamne, abia aștept să te strâng în
brațe! și eu, o lună cel puțin, să facem doar
ceea ce ne cade bine, să ne odihnim, să ne
plimbăm, nu știu… sunt extrem de obosită…
eu? Bine, mamă, cu nebunia de la lucru… mi-
e dor de tine, de tata… nu, nu prea am avut
timp, dar ne-am văzut destul de des... acum
schimbăm terasa (râde)... mâine seară la 8...
nu prea am chef de ieșit, sunt prea obosită,
dar știi cât sunt de insistente fetele,…
(continuare în pagina 9)
9
(continuare din pagina 8)
așa că nu am nici o șansă… (râde)… dar lasă-
mă pe mine, tu ce mai faci?... cât?… felicitări,
puiul mamei, sunt mândră de tine! sigur, te
aștept la aeroport… la cât ajunge avionul?...
aha, 19:25… prin Londra?... abia aștept!...
stai liniștită, mamă, nu e nevoie… înțeleg…
tu ocupă-te de examene în liniște, că… (are
glasul gâtuit de emoție) nu, nu mai e mult și
ne vedem… e târziu acum la tine, nu?
hmmm, păi e cazul să te odihnești… ai ce-ți
trebuie?... (râde) ai dreptate… recunosc, sunt
un pic emoționată… bine, să ai grijă de tine,
puiul mamei… îți țin pumnii! și eu te iubesc și
te aștept cu mare dor! ce-ai vrea să mănânci
special când vii?... (râde) ok, o să mă gândesc
eu la ceva… te sărut! Noapte bună!(rămâne
cu receptorul în mână o vreme și privește în
gol… apoi îl pune în furcă și se îndreaptă spre
combina muzicală… caută un post de radio,
dar nu găsește ceea ce îi place și pune un CD
cu muzică romantică… fredonează în timp ce
își caută poșeta… o găsește și scoate o carte
de vizită.)
Unde-o fi strada asta?(deschide laptop-ul,
așteaptă să se încarce browser-ul de net și
caută adresa… sună din nou telefonul… se
uită la ceas, apoi se îndreaptă cu pași grăbiți
spre telefon… ridică receptorul)
Helloooo, dragostea mea! Nu, mâine ieșim, pe
la 8… dragă, schimbăm terasa (râde)… clar,
nu ne mai ajunge (râde)… adevărul e că nu
strică o schimbare… și mie mi-e dor de tine!...
offf, abia aștept să vii acasă… da, am vorbit
adineauri cu ea, vine fix peste o lună… a
predat lucrarea de licență și mai are două
examene, apoi lichidează în campus și se urcă
în avion… nu, de data asta prin Londra… poți
să fii mândru de ea, se pare că va fi șefă de
promoție!... nu, stă până în octombrie, cred…
da, am înțeles că are ceva oferte, dar depinde
mult și de nota finală… clar, e decizia ei și
cred că e bine să o lăsăm să-și aleagă pe mai
departe cariera… love you, too, darling!...
(chicotește)… cum îți merge, iubirea mea?... a,
hmmm… da, clar… păi era de așteptat într-
un fel, nu?... da… aha… asta e bine (în timp
ce vorbește începe să se miște prin cameră)…
și câte cursuri trebuie să susții?... aha… da,
apoi la Bologna… clar… și îi cunoști pe cei
din comisia de doctorat?... a, ok… eu? Bine…
puțin obosită, dar e și normal… nu știu, ar
trebui… măcar o săptămână, dar acum e
nebunie la lucru și nu e potrivit… știu, dragul
meu, dar fac față, (cu voce ezitantă), crede-
mă! Serios? Să-mi trimiți poze! Offf, ce n-aș
da să fiu acolo cu tine… (sună mobilul)… nu,
telefonul mobil… mă înnebunesc telefoanele
astea… uneori îmi doresc să nu fi existat
tehnologie… știu, așa e… nu, nici nu mă
gândesc să răspund… (ia telefonul mobil și
tastează ceva) gata, l-am pus pe mut… ești
bine, în rest?... lasă că o să te răsfăț cu
mâncărurile tale preferate când vii… (râde)…
da, dar te sun eu când ajung acasă, că nu știu
cât stăm la terasa aia… sper să fie ok…
sigur, dragostea mea!... da, și eu te iubesc! te
pup, noapte bună, dragul meu! te iubesc! pa!
noapte bună!(râde) închide tu, că o să stăm
așa toată noaptea… pa, noapte bună! (pune
receptorul în furcă și ia telefonul mobil…
apelează un număr)
M-ai sunat… Da, vorbeam pe fix... Ce anume?
Care dosar? A, da, mersi că mi-ai amintit…
Uitasem complet. Nu, n-am nimic, sunt doar
obosită. Bine. Pe mâine! Și ție… (începe să
caute insistent un dosar cu acte, dar nu-l
găsește... se așează disperată pe jos și începe
să plângă... După un timp se ridică, mai
soarbe din paharul cu vin roșu, apoi își
aprinde o țigară. Se îndreaptă spre combina
muzicală și selectează din nou melodia lui
Elton John ”Blessed”. Lumina se stinge
treptat și sunetul crește).
10
“Eu în vacanţã cu bunicii îmi petrec
timpul liber la mare. Îmi aduc aminte cu plã-
cere din ultima vacanţã cu bunicii la mare cã
mergeam pe plajã. Plãcerea mea cea mai ma-
re era sã mã joc cu bunicul în apã. Unul din-
tre cele mai plãcute momente era când buni-
cul mã lua pe umeri iar eu sãream în apã. Un
alt moment foarte distractiv era când prin-
deam în gãletuşa mea câte o meduzã şi o du-
ceam la bunica la şezlong. Amândouã ne dis-
tram şi chicoteam de numa’. Un alt moment
plãcut cu bunicii la plajã era când reuşeam sã
îmi fac câte o prietenã. O astfel de întâmplare
s-a petrecut când pe plajã jucându-mã cu ni-
sipul am gãsit un castel fãcut de altcineva.
Încercând sã îl refac am întâlnit o fetiţã. Ne-
am împrietenit şi am fãcut o echipã adevãra-
tã şi am reuşit sã refacem castelul ca unul
din poveşti cu prinţi şi prinţese.
Îmi place sã petrec vacanţele cu buni-
cii la mare.
[…]
O altã întâmplare haioasã am sã vã
povestesc cu bunica Liliana care îşi petrece
tot timpul cu mine cât mama şi tata sunt la
lucru.
Bunica fãcea de mâncare. În timpul
ãsta a pus o farfurie pe aragaz şi deodatã nu
ştiu ce s-a întâmplat cu aragazul dar farfuria
a fãcut o magie şi a cãzut pe jos. Ce credeţi cã
s-a întâmplat? Farfuria s-a spart şi bunica s-
a cam supãrat…
Dupã aceastã întâmplare bunica a ve-
nit dupã mine la şcoalã şi mi-a povestit totul.
Dupã ce am auzit întâmplarea, eu am liniştit-
o pe bunica: "Lasã bunica, nu-i nici o proble-
mã! Se mai întâmplã!"
Şi bunica a zâmbit necãjitã de inocen-
ţa nepoatei.
[…]
Într-o dimi-
neaţã bunicul vãzuse
un pui de pisicã care
era cam flãmând şi
singurel, afarã în
stradã. Câini comu-
nitari încercau sã o
adulmece şi au rosto-
golit-o pe burticã.
Micuţa pisicã mieu-
na şi plângea dupã
mama ei.
Bunicul în-
cerca sã îi atragã pe
cãţei. Le arunca bu-
cãţi de pâine ca sã
plece de lângã pisi-
cuţã ca sã o ia din
preajma lor.
Dimineaţa când am ieşit afarã cu prie-
tena mea, am gãsit puiul de pisicã plângând
lângã uşa blocului în care locuiau bunicii. Eu
i-am deschis uşa şi am lãsat-o sã intre în
scarã. Am luat-o în braţe şi i-am spus
prietenei mele cã mã agaţã de rochie. Apoi
ne-am plimbat cu ea un pic prin oraş. Când
ne-am întors acasã, i-am dat drumul în zona
verde din faţa blocului cu gândul cã a doua zi
o ducem la veterinar.
Dar din pãcate a doua zi nu am mai
gãsit-o. Sã sperãm cã şi-a gãsit un stãpân şi
nu au mâncat-o câinii comunitari din cartier.
[…]
Un gând şi o dorinţã pentru 2014 este
ca bunicii mei sã fie sãnãtoşi ca sã pot sã îmi
petrec ziua de naştere şi Crãciunul cu ei îm-
preunã!"
povestiri relatate de Ina Neagu
“Într-o zi de primăvară însorită,
bunica a venit după mine la şcoală.
Când am ajuns acasă am avut o sur-
priză plăcută văzând iepurele pe care îl
aveam pentru câteva zile jucându-se cu piso-
iaşul meu birmanez Pufi.
I-am găsit pe cei doi în sufragerie pe
covor, uitându-se unul la altul şi mirosindu-
se. Iepurele alerga, ţopăia după pisic, iar eu
şi bunica ne uitam una la alta şi ne distram
de minune văzându-i jucându-se împreună,
mai ales că bunica a lăsat iepurele în cutia lui
când a plecat după mine la şcoală, crezând că
iepurele nu va ieşi din cutie.
Se pare că iepurele şi pisicul meu au
făcut o echipă bună, distrându-ne pe amân-
două.”
relatare de Ina Neagu
11
naționalizării în 1948 a intreprinderii, în
memoria celor care au căzut răpuși de gloanțe
în fața cuptoarelor de fabricat oțel s-a stabilit
denumirea de Uzina Siderurgică Oțelul Roșu
și localității i s-a dat numele de Oțelul Roșu.
Pe timpul conducerii (2004-2009)
Tăriceanu – Băsescu și a guvernării
Tăriceanu, coaliția liberal-democrată, primii
reconciliatori cu monarhia, s-a elaborat un
proiect de lege prin care să se redea numirea
de Uzina Ferdinand și orașul să reia vechiul
nume. Initial, proiectul de lege a stat în ser-
tar, nu a fost pus discuție și nici votului. După
mult timp, şi după reglementările în vigoare
ale parlamentului, proiectul in final a devenit
lege. În ziarul Renașterea Bănățeană cu vreo
5 ani în urmă a fost comunicată această lege.
Eu, care am făcut școala în această
uzină și în acest oraș, am fost mâhnit, în-
tristat și nemulțumit. În timpul școlii mi s-a
asigurat de către stat echiparea, hrănirea,
cazarea și transportul gratuit pe timpul
vacanțelor. În anul întâi am făcut parte din
clasa brăilenilor, am învățat cunoștiințe gene-
rale, română, matematică, rezistența mate-
rialelor, procesul tehnologic al meseriilor de
oțelar, turnător, laminator, lăcătuș, desen
tehnic. M-am străduit să fiu fruntaș la
învățătură și în meserie am fost un tocilar.
Am confecționat o filieră care a stat la
expoziția școlii cu vedere la stradă un an de
zile. Anul s-a încheiat cu o tabără școlară de
21 de zile în Valea Minișului. Pe timpul de-
plasării cu trenul m-a impresionat în mod de-
osebit de plăcut și frumos distanța dintre
Oravița și Anina parcursă între orele 15.00 –
17.00, trenul mergea cu viteză redusă, urca în
serpentine dealurile Oraviței și munții Aninei,
împădurite cu foioase și rășinoase de un verde
viu, proaspăt și plăcut, cu un aer tare de
munte. Pe timpul taberei, s-a vindecat ca-
verna tbc pulmonară. S-a transformat într-o
cicatrice care m-a împiedicat să devin pilot de
avion dar m-a mentinut in viaţă.
În anul doi și trei am fost repartizați
pe meserii, eu am învățat meseria de turnător
în oțel, fontă și metale nefieroase. Am
încheiat școala cu certificat de absolvire a
Școlii Profesionale Siderurgice Oțelul Roșu. În
meseria de turnător cu media generală 8,96
fiind clasat al 19-lea din 195 de absolvenți,
încadrat în categoria a 5-a tarifară.
(continuare în pagina 12)
Alexandru C. Bratu, născut 1935,
Oancea, Brăila prezint o secvenţă din viața
mea, descrisă în „Amintiri”, cartea la care lu-
crez.
Școala Profesională Siderurgică Oțelul
Roșu - prima treaptă de lansare în viață
Născut, crescut 14-15 ani, în câmpia
Burnazului care se suprapunea în zona satu-
lui Oancea, situată la est de cea a Bărăganu-
lui, cu ierni geroase și vânt aspru în special
Crivățul, cu veri excesiv de călduroase, aride,
secetoase, cu pământuri întinse unde în zare
nu se vedea nimic altceva decât orizontul
îndepărtat, m-am trezit în Valea Bistrei între
munții Poiana Ruscăi și Semenic, loc cu o
climă blândă, iarna cu ninsori liniștite şi o
vară plăcută cu verdeață pe tot timpul căldu-
ros. Cu program școlar de internat (chiar ca-
zon): deșteptarea la aceași oră, învoirare,
spălat, făcutul patului, servitul mesei în două
serii, cursuri, practică, studiul după amiază,
cină și stingerea, am intrat in noua lume.
Programul l-am agreat și simțeam că mă duce
spre un viitor prosper.
În această zonă am mâncat pentru
prima dată fragi și zmeură de pe pantele de
sud ale munțiilor Poiana Ruscăi iar in timpul
liber, duminica, făceam parte din grupul hoi-
narilor care mergeam pe văi, urcam pe pante
însorite pline de fragi și zmeură.
În timpul școlii ni s-a prezentat istori-
cul uzinei și a orașului.
Regele Ferdinand a pus bazele uzinei
pe care a amplasat-o sub poalele de sud a
munțiilor Poiana Ruscăi, a amenajat răul Bis-
tra prin săparea unui canal care trecea prin
mijlocul uzinei. Această uzină nu putea fi
bombardată de aviații – curenții de aer puter-
nici împingeau bombele spre central defileu-
lui Bistra fără să atingă ținta. Principalul
obiectiv al uzinei era topirea minereului de
fier în furnale și cuptoare pentru fabricarea
oțelului și a fontei. Atunci s-a stabilit denu-
mirea fabricii: Ferdinand și numele localității
s-a schimbat în Ferdinand.
Pe timpul unei greve a muncitorilor
oțelari, din ordinul regelui Ferdinand, au fost
împușcați mortal și răniți muncitori în fața
cuptoarelor de fabricat oțel. Cu ocazia
12
cască mă uitam la el fără să înţeleg prea mul-
te (aveam 5 ani) şi am zis "ok". Am stat şi ne-
am gandit şi atunci el a zis "ştiu, ce ar fi să vă strigaţi SORUŢELE!" şi uite aşa ne-am
ales cu <porecla> de soruţele, toţi cunoscuții
noştrii ne ştiu aşa, dacă întrebaţi de noi pe
cineva, întâi întrebaţi de soruţele şi apoi no-
minal de fiecare ;).
O altă amintire frumoasă, mai bine
zis, păţanie, a fost tot când eram mică, pe la
vârsta de 7 ani. Am mers în vizită cu el la
nişte rude. Cum se cuvine, rudele ne-au invi-
tat să intrăm în casă şi ne-au poftit să ne
aşezăm la masă. Eu eram concentrată pe un
scaun pe care l-am ochit şi vroiam să mă
"caţăr" pe el, întâmplarea face ca şi bunicul l-
a ochit, iar când a vrut să se aşeze pe el, hop
am tras scaunul şi a căzut în fund... am fugit
cât m-au ţinut picioarele, cred că a fost singu-
ra dată când l-am văzut nervos. Însă nu l-a
ţinut mult supărarea, aşa era el, nu putea să
ţină supărare în el, vorbea cu toată lumea,
dacă vedea un om necăjit pe stradă, îl aborda,
îi zicea o vorbă bună, ba chiar îl invită acasă
să bea o cafea, un ceai, orice aveam prin casă
era bun de dat şi împărţit cu oricine.
Aşa era bunicul meu, vorba aceea, era
"pâinea lui Dumnezeu", un om cald, calm,
paşnic. Portretul perfect al unui bunic, punea
binele meu şi al surorii mele mai presus de
orice. Noi două eram viaţa lui, eram motivul
pentru care se trezea dimineaţa, orice făcea,
făcea pentru noi.
Ştiu că oriunde ar fi acum, ne priveşte
de sus cu mândrie şi veghează asupra noas-
tră...
Te iubesc bunicule!
Marcela Crãciunescu
(continuare din pagina 11)
Un singur elev a luat categoria a 6-a, câțiva a
5-a și ceailalți a 4-a, ceea ce însemna prima
categorie de muncitori calificați în industria
grea.
În prezent sunt pensionar militar, am
doi copii, Daniela, doctor și Valentin, inginer,
trei nepoți: două fete și un băiat; toți sunt în
grafic - cum spun eu. Pe tot timpul vieții am
fost un om echilibrat în hrană, odihnă și
muncă, nu am agreat excesul de niciun fel.
Redenumirea Ferdinand a oraşului şi
a fabricii - o spun eu - nu e decât o escro-
cherie manipulativă, politicianistă de
manevrare a istoriei neamului românesc
făcută în mileniului III. Sunt invalidat ca
generaţie, istoria şi viaţa ȋmi sunt șterse cu
buretele prin ȋncă un decret lege. In această
stare de spirit, am urmărit cum se aplică re-
venirea la denumirea Ferdinand. Până în
prezent nici pe hărți, nici în presă, nici la ra-
dio sau televiziune n-am auzit de numele
Ferdinand dat uzinei și orașului.
Ciudat, cum fiecare regim vine cu pro-
pria istorie transfigurată şi, ciudat, cum ne
opunem activ sau tacit pângăririi adevărului.
Hmmm,
Cam aşa încep amintirile mele legate
de bunicul meu, pe care îl pot descrie prin
două cuvinte simple: BUNIC BUN!
Au trecut aproape 4 ani de trecerea lui
în nefiinţă, dar totuşi îl simt lângă mine în
fiecare dimineaţă când plec de acasă.
A fost, lăsând subiectivitatea la o par-
te, cel mai bun bunic şi om pe care îl ştiu.
Dar totuşi, să nu ne întristăm, să po-
vestesc ceva din amintirile frumoase ce fac ca
el să rămână mereu în sufletul meu.
Prima întâmplare (şi cea mai veche pe
care mi-o pot aminti) avea loc acum 18 ani...
Începe aşa: eu cu soră-mea mea (geamănă)
fugeam prin casă şi ne jucam, nu ne strigam
pe nume, ne alintam reciproc strigându-ne
"nana", un apelativ pe care l-am auzit între
bunica şi sora ei. La auzirea acestei "strigări"
bunicul a reacţionat zicând "nu, nu, nu e fru-mos să vă ziceţi aşa", m-a luat de mână, m-a
privit în ochi şi mi-a zis: "hai să găsim ceva mai frumos, mai potrivit pentru voi", eu, gură
13
S-a întâmplat așa de neașteptat… N-a avut nimic până când… De ce ati adus-o așa de târziu? Păi, ne-am gândit că așa e la bătrânețe… Se mai poate face ceva?... Din păcate e cam târziu…
În urmă cu 7 ani mama a uitat brusc
unde sunt eu, unde e nepoțica ei… Brusc?…
Ce înseamnă brusc? Nimic nu se întâmplă
brusc la boala asta, totul se desfășoară cu
timp, la început mici semne, pe care de obicei
nimeni nu le sesizează, apoi treptat apar în
văzul lumii și te cuprinde panica… Oare aș fi
putut preveni? Când anume s-a declanșat? De
ce nu am făcut mai mult?
Mda, cam așa ar putea fi descrisă o
perioadă din viața mea… și din viața mamei
mele… Ce n-aș da acum să întorc timpul
înapoi… Dar nu e posibil. Pot, în schimb, să
vă povestesc din experiența mea, ca atunci
când veți fi în situația asta să nu greșiți, să
faceți ceva!
Mama se plângea cu mult înainte de
episodul din 2006 că nu mai face față, că uită
de la mână până la gură, că nu mai are chef
de nimic și ar prefera să stea toată ziua și să
nu facă nimic… Se pensionase de câțiva ani și
avea un contract de cumul cu o firmă de
asigurări. Zilnic se ducea cu acte la Direcția
muncii și cumva asta era o mare responsabili-
tate. N-am luat în seamă imediat faptul că
petrecea mult prea mult imp cu aranjatul ac-
telor și nici nu am luat în serios frica ei de a
mai fi răspunzătoare pentru actele firmei.
Puneam totul pe seama mofturilor, în schimb
ne exaspera lipsa ei de chef în privința gătitu-
lui. Aproape că devenisem frustrată când mă
întorceam acasă, din Timișoara, iar mama nu
mă mai aștepta cu diverse feluri de mâncare
gustoase și calde. Și nici atunci nu mi s-a pă-
rut nimic suspect…
Treceau zilele și lunile, dar nici eu,
nici familia mea nu sesiza cum mama se de-
gradează lângă noi… Până când au început
să mă agaseze conversațiile telefonice cu
mama: aceleași povești, aceleași descrieri…
Aproape că nu mă mai întreba cum
mă simt, ce fac, în schimb mă bombarda cu
monologuri obositoare despre job, despre fa-
milie… Dar unde sunt eu? Nu mai contez? Am nevoie de tine, mamă, vreau și eu să spun ceva… Ce se întâmplă?
Și au venit la mine în vizită. În
Timișoara… Nu am să pot uita ziua în care
au sosit mama și tata… Reușisem în timpul
acesta să o conving pe mama să vină la
Timișoara și să o duc la investigații. Tata a
avut o mare contribuție, mai ales că ardea de
nerăbdare să mă vadă (fata tatii), dar aveau
și multă încredere în medicii de aici. Așa că i-
am așteptat la gară, i-am dus acasă și apoi
am plecat cu mama la RMN.
Cumplită e amintirea acelei zile… Am
reușit să facem RMN, cu mult ajutor din
partea doamnei doctor Aurora Heim, iar
rezultatul m-a năucit: DEMENȚĂ MIXTĂ!
Dumnezeule, se clătina totul în jurul meu,
am început să plâng disperată prin colțurile
apartamentului, ca să nu mă vadă nimeni…
Dar mama știa ce înseamnă asta (doar lu-
crase o viață în spital)… Știa că dusese pe pi-
cioare un accident vascular cerebral, ceea ce
nu îi dădea prea mari șanse creierului să se
recupereze… Doamne, e îngrozitor să trăiești
astfel de clipe, cu atât mai mult cu cât ești
familiarizat cu evoluția bolii (întâmplarea
face ca prietenia mea cu Aurora să îmi
deschidă calea spre Alzheimer ca boală, ca
evoluție, ca stigmă, ca prevenție)…
Și iată-mă în fața unui diagnostic dur!
Nici măcar nu-mi mai aduc aminte cât au
stat părinții mei la mine, dar știu cu certitu-
dine că lunile și anii următori au fost de
coșmar! Coșmar? Puțin spus, pentru că din
momentul diagnosticării am avut de întâmpi-
nat obtuzitatea medicilor de acasă, care se
fereau să pună așa un diagnostic… Doi ani de
zile am umblat pe la medicii din Sibiu și am
fost „pusă la punct” că mama e depresivă, iar
depresia poate da tulburări de memorie. La
un moment dat reușisem să dau peste un
medic care a avut curajul să-și asume diag-
nosticul și să o pună pe tratament specific,
dar după 6 luni m-am trezit că a fost scoasă
de pe tratament, cu explicația „s-a vindecat” !
Dumnezeule, cum să se vindece, când uita din
ce în ce mai mult și comportamentul i se
schimba pe zi ce trece!
Mi-am luat inima în dinți și am
început un fel de „război” împotriva fricii de a
recunoaște că acesta e diagnosticul… Am
schimbat mulți medici, iar ultimul dintre ei,
care o ținea deja de prea mult timp pe antide-
presive, a avut parte de…
(continuare în pagina 14)
14
(continuare din pagina 13)
temperamentul meu coleric: „Nu pricepeți că mama uită? Era să dea foc la casă zilele tre-cute, când uitase niște ouă pe aragaz! Habar nu are ce zi e, a început să uite până și rețetele ei de o viață… Faceți ceva, nu e de-presie, memoria ei e gata!!!”
Și am reușit... dar trecuseră deja 2
ani, iar creierul ei se degradase mult… iar
restul familiei era sceptică, mă condamna
cumva că mă zbat așa de mult pentru diag-
nostic, încercau să mă convingă că mama își
va reveni… Mai puțin tata, care pe măsură ce
trecea timpul avea fobie de această boală, nu
mai dormea, i se părea că mama va avea com-
portament agresiv și i se făcuse frică…
Viața noastră se modificase
substanțial… Dar datorită tratamentului
adecvat, mama părea că revine la viață și are
inițiativă… Totul funcționa din nou normal…
Până anul acesta… când tata a fost luat la
îngeri… Și știți care e paradoxul? Mama a re-
alizat că tata a murit… eram toți în jurul
patului de spital, iar mama a spus simplu „nu mai respiră… e rece”… Nici eu, nici rudele
mele nu realizaseră acest lucru, doar mama…
mama, diagnosticată cu demență mixtă!
Dacă am fi parte dintr-un film ameri-
can, povestea asta s-ar termina cu happy-
end… din păcate nu suntem, iar moartea ta-
tălui meu a contribuit și mai mult la degra-
darea bolii mamei… Acum are incontinență și
nu mai știe unde stă, cine sunt copiii ei, doar
o urmă de control îi mai permite să-mi
răspundă la telefon „Draga mamei, ce bine că m-ai sunat!”…
În rest e tanti Anca, o femeie simplă și
cu dragoste de Dumnezeu, care are grijă zil-
nic de mama…
Simona Vintilă
„Viaţa se aseamănă cu o spirală. Nu ştim în ce direcţie este ţinta ei, dar trebuie să mergem în direcţia pe care o credem cea justă.” – Constantin Brâncuşi
Acum câteva zile, în cadrul unei întâlniri
cu cunoscuţi trecuţi bine de floarea vârstei, ascul-
tam părerile interlocutorilor mei relativ la vre-
murile pe care le trăim; interlocutorii mei susţi-
neau că trăim într-o “lume bolnavă”. Mi s-a părut
un “verdict” destul de aspru şi absolut şi preţ de
câteva minute l-am combătut, fãrã prea mult suc-
ces, enumerând atribute ale vieţii noastre, valori
necesare existenţei, resurse de care avem nevoie
pentru o dezvoltare umană multilaterală şi vari-
ată şi lucrurile de care dispunem şi mai ales cali-
tăţile pe care familia, educaţia şi societatea le
sădeşte în noi… ei bine, interlocutorii mei aveau
cu toate acestea dreptate, există o oarecare pră-
pastie interioara pe care o trăim ca societate, ca să
mă exprim blând. Am decis să aduc aici lista mea
de dorinţe pentru 2014; gândurile pe care le nu-
tresc pentru mine, pentru interlocutorii mei şi
pentru – până la urmă – lumea în care trăim.
Varianta “sănătoasă” a lumii…
“Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup - mă aflu printre lucrurile esenţiale.” – Constantin Brâncuşi
Îmi doresc, în primul rând, un 2014
variat, multi-generaţie şi multi-experienţă. Cei
tineri au de învăţat de la cei mai puţin tineri şi
viceversa; cei fără experienţă pot învăţa de la ex-
perimentaţi dar nu numai. Existenţa şi evoluţia
au sens doar acolo unde există un necesar existen-
ţial şi evolutiv, unde coexistenţa are sens şi
creează un cămin armonios între indivizi unici şi
diferiţi. Sunt pentru diferenţe şi diversitate şi
pentru existenţa armonioasă în aceste condiţii. În
prea multe situaţii de viaţă se ignoră vocea celor
în vârstă şi cunoştintele ce vin din experienţa lor
de viaţă. Ei bine, istoria se repetă şi până la
urmă, de câteva mii de ani, deşi continuă să se
depăşească şi să se surprindă pe sine, individul
uman şi “coordonatele lui esenţiale” sunt aceleaşi.
Nevoile şi resursele sunt aceleaşi. Naşterea şi
moartea lui au rămas neschimbate ca proces în
timp. Confortul interior, seninătatea şi liniştea
sufletească vin prin acelaşi proces cunoscut de
demult, de fapt, dintotdeauna…
„Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)... Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul…
(continuare în pagina 15)
15
(continuare din pagina 14)
de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi...” – Constantin Brâncuşi
Îmi doresc un 2014 guvernat de înţelep-
ciune, gândire matură şi alegeri înţelepte. Cred că
aici glasul vârstei a treia este de nepreţuit. Trăim
cu adevărat mania vitezei şi epoca folosirii efi-
ciente a timpului din accentuată criză de timp.
Umanitatea şi-a dorit cu disperare evoluţii
tehnologice, maşini extraordinare ce să înlocui-
ască eficient şi rapid OMUL în cele mai multe ac-
tivităţi, pentru a-i oferi în schimb TIMP; timp de
care să beneficieze pentru învăţare de lucruri noi,
pentru cultivarea cunoştinţelor dobândite, pentru
aplicarea cunoaşterii în domenii în care doar
OMUL poate activa. Unde suntem? Nu beneficiem
de toate lucrurile dobândite; ne-au copleşit ma-
şinile, viteza, ajutoarele ce invadeaza viaţa noas-
tră sub formă de gadget-uri de tot felul; am uitat
să folosim în folosul nostru mersul pe jos, creionul,
hârtia, muzica, cuvântul, banul. Avem multe şi ne
gândim la şi mai multe… Cât de mult este până la
urmă suficient?
„Există un scop în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi.” – Constantin Brâncuşi
Omenirea trăieşte actualmente o profundă
criză de identitate şi maturitate, o acută lipsă de
sens cu care individul se luptă zilnic, într-o ma-
nieră haotică şi epuizantă. Bunicii noştri erau
fericiţi cu un acoperiş deasupra capului, o familie
sănătoasă ce să se reunească la mesele zilnice, un
sens spiritual existenţial şi o activitate căreia să i
se dedice zilnic. Viaţa era sănătoasă astfel; era
simplă şi disciplinată; şi fiindcă era simplă, se
putea şi se cerea să fie îmbogăţită intelectual,
emoţional, social şi spiritual. Trăim un paradox;
avem parte de la naştere de vieţi copleşitor de
complexe, de familii al cărui sens e aproape inutil
în existenţa şi creşterea noastră; sensul se găseşte
peste tot în jurul individului şi individul e
“împins” efectiv în oceanul de sens, într-o mişcare
haotică; sunt atât de multe lucruri, oameni şi lo-
curi… familiile sunt bulversate şi odraslele lor cu
atât mai mult. Nu mai e vorba de un sens ci de o
multitudine de sensuri contradictorii, toate însă
“adevărate” şi aplicabile, odată ce ai făcut
alegerea. Nu mai este decât chestiune de alegere.
Nu se mai cere să gândim sau să simţim; viaţa e
afişată drept simplă, asemenea apăsării unui bu-
ton; clic şi viaţa se derulează aşa cum am crede…
Pe cărarea aleasă însă, nu mai e nimeni să ne în-
soţească. Lipsesc însoţitorii exteriori şi mai ales
modelele interioare. Îmi doresc modele interioare
şi îmi doresc să învăţăm în viaţă, înainte de toate,
ce înseamnă alegerile de viaţă, de la aceia ce le-au
făcut deja. E aşa un mare câştig de timp şi de se-
ninătate.
„Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.” – Con-stantin Brâncuşi
Îmi doresc un 2014 guvernat de copilărie,
de zâmbet şi joc. Să le cerem copiilor noştri să
rămână mai mult copii şi să nu cedăm impul-
surilor lor de maturizare precoce. E o presiune
interioară formidabilă pe care copiii o trăiesc într-
o lume rutinată, automatizată, “gata” de folosire
şi atât, ca şi cum viaţa ar fi devenit un obiect de
unică folosinţă; apucă-l, foloseşte-l cât de repede
poţi şi aruncă-l, s-a terminat! Nu rămâne nimic de
descoperit, nimic de făcut altfel decât ce e prescris
în societatea modernă, aparent atât de cunoscă-
toare şi experimentată. Nu e loc de surpriză şi de
nou; nu e loc de copilărie. Avem toate soluţiile
gata scrise în toate produsele de uz zilnic şi unic;
un singur lucru lipseşte cu desăvârşire: răspunsul
la întrebarea: “şi dacă viaţa e mai mult decât atât?”. Lumea pare să ofere individului reţete de
viaţă ideală în condiţiile în care viaţa nu poate fi
vreodată ideală, fiindcă viaţa doar e; este exact
ceea ce construim prin noi înşine; nu e vorba de
succes, nici de bani şi nici de alt fel de bogăţie; e
maniera unică şi originală prin care accesăm re-
sursele investite în noi şi le punem la dispoziţia
celorlalţi, pentru a beneficia, la rându-ne de re-
sursele puse la dispoziţie de ceilalţi.
„În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru in-vidie - nici pentru ură, ci numai pentru acea bu-curie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.” – Constantin Brâncuşi
Îmi doresc un 2014 cu credinţă spiritală şi
religioasă. Un 2014 cu Dumnezeu aproape şi în-
truchipat de tot ce întreprindem. Un an cu disci-
plină interioară şi un sens profund mult mai mare
decât individul în sine; transcenderea sensului
individual şi al nevoilor individuale este unicul
mod de existenţă capabil să conducă senin indi-
vidul dincolo de existenţa sa efemeră, spre cea
veşnică, prin asprimile şi dificultăţile vieţii fizice.
Lumea în care trăim, bogată în imagini, sunete,
obiecte şi gadgeturi distrage individului atenţia de
la finalitatea vieţii, determinându-l să trăiască
epuizant clipa şi-atât. Totul poate fi disponibil
astăzi; ce sens are ziua de mâine? Totul e dispo-
nibil de la vârstă fragedă; ce sens are îmbătrâni-
rea, bătrâneţea? E o manipulare subtilă a fragili-
tăţii mentale şi a nevoilor emoţionale individuale;
lumea înconjurătoare (cea materială, din ne-
fericire) pare să fie un substitut suficient de bun
de confort, siguranţă, protecţie şi petrecere con-
structivă a timpului.
„Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre el…
(continuare în pagina 16)
16
Adresa: Str.Romulus nr.46, Timişoara
Tel: 0256/433072
Mobile: 0722/502094
E-mail: [email protected]
Societatea Românã Alzheimer
Filiala Timișoara
(continuare din pagina 15)
rămâne important.” – Constantin Brâncuşi
Îmi doresc un 2014 cu indivizi apreciaţi la
adevărata lor valoare, indiferent de preocupări şi
domeniu personal sau social. Îmi doresc ca
valoarea unui individ să nu depindă de contextul
social, istoric sau politic, să rămână aceeaşi in-
diferent de abilităţile fizice, intelectuale şi emo-
ţionale, şi mai ales indiferent de vârstă, rasă şi
sex. Îmi doresc ca valoarea să fie cunoscută şi
apreciată de timpuriu de fiecare individ; valoarea
să fie steaua călăuzitoare şi făuritoarea de sens,
făuritoarea de comunitate. O comunitate umană
lipsită de valoare nu poate fi decât primitivă şi
ierarhică.
„Măsurătoarea este vătămătoare, tocmai pentru că există în lucruri... Ele se pot înălţa până la ce-ruri şi se pot coborî din nou, pe pământ, fără să îşi poată schimba proporţiile.” – Constantin Brâncuşi
Îmi doresc un 2014 cu comunicare în cu-
vinte scrise sau vorbite, cât de multe. Consider că
la originea valorilor umane stă cuvântul şi modul
complex în care cuvântul se formează şi e per-
ceput înăuntrul individului. Şi e vorba de cuvinte
cu sensuri adevărate, nu de limbaje simplificate şi
scriptice economisitoare de timp şi efort uman.
Îmi doresc aprecierea cuvântului şi a sensului cu-
vintelor. Îmi doresc o societate care să comunice
sincer, corect şi realmente bazat pe cunoaştere,
comunicare cu sens şi în sensul înţelegerii şi inte-
grării nu al dezbinării sau al manipulării. Dacă
tot suntem în epoca informaţiei şi accesului liber
şi nelimitat la informaţie, îmi doresc pentru toată
lumea informaţie cu sens de educaţie, cunoaştere
şi creştere, informaţie ce să fie împărtăşită cu alţii
şi care să “spună ceva” despre individ, despre
lume şi despre sens, cu sens.
„Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toată puterea şi cu toata fiinţa.” – Constantin Brâncuşi
Îmi doresc să NU UITĂM, în 2014 şi de
fapt, niciodată pe parcursul existenţei, pe aceia ce
dau sens vieţii noastre, pe aceia ce au dat mai ales
sens vieţii lor şi au clădit reale cărămizi pentru
umanitate. Aceia care, crezând într-un ideal cu
toată fiinţa şi suflarea, au investit timpul, cu-
noasterea şi energia proprie în a construi şi păstra
valoare, că e vorba de concepte complexe, ştiinta,
artă sub diversele ei forme, viaţă, echilibru, liber-
tate, imagine, credinţă,… Viaţa omului este o
fărâmă infimă din viaţa umanităţii; poate părea
un lucru banal, în fapt însă, fiecare existenţă este
un cadou preţios ce merită apreciat ca atare. Să
nu uităm că oameni fiind, ne leagă acelaşi
mănunchi de asemănări şi deosebiri; că suntem
fiinţe sociale, că apreciem apropierea celorlalţi,
comunicarea şi dragostea; că ne întemeiem un
cămin pentru a păstra aproape pe aceia pe care îi
iubim, că pe aceia îi protejăm şi îi ajutăm să crea-
scă alături de noi, că îi integrăm în mijlocul comu-
nităţii cu mândrie dar mai ales cu modestie; că
diferenţele de vârstă, credință, origine, sociale,
intelectuale şi fizice nu există decât pentru a de-
monstra cât de aproape sunt oricare doi oameni
din grupul uman; că oricare doi oameni pot fi la
fel de apropiaţi, chiar în absenţa limbajului
comun. Că existenţa noastră are un sens profund
doar atunci când avem un sens “împreună”. Să nu
uităm că obstacolele, dificultăţile, boala şi
moartea nu sunt decât etape necesare pentru a
etala frumuseţea vieţii; şi că viaţa nu e frumoasă
decât atunci când ne devin dragi şi problemele, şi
apropiaţii bolnavi, când ne facem timp pentru
străini şi când oferim cu generozitate ceea ce lip-
seşte altora; când spunem cu drag “noi” chiar
privind un străin şi când zâmbim senin uitându-
ne în trecut şi în viitor, trăind simplu sensul zilei
de astăzi.
„Suferinţele îl întăresc pe om, şi sunt mai nece-sare decât orice plăcere, pentru formarea unui mare caracter.” – Constantin Brâncuşi
Roxana Dan
Top Related