Alzheimer frică da, societate, a acceptat tacit să · PDF filerecunoașterea de către...

Alzheimer… frică… da,

frica se citește pe fețele oamenilor

când aud cuvântul „Alzheimer”…

un simplu cuvânt, în realitate un

nume aparținând unui geniu: Alois

Alzheimer. Datorăm acestui

neurolog șansa de a descifra, în

spatele unei aparente senilități, o

boală. Datorăm acestui geniu

șansa de a putea astăzi să

discutăm despre prevenție, despre

ameliorare, despre tratament

specific, despre CREIER. Uităm și

nu realizăm –sau nu vrem să

realizăm– că o mare parte a

problemelor noastre, medicale sau

nu, sunt rezultatul ignoranței

noastre în ceea ce privește funcția

și importanța creierului nostru ca

organ.

Creierul nostru – vrem să

conștientizăm sau nu – este un

organ care se poate sensibiliza sau

îmbolnăvi la fel ca și celelalte

organe (inimă, plămâni, ficat,

pancreas etc.), așadar de ce să nu-i

acordăm atenția cuvenită? De ce

să-l tratăm ca pe un „apendice”

rușinos? Din păcate există această

tendință, iar ea este rezultatul

unei stigmatizări îndelungate a

comunității noastre în perioada

celor 50 de ani de comunism.

Populația României a fost

„spălată pe creier” mai mult de o

jumătate de secol (dacă luăm în

calcul și anii postrevoluționari), i s-

a inoculat foarte adânc ideea că un

creier bolnav este o rușine pentru

societate, a acceptat tacit să fie

stigmatizată și să stigmatizeze la

rândul ei persoanele cu afecțiuni

ale sistemului nervos. Nimeni nu

s-a gândit nici o secundă la

repercusiuni, dar iată că ele au

apărut și dacă astăzi cineva

pășește pragul vreunui cabinet de

psihiatrie o face cu teama imensă

că ar putea fi catalogat drept

„nebun”, „cu dungă roșie în

buletin” sau alte clișee lingvistice

mai mult sau mai puțin actuale.

Suntem la sfârșit de 2013 și

prea multe schimbări nu s-au

produs. Din păcate evităm în

continuare să ne ascultăm

propriul creier atunci când trage

semnale de alarmă, preferăm să

ignorăm și să ne credem pricepuți

în a-l calma sau vindeca, dar știm

noi ce declanșăm prin atitudinea

noastră? De ce suntem speriați

când inima noastră bate aiurea

sau plămânii noștri șuieră, în

schimb suntem toleranți când

creierul ne joacă feste și începem

să ne pierdem memoria sau să

avem depresie, anxietate sau alte

dereglări ale sistemului nervos?

Oare nu creierul este motorul

corpului nostru? Nu trebuie să

avem grijă și de el? De ce îl

investim cu puteri supranaturale

și îl lăsăm în voia soartei?

Sunt întrebări la care

așteptăm în continuare răspuns

(continuare în pagina 2)

N um ã r u l c u r e nt a l

“Bãtrânului Secolului XXI” este

editat şi tipãrit prin contribuţia

financiarã şi cu articole provenind

de la angajați Alcatel-Lucent

S.R.L. în cadrul proiectului “FUN

COURIER”. Mulţumim pentru

toatã susţinerea!

2

familia în mâinile noastre. VOUĂ, celor care

v-ați oferit voluntar să ne sprijiniți în

diagnosticarea bolii Alzheimer și a celorlalte

demențe. VOUĂ, CELOR CARE AȚI

DEPĂȘIT STIGMA ȘI AȚI CREZUT ÎN NOI.

Societatea noastră nu ar fi putut exista

fără voi. Societatea noastră nu ar fi putut

înființa un Centru de zi Alzheimer fără voi.

Nu s-ar fi născut un Centru al Memoriei fără

voi. „Bătrânul secolului XXI” ar fi fost o

himeră fără voi.

De aceea suntem în continuare

optimiști și ne luptăm asiduu, pentru că știm

că acolo undeva, foarte aproape de noi, sunteți

voi, cei datorită cărora existăm și pentru care

putem face ceva. Nu mult, pentru că nu vrem

să ne ascundem după degete și să vă

promitem că boala Alzheimer este o maladie

tratabilă și suportabilă, iar noi suntem cei

care deținem licoarea magică. Departe de noi

acest gând!

Însă cu voi și prin intermediul vostru

putem să transmitem comunității mesajul

nostru, putem să ne ocupăm mai departe de

cei dragi vouă și să încercăm să vă ușurăm

povara. Mai mult, putem să fim glasul vostru,

strigătul vostru de disperare care să miște

inimile împietrite ale celor care au puterea să

schimbe ceva și să vă ajute să credeți într-o

viață demnă și lipsită de stigmă.

Și toate acestea prin intermediul

ziarului nostru, „Bătrânul secolului XXI”, care

a fost și rămâne în continuare vocea

comunității, vocea acelora care cred în

frumusețea vârstei a treia, pentru că ea este

simbolul experienței și înțelepciunii umane.

Dr. Aurora HEIM

Președintele Societății Române Alzheimer

Filiala Timișoara

(continuare din pagina 1)

și care ne duc cu gândul la momentul

înființării Societății Române Alzheimer

Filiala Timișoara. Și atunci ca și acum, la 17

ani de la înființare avem senzația că lumea

nu dorește să accepte existența bolii

Alzheimer. Mai trist este că acest sindrom al

negării îl regăsim, la o scară destul de mare,

și în rândurile comunității medicale. Această

stare de fapt nu face altceva decât să

permită în continuare „mușamalizarea” la

nivel de societate a certitudinii existenței

acestei boli chiar și pe teritoriul țării noastre.

Da, este trist, dar nimeni nu este vinovat că

boala Alzheimer este printre noi și lovește

permanent în noi, în cei apropiați, în

familiile noastre. Boala Alzheimer EXISTĂ

și face ravagii în populația țării noastre,

așadar e timpul să admitem că nu mai e

timp de pierdut, trebuie să luăm măsuri,

dacă dorim să îmbunătățim calitatea vieții

vârstnicilor noștri.

De multe ori în acești ani am avut

senzația că noi, membrii Societății Române

Alzheimer Filiala Timișoara, am fi inventat

boala Alzheimer. De multe ori am fost pe

cale să renunțăm.

Dar am avut răbdare, credință și

speranța că nimic din ceea ce am realizat în

anii 90` nu a fost în zadar. Și nu ne-a fost

ușor…

Totul ar putea începe ca o poveste

frumoasă cu „a fost odată ca niciodată”, dar

povestea noastră a fost și este în continuare

mai mult curajoasă decât frumoasă. Ne-am

trezit mult prea des ca niște Don Quijote în

fața morilor de vânt și am avut mult prea des

tendința de a abandona, pentru că ne-am

lovit de ignoranță, răutate, dezinteres, chiar

agresivitate… Totuși nu am abandonat și de

aceea încă existăm noi, SOCIETATEA

ROMÂNĂ ALZHEIMER FILIALA

TIMIȘOARA.

Existăm mai ales datorită VOUĂ,

celor care ați crezut în noi și ne-ați sprijinit

în haosul și intoleranța unor vremuri aspre.

VOUĂ, celor care ați realizat pericolul pe

care îl reprezintă negarea existenței bolii

Alzheimer sau a altor boli înrudite cu

aceasta. VOUĂ, celor care ați pășit pragul

nostru şi ați crezut în ceea ce facem. VOUĂ,

celor care v-ați încredințat prietenii sau

3

APEL PENTRU O STRATEGIE NAŢIONALĂ PENTRU DEMENŢĂ ÎN ROMÂNIA

Boala Alzheimer precum şi celelalte forme de demenţă reprezintă o provocare majoră pentru starea

naţională de sănătate şi pentru societate. TREBUIE SĂ ACŢIONĂM ACUM!

Contextul acţiunii

Azi, în Europa, circa 5 milioane de oameni suferă de demenţă, boala Alzheimer fiind cea mai

comună formă de demenţă. Dar acesta este doar vârful icebergului, estimarea la nivel european arată

faptul că, dintre persoanele cu demenţă, sunt diagnosticaţi efectiv între 30 şi 50% dintre bolnavi. În

plus, se acceptă de comun acord faptul că, în medie este nevoie de 3 îngrijitori care să se ocupe de o

singură persoană cu demenţă. Calitatea vieţii a peste 1 milion de oameni este astfel mult periclitată.

Boala Alzheimer este singura formă de demenţă recunoscută ca provocând handicap progresiv

fizic şi psihologic. Celelalte forme de demenţă (demenţa vasculară, demenţa toxică, demenţa fronto-temporală) nu sunt recunoscute ca boli degenerative şi nu primesc niciun sprijin financiar din partea

statului.

Din păcate, România nu consideră demenţa ca o problemă majoră pentru sănătatea publică şi

pentru societate.

Atât persoana suferindă cât şi îngrijitorii acesteia au nevoie de sprijin constant prin informare,

sprijin moral, asigurarea continuităţii asistenţei medicale în cadrul unei reţele destinate persoanelor

care suferă de această boală, precum şi servicii adecvate de specialitate. Dintre cei aproximativ

200.000 de persoane suferinde, doar 35.000 sunt diagnosticate.

Situaţia actuală

Boala Alzheimer şi celelalte forme de demenţă sunt cel mai des diagnosticate în fazele tardive.

Perioada de supravieţuire din momentul punerii diagnosticului este de aproximativ trei ani şi

jumătate (în comparaţie cu evoluţia obişnuita a bolii de 8 - 12 ani).

Deşi există un interes tot mai mare din partea medicilor specialişti (psihiatri, neurologi,

geriatri) pentru a diagnostica un număr mare de cazuri în stadiile incipiente ale bolii, medicii de

familie sunt mai puţin implicaţi atât în procesul de diagnostic, cât şi în cel de îngrijire. Forţa de muncă

din sectorul serviciilor, din instituţiile de stat şi private este redusă si necalificată şi poate răspunde

doar la aproximativ 10% din cereri. Nu există servicii comunitare şi de îngrijire la domiciliu.

Avem nevoie urgentă de o strategie de gestiune a demenţei în România

Situaţia actuală a persoanelor cu demenţă şi a îngrijitorilor acestora este dramatică. Prin

urmare, este momentul să acţionăm ACUM.

Pentru a răspunde nevoilor specifice ale persoanelor cu demenţă si ale îngrijitorilor acestora,

precum şi ale profesioniştilor, acest MANIFEST apelează la factorii de decizie politică să dezvolte o

strategie naţională de demenţă in România care trebuie să includă:

măsuri care să asigure asistenţă medicală decentă şi asistenţă socială pentru pacientul cu

demenţă, inclusiv evaluarea clinică regulată a persoanei cu demenţă în timpul evoluţiei bolii,

programe de informare şi educaţie pentru familie, campanii de destigmatizare, evaluarea nevoilor

persoanelor cu demenţă, precum şi pe cele ale îngrijitorilor lor;

realizarea Registrului Naţional de Demenţă

realizarea Registrului de Cazuri Sociale / Persoane fără familie

asistenţă comunitară cu personal calificat şi instruit

recunoașterea de către autorități a contribuției oferite de către Societatea Română Alzheimer în cei

20 de ani de activitate, prin consultarea periodică a acesteia și susținerea inițiativelor organizației.

4

Societatea Română Alzheimer Filiala Timișoara a fost constituită în decembrie 1996 ca

organizație nonguvernamentală a cărei scop este

diagnosticarea, monitorizarea, punerea sub trata-

ment a persoanelor cu diferite tipuri de demenţă,

în special Alzheimer, precum şi oferirea de servicii

socio-medicale membrilor săi.

CONDUCEREA ORGANIZAŢIEI:

Preşedinte: Dr. Aurora Heim – medic primar

psihiatru

Vicepreşedinte: Dr. Daniela Reisz – medic primar

neurolog

Secretar: Dr. Ruxanda Dana Chirileanu

(conf. dr.) – medic primar neurolog

GRUP ŢINTĂ:

Persoane vârstnice suferind de boala Alz-

heimer precum şi aparţinătorii şi îngrijitorii

acestora;

Persoane cu tulburări cognitive şi familiile

acestora;

REALIZĂRI:

1998 – Pregătirea viitorilor formatori şi îngrijitori

pentru suferinzii de boala Alzheimer;

1999 – Înfiinţarea Centrului de Zi Alzheimer;

2000 – Înfiinţarea cabinetului medical grupat „Dr. Alois Alzheimer”: consultaţii şi consiliere gratuită

pentru membri;

2000-2002 - Relaţii stabile cu organizaţii non-

guvernamentale internaţionale cu acelaşi profil

sau cu profil înrudit: Help Age International –

Anglia, Centrul Naţional de Cercetare şi Dezvol-tare în Domeniul Bunăstării şi Sănătăţii, Stakes –

Finlanda, NGO Futures – Elveţia, Asociaţia Bri-tanică destinată serviciilor pentru vârsta a III-a BASE.

2001 – Efectuarea studiului sociologic „Centrul de Informare Comunitară Alzheimer”, proiect finan-

ţat de Soros Open Network;

2002

Screening de depistare a bolii în fază incipi-

entă în oraşul Timişoara;

Preluarea Centrului de Zi Alzheimer de către

Consiliul Local al oraşului;

Apariţia trimestrială a ziarului „Bătrânul se-colului XXI”, a broşurilor de informare, sfaturi

pentru aparţinători etc.

2003 - Multiple acţiuni de strângere de fonduri

stradale pentru înfiinţarea unui Sanatoriu pentru

bolnavii cu Alzheimer în fază avansată;

2004 – Înfiinţarea Centrului Memoriei pentru de-

pistare şi diagnosticare precoce

2004-2007 - Campanie de promovare a existenței

Centrului si a serviciilor oferite de acesta în vede-

rea stabilirii unor contacte cu organizațiile,

instituțiile publice si fundațiile din zonă (emisiuni

radio-TV, articole, inteviuri în ziarele locale, scri-

sori de prezentare etc);

2007-2009 - campanie de informare despre bolile

din categoria demențelor (campanie realizată prin

prezența in mass-media locală: ziare, emisiuni ra-

dio și TV, pliante, pagină web, spoturi radio, ban-

nere)

2008–2009 – derularea proiectului Centrul Memo-riei II în incinta Spitalului Județean Timiș, proiect finanțat de PHARE

2010 - în urma proiectului Centrul Memoriei II a

fost posibilă publicarea de cărți informative de-

spre demențe:

„Boala Alzheimer trăiește cu noi – istorii de viață ” (200 de exemplare);

„Siguranța la domiciliu. Boala Alzheimer – ghid pentru îngrijitori” (550 de exemplare);

2011

Campanie de testare a memoriei în rândul

comunității (155 de persoane testate între 21

și 23 septembrie)

Seară culturală oferită membrilor și familiilor

acestora la Teatrul German de Stat Timișoara

(spectacolul „Sunetul Muzicii”)

2012

Realizarea spectacolului de teatru

„Blessed” (având ca subiect boala Alzheimer)

în colaborare cu Teatrul Clasic „Ioan Slavici”

Arad

Organizarea campaniei „Luna mondială Alz-heimer”

Inițierea mesei rotunde „Trăind cu demența” în prezența medicilor specialiști și ai

aparținătorilor suferinzilor de boala Alzheimer

sau alte demențe.

2013 - organizarea campaniei de testare a memo-

riei populației și depistare precoce a deteriorării

cognitive, cu sprijinul Neuromed, campanie care a

facilitat realizarea de investigații computerizate

suplimentare.

În judeţul Timiş, ca de altfel în întreaga

ţară, demenţa Alzheimer sau de orice altă etiolo-

gie este o boală ascunsă, al cărei debut trece neob-

servat, a cărei evoluţie cronică şi inexorabil letală

sperie, al cărei tratament – până nu demult ne-

cunoscut – trebuie făcut în fazele incipiente şi

moderate, altfel devine inutil.

Primul contact cu comunitatea, martie-

aprilie 1997, contact realizat prin 67 de scrisori

adresate medicilor de familie şi instituţiilor care

au ca obiectiv principal îngrijirea vârstnicilor, a

arătat o clară lipsă de informaţie în acest

domeniu. Anii următori au demonstrat că atât

comunitatea, profesioniştii cât şi mediul de afaceri

nu cunosc această boală, dar au deschiderea nece-

sară pentru a afla informaţii despre ea.


5

era foarte supărată. Aflând cele întâmplate, el i-a

povestit cum a vândut covorul unui cumpărător

nevăzut pentru ochii celorlalți trecători. Și într-o

clipă, umplându-li-se inimile de multă bucurie, au

înțeles că misteriosul cumpărător a fost chiar Sfântul

Nicolae.

Multe sunt istorisirile despre faptele pline de

bunătate și despre minunile făcute de Sfântul

Nicolae. Astăzi, ca și odinioară, prin mijlocirile

Sfântului Nicolae, Dumnezeu lucrează nu numai mici

binefaceri, ci și mari minuni, în viața creștinilor ce se

roagă cu adevărată și puternică credință.

Biserica îl sărbătorește pe Sfântul Nicolae în fiecare

an, în ziua de 6 decembrie. El se roagă pentru toți cei

ce-și ridică glasul către el și zic: „Sfinte Părinte Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre”.

Sorin Sãplãcan

S f â n t u l

Ierarh Nicolae a

avut mereu grijă și

de oamenii bătrâni

și necăjiți. Iată cum

a ajutat pe doi

b ă t r â n i c a r e

locuiau în cetatea

Constantinopolului

(astăzi Istanbul).

N i c o l a e ,

căci așa se numea

bătrânul, împreună

cu soția sa îl iubeau foarte mult pe Sfântul

Nicolae. Ei nu aveau copii și se îngrijeau

singuri. Deși erau foarte săraci, căci bătrâni

fiind nu mai puteau să muncească, în fiecare

an, de ziua Sfântului Nicolae, bătrânul și

soția sa duceau daruri la biserică și le

împărțeau, după slujbă, celor și mai nevoiași

decât ei.

Într-un an însă, au rămas fără bani.

Pentru că ziua de serbare a Sfântului

Nicolae se apropia, au hotărât să vândă un

covor, singurul lucru mai de preț care a

rămas în casa lor. În drum spre piață,

Nicolae a întâlnit un om bătrân cu fața

luminoasă, care i-a spus: “Prietene, unde te duci? Ce faci cu acest covor? Vinde-mi-l mie!”

Nedumerit, săracul Nicolae a

r ă s p u n s c u v i i n c i o s î n t r e b ă r i l o r

necunoscutului. Ceilalți trecători, care nu

vedeau cu cine vorbește Nicolae cel sărac au

început să se întrebe dacă oare este bolnav

sau ce fel de năluciri vede de vorbește singur.

După ce a cumpărat covorul de la

săracul Nicolae, bătrânul cu fața luminoasă s

-a dus la casa acestuia și i-a spus soției:

“Bărbatul tău îmi este prieten de mult timp. Astăzi m-am întâlnit cu el și m-a rugat zicând: ‘Fii bun și du acest covor la femeia mea, că eu, zicea el, am altă treabă.’ Deci, iată covorul, ai mare grijă de el.”

Femeia s-a înfuriat pe soțul său

gândind: „Vai mie, pătimașă ce sunt, că m-am însoțit cu acest bărbat călcător de lege și plin de minciuni”.

În timpul acesta, săracul Nicolae,

bucuros de afacerea făcută, a cumpărat toate

cele de trebuință pentru prăznuirea ce avea

să o facă la biserică, de ziua Sfântului

Nicolae. Apoi s-a îndreptat spre casă.

Dar, când a ajuns, ce a aflat? Soția sa

(continuare din pagina 4) Toate acestea au determinat formularea misiunii no-

astre în comunitatea oraşului Timişoara, pe termen

scurt, mediu şi lung.

Societatea Română Alzheimer filiala Timișoara se susține doar prin autofinanțare încă de la constituirea ei.

OBIECTIVE PE ANUL 2014:

Implicarea medicilor de familie în depistarea pre-

coce a cazurilor de demență Alzheimer și înrudite

Realizarea unui mini-documentar TV despre boala

Alzheimer și informarea comunității cu privire la

efectele devastatoare pe care aceasta le are atât

asupra suferinzilor cât și asupra familiilor aces-

tora

Realizarea unui alt spectacol de teatru pe tema

Alzheimer care să fie prezentat în 21 septembrie 2014 (de Ziua Mondială Alzheimer)

Inițierea grupului de suport pentru cei care își

dedică 24 de ore din 24 îngrijirii bolnavilor care

suferã de demență.

6

Îmi încep pledoaria cu un frumos citat din

Christopher Morley: "bucură-te de toate

momentele frumoase: ele îţi vor ţine de cald la

b ă t r â n e ţ e . "

Conform datelor Organizaţiei Mondiale a

Sănătăţii, majoritatea ţărilor dezvoltate a

acceptat şi adoptat vârsta de 65 de ani ca fiind

"frontiera" dintre tinereţe şi bătrâneţe, o definiţie

arbitrară, de multe ori asociată mai degrabă cu

"pensionarea" decât cu starea biologică a

individului. Au fost propuse o serie de definiţii

pentru vârsta înaintată, pentru "bătrâneţe", fără

a se ajunge însă la un consens şi asta în primul

rând datorită discrepanţei, de multe ori, dintre

vârsta calendaristică (cea din buletin) şi vârsta

"biologică". În multe ţări bătrâneţea începe din

punctul în care contribuţia activă (social?

economico-financiar? politic?) nu mai e posibilă

(deşi practica de zi cu zi s-ar putea să contrazică

acest aspect). Cu alte cuvinte, oricând ar putea fi

utilizate mai multe criterii de definire a

îmbătrânirii: cronologic, schimbarea rolului social

(criteriu cu o largă variabilitate regională),

modificări survenite în abilitatea de a realiza

anumite lucruri (senilitate, invaliditate, etc.).

Organizaţia Mondială a Sănătăţii susţine că

prevalenţa în definirea vârstei avansate e

schimbarea rolului social al individului.

Dar, intervin diferenţele geografice

(financiar-economice, sociale, politice):

Rwanda avea în 2000 o speranţă de viaţă la

naştere de ~ 45 de ani, ea ajungând în 2011 la 60

de ani, iar dacă ne referim la speranţa de viaţă

pentru cei ajunşi la 60 de ani, ea era în 2000 de 15

ani, iar în 2011 de 16 ani.

Norvegia, pe de altă parte, işi menţine speranţa

de viaţă din 2000 şi în 2011 la ~ 80 de ani, cu o

speranţă pentru cei ajunşi deja la 60 de ani de

încă ~ 20-25 de ani.

Mai putem vorbi de o limită unitară de

"îmbătrânire"? Da, într-adevăr, secolul XX a adus

de-a lungul său o creştere a speranţei medii de

viaţă de circa 30 de ani, rezultat al progresului

înregistrat de sistemele publice de sănătate în

ultimii 100 de ani. Ne aşteptăm curând ca la nivel

mondial numărul persoanelor de peste 60 de ani

să depăşească 1 miliard (!), cele mai multe dintre

ele (> 700 milioane) în ţările dezvoltate, iar

speranţa de viaţă la naştere să atingă în 2020 o

medie de 73 de ani, comparativ cu 66,5 ani în

2000 sau 46,5 ani în 1950.

Ce ne interesează atunci când întâlnim o

persoană, câţi ani are conform certificatului de

naştere sau cum arată, cum se comportă, cum

"funcţionează", ce experienţă de viaţă are, cum

înfruntă momentele dificile, cum trece prin bune

şi rele, cum se prezintă în faţa celor din jur,

respectiv în faţa propriei conştiinţe? Oare nu

aflăm mai multe uitându-ne la persoana din faţa

noastră şi la felul în care şi-a trăit şi işi trăieşte

viaţa, decât numărând lumânările de pe tortul

aniversar?

În 1999, cu ocazia Zilei Mondiale a

Sănătăţii, Sir Peter Ustinov declara: "nu mă

retrag aşa uşor", spunând că ceea ce face diferenţa

e "îmbătrânirea activă", continuându-şi munca în

scop umanitar în calitate de ambasador al

Naţiunilor Unite, continuând să joace şi să scrie.

John Glenn avea tot 77 de ani când a zburat în

spaţiu pentru a doua oară, acceptând să fie parte

a unui experiment ştiinţific cu privire la

explorarea secretelor procesului de îmbătrânire.

Şi acestea nu sunt exemple singulare - există

peste 500 milioane de persoane vârstnice în

întreaga lume care continuă să fie active şi, cu cât

sunt mai sănătoase, cu atât pot participa mai

activ şi işi pot aduce contribuţia lor personală la

toate aspectele vieţii sociale.

Depinde de fiecare societate în parte, de

fiecare dintre noi, cum privim persoanele

vârstnice - ca o problemă sau ca parte a soluţiei

acelei probleme.

În Roma antică exista un slogan care

spunea: "sexagenarios da ponte!", adică "cei de 60

de ani să fie aruncaţi de pe pod!", idee care s-a

menţinut în istoria europeană până târziu.

Andrei Pleşu spunea că există un portret

sinistru (marcat de suferinţă, de nevoi, de

infirmitate) şi unul euforic al bătrâneţii. Oare câţi

se revăd în acesta din urmă? Câţi bătrâni

bucuroşi de zilele pe care le trăiesc vedem în jurul

nostru?

Un exemplu, citat din nou de…


7

din viaţa activă (vezi viziunea actuală a

Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii), 2) şubrezirea

fizică, 3) declinul plăcerilor senzuale şi 4)

proximitatea morţii. De fapt, primul punct nu se

referă obligatoriu la un aspect total negativ, e un

moment propice de desprindere de îndatoririle

colective, profesionale, sociale, de retragere într-

un spaţiu contemplativ, meditativ, de reflecţie, de

"creaţie", cum spunea Picasso.

Un alt argument pozitiv oferit de acelaşi

Cicero este cel legat de nemurirea sufletului, în

care au crezut şi Pascal şi Toma d'Aquino.

Aşa că ne rămâne să găsim, fiecare în felul

său, din micile bucurii ale vieţii, calea spre

nemurirea spirituală, dincolo de suferinţă, de

greutăţile şi de neputinţa fizică, de oboseală şi de

uzură.

Dr.Rodica Dan


Andrei Pleşu, ar fi cel al lui Alexandru Paleologu:

"nimic nu e mai frumos pe lume decât să fii

bătrân, bătrâneţea are avantaje uriaşe. Unul e

şansa de a fi bunic, pentru că atunci când eşti

tată, ai o relaţie tensionată cu copiii tăi, îi

urmăreşti, îi pedepseşti, îi promovezi, eşti

îngrijorat, te ocupi, însă când eşti bunic, iubirea ta

este gratuită, nu mai vrei nimic de la ei, îi laşi în

pace, iar ei, datorită acestui fapt, tind să te

iubească foarte mult.” Dar, spunea domnul

Paleologu, mai este un avantaj: „când te plictiseşti

într-o societate, când un program ţi se pare prea

încărcat, poţi să faci pe senilul şi imediat eşti

scuzat. Poţi să spui prostii, nu te judecă nimeni,

poţi să te pătezi pe cravată, nu se supără nimeni,

capeţi libertăţi pe care nu le aveai înainte."

În ceea ce priveşte creativitatea, ea nu

dispare odata cu vârsta, ba chiar din contră -

Tizian a pictat mult după 70 de ani, murind în

final de ciumă, Picasso a lucrat activ după vârsta

de 80 de ani, exprimând o idee, reluată apoi şi de

Constantin Noica, care releva particularitatea

creatoare a bătrâneţii: "nu se poate realiza nimic

decât în solitudine".

Ne întoarcem la întrebarea: ce înseamnă

să fii bătrân? Sfântul Augustin spune că sunt şase

vârste şi că vârsta bătrâneţii e a şasea şi e cea

mai lungă, între 60 şi 120 de ani, cât toate

celelalte la un loc. Dar, bătrâneţea nu e neapărat

o chestiune de vârstă. În Sfânta Scriptură vârsta

nu e neapărat asociată cu înţelepciunea, acest

lucru fiind valabil doar pentru "cei plini de zile",

ca în cazul lui Avraam, cum ne aduce din nou

aminte Andrei Pleşu.

Acelaşi Andrei Pleşu, în "Despre bătrâneţe

- întrebări, nelinişti, bucurii", ni-l readuce în

minte pe Cicero care afirma că bătrâneţea e

socotită "odioasă" din patru motive: 1) retragerea

“Dragă Moş Crăciun,

Pentru acest Crăciun îmi doresc să primesc două cadouri mici şi frumoase: căţe-

luşul Princess şi floarea Orbis.

Mi-aş dori pentru 2014 să fiu sănătoasă şi să fii şi tu sănătos ca să ai putere să vii în fiecare an cu cadouri

pentru copii.

Mi-aş dori deasemenea ca familia mea (mami, tati şi bunicii) şi toţi prietenii

mei să fie sănătoşi.”

Scrisoare de la Ina Neagu

8

PERSONAJE

EA - o femeie trecută

de 50 de ani, stilată, nu-

și arată vârsta, arhitect al orașului în care

locuiește

EL - soțul ei, trecut și el de 50 de ani,

profesor de literatură la o facultate

cunoscută

FIICA - proaspăt absolventă de Computer

Sciencies, Inteligență artificială în America,

23 de ani

DOCTORUL - un bărbat în jur de 40 de ani,

medic psihiatru bine cotat

ACTUL I (Undeva în România…)

SCENA 1

(Sufrageria unei case cochete. În fundal se

aude muzica lui Elton John- Blessed.

Telefoanele sună în continuu…)

EA: Dar mai scutiți-mă, oameni buni! Am

ajuns acasă! (se repede furioasă la telefon și

ridică receptorul) Alo! Da…eu sunt! Să mă

caute dimineață la prima oră... Da... .da,

sigur! Să urce la etajul 7, ultima ușă pe

dreapta…Bine, la revedere!

(începe să se descalțe, dar sună din nou

telefonul)

Asta-i culmea! M-am săturat! (ridică

receptorul) Alo! Nu face nimic… Poftim? Nu,

nu cred… trebuie să fie o greșeală… V-ați

uitat bine? De PUD-ul întocmit luna trecută

e vorba?... (tare) PUD-UL!!! Planul urbanistic

de detaliu!!!... ok, da... aveam impresia că ați

spus PUG... Nu știu ce să zic... Mă surprinde

ce spuneți... Nu puteam să greșesc, poate ați

primit un alt document... Atunci, nu știu...

Nu știu ce să mai zic... Haideți să ne vedem

mâine dimineață la prima oră și să vedem ce

e de făcut... O seară bună... La revedere.

(pune receptorul în furcă, dar în secunda

următoare sună telefonul mobil) Alo!

(nervoasă) Și asta îmi spui acum?Am stat

toată ziua pe schița aia nenorocită și abia

acum ai observat? Imposibil! Nu, ai luat-o

razna! Antablamentul era ok acolo. Nu știu și

nu am chef la ora asta să... Nu, dragă... O să

vedem ce putem face mâine... Habar nu am,

pricepi?... La fel îți doresc... Ciao!

(se îndreaptă spre bar și își toarnă un pahar

de vin roșu din care soarbe o înghițitură

mică…sună din nou telefonul, de data asta

nu răspunde… intră robotul: ”Servus, dragă,

nu uita că ne vedem mâine seară la 8… Am

vorbit cu fetele și vor să schimbăm terasa… S

-a deschis ceva nou în piață, se pare că au

muzică super, plus că se gătește bine, așa zic

ele… Hai că ne vedem… Dă și tu un semn

când poți… Te-am pupat!”)

Da, parcă mă plictisisem și eu de terasa aia...

(se îndreaptă spre combina muzicală și dă

volumul la maxim… Fredonează împreună cu

Elton John și se mișcă pe ritmul muzicii…

sună din nou telefonul, intră robotul:”Hey, se

pare că nu sunteți acasă…” ridică în grabă

receptorul)

Nu, nu fac chef, stai să dau muzica mai

încet… Fetița mea dragă!!! Nu, mamă,

ascultam melodia lui Elton John… (râde)

Blessed, da… și încercam să mă relaxez…

Nu, tata e plecat… de data asta la

Stockholm… Da, ține o serie de cursuri acolo

și apoi trebuie să ajungă la Bologna, unde va

fi membru în comisia de doctorat… nu, nu

cred… peste două luni, din câte știa. Ce faci,

puiul mamei? Da, cred… să te hrănești bine și

să te și odihnești, mamă… da, știu, dar mai ai

un hop… (bucuroasă) Când?... asta înseamnă

o lună… Doamne, abia aștept să te strâng în

brațe! și eu, o lună cel puțin, să facem doar

ceea ce ne cade bine, să ne odihnim, să ne

plimbăm, nu știu… sunt extrem de obosită…

eu? Bine, mamă, cu nebunia de la lucru… mi-

e dor de tine, de tata… nu, nu prea am avut

timp, dar ne-am văzut destul de des... acum

schimbăm terasa (râde)... mâine seară la 8...

nu prea am chef de ieșit, sunt prea obosită,

dar știi cât sunt de insistente fetele,…


9


așa că nu am nici o șansă… (râde)… dar lasă-

mă pe mine, tu ce mai faci?... cât?… felicitări,

puiul mamei, sunt mândră de tine! sigur, te

aștept la aeroport… la cât ajunge avionul?...

aha, 19:25… prin Londra?... abia aștept!...

stai liniștită, mamă, nu e nevoie… înțeleg…

tu ocupă-te de examene în liniște, că… (are

glasul gâtuit de emoție) nu, nu mai e mult și

ne vedem… e târziu acum la tine, nu?

hmmm, păi e cazul să te odihnești… ai ce-ți

trebuie?... (râde) ai dreptate… recunosc, sunt

un pic emoționată… bine, să ai grijă de tine,

puiul mamei… îți țin pumnii! și eu te iubesc și

te aștept cu mare dor! ce-ai vrea să mănânci

special când vii?... (râde) ok, o să mă gândesc

eu la ceva… te sărut! Noapte bună!(rămâne

cu receptorul în mână o vreme și privește în

gol… apoi îl pune în furcă și se îndreaptă spre

combina muzicală… caută un post de radio,

dar nu găsește ceea ce îi place și pune un CD

cu muzică romantică… fredonează în timp ce

își caută poșeta… o găsește și scoate o carte

de vizită.)

Unde-o fi strada asta?(deschide laptop-ul,

așteaptă să se încarce browser-ul de net și

caută adresa… sună din nou telefonul… se

uită la ceas, apoi se îndreaptă cu pași grăbiți

spre telefon… ridică receptorul)

Helloooo, dragostea mea! Nu, mâine ieșim, pe

la 8… dragă, schimbăm terasa (râde)… clar,

nu ne mai ajunge (râde)… adevărul e că nu

strică o schimbare… și mie mi-e dor de tine!...

offf, abia aștept să vii acasă… da, am vorbit

adineauri cu ea, vine fix peste o lună… a

predat lucrarea de licență și mai are două

examene, apoi lichidează în campus și se urcă

în avion… nu, de data asta prin Londra… poți

să fii mândru de ea, se pare că va fi șefă de

promoție!... nu, stă până în octombrie, cred…

da, am înțeles că are ceva oferte, dar depinde

mult și de nota finală… clar, e decizia ei și

cred că e bine să o lăsăm să-și aleagă pe mai

departe cariera… love you, too, darling!...

(chicotește)… cum îți merge, iubirea mea?... a,

hmmm… da, clar… păi era de așteptat într-

un fel, nu?... da… aha… asta e bine (în timp

ce vorbește începe să se miște prin cameră)…

și câte cursuri trebuie să susții?... aha… da,

apoi la Bologna… clar… și îi cunoști pe cei

din comisia de doctorat?... a, ok… eu? Bine…

puțin obosită, dar e și normal… nu știu, ar

trebui… măcar o săptămână, dar acum e

nebunie la lucru și nu e potrivit… știu, dragul

meu, dar fac față, (cu voce ezitantă), crede-

mă! Serios? Să-mi trimiți poze! Offf, ce n-aș

da să fiu acolo cu tine… (sună mobilul)… nu,

telefonul mobil… mă înnebunesc telefoanele

astea… uneori îmi doresc să nu fi existat

tehnologie… știu, așa e… nu, nici nu mă

gândesc să răspund… (ia telefonul mobil și

tastează ceva) gata, l-am pus pe mut… ești

bine, în rest?... lasă că o să te răsfăț cu

mâncărurile tale preferate când vii… (râde)…

da, dar te sun eu când ajung acasă, că nu știu

cât stăm la terasa aia… sper să fie ok…

sigur, dragostea mea!... da, și eu te iubesc! te

pup, noapte bună, dragul meu! te iubesc! pa!

noapte bună!(râde) închide tu, că o să stăm

așa toată noaptea… pa, noapte bună! (pune

receptorul în furcă și ia telefonul mobil…

apelează un număr)

M-ai sunat… Da, vorbeam pe fix... Ce anume?

Care dosar? A, da, mersi că mi-ai amintit…

Uitasem complet. Nu, n-am nimic, sunt doar

obosită. Bine. Pe mâine! Și ție… (începe să

caute insistent un dosar cu acte, dar nu-l

găsește... se așează disperată pe jos și începe

să plângă... După un timp se ridică, mai

soarbe din paharul cu vin roșu, apoi își

aprinde o țigară. Se îndreaptă spre combina

muzicală și selectează din nou melodia lui

Elton John ”Blessed”. Lumina se stinge

treptat și sunetul crește).

10

“Eu în vacanţã cu bunicii îmi petrec

timpul liber la mare. Îmi aduc aminte cu plã-

cere din ultima vacanţã cu bunicii la mare cã

mergeam pe plajã. Plãcerea mea cea mai ma-

re era sã mã joc cu bunicul în apã. Unul din-

tre cele mai plãcute momente era când buni-

cul mã lua pe umeri iar eu sãream în apã. Un

alt moment foarte distractiv era când prin-

deam în gãletuşa mea câte o meduzã şi o du-

ceam la bunica la şezlong. Amândouã ne dis-

tram şi chicoteam de numa’. Un alt moment

plãcut cu bunicii la plajã era când reuşeam sã

îmi fac câte o prietenã. O astfel de întâmplare

s-a petrecut când pe plajã jucându-mã cu ni-

sipul am gãsit un castel fãcut de altcineva.

Încercând sã îl refac am întâlnit o fetiţã. Ne-

am împrietenit şi am fãcut o echipã adevãra-

tã şi am reuşit sã refacem castelul ca unul

din poveşti cu prinţi şi prinţese.

Îmi place sã petrec vacanţele cu buni-

cii la mare.

[…]

O altã întâmplare haioasã am sã vã

povestesc cu bunica Liliana care îşi petrece

tot timpul cu mine cât mama şi tata sunt la

lucru.

Bunica fãcea de mâncare. În timpul

ãsta a pus o farfurie pe aragaz şi deodatã nu

ştiu ce s-a întâmplat cu aragazul dar farfuria

a fãcut o magie şi a cãzut pe jos. Ce credeţi cã

s-a întâmplat? Farfuria s-a spart şi bunica s-

a cam supãrat…

Dupã aceastã întâmplare bunica a ve-

nit dupã mine la şcoalã şi mi-a povestit totul.

Dupã ce am auzit întâmplarea, eu am liniştit-

o pe bunica: "Lasã bunica, nu-i nici o proble-

mã! Se mai întâmplã!"

Şi bunica a zâmbit necãjitã de inocen-

ţa nepoatei.

[…]

Într-o dimi-

neaţã bunicul vãzuse

un pui de pisicã care

era cam flãmând şi

singurel, afarã în

stradã. Câini comu-

nitari încercau sã o

adulmece şi au rosto-

golit-o pe burticã.

Micuţa pisicã mieu-

na şi plângea dupã

mama ei.

Bunicul în-

cerca sã îi atragã pe

cãţei. Le arunca bu-

cãţi de pâine ca sã

plece de lângã pisi-

cuţã ca sã o ia din

preajma lor.

Dimineaţa când am ieşit afarã cu prie-

tena mea, am gãsit puiul de pisicã plângând

lângã uşa blocului în care locuiau bunicii. Eu

i-am deschis uşa şi am lãsat-o sã intre în

scarã. Am luat-o în braţe şi i-am spus

prietenei mele cã mã agaţã de rochie. Apoi

ne-am plimbat cu ea un pic prin oraş. Când

ne-am întors acasã, i-am dat drumul în zona

verde din faţa blocului cu gândul cã a doua zi

o ducem la veterinar.

Dar din pãcate a doua zi nu am mai

gãsit-o. Sã sperãm cã şi-a gãsit un stãpân şi

nu au mâncat-o câinii comunitari din cartier.

[…]

Un gând şi o dorinţã pentru 2014 este

ca bunicii mei sã fie sãnãtoşi ca sã pot sã îmi

petrec ziua de naştere şi Crãciunul cu ei îm-

preunã!"

povestiri relatate de Ina Neagu

“Într-o zi de primăvară însorită,

bunica a venit după mine la şcoală.

Când am ajuns acasă am avut o sur-

priză plăcută văzând iepurele pe care îl

aveam pentru câteva zile jucându-se cu piso-

iaşul meu birmanez Pufi.

I-am găsit pe cei doi în sufragerie pe

covor, uitându-se unul la altul şi mirosindu-

se. Iepurele alerga, ţopăia după pisic, iar eu

şi bunica ne uitam una la alta şi ne distram

de minune văzându-i jucându-se împreună,

mai ales că bunica a lăsat iepurele în cutia lui

când a plecat după mine la şcoală, crezând că

iepurele nu va ieşi din cutie.

Se pare că iepurele şi pisicul meu au

făcut o echipă bună, distrându-ne pe amân-

două.”

relatare de Ina Neagu

11

naționalizării în 1948 a intreprinderii, în

memoria celor care au căzut răpuși de gloanțe

în fața cuptoarelor de fabricat oțel s-a stabilit

denumirea de Uzina Siderurgică Oțelul Roșu

și localității i s-a dat numele de Oțelul Roșu.

Pe timpul conducerii (2004-2009)

Tăriceanu – Băsescu și a guvernării

Tăriceanu, coaliția liberal-democrată, primii

reconciliatori cu monarhia, s-a elaborat un

proiect de lege prin care să se redea numirea

de Uzina Ferdinand și orașul să reia vechiul

nume. Initial, proiectul de lege a stat în ser-

tar, nu a fost pus discuție și nici votului. După

mult timp, şi după reglementările în vigoare

ale parlamentului, proiectul in final a devenit

lege. În ziarul Renașterea Bănățeană cu vreo

5 ani în urmă a fost comunicată această lege.

Eu, care am făcut școala în această

uzină și în acest oraș, am fost mâhnit, în-

tristat și nemulțumit. În timpul școlii mi s-a

asigurat de către stat echiparea, hrănirea,

cazarea și transportul gratuit pe timpul

vacanțelor. În anul întâi am făcut parte din

clasa brăilenilor, am învățat cunoștiințe gene-

rale, română, matematică, rezistența mate-

rialelor, procesul tehnologic al meseriilor de

oțelar, turnător, laminator, lăcătuș, desen

tehnic. M-am străduit să fiu fruntaș la

învățătură și în meserie am fost un tocilar.

Am confecționat o filieră care a stat la

expoziția școlii cu vedere la stradă un an de

zile. Anul s-a încheiat cu o tabără școlară de

21 de zile în Valea Minișului. Pe timpul de-

plasării cu trenul m-a impresionat în mod de-

osebit de plăcut și frumos distanța dintre

Oravița și Anina parcursă între orele 15.00 –

17.00, trenul mergea cu viteză redusă, urca în

serpentine dealurile Oraviței și munții Aninei,

împădurite cu foioase și rășinoase de un verde

viu, proaspăt și plăcut, cu un aer tare de

munte. Pe timpul taberei, s-a vindecat ca-

verna tbc pulmonară. S-a transformat într-o

cicatrice care m-a împiedicat să devin pilot de

avion dar m-a mentinut in viaţă.

În anul doi și trei am fost repartizați

pe meserii, eu am învățat meseria de turnător

în oțel, fontă și metale nefieroase. Am

încheiat școala cu certificat de absolvire a

Școlii Profesionale Siderurgice Oțelul Roșu. În

meseria de turnător cu media generală 8,96

fiind clasat al 19-lea din 195 de absolvenți,

încadrat în categoria a 5-a tarifară.


Alexandru C. Bratu, născut 1935,

Oancea, Brăila prezint o secvenţă din viața

mea, descrisă în „Amintiri”, cartea la care lu-

crez.

Școala Profesională Siderurgică Oțelul

Roșu - prima treaptă de lansare în viață

Născut, crescut 14-15 ani, în câmpia

Burnazului care se suprapunea în zona satu-

lui Oancea, situată la est de cea a Bărăganu-

lui, cu ierni geroase și vânt aspru în special

Crivățul, cu veri excesiv de călduroase, aride,

secetoase, cu pământuri întinse unde în zare

nu se vedea nimic altceva decât orizontul

îndepărtat, m-am trezit în Valea Bistrei între

munții Poiana Ruscăi și Semenic, loc cu o

climă blândă, iarna cu ninsori liniștite şi o

vară plăcută cu verdeață pe tot timpul căldu-

ros. Cu program școlar de internat (chiar ca-

zon): deșteptarea la aceași oră, învoirare,

spălat, făcutul patului, servitul mesei în două

serii, cursuri, practică, studiul după amiază,

cină și stingerea, am intrat in noua lume.

Programul l-am agreat și simțeam că mă duce

spre un viitor prosper.

În această zonă am mâncat pentru

prima dată fragi și zmeură de pe pantele de

sud ale munțiilor Poiana Ruscăi iar in timpul

liber, duminica, făceam parte din grupul hoi-

narilor care mergeam pe văi, urcam pe pante

însorite pline de fragi și zmeură.

În timpul școlii ni s-a prezentat istori-

cul uzinei și a orașului.

Regele Ferdinand a pus bazele uzinei

pe care a amplasat-o sub poalele de sud a

munțiilor Poiana Ruscăi, a amenajat răul Bis-

tra prin săparea unui canal care trecea prin

mijlocul uzinei. Această uzină nu putea fi

bombardată de aviații – curenții de aer puter-

nici împingeau bombele spre central defileu-

lui Bistra fără să atingă ținta. Principalul

obiectiv al uzinei era topirea minereului de

fier în furnale și cuptoare pentru fabricarea

oțelului și a fontei. Atunci s-a stabilit denu-

mirea fabricii: Ferdinand și numele localității

s-a schimbat în Ferdinand.

Pe timpul unei greve a muncitorilor

oțelari, din ordinul regelui Ferdinand, au fost

împușcați mortal și răniți muncitori în fața

cuptoarelor de fabricat oțel. Cu ocazia

12

cască mă uitam la el fără să înţeleg prea mul-

te (aveam 5 ani) şi am zis "ok". Am stat şi ne-

am gandit şi atunci el a zis "ştiu, ce ar fi să vă strigaţi SORUŢELE!" şi uite aşa ne-am

ales cu <porecla> de soruţele, toţi cunoscuții

noştrii ne ştiu aşa, dacă întrebaţi de noi pe

cineva, întâi întrebaţi de soruţele şi apoi no-

minal de fiecare ;).

O altă amintire frumoasă, mai bine

zis, păţanie, a fost tot când eram mică, pe la

vârsta de 7 ani. Am mers în vizită cu el la

nişte rude. Cum se cuvine, rudele ne-au invi-

tat să intrăm în casă şi ne-au poftit să ne

aşezăm la masă. Eu eram concentrată pe un

scaun pe care l-am ochit şi vroiam să mă

"caţăr" pe el, întâmplarea face ca şi bunicul l-

a ochit, iar când a vrut să se aşeze pe el, hop

am tras scaunul şi a căzut în fund... am fugit

cât m-au ţinut picioarele, cred că a fost singu-

ra dată când l-am văzut nervos. Însă nu l-a

ţinut mult supărarea, aşa era el, nu putea să

ţină supărare în el, vorbea cu toată lumea,

dacă vedea un om necăjit pe stradă, îl aborda,

îi zicea o vorbă bună, ba chiar îl invită acasă

să bea o cafea, un ceai, orice aveam prin casă

era bun de dat şi împărţit cu oricine.

Aşa era bunicul meu, vorba aceea, era

"pâinea lui Dumnezeu", un om cald, calm,

paşnic. Portretul perfect al unui bunic, punea

binele meu şi al surorii mele mai presus de

orice. Noi două eram viaţa lui, eram motivul

pentru care se trezea dimineaţa, orice făcea,

făcea pentru noi.

Ştiu că oriunde ar fi acum, ne priveşte

de sus cu mândrie şi veghează asupra noas-

tră...

Te iubesc bunicule!

Marcela Crãciunescu


Un singur elev a luat categoria a 6-a, câțiva a

5-a și ceailalți a 4-a, ceea ce însemna prima

categorie de muncitori calificați în industria

grea.

În prezent sunt pensionar militar, am

doi copii, Daniela, doctor și Valentin, inginer,

trei nepoți: două fete și un băiat; toți sunt în

grafic - cum spun eu. Pe tot timpul vieții am

fost un om echilibrat în hrană, odihnă și

muncă, nu am agreat excesul de niciun fel.

Redenumirea Ferdinand a oraşului şi

a fabricii - o spun eu - nu e decât o escro-

cherie manipulativă, politicianistă de

manevrare a istoriei neamului românesc

făcută în mileniului III. Sunt invalidat ca

generaţie, istoria şi viaţa ȋmi sunt șterse cu

buretele prin ȋncă un decret lege. In această

stare de spirit, am urmărit cum se aplică re-

venirea la denumirea Ferdinand. Până în

prezent nici pe hărți, nici în presă, nici la ra-

dio sau televiziune n-am auzit de numele

Ferdinand dat uzinei și orașului.

Ciudat, cum fiecare regim vine cu pro-

pria istorie transfigurată şi, ciudat, cum ne

opunem activ sau tacit pângăririi adevărului.

Hmmm,

Cam aşa încep amintirile mele legate

de bunicul meu, pe care îl pot descrie prin

două cuvinte simple: BUNIC BUN!

Au trecut aproape 4 ani de trecerea lui

în nefiinţă, dar totuşi îl simt lângă mine în

fiecare dimineaţă când plec de acasă.

A fost, lăsând subiectivitatea la o par-

te, cel mai bun bunic şi om pe care îl ştiu.

Dar totuşi, să nu ne întristăm, să po-

vestesc ceva din amintirile frumoase ce fac ca

el să rămână mereu în sufletul meu.

Prima întâmplare (şi cea mai veche pe

care mi-o pot aminti) avea loc acum 18 ani...

Începe aşa: eu cu soră-mea mea (geamănă)

fugeam prin casă şi ne jucam, nu ne strigam

pe nume, ne alintam reciproc strigându-ne

"nana", un apelativ pe care l-am auzit între

bunica şi sora ei. La auzirea acestei "strigări"

bunicul a reacţionat zicând "nu, nu, nu e fru-mos să vă ziceţi aşa", m-a luat de mână, m-a

privit în ochi şi mi-a zis: "hai să găsim ceva mai frumos, mai potrivit pentru voi", eu, gură

13

S-a întâmplat așa de neașteptat… N-a avut nimic până când… De ce ati adus-o așa de târziu? Păi, ne-am gândit că așa e la bătrânețe… Se mai poate face ceva?... Din păcate e cam târziu…

În urmă cu 7 ani mama a uitat brusc

unde sunt eu, unde e nepoțica ei… Brusc?…

Ce înseamnă brusc? Nimic nu se întâmplă

brusc la boala asta, totul se desfășoară cu

timp, la început mici semne, pe care de obicei

nimeni nu le sesizează, apoi treptat apar în

văzul lumii și te cuprinde panica… Oare aș fi

putut preveni? Când anume s-a declanșat? De

ce nu am făcut mai mult?

Mda, cam așa ar putea fi descrisă o

perioadă din viața mea… și din viața mamei

mele… Ce n-aș da acum să întorc timpul

înapoi… Dar nu e posibil. Pot, în schimb, să

vă povestesc din experiența mea, ca atunci

când veți fi în situația asta să nu greșiți, să

faceți ceva!

Mama se plângea cu mult înainte de

episodul din 2006 că nu mai face față, că uită

de la mână până la gură, că nu mai are chef

de nimic și ar prefera să stea toată ziua și să

nu facă nimic… Se pensionase de câțiva ani și

avea un contract de cumul cu o firmă de

asigurări. Zilnic se ducea cu acte la Direcția

muncii și cumva asta era o mare responsabili-

tate. N-am luat în seamă imediat faptul că

petrecea mult prea mult imp cu aranjatul ac-

telor și nici nu am luat în serios frica ei de a

mai fi răspunzătoare pentru actele firmei.

Puneam totul pe seama mofturilor, în schimb

ne exaspera lipsa ei de chef în privința gătitu-

lui. Aproape că devenisem frustrată când mă

întorceam acasă, din Timișoara, iar mama nu

mă mai aștepta cu diverse feluri de mâncare

gustoase și calde. Și nici atunci nu mi s-a pă-

rut nimic suspect…

Treceau zilele și lunile, dar nici eu,

nici familia mea nu sesiza cum mama se de-

gradează lângă noi… Până când au început

să mă agaseze conversațiile telefonice cu

mama: aceleași povești, aceleași descrieri…

Aproape că nu mă mai întreba cum

mă simt, ce fac, în schimb mă bombarda cu

monologuri obositoare despre job, despre fa-

milie… Dar unde sunt eu? Nu mai contez? Am nevoie de tine, mamă, vreau și eu să spun ceva… Ce se întâmplă?

Și au venit la mine în vizită. În

Timișoara… Nu am să pot uita ziua în care

au sosit mama și tata… Reușisem în timpul

acesta să o conving pe mama să vină la

Timișoara și să o duc la investigații. Tata a

avut o mare contribuție, mai ales că ardea de

nerăbdare să mă vadă (fata tatii), dar aveau

și multă încredere în medicii de aici. Așa că i-

am așteptat la gară, i-am dus acasă și apoi

am plecat cu mama la RMN.

Cumplită e amintirea acelei zile… Am

reușit să facem RMN, cu mult ajutor din

partea doamnei doctor Aurora Heim, iar

rezultatul m-a năucit: DEMENȚĂ MIXTĂ!

Dumnezeule, se clătina totul în jurul meu,

am început să plâng disperată prin colțurile

apartamentului, ca să nu mă vadă nimeni…

Dar mama știa ce înseamnă asta (doar lu-

crase o viață în spital)… Știa că dusese pe pi-

cioare un accident vascular cerebral, ceea ce

nu îi dădea prea mari șanse creierului să se

recupereze… Doamne, e îngrozitor să trăiești

astfel de clipe, cu atât mai mult cu cât ești

familiarizat cu evoluția bolii (întâmplarea

face ca prietenia mea cu Aurora să îmi

deschidă calea spre Alzheimer ca boală, ca

evoluție, ca stigmă, ca prevenție)…

Și iată-mă în fața unui diagnostic dur!

Nici măcar nu-mi mai aduc aminte cât au

stat părinții mei la mine, dar știu cu certitu-

dine că lunile și anii următori au fost de

coșmar! Coșmar? Puțin spus, pentru că din

momentul diagnosticării am avut de întâmpi-

nat obtuzitatea medicilor de acasă, care se

fereau să pună așa un diagnostic… Doi ani de

zile am umblat pe la medicii din Sibiu și am

fost „pusă la punct” că mama e depresivă, iar

depresia poate da tulburări de memorie. La

un moment dat reușisem să dau peste un

medic care a avut curajul să-și asume diag-

nosticul și să o pună pe tratament specific,

dar după 6 luni m-am trezit că a fost scoasă

de pe tratament, cu explicația „s-a vindecat” !

Dumnezeule, cum să se vindece, când uita din

ce în ce mai mult și comportamentul i se

schimba pe zi ce trece!

Mi-am luat inima în dinți și am

început un fel de „război” împotriva fricii de a

recunoaște că acesta e diagnosticul… Am

schimbat mulți medici, iar ultimul dintre ei,

care o ținea deja de prea mult timp pe antide-

presive, a avut parte de…


14


temperamentul meu coleric: „Nu pricepeți că mama uită? Era să dea foc la casă zilele tre-cute, când uitase niște ouă pe aragaz! Habar nu are ce zi e, a început să uite până și rețetele ei de o viață… Faceți ceva, nu e de-presie, memoria ei e gata!!!”

Și am reușit... dar trecuseră deja 2

ani, iar creierul ei se degradase mult… iar

restul familiei era sceptică, mă condamna

cumva că mă zbat așa de mult pentru diag-

nostic, încercau să mă convingă că mama își

va reveni… Mai puțin tata, care pe măsură ce

trecea timpul avea fobie de această boală, nu

mai dormea, i se părea că mama va avea com-

portament agresiv și i se făcuse frică…

Viața noastră se modificase

substanțial… Dar datorită tratamentului

adecvat, mama părea că revine la viață și are

inițiativă… Totul funcționa din nou normal…

Până anul acesta… când tata a fost luat la

îngeri… Și știți care e paradoxul? Mama a re-

alizat că tata a murit… eram toți în jurul

patului de spital, iar mama a spus simplu „nu mai respiră… e rece”… Nici eu, nici rudele

mele nu realizaseră acest lucru, doar mama…

mama, diagnosticată cu demență mixtă!

Dacă am fi parte dintr-un film ameri-

can, povestea asta s-ar termina cu happy-

end… din păcate nu suntem, iar moartea ta-

tălui meu a contribuit și mai mult la degra-

darea bolii mamei… Acum are incontinență și

nu mai știe unde stă, cine sunt copiii ei, doar

o urmă de control îi mai permite să-mi

răspundă la telefon „Draga mamei, ce bine că m-ai sunat!”…

În rest e tanti Anca, o femeie simplă și

cu dragoste de Dumnezeu, care are grijă zil-

nic de mama…

Simona Vintilă

„Viaţa se aseamănă cu o spirală. Nu ştim în ce direcţie este ţinta ei, dar trebuie să mergem în direcţia pe care o credem cea justă.” – Constantin Brâncuşi

Acum câteva zile, în cadrul unei întâlniri

cu cunoscuţi trecuţi bine de floarea vârstei, ascul-

tam părerile interlocutorilor mei relativ la vre-

murile pe care le trăim; interlocutorii mei susţi-

neau că trăim într-o “lume bolnavă”. Mi s-a părut

un “verdict” destul de aspru şi absolut şi preţ de

câteva minute l-am combătut, fãrã prea mult suc-

ces, enumerând atribute ale vieţii noastre, valori

necesare existenţei, resurse de care avem nevoie

pentru o dezvoltare umană multilaterală şi vari-

ată şi lucrurile de care dispunem şi mai ales cali-

tăţile pe care familia, educaţia şi societatea le

sădeşte în noi… ei bine, interlocutorii mei aveau

cu toate acestea dreptate, există o oarecare pră-

pastie interioara pe care o trăim ca societate, ca să

mă exprim blând. Am decis să aduc aici lista mea

de dorinţe pentru 2014; gândurile pe care le nu-

tresc pentru mine, pentru interlocutorii mei şi

pentru – până la urmă – lumea în care trăim.

Varianta “sănătoasă” a lumii…

“Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup - mă aflu printre lucrurile esenţiale.” – Constantin Brâncuşi

Îmi doresc, în primul rând, un 2014

variat, multi-generaţie şi multi-experienţă. Cei

tineri au de învăţat de la cei mai puţin tineri şi

viceversa; cei fără experienţă pot învăţa de la ex-

perimentaţi dar nu numai. Existenţa şi evoluţia

au sens doar acolo unde există un necesar existen-

ţial şi evolutiv, unde coexistenţa are sens şi

creează un cămin armonios între indivizi unici şi

diferiţi. Sunt pentru diferenţe şi diversitate şi

pentru existenţa armonioasă în aceste condiţii. În

prea multe situaţii de viaţă se ignoră vocea celor

în vârstă şi cunoştintele ce vin din experienţa lor

de viaţă. Ei bine, istoria se repetă şi până la

urmă, de câteva mii de ani, deşi continuă să se

depăşească şi să se surprindă pe sine, individul

uman şi “coordonatele lui esenţiale” sunt aceleaşi.

Nevoile şi resursele sunt aceleaşi. Naşterea şi

moartea lui au rămas neschimbate ca proces în

timp. Confortul interior, seninătatea şi liniştea

sufletească vin prin acelaşi proces cunoscut de

demult, de fapt, dintotdeauna…

„Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)... Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul…


15


de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi...” – Constantin Brâncuşi

Îmi doresc un 2014 guvernat de înţelep-

ciune, gândire matură şi alegeri înţelepte. Cred că

aici glasul vârstei a treia este de nepreţuit. Trăim

cu adevărat mania vitezei şi epoca folosirii efi-

ciente a timpului din accentuată criză de timp.

Umanitatea şi-a dorit cu disperare evoluţii

tehnologice, maşini extraordinare ce să înlocui-

ască eficient şi rapid OMUL în cele mai multe ac-

tivităţi, pentru a-i oferi în schimb TIMP; timp de

care să beneficieze pentru învăţare de lucruri noi,

pentru cultivarea cunoştinţelor dobândite, pentru

aplicarea cunoaşterii în domenii în care doar

OMUL poate activa. Unde suntem? Nu beneficiem

de toate lucrurile dobândite; ne-au copleşit ma-

şinile, viteza, ajutoarele ce invadeaza viaţa noas-

tră sub formă de gadget-uri de tot felul; am uitat

să folosim în folosul nostru mersul pe jos, creionul,

hârtia, muzica, cuvântul, banul. Avem multe şi ne

gândim la şi mai multe… Cât de mult este până la

urmă suficient?

„Există un scop în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi.” – Constantin Brâncuşi

Omenirea trăieşte actualmente o profundă

criză de identitate şi maturitate, o acută lipsă de

sens cu care individul se luptă zilnic, într-o ma-

nieră haotică şi epuizantă. Bunicii noştri erau

fericiţi cu un acoperiş deasupra capului, o familie

sănătoasă ce să se reunească la mesele zilnice, un

sens spiritual existenţial şi o activitate căreia să i

se dedice zilnic. Viaţa era sănătoasă astfel; era

simplă şi disciplinată; şi fiindcă era simplă, se

putea şi se cerea să fie îmbogăţită intelectual,

emoţional, social şi spiritual. Trăim un paradox;

avem parte de la naştere de vieţi copleşitor de

complexe, de familii al cărui sens e aproape inutil

în existenţa şi creşterea noastră; sensul se găseşte

peste tot în jurul individului şi individul e

“împins” efectiv în oceanul de sens, într-o mişcare

haotică; sunt atât de multe lucruri, oameni şi lo-

curi… familiile sunt bulversate şi odraslele lor cu

atât mai mult. Nu mai e vorba de un sens ci de o

multitudine de sensuri contradictorii, toate însă

“adevărate” şi aplicabile, odată ce ai făcut

alegerea. Nu mai este decât chestiune de alegere.

Nu se mai cere să gândim sau să simţim; viaţa e

afişată drept simplă, asemenea apăsării unui bu-

ton; clic şi viaţa se derulează aşa cum am crede…

Pe cărarea aleasă însă, nu mai e nimeni să ne în-

soţească. Lipsesc însoţitorii exteriori şi mai ales

modelele interioare. Îmi doresc modele interioare

şi îmi doresc să învăţăm în viaţă, înainte de toate,

ce înseamnă alegerile de viaţă, de la aceia ce le-au

făcut deja. E aşa un mare câştig de timp şi de se-

ninătate.

„Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.” – Con-stantin Brâncuşi

Îmi doresc un 2014 guvernat de copilărie,

de zâmbet şi joc. Să le cerem copiilor noştri să

rămână mai mult copii şi să nu cedăm impul-

surilor lor de maturizare precoce. E o presiune

interioară formidabilă pe care copiii o trăiesc într-

o lume rutinată, automatizată, “gata” de folosire

şi atât, ca şi cum viaţa ar fi devenit un obiect de

unică folosinţă; apucă-l, foloseşte-l cât de repede

poţi şi aruncă-l, s-a terminat! Nu rămâne nimic de

descoperit, nimic de făcut altfel decât ce e prescris

în societatea modernă, aparent atât de cunoscă-

toare şi experimentată. Nu e loc de surpriză şi de

nou; nu e loc de copilărie. Avem toate soluţiile

gata scrise în toate produsele de uz zilnic şi unic;

un singur lucru lipseşte cu desăvârşire: răspunsul

la întrebarea: “şi dacă viaţa e mai mult decât atât?”. Lumea pare să ofere individului reţete de

viaţă ideală în condiţiile în care viaţa nu poate fi

vreodată ideală, fiindcă viaţa doar e; este exact

ceea ce construim prin noi înşine; nu e vorba de

succes, nici de bani şi nici de alt fel de bogăţie; e

maniera unică şi originală prin care accesăm re-

sursele investite în noi şi le punem la dispoziţia

celorlalţi, pentru a beneficia, la rându-ne de re-

sursele puse la dispoziţie de ceilalţi.

„În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru in-vidie - nici pentru ură, ci numai pentru acea bu-curie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.” – Constantin Brâncuşi

Îmi doresc un 2014 cu credinţă spiritală şi

religioasă. Un 2014 cu Dumnezeu aproape şi în-

truchipat de tot ce întreprindem. Un an cu disci-

plină interioară şi un sens profund mult mai mare

decât individul în sine; transcenderea sensului

individual şi al nevoilor individuale este unicul

mod de existenţă capabil să conducă senin indi-

vidul dincolo de existenţa sa efemeră, spre cea

veşnică, prin asprimile şi dificultăţile vieţii fizice.

Lumea în care trăim, bogată în imagini, sunete,

obiecte şi gadgeturi distrage individului atenţia de

la finalitatea vieţii, determinându-l să trăiască

epuizant clipa şi-atât. Totul poate fi disponibil

astăzi; ce sens are ziua de mâine? Totul e dispo-

nibil de la vârstă fragedă; ce sens are îmbătrâni-

rea, bătrâneţea? E o manipulare subtilă a fragili-

tăţii mentale şi a nevoilor emoţionale individuale;

lumea înconjurătoare (cea materială, din ne-

fericire) pare să fie un substitut suficient de bun

de confort, siguranţă, protecţie şi petrecere con-

structivă a timpului.

„Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre el…


16

Adresa: Str.Romulus nr.46, Timişoara

Tel: 0256/433072

Mobile: 0722/502094

E-mail: [email protected]

Societatea Românã Alzheimer

Filiala Timișoara


rămâne important.” – Constantin Brâncuşi

Îmi doresc un 2014 cu indivizi apreciaţi la

adevărata lor valoare, indiferent de preocupări şi

domeniu personal sau social. Îmi doresc ca

valoarea unui individ să nu depindă de contextul

social, istoric sau politic, să rămână aceeaşi in-

diferent de abilităţile fizice, intelectuale şi emo-

ţionale, şi mai ales indiferent de vârstă, rasă şi

sex. Îmi doresc ca valoarea să fie cunoscută şi

apreciată de timpuriu de fiecare individ; valoarea

să fie steaua călăuzitoare şi făuritoarea de sens,

făuritoarea de comunitate. O comunitate umană

lipsită de valoare nu poate fi decât primitivă şi

ierarhică.

„Măsurătoarea este vătămătoare, tocmai pentru că există în lucruri... Ele se pot înălţa până la ce-ruri şi se pot coborî din nou, pe pământ, fără să îşi poată schimba proporţiile.” – Constantin Brâncuşi

Îmi doresc un 2014 cu comunicare în cu-

vinte scrise sau vorbite, cât de multe. Consider că

la originea valorilor umane stă cuvântul şi modul

complex în care cuvântul se formează şi e per-

ceput înăuntrul individului. Şi e vorba de cuvinte

cu sensuri adevărate, nu de limbaje simplificate şi

scriptice economisitoare de timp şi efort uman.

Îmi doresc aprecierea cuvântului şi a sensului cu-

vintelor. Îmi doresc o societate care să comunice

sincer, corect şi realmente bazat pe cunoaştere,

comunicare cu sens şi în sensul înţelegerii şi inte-

grării nu al dezbinării sau al manipulării. Dacă

tot suntem în epoca informaţiei şi accesului liber

şi nelimitat la informaţie, îmi doresc pentru toată

lumea informaţie cu sens de educaţie, cunoaştere

şi creştere, informaţie ce să fie împărtăşită cu alţii

şi care să “spună ceva” despre individ, despre

lume şi despre sens, cu sens.

„Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toată puterea şi cu toata fiinţa.” – Constantin Brâncuşi

Îmi doresc să NU UITĂM, în 2014 şi de

fapt, niciodată pe parcursul existenţei, pe aceia ce

dau sens vieţii noastre, pe aceia ce au dat mai ales

sens vieţii lor şi au clădit reale cărămizi pentru

umanitate. Aceia care, crezând într-un ideal cu

toată fiinţa şi suflarea, au investit timpul, cu-

noasterea şi energia proprie în a construi şi păstra

valoare, că e vorba de concepte complexe, ştiinta,

artă sub diversele ei forme, viaţă, echilibru, liber-

tate, imagine, credinţă,… Viaţa omului este o

fărâmă infimă din viaţa umanităţii; poate părea

un lucru banal, în fapt însă, fiecare existenţă este

un cadou preţios ce merită apreciat ca atare. Să

nu uităm că oameni fiind, ne leagă acelaşi

mănunchi de asemănări şi deosebiri; că suntem

fiinţe sociale, că apreciem apropierea celorlalţi,

comunicarea şi dragostea; că ne întemeiem un

cămin pentru a păstra aproape pe aceia pe care îi

iubim, că pe aceia îi protejăm şi îi ajutăm să crea-

scă alături de noi, că îi integrăm în mijlocul comu-

nităţii cu mândrie dar mai ales cu modestie; că

diferenţele de vârstă, credință, origine, sociale,

intelectuale şi fizice nu există decât pentru a de-

monstra cât de aproape sunt oricare doi oameni

din grupul uman; că oricare doi oameni pot fi la

fel de apropiaţi, chiar în absenţa limbajului

comun. Că existenţa noastră are un sens profund

doar atunci când avem un sens “împreună”. Să nu

uităm că obstacolele, dificultăţile, boala şi

moartea nu sunt decât etape necesare pentru a

etala frumuseţea vieţii; şi că viaţa nu e frumoasă

decât atunci când ne devin dragi şi problemele, şi

apropiaţii bolnavi, când ne facem timp pentru

străini şi când oferim cu generozitate ceea ce lip-

seşte altora; când spunem cu drag “noi” chiar

privind un străin şi când zâmbim senin uitându-

ne în trecut şi în viitor, trăind simplu sensul zilei

de astăzi.

„Suferinţele îl întăresc pe om, şi sunt mai nece-sare decât orice plăcere, pentru formarea unui mare caracter.” – Constantin Brâncuşi

Roxana Dan

Alzheimer frică da, societate, a acceptat tacit să · PDF filerecunoașterea de către...

Documents

Transcript of Alzheimer frică da, societate, a acceptat tacit să · PDF filerecunoașterea de către...