Richard Wurmbrand

Renunţând la viaţa de plăceri, la 27 de ani, tânărul de origine iudaică Richard Wurmbrand se hotărăşte să meargă pe calea lui Hristos. Anii războiului au fost pentru pastorul Richard Wurmbrand şi familia sa (şi soţia era evreică) o perioadă foarte grea, statutul de evreu, fie el şi încreştinat, putea deveni oricând o pricină de persecuţii de tot felul, de la deportare până la execuţie.

Intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României însemna sfârşitul unei perioade grele şi începutul uneia diabolice. Însă pastorul înflăcărat, împreună cu alţi creştini dornici de a răspândi cuvântul Evangheliei au început o lucrare plină de primejdii dar şi de nenumărate satisfacţii. Uzând de diferite subterfugii reuşesc să răspândească Biblii şi cărţi de rugăciuni printre soldaţii sovietici.1Adesea le vorbesc unora dintre ei despre Hristos şi adevărul creştin. Multe suflete intoxicate cu doctrina bolşevică sunt zguduite şi găsesc calea spre Dumnezeu.

Timp de trei ani distribuie Evanghelii în rândurile soldaţilor ruşi.La 29 februarie 1948 este arestat pentru prima dată. Faptul nu-l surprinde,

se aştepta, pentru că ştia că înfruntă un regim ateu necruţător. Timp de 2 ani de zile este izolat şi deţinerea sa învăluită în secret.2 Supus unui astfel de tratament şi unor anchete năucitoare el se ancorează cu întreaga sa fiinţă în credinţă şi orele nopţii, când nu era tulburat de alte zgomote şi activităţi, şi-le organizează într-un program de meditaţie şi rugăciune, chiar şi predici. Predică de parcă s-ar afla în faţa credincioşilor, compune melodii, dansează de fericire că are privilegiul de a suferi pentru Iisus.

De la ora zece seara, de când se dădea stingerea, începea cu o rugăciune însoţită de lacrimi de recunoştinţă, apoi o predică, apoi stătea de vorbă cu soţia şi copiii. „În fiecare noapte petreceam o oră transpunându-mă în sufletul principalilor mei adversari – colonelul Dulgheru, de exemplu. Intrând în pielea lui îi găseam o mie de scuze. În felul acesta puteam să-i iubesc, pe el şi pe ceilalţi torţionari.”3

Rememorând anii de izolare Wurmbrand afirmă: „Am trăit părtăşia sfinţilor.”4

1 „Prezentam broşuri cu Marx pe frontispiciu şi câteva pagini introductive care prezentau argumentele

sale şi ale lui Lenin împotriva religiei. Cenzorul nu citea mai departe ceea ce ne cădea bine, fiindcă

restul cărţii avea în întregime un conţinut creştin.” Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană,

traducere Marilena Alexandrescu-Munteanu şi Maria Chilian, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1994, p.

27.2Cf. Ibidem, pp.51-62.

3 Ibidem, p. 55.4 Ibidem, p. 53.

1

Parcurge două perioade de detenţie cumulând 14 ani şi în tot acest timp reuşeşte să-şi păstreze seninătatea. Nici el însuşi, nici cei care mărturisesc despre el nu amintesc vreun moment de încrâncenare sau descurajare. Cronicarul gulagului românesc Ion Ioanid mărturisea: „Credinţa lui în Dumnezeu, seninătatea cu care se resemnase la condiţia de puşcăriaş, ca şi optimismul robust cu care privea în viitor, exercitau asupra mea o adevărată fascinaţie.”5

Mai mult decât atât, este un misionar neobosit, permanent, în orice împrejurare, oricâte obstacole şi oricât de dificilă ar fi situaţia el se străduieşte să fie un pescuitor de suflete. Unul dintre anchetatorii săi, locotenentul Grecu se converteşte în urma discuţiilor avute cu Wurmbrand, situaţie de excepţie, foarte rară şi tocmai de aceea extrem de relevantă pentru modul în care Wurmbrand înţelegea misionarismul. Hotărâtoare în convertirea tânărului securist îndoctrinat cu propaganda urii de clasă e afirmaţia făcută de Wurmbrand într-o declaraţie că îi iubeşte pe comunişti: „<<Domnule Wurmbrand (în Securitate nu mi se adresase nimeni, niciodată cu domnule) de ce ziceţi că mă iubiţi? Asta e una dintre poruncile voastre creştineşti pe care nu o poate respecta nimeni. Eu, unul n-aş putea iubi pe cineva care m-a închis singur în celulă, ani de zile, m-a înfometat şi m-a bătut. >> I-am răspuns: <<Aici nu e vorba despre respectarea unei porunci. Când am devenit creştin a fost ca şi cum m-aş fi născut din nou, înzestrat cu o fire plină de iubire. Aşa cum dintr-un izvor nu poate curge decât apă, tot aşa numai iubire poate izvorî dintr-o inimă iubitoare. >>”6

Verva cu care Wurmbrand îşi îndeplineşte vocaţia misionară este debordantă, e neobosit, nimic nu-l descurajează, nici închistarea minţilor în dogme satanice, nici împietrirea inimilor, el ştie că prezenţa sa în închisoare are un rost şi nu precupeţeşte nimic spre a-l împlini. Izolat, fără să vadă pe nimeni încearcă prin alfabetul morse bătut în perete să-şi convertească vecinii de celulă.

Darul său oratoric va deschide multe inimi spre Hristos şi adesea Wurmbrand va uza de el şi pentru a convinge câte un gardian să facă o mică derogare ce la prima vedere nu pare mare lucru însă în condiţiile infernale de acolo avea dimensiunile unei binefaceri.7

Face permanent efortul ca fiecare moment al acestei expierenţe existenţiale şi mai ales cele de supliciu, să le raporteze la o perspectivă creştină, în funcţie de metoda de tortură ce i se aplică, el meditează la un verset biblic.8

5 Ion Ioanid, Op. cit, vol.II, p.208.

6 Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu..., p.66, întreaga convertire e redată în pp.65-68.

7 Ion Ioanid, Op. Cit., vol. II, pp.206-207.

8 E pus să stea cu faţa la zid, în picioare, cu mâinile ridicate deasupra capului. Atunci el se gândeşte la

fragmentul din Cântarea Cântărilor: „<<Preaiubitul meu seamănă cu o căprioară sau cu puiul de

cerboaică. Iată-l este după zidul nostru.>>Mi-am imaginat că Iisus se află îndărătul zidului meu şi că-mi

dă tărie.” Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu...,p. 47.

2

Fiind grav bolnav de TBC, cu foarte puţine şanse de supravieţuire, Richard Wurmbrand ajunge şi în sanatorul de la Târgul Ocna, mai precis în camera patru, numită camera morţii.

„Dar aici trebuie spus că s-a petrecut un fapt remarcabil: nici unul nu a murit ateu. Fascişti, comunişti, ucigaşi, hoţi, preoţi, moşieri bogaţi şi ţărani foarte săraci fuseseră închişi împreună în celula noastră, totuşi, nici unul dintre ei nu a murit fără să se fi împăcat cu Dumnezeu şi cu semenii.”9

În evocările referitoare la detenţia de la sanatoriul Târgu Ocna Wurmbrand relatează un episod în care el îşi oferă streptomicina primită de acasă unui antisemit înrăit, legionar pe nume Sultaniuc.10 Despre episodul pe care îl prezintă Ianolide şi de care am amintit la momentul oportun, Richard Wurmbrand nu face nici o referire deşi realizează în câteva pagini11 un portret al lui Gafencu, iar Ion Ioanid12 vorbeşte despre faptul că Wurmbrand ar fi renunţat la streptomicină pentru Gafencu. Este posibil ca în cazul acesta Ioanid să fi auzit o interpolare între cele două evenimente care ambele par plauzibile mai ales că sunt relatate de martori oculari. Faptul că Wurmbrand nu aminteşte de gestul lui Gafencu aceasta nu înseamnă că nu a fost făcut ci pur şi simplu Wurmbrand nu a ştiut provenienţa medicamentelor, dealtfel Gafencu cu extraordinara sa sensibilitate şi smerenie creştină e de presupus că a preferat anonimatul.

Scenele mişcătoare în care victima îşi iartă în iubire creştină agresorul abundă în mărturisirile lui Wurmbrand, personajul principal fiind Hristos pe tot parcursul relatării.13

Orice prilej este considerat de Wurmbrand oportun pentru a fi mărturisit Hristos şi a fi renăscut un suflet chiar şi atunci când predica nu e primită Wurmbrand o transformă în roman poliţist moralizator în care finalul este un happy end în stil creştin: „Domnule pastor, am auzit multe istorii cu crime dar nici una ca ale dumneavoastră care se încheie întotdeauna cu criminalul, victima şi poliţaiul mergând împreună la biserică.”14

Prima perioadă de detenţie se încheie în 1956 când pastorul este eliberat însă pentru scurt timp căci dornic de a-şi continua activitatea misionară nu încetează să propovăduiască adevărul ori de câte ori are ocazia, astfel că o nouă arestare era iminentă.9 Ibidem, p. 82.10Ibidem, pp.125-127.

11 Ibidem, pp.91-95.

12 Ion Ioanid, Op. Cit., pp- 206-207.

13 Cf. Aflaţi în camera nr. 4 la Târgu Ocna, numită a muribunzilor torţionarul pocăit Vasilescu şi stareţul

Gherasim Iscu pe care acesta îl chinuise îngrozitor se îmbrăţişează în pragul morţii iertând cu nădejdea

iertării divine. Apoi stareţul îl spovedeşte şi îl împărtăşeşte şi amândoi mor în aceeaşi noapte – Richard

Wurmbrand, Cu Dumnezeu..., pp.104-105.14 Ibidem, p.160.

3

În 15 ianuarie 1959 este arestat din nou, acum perspectiva detenţiei îi apărea ca un răspuns la rugăciune, ştia că merge într-un loc unde oamenii au mai multă nevoie, ca oriunde altundeva de seminţele credinţei.

Dramele sufleteşti relatate de pastor în scrierile sale memorialistice îşi au sorgintea, fără excepţie, în depărtarea sufletului de creatorul său. Trădări, abjurări, deznădejdi pot fi văzute cum secătuiesc persoana umană dar spaţiul claustrant al închisorii devine un prilej de regăsire, de reîntoarcere în sine şi în Dumnezeu. Cel închis iese pentru o perioadă din fuga acaparantă a cotidianului şi se priveşte pe sine, se vede mizerabil, secătuit însă Cineva îi întinde o mână, e colegul din celulă, care-i vorbeşte de Hristos, sau care în ciuda bolii şi a neputinţei continuă să îi ajute pe ceilalţi. Preotul Tudor zguduit de remuşcări şi îndoieli îşi regăseşte credinţa şi pe Hristos şi întreaga lui fiinţă reînvie, viaţa capătă sens şi împlinire în suferinţă.15

Memorialiştii perioadei de detenţie amintesc figura pastorului Wurmbrand în aceeaşi lumină în care ne apare şi în propriile scrieri. Ion Ioanid prezintă în memoriile sale un episod pasager dar plin de semnificaţie în ceea ce priveşte dimensiunea creştină a personalităţii lui Richard Wurmbrand. Se află într-un vagon dubă un număr mare de deţinuţi politici, frigul este atroce, le pătrunde prin toate mădularele. Pastorul îţi ia îndrăznela să ceară gardianului raniţa cu haine, cum era de aşteptat acesta reacţionează violent dar calmul şi perseverenţa lui Wurmbrand nu sunt înfrânte:

„Faptul că Wurmbrand nu reacţionase nici la ameninţări, nici la insulte, continuând să-i vorbească cu acelaşi glas blajin, şi-a produs efectul. (...)

- Ce-ai fost tu, bă în viaţa civilă? Avocat?- Nu, domnule sergent!- Parcă a-i fi un avocat care se roagă de judecător să-l scape de puşcărie

pe banditul pe care îl apără.- Eu mă rog numai unui singur judecător, domnule sergent. Şi mă rog

pentru toţi oamenii, chiar şi pentru dumneavoastră.Intrigat, gardianul s-a lăsat prins în vorbă de Wurmbrand. Timp de mai

bine de un sfert de oră am putut admira măiestria cu care Wurmbrand l-a ademenit pe propriul lui teren de discuţie, cum i-a menţinut atenţia şi interesul cu o îndemânare de negusor oriental, care nu-şi mai lasă clientul până nu-i cumpără marfa. Nu ştiu în ce măsură această predică deghizată a avut un efect mai profund asupra gardianului. Ceea ce am putut cu toţii constata însă, a fost că Wurmbrand îi câştigase simpatia. La un moment dat gardianul a întrerupt brusc convorbirea, a trântit uşa de la vizetă şi s-a îndepărtat pe coridor bombănind ceva la adresa popilor <<care toţi sunt nişte hoţi>>.”16

Primeşte raniţa şi ia puloverele.

15 Ibidem, pp. 219-234.16 Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. II, p. 201.

4

„Apoi, neţinând seama de protestele noastre, ne-a împărţit celor mai dezbrăcaţi, toate hainele groase pe care le obţinuse cu atâta trudă câteva minute mai înainte. S-ar putea ca Wurmbrand să-mi fi salvat atunci viaţa dându-mi o flanelă groasă, din bumbac cu mânecă lungă.”17

În închisoare Wurmbrand, Îl simte pe Dumnezeu mai prezent ca oriunde. El mărturiseşte:

„Anii de închisoare nu mi s-au părut prea îndelungaţi, deoarece, singur, în celula mea, am descoperit că, dincolo de credinţă şi iubire există bucuria întru Domnul: un adânc extraordinar extaz de fericire, fără seamăn în lumea aceasta. Iar când am ieşit din puşcărie eram asemeni celui care coboară de pe creştetul muntelui de unde a cuprins până departe cu ochii pacea şi frumuseţea unui întreg ţinut, ca să revină în câmpie.18

Eliberat în 1964 pastorul împreună cu familia (soţia fusese şi ea închisă şi în ciuda fragilităţii fizice cunoscuse rigorile detenţiei la Canal şi în fermele agricole) ajunge în Occident unde va vorbi despre adevărata faţă a comunismului şi va înfiinţa o organizaţie numită „Vocea martirilor” care va milita pentru apărarea tuturor celor prigoniţi pentru credinţă, indiferent de confesiune. În cărţile sale Torturat pentru Hristos, Strigătul bisericii prigonite, Adu-ţi aminte de fraţii tăi, Wurmbrand nu uită să precizeze, după ce va fi amintit toate atrocităţile regimului ateu, că aceşti oameni comunişti, torţionari, bestii trebuie iubiţi şi deci salvaţi din punct de vedere spiritual iar dacă nu se reuşeşte aceasta atunci bătălia este pierdută. Acel „să nu ne răzbunaţi” al lui Vulcănescu se prelungeşte la Wurmbrand cu „iubiţi-i pe comunişti”.

Mai mult decât atât, vorbind Occidentului despre adevărata faţă a comunismului îl trezea la realitate subliniind faptul că o acceptare tacită a unui astfel de regim înseamnă complicitate. Astfel opinia publică din lumea liberă începea treptat să înţeleagă că e responsabilă pentru toate atrocităţile din blocul estic şi prin urmare e necesar să ia o poziţie.

Prin lupta şi prin suferinţa sa, pastorul Wurmbrand s-a dovedit a fi unul dintre cei puţini pentru care semenul e mai important decât sine, iar iubirea învinge orice umbră de egoism. Supranumit „Pavel de după cortina de fier” el a fost vocea suferinţei gemând sub cizma comunistă.

Iată ce declara în finalul lucrării sale: Adu-ţi aminte de fraţii tăi.„Locul meu este pe Golgota secolului XX. Acolo suferă din nou Cristos în

Trupul Său spiritual. La dreapta lui, îndură chinurile îngrozitoare tâlharul care s-a pocăit. (...) La stânga Crucii lui Cristos se află comuniştii nepocăiţi care încearcă profunda suferinţă determinată de o conştiinţă rea.

Apoi este mulţimea care se numără azi cu milioanele şi care se limitează să privească la ceea ce se petrece ca altădată pe Golgota.”19

17 Ibidem, p. 207.18Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu..., p.7.

19 Richard Wurmbrand, Adu-ţi aminte de fraţii tăi, Ed. Stephanus, pp. 149 – 150.

5

Prin întreaga sa viaţă, atât cea din detenţie cât şi cea trăită în lumea liberă, Richard Wurmbrand a fost un destin exemplar pentru ceea ce înseamnă mărturisitorul creştin al secolului XX.

6