` Conformism şi nonconformism

Influenţa socială este studiul efectelor pe care indivizii le au unii asupra altora în

ceea ce priveşte atitudinile şi comportamentele. Există patru tipuri de influenţă socială:

normalizarea, conformismul, influenţa minoritară şi obedienţa.

Procesul prin care grupul exercită presiuni asupra membrilor pentru a respecta

normele de grup constituie procesul de conformism. Conformismul corespunde unei

situaţii în care interacţiunea unui individ cu un grup dă naştere unor presiuni ce se

exercită asupra individului spre a judeca sau acţiona în concordanţă cu grupul. Acest

proces constituie adesea produsul dorinţei de a fi în mod manifest de acord cu grupul,

căci a nu fi “în rand” cu grupul poate implica pierderea statusului sau identificarea ca

anormal. Faptul de a fi diferit de ceilalti din grup are serioase consecinţe pentru

recepţionarea recompenselor sau pedepselor. De aceea, există motive pentru care oamenii

se supun presiunilor exercitate de grup chiar şi atunci când lumea fizică prezintă

alternative clare şi lipsite de ambiguitate.

Experimentul lui Asch asupra conformismului este cel mai cunoscut din

psihologia socială. Asch s-a dovedit extrem de sensibil la sugestiile lui Sherif. El a lucrat

tot cu judecăţi perceptive şi a folosit subiecţi complici, cum făcuse şi predecesorul său.

Stimulul se prezintă sub forma a trei linii verticale, din care una este egală ca lungime cu

o linie etalon. Subiectul este introdus într-un grup de complici şi i se cere ca, atunci când

îi vine rândul, să aprecieze care dintre cele trei linii corespunde ca mărime segmentului

etalon. În total au fost 18 încercări, iar complicii furnizează aprecieri eronate începând cu

cea de-a şasea. Deşi sarcina este cât se poate de simplă şi de clară (în grupul de control se

observă 0,68% răspunsuri greşite), grupul izbuteşte să deformeze judecăţile indivizilor-

32% dintre răspunsuri se dovedesc eronate. În medie, cei din grupul de control ( în care

indivizii emiteau judecăţi fără a fi supuşi influenţei grupului ) au comis 0,08 greşeli faţă

de 3,84 greşeli ale celor din grupul experimental. (Asch, 1951)

www.referat.ro

Una dintre primele preocupări ale lui Asch( 1951) a fost aceea de a verifica

efectul mărimii grupului asupra cuantumului influenţei. Astfel, el a variat dimensiunea

grupului, făcând ca subiectul naiv să se confrunte cu 1,2,3,4,8 sau 15 complici.

Rezultatele lui, ca şi rezultatele cele mai multe din studiile ulterioare, arată că

răspunsurile eronate ale subiecţilor se înmulţesc de la 1 la 4 membri ai grupului ce

exercită influenţă, pentru ca apoi să rămână constante. În paradigma Asch, o majoritate

de 4 exercită aproximativ aceeaşi influenţă ca şi una de 15.

Unanimitatea grupului reprezintă o condiţie esenţială a succesului demersului.

Asch însuşi a determinat o scădere absolut semnificativă a cuantumului influenţei ( de la

33 la 5,5%) prin introducerea unui complice instruit să dea de fiecare dată răspunsul

corect. “Suportul social”, cum s-a numit complicele care “sparge” consensul majoritar, se

dovedeşte eficient chiar şi atunci când răspunsurile sale, deşi diferite, sunt la fel de

eronate ca şi cele ale grupului. Asch a pus efectul pe seama dispariţiei fricii de costurile

sociale ale devianţei.

Moscovici (1979) a construit o explicaţie alternativă pentru reducerea impactului

în situaţii de suport social. Conform autorului francez, adept al concepţiei potrivit căreia

la baza oricărei dinamici de influenţă se află un conflict, un grup ai cărui membri nu

susţin unanim aceeaşi opinie reprezintă o sursă de influenţă lipsită de consistenţă. Ca

atare, un astfel de grup este incapabil să determine un conflict în forul interior al ţintei.

Experimentele lui Solomon Asch au arătat că “ sub influenţa unei majorităţi

numerice, s-ar putea să ajungem să numim negru ceea ce este alb” ( E. Drosda-

Senkowska, 1999) .Dar de ce se conformează subiecţii la norma de grup? Pentru că sunt

supuşi unei influenţe duble : informaţională şi normativă. Pe de-o parte, subiecţii - mai

ales când nu sunt siguri de propriile lor cunoştinţe –utilizează comportamentul celorlalţi

ca pe o sursă de informare corectă ( conformarea informaţională) şi, pe de altă parte, ei

acceptă norma grupului pentru că doresc să fie acceptaţi de grup pentru a nu fi criticaţi

sau izolaţi ( conformarea normativă). Cele două tipuri de conformare pot acţiona adesea

concomitent.

În ceea ce priveşte influenţa informaţională, Sherif în 1935 a arătat cum într-o

situaţie ambiguă, bizuindu-se unii pe alţii ca sursă de informaţie validă cu privire la

structura stimulului, indivizii construiesc o normă socială. Temelia acestei reguli de

comportament adecvată în situaţia respectivă o constituie tocmai informaţiile pe care

indivizii şi le oferă unii altora.

Teoria comparării sociale ale lui Festinger(1954) reprezintă prima şi cea mai

cunoscută tentativă de a explica maniera în care indivizii adună garanţii de corectitudine

pentru opiniile lor. De fapt, o definiţie evidentă a ceea ce este “corect” într-o anumită

situaţie o găsim în comportamentul celorlalţi. Totuşi, ceilalţi nu fac eforturi să ne indice

în mod explicit ceea ce cred ei că este corect şi, de multe ori, nici nu sunt conştienţi că ne

raportăm la ei ca surse ale adevărului.

Festinger a distins două tipuri de realitate în legătură cu care ceilalţi ne pot oferi

informaţii: realitatea fizică şi cea socială. Realitatea fizică este clară, lipsită de

ambiguitate, percepţiile asupra ei sunt verificate şi de aceea e puţin probabil ca individul

să facă apel la ceilalţi pentru a emite o judecată validă asupra ei. Totuşi, o bună parte din

mediul nostru nu este nici pe departe atât de bine definit. În ceea ce priveşte realitatea

socială, dupa Festinger indivizii caută sprijin informaţional la ceilalţi. Comparându-şi

opiniile cu ale altora semnificativi pentru ei, pot să stabilească veridicitatea( socială) şi

corectitudinea acestora.

Într-un articol din 1955, M. Deutsch şi H.Gerard, bazându-se pe concluziile lui

Asch, au arătat că dependenţa individului de grup nu este numai informaţională ci şi

normativă. Distincţia se fundamentează pe observaţia că membrii unui grup îşi transmit

argumente şi dovezi referitoare la natura stimulului dar şi expectanţe cu privire la

comportamentul adecvat în grup. Influenţa normativă se bazează pe puterea grupului

(capacitatea de a respinge şi pedepsi), în vreme ce influenţa informaţională are la bază

încrederea în opinia de grup.

Acceptarea influenţei altor membri ai grupului de teama pierderii statusului în

grup pare mai aproape de definiţia conformismului decât faptul de a se încrede în alţii în

situaţii ambigue. Touşi, distincţia între nevoia de status şi nevoia de informaţie este una

destul de însemnată.

Influenţa normativă se bazează pe resimţirea de către subiect a presiunii spre

conformism, exercitată de grup prin intermediul aşteptărilor poziţiilor ale celorlalţi

membri.

Argumentele în favoarea conformării normative sunt adesea indirecte şi de natură

teoretică, introducându-se o distincţie între conformarea publică şi conformarea privată.

Fenomenul complezenţei (complianţei) poate fi invocat ca argument al conformării

normative. Prin complezenţă se înţelege situaţia de acceptare publică, nu însă şi privată a

influenţei normative; conformare de suprafaţă, fără a se schimba convingerile profunde .

În experimentele lui Sherif se remarcă faptul că, în şedinţele individuale ulterioare

elaborării normei de grup, indivizii se folosesc de aceasta pentru a aprecia mişcarea

iluzorie a punctului luminos. Lucrul acesta probează o influenţă profundă şi durabilă. Pe

de altă parte, subiecţii din experimentul lui Asch sunt departe de a perpetua norma. Într-

un caz avem de-a face cu o schimbare de atitudine în plan privat ( latent), în celălalt cu

una în plan manifest.

Meritul de a fi pus primul problema aspectelor manifest şi latent îi revine lui

Festinger. Dupa el, atracţia pe care o resimte individul faţă de grup hotărăşte cuantumul

influenţei la nivel privat. Asch susţine o idee cu totul diferită de a lui Festinger: nu numai

că atracţia faţă de grup nu produce o schimbare de atitudini acceptată în mod privat, dar

în general grupul nu poate obţine decât o influenţă manifestă - o complezenţă.

În 1958, Kelman se hotărăşte să conteste cu probe empirice concepţia lui

Festinger. El nu se îndoia că grupul poate produce o influenţă profundă dar contesta ideea

că vehiculul acestei influenţe ar fi atracţia.

În grupurile coezive, indivizii manifestă într-o mai mare măsură dorinţa de a

păstra calitatea de membru şi evită să se identifice cu devianţii. Astfel, influenţa

normativă derivă din dorinţa individului de a fi acceptat de grup şi din nevoia lui de

aprobare socială.

Coeziunea este definită ca totalitate a câmpului de forţe care are ca efect

menţinerea laolaltă a membrilor unui grup, opunându-se forţelor dezintegratoare;

coeziunea exprimă atracţia globală pe care grupul o exercită asupra membrilor săi, prin

intermediul funcţiei de control, a presiunii spre uniformitate şi a integrării afective a

membrilor, ceea ce are drept rezultat formarea sentimentului de “noi”, care prevalează

asupra tendinţelor de autonomie individuală. Unul dintre rezultatele directe ale coeziunii

constă în apariţia unor presiuni psihosociale care tind să uniformizeze conduitele

membrilor grupului. Interacţiunile sistematice dintre persoanele care formează un grup

determină apariţia unor “uniformitaţi” atitudinale şi comportamentale care capătă treptat

caracterul unor norme şi modele cu valoarea simbolică pentru apartenenţa la un anumit

grup.

Din perspectiva psihoindividuală conformismul este resimţit ca o garanţie a

acceptării de către grup, a funcţionării, supravieţuirii şi menţinerii unităţii acestuia în

contextual presiunilor la care este supus.

S-ar părea că există numeroase tipuri de conformism sau motive pentru care

oamenii îşi modelează comportamentul. În 1958, Kelman a identificat trei forme

principale de conformism, fiecare putând avea ca rezultat modelarea comportamentului,

dar nu prin exact aceleaşi metode.

Prima formă de conformism şi cea mai superficială este complianţa- adoptarea

opiniei majorităţii pentru a evita respingerea sau pentru a dobândi recompense de tipul

acceptării sau al aprobării sociale.

A doua formă de conformism este identificarea. Individul se conformează la

anumite momente de timp şi în anumite feluri, deoarece acest lucru face parte dintr-o

serie de relaţii generale pe care încearcă să le păstreze. În acest timp de conformism,

comportamentul adoptat nu este important în sine, ci doar pentru că reprezintă o parte

din sistemul de comportamente prin care se stabileşte sau se menţine un anumit tip de

relaţie. De exemplu, un vânzător care doreşte să stabilească o relaţie de muncă pozitivă

cu şeful său va avea tendinţa să se conformeze comportamentului aşteptat de la un “bun

vânzător”, fiind amabil cu clienţii, rapid şi corect în deservire, politicos şi atent faţă de

alţi angajaţi etc. Deşi individul va crede, probabil că fiecare dintre aceste acte de

conformism reprezintă o manieră corectă de a se comporta, niciunul dintre actele

individului nu va avea prea mare importanţă în sine. Toate acestea apar din identificarea

persoanei cu rolul de vânzător şi din conformarea la comportamentul cerut de rol.

A treia formă de conformism identificată de Kelman este interiorizarea. Această

formă are în vedere propriul sistem valoric al unui individ, modalitatea acestuia de

înţelegere a lumii şi a moralitaţii, atât în problemele importante cât şi în problemele

mărunte. O persoană poate să accepte influenţa altei persoane şi se poate conforma

solicitărilor sau expectanţelor deoarece este întru-totul de acord cu principiile subiacente.

În cadrul acestui tip de conformism, comportamentul specific este posibil să

dureze mult mai mult timp decât o cere situaţia concretă, deoarece individul l-a “adoptat”

pentru sine, făcându-l să devină parte a sistemului său interior de valori. Un exemplu de

acest gen ar fi situaţia în care cineva descoperă că alte persoane cunoscute întreprind o

acţiune caritabilă. Individul poate decide să se conformeze acestui comportament, dar

motivele nu trebuie să fie, neapărat acceptarea sau evitarea respingerii- de fapt, actul

poate fi îndeplinit fără ca alţii să ştie de el. Comportamentul este adoptat deoarece este

compatibil cu sistemul propriu de valori al persoanei în cauză, care îl consideră corect.

Putem vedea din aceste forme de conformism că un individ poate acţiona în

concordanţă cu alţii din diverse motive şi că acest conformism nu este neapărat un lucru

rău. Totuşi, parţial, probabilitatea de conformare depinde atât de aprecierile noastre de

sine cât şi de solicitările altor persoane.

Totuşi, uneori, nu ne supunem altora. Uneori suntem încăpăţânaţi şi ne menţinem

părerile şi acţiunile, indiferent de presiunea socială la care suntem supuşi. Chiar unii

dintre subiecţii studiilor lui Milgram au refuzat să se conformeze. Gretchen Brandt a

crescut în Germania nazistă, iar Jan Rensaleer a trăit în Olanda înainte şi în timpul celui

de-al doilea război mondial. Ambii erau conştienţi de consecinţele obedienţei negândite şi

au refuzat pur şi simplu să se conformeze experimentului lui Milgram. Refuzul lor a fost

destul de calm şi hotărât. E adevărat că Jan Rensaleer s-a enervat doar atunci când i s-a

spus că “nu are de ales” şi că trebuie să continue cu şocurile. El a subliniat cu înflăcărare

că, de fapt, are de ales. Când i s-a spus că responsabilitatea aparţine experimentatorului şi

nu lui, a răspuns că ar fi un act de laşitate şi că el insuşi este responsabil de actele sale.

Gamson, Fireman şi Rytina (1982) s-au hotărât să investigheze factorii care-i fac

pe oameni să se revolte. Ei au pus la punct un experiment în care li s-a cerut unor grupuri

să participe la o serie de discuţii înregistrate pe casete video. S-a discutat despre şeful

unei benzinării concediat pentru că trăia cu cineva fără a fi căsătorit. La început, studiul

părea perfect obişnuit, dar pe măsură ce discuţia progresa, devenea din ce în ce mai clar

că totul e un scenariu şi că cercetătorii falsificau dovezi pentru a susţine firma respectivă.

De exemplu, în timpul discuţiilor, un cercetător intra în cameră, oprea caseta şi cerea unei

anumite persoane să vorbească, arătându-se profund ofensată de comportamentul

directorului. Apoi, dădea din nou drumul la bandă şi ieşea din cameră. La sfârşit,

subiecţilor li s-a cerut să semneze o depoziţie sub jurământ prin care să dea companiei

care condusese cercetarea permisiunea de a prelucra caseta video şi de a o utiliza ca

probă în instanţă. Cercetătorii au demonstrat că oamenii nu se vor supune autorităţii

atunci când pot vedea clar că a se supune ar însemna ceva greşit din punct de vedere

personal. Doar câţiva oameni care s-au descris pe ei inşişi ca susţinând autoritatea în

orice situaţie, au mers până la capăt cu ceea ce li s-a cerut, indiferent dacă a fost

acceptabil sau nu din punct de vedere moral.

În general, grupul pedepseşte nonconformismul prin excludere, care poate fi

definitivă sau temporară, totală sau parţială.

Schachter în 1951 a evidenţiat într-un studiu experimental tendinţa grupului de a

ostraciza devianţii.

Deviaţionismul reprezintă tendinţa îndepărtării de la prescripţiile care definesc

implicit comportamentul considerat normal de către grup, sau faptul negării valorilor,

normelor şi modelelor acceptate de grup ca având o funcţie constitutivă sau

reprezentativă pentru existenţa şi activitatea sa. Deviaţionismul poate îmbrăca diferite

forme şi grade de intensitate, începând cu simpla atitudine fantezistă a unor membri,

considerată ca un capriciu nesemnificativ pentru viaţa de grup, pană la comportamentul

criminal care atacă insăşi fundamentele existenţei individuale şi sociale. Însă, raportul

dintre deviaţionism şi conformism este mult mai complex şi poate evalua în funcţie de

situaţie. Astfel, în măsura în care conformismul excesiv înseamnă un conservatorism care

blochează orice tendinţă de inovare sau înnoire, deviaţionismul poate îndeplini o funcţie

pozitivă atunci când exprimă tendinţe fireşti de perfecţionare, evoluţie sau schimbare,

care se pot dovedi benefice pentru destinul social al grupului. Dacă deviaţionismul

rămâne singur, fără ca atitudinea lui să genereze prozelitism, atunci el va fi supus unor

presiuni din ce în ce în ce mai mari, va fi izolat şi în cele din urmă va fi exclus. Momentul

cel mai semnificativ în acest proces de conformare dialectică dintre conservatorism şi

modernism este acela în care contestatarul polarizează în jurul său mai mulţi membri,

devenind lideri al unei mişcari de înnoire. Odată instituite noile norme şi modele,

procesul natural de stabilizare va conduce la apariţia unor presiuni care impun atitudini

conformiste în raport cu noile referenţiale morale şi comportamentale ale grupului,

urmând o perioadă de stabilitate în care se cristalizează noile coordonate ale vieţii de

grup.

Într-un sens mai general, alienarea, delincvenţa şi crimininalitatea pot fi

considerate forme extreme ale deviaţionismului, care sunt reprimate de societate în

aproape toate împrejurările. Acele rare situaţii când acest lucru nu se întamplă se referă la

o interpretare politică a unor acţiuni violente, considerate forme de protest şi modalităţi

extreme de luptă, pentru obţinerea unor drepturi şi eliminarea unor discriminări de ordin

etic, religios sau economic. Schimbările violente prin revoluţii sunt exemple elocvente în

acest caz.

Rezistenţa împotriva deviaţionismului este efectul direct al conformismului, dar

exprimă totodată o subtilă relaţie de condiţionare reciprocă dintre tendinţele care se

manifestă în cadrul grupului, motivaţia membrilor şi situaţia socială, generală în care

evoluează viaţa de grup: o atitudine care într-o anumită împrejurare poate fi considerată

intolerabilă de către grup, promotorul lui putând suporta sancţiuni foarte severe, în altă

împrejurare poate apărea ca solutie oportună şi dezirabilă pentru evoluţia grupului,

deviaţionistul fiind perceput ca un erou plin de curaj, care oferă o nouă deschidere vieţii

colective.

Deosebit de interesant pentru viaţa de grup este cazul “deviaţionistului tolerat”

însă transferat în derizoriu ca obiect de amuzament; este vorba de realizarea unei “supape

psihologice” prin care se diminuează tentaţiile de manifestare nonconformistă a

membrilor.

Chiar şi numai prezenţa celorlalţi ne influenţează comportamentul: tendinţa

noastră psihologică de a ne conforma celorlaţi şi de a ne supune autorităţii ne poate face

câteodată să ne lăsăm influenţaţi mai mult decât ne putem da seama. Întotdeauna oamenii

încearcă să inţeleagă ceea ce este în jurul lor, iar modul în care aceştia reacţionează este

afectat de modul în care judecă situaţia respectivă.

BIBLIOGRAFIE

Chelcea Septimiu – “Psihologie socială”, Editura Economică,

Bucureşti, 2005

Cristea Dumitru - „Tratat de psihologie socială”, Editura

ProTransilvania, Bucureşti, 2000

De Visscher Pierre şi Neculau Adrian (coordonatori) – „Dinamica

grupurilor – Texte de bază”, Editura Polirom , Iaşi, 2001

Hayes Nicky şi Orrell Sue – „Introducere în psihologie”, ediţia a III-a,

Editura ALL, Bucureşti, 2003

Neculau Adrian (coordonator) - „Manual de psihologie socială”

Editura Polirom, Iaşi, 2003

Powered by http://www.referat.ro/cel mai tare site cu referate