What the Bleep Do We Know

18
ŞTIINŢA ŞI CUNOAŞTERE ...creierul nu cunoaşte diferenţa, dintre ceea ce vede în mediul înconjurător, şi ceea ce îşi aminteşte. ...noi suntem pe puntea de comandă a unui simulator... ... în orice mod am observa lumea din jurul nostru... ... şi atunci cum poţi să continui să vezi lumea ca fiind reală, dacă Şinele, care o determina să fie reală, este intangibil? Toate realităţile există în simultaneitate? Există cumva posibilitatea... ...ca toate viitorurile să existe unul lângă altul? V- aţi văzut vreodată pe voi înşivă prin ochii unui altcuiva, care sunteţi voi acum? Şi v-aţi privit vreodată pe voi înşivă, prin ochiii Observatorului Ultim? Cine suntem? De unde venim? Ce ar trebui să facem? Şi încotro ne îndreptăm? De ce suntem aici? Aceasta e întrebarea supremă nu-i aşa? Ce este realitatea? Ceea ce credeam că nu este real, îmi pare acum, ca într-un anumit fel a fost mai real, decât ceea ce cred că este real, şi care acum îmi pare mai degrabă a nu fi real. Nu se poate explica. Şi oricine s-ar pierde prea tare... dacă ar încerca... să-şi piardă timpul încercând să explice aceasta, e cel mai probabil că se va pierde, alunecând la nesfârşit în tunelul care duce în necunoscut. Cred că cu cât analizăm mai mult fizica cuantică, cu atât devine mai misterioasă şi mai minunată. Fizica cuantică, foarte...succint vorbind, este o fizică a posibilităţilor. Acestea sunt întrebări care ni se adresează, ...referitoare la modul în care percepem lumea, şi la ideea dacă există vreo diferenţă între modul în care pare, şi modul în care este ea de fapt. V-aţi gândit vreodată din ce sunt făcute gândurile? Cred că unele dintre lucrurile pe care le vedem, copii din ziua de azi sunt un semn care ne arată că există o paradigmă culturală greşită, unde puterea gândului nu este apreciată. Fiecare epocă, fiecare generaţie îşi are presupunerile sale încorporate: că Pământul e plat, că e rotund, etc. Există sute de presupuneri ascunse, lucruri pe care le consideram adevărate, şi care pot sau nu să fie adevărate. Bineînţeles că în marea majoritate a cazurilor, din punct de vedere istoric, aceste lucruri nu sunt adevărate. Aşa că este posibil, dacă luăm în considerare şi istoria, că multe dintre lucrurile pe care le consideram implicit a fi adevărate, despre lume, pur şi simplu nu sunt adevărate. Suntem blocaţi în aceste percepte, adesea chiar fără să ştim aceasta. Aceasta este o paradigmă. Materialismul modern le răpeşte oamenilor nevoia de a se simţi responsabili. Şi destul de des acelaşi lucru îl face şi religia. Dar eu cred că luând suficient de mult în serios mecanica cuantică, responsabilitatea ne revine astfel nouă, direct! Şi să ştiţi că nu ne oferă răspunsuri exacte şi care să ne liniştească. Ne spune că într- adevăr lumea e ceva foarte mare şi misterios, şi nu mecanicitatea este răspunsul. Dar n-am să vă spun eu care este acest răspuns, pentru că sunteţi suficient de mături, ca să aflaţi voi înşivă răspunsul.

Transcript of What the Bleep Do We Know

Page 1: What the Bleep Do We Know

ŞTIINŢA ŞI CUNOAŞTERE...creierul nu cunoaşte diferenţa, dintre ceea ce vede în mediul înconjurător, şi ceea ce îşi aminteşte. ...noi

suntem pe puntea de comandă a unui simulator... ... în orice mod am observa lumea din jurul nostru... ... şi atunci cum poţi să continui să vezi lumea ca fiind reală, dacă Şinele, care o determina să fie reală, este intangibil?

Toate realităţile există în simultaneitate? Există cumva posibilitatea... ...ca toate viitorurile să existe unul lângă altul? V-aţi văzut vreodată pe voi înşivă prin ochii unui altcuiva, care sunteţi voi acum? Şi v-aţi privit vreodată pe voi înşivă, prin ochiii Observatorului Ultim? Cine suntem? De unde venim? Ce ar trebui să facem? Şi încotro ne îndreptăm? De ce suntem aici? Aceasta e întrebarea supremă nu-i aşa?

Ce este realitatea? Ceea ce credeam că nu este real, îmi pare acum, ca într-un anumit fel a fost mai real, decât ceea ce cred că este real, şi care acum îmi pare mai degrabă a nu fi real. Nu se poate explica. Şi oricine s-ar pierde prea tare... dacă ar încerca... să-şi piardă timpul încercând să explice aceasta, e cel mai probabil că se va pierde, alunecând la nesfârşit în tunelul care duce în necunoscut.

Cred că cu cât analizăm mai mult fizica cuantică, cu atât devine mai misterioasă şi mai minunată. Fizica cuantică, foarte...succint vorbind, este o fizică a posibilităţilor. Acestea sunt întrebări care ni se adresează, ...referitoare la modul în care percepem lumea, şi la ideea dacă există vreo diferenţă între modul în care pare, şi modul în care este ea de fapt.

V-aţi gândit vreodată din ce sunt făcute gândurile? Cred că unele dintre lucrurile pe care le vedem, copii din ziua de azi sunt un semn care ne arată că există o paradigmă culturală greşită, unde puterea gândului nu este apreciată. Fiecare epocă, fiecare generaţie îşi are presupunerile sale încorporate: că Pământul e plat, că e rotund, etc. Există sute de presupuneri ascunse, lucruri pe care le consideram adevărate, şi care pot sau nu să fie adevărate. Bineînţeles că în marea majoritate a cazurilor, din punct de vedere istoric, aceste lucruri nu sunt adevărate. Aşa că este posibil, dacă luăm în considerare şi istoria, că multe dintre lucrurile pe care le consideram implicit a fi adevărate, despre lume, pur şi simplu nu sunt adevărate. Suntem blocaţi în aceste percepte, adesea chiar fără să ştim aceasta. Aceasta este o paradigmă.

Materialismul modern le răpeşte oamenilor nevoia de a se simţi responsabili. Şi destul de des acelaşi lucru îl face şi religia. Dar eu cred că luând suficient de mult în serios mecanica cuantică, responsabilitatea ne revine astfel nouă, direct! Şi să ştiţi că nu ne oferă răspunsuri exacte şi care să ne liniştească. Ne spune că într-adevăr lumea e ceva foarte mare şi misterios, şi nu mecanicitatea este răspunsul. Dar n-am să vă spun eu care este acest răspuns, pentru că sunteţi suficient de mături, ca să aflaţi voi înşivă răspunsul.

Fiecare dintre noi suntem un mister? Fiecare dintre noi e o enigmă? Majoritatea cu siguranţă că sunt. Punându-vă aceste întrebări mai profunde, veţi dobândi un nou mod de a exista în lume ca şi cum aţi inspiră o gură de aer proaspăt. Va face că viaţa să fie mai plină de bucurie. Adevăratul secret al vieţii nu este să fii în prezent, ci să fii prezent în mister.

CE .... ŞTIM DE FAPT? De ce oare re-cream permanent aceeaşi realitate? De ce avem mereu acelaşi tip de relaţii? De ce de avem mereu acelaşi fel de loc de muncă, la nesfârşit? În acest infinit ocean de potenţialităţi existente în jurul nostru, cum se face ca re-cream în continuare aceleaşi realităţi? Nu e uimitor că avem la dispoziţie atâtea potentialuri şi opţiuni, care există, atâta doar că noi nu suntem conştienţi de ele?

Este posibil oare să fim atât de condiţionaţi de viaţa noastră zilnică, atât de condiţionaţi de modul în care ne creăm viata, încât ne lăsăm păcăliţi de ideea că nu avem nici un fel de control. Aţi fost condiţionaţi să credeţi că lumea exterioară e mai reală decât cea interioară. Acest nou model ştiinţific este exact opusul. Afirmă că ceea ce se petrece în interiorul nostru, va crea evenimentele care se petrec în afara noastră.

Există o realitate fizică care este perfect solidă, ca o stâncă, şi care totuşi...,dacă vreţi să puneţi lucrurile la modul acesta, începe să existe doar atunci când dă peste o altă parte a acestei realităţi fizice. Această altă parte am putea fi noi. Bineînţeles noi influenţăm parţial acele momente, dar nu neapărat. Ar putea fi doar o pietricică întâmplătoare, care apare din senin, şi interacţionează cu această masă ceţoasă de materie, şi cu siguranţă o face să dobândească o anumită formă de existenţă.

Au existat filozofi în trecut care spuneau priviţi: "Dacă lovesc această piatră," "şi mă doare piciorul, aceasta e ceva real, pentru că simt." "Îl simt real. E viu. Înseamnă că e realitatea." Cu toate acestea e doar o experienţă. E doar percepţia că e ceva real. Experimentele ştiinţifice arata că dacă conectăm creierul unei persoane la un tomograf computerizat, şi îi cerem să privească un anumit obiect, anumite porţiuni ale creierului se vor activă în timp ce priveşte obiectul. Apoi li se cere să închidă ochii şi să-şi imagineze acelaşi obiect. Şi în timp ce îşi imaginează acelaşi obiect, se activează aceleaşi zone ale creierului, ca şi atunci când îl priveau efectiv. Aceasta îi face pe oamenii de ştiinţă să-şi pună următoarea întrebare: "Cine vede de fapt? Creierul său ochii?" şi "Ce este realitatea? Ceea ce vedem prin intermediul creierului," "sau ceea ce vedem prin intermediul ochilor?" Şi adevărul este că creierul nu face diferenţa între ceea ce vede efectiv în mediul înconjurător şi ceea ce îşi aminteşte, deoarece în ambele situaţii, se activează practic aceleaşi reţele neuronale.

Şi atunci ne punem întrebarea: "Ce este realitatea?" Suntem bombardaţi cu cantităţi uriaşe de informaţie, care vine spre noi şi pe care o procesăm prin intermediul organelor de simţ, şi o filtram. Practic la fiecare pas noi eliminăm informaţii. Cele care ajung până în câmpul conştient sunt cele care se descurcă cel mai bine. Creierul procesează de miliarde biţi de informaţie pe secundă. Dar noi suntem conştienţi doar de 20.000. Dar conştientizarea celor 20.000 de

Page 2: What the Bleep Do We Know

biţi se referă doar la mediul înconjurător, la corpul nostru şi la timp. Trăim într-o lume din care tot ce vedem este doar vârful ice-berg-ului, proverbialul vârf al unui imens ice-berg cuanto-mecanic.

Dacă creierul procesează miliarde de biţi de informaţie, şi noi suntem conştienţi doar de 20.000, înseamnă că realitatea se petrece în creierul nostru în tot acest timp, cât el primeşte informaţia respectivă, şi cu toate acestea noi nu reuşim să o integram. Ochii sunt ca şi obiectivul camerei de filmat, dar caseta pe care se vede efectiv e partea posteriora a creierului. Se numeşte cortexul vizual şi e chiar aici. E ca şi aparatul de filmat. Ştiaţi că în creier se imprima lucrurile pe are capacitatea de a vedea? Şi acesta e un lucru important.

De exemplu: această cameră de filmat vede mult mai mult în jurul meu, decât ceea ce este aici, pentru că nu e înzestrată cu obiectivitate şi abilitatea de a judecată. Singurul film care rulează în creier e cel pe care avem capacitatea de a-l vedea. Aşa că e posibil ca ochii noştri, "aparatul nostru de filmat", să vadă mai mult decât poate creierul proiectă în mod conştient? Datorită felului cum e alcătuit creierul, vedem doar ce credem că e posibil. Echivalam tipare care există deja în fiinţa noastră datorită condiţionării.

Există o povestioară minunată care cred că e adevărată. Se spune că atunci când amer-indienii din insulele Caraibe au văzut navele lui Columb, apropiindu-se, ei practic nu au putut să le vadă deloc, pentru că nu semănau cu nimic din ce văzuseră ei până atunci. Aşa că nu puteau să le vadă. Când armada spaniola a lui Columb a ajuns în Caraibe, amer-indienii nu au reuşit să vadă navele, chiar dacă erau prezente la orizont. Motivul pentru care n-au văzut navele, a fost ca ei nu ştiau, în creierul lor nu există nici o informaţie referitoare la existenţa navelor de mare viteză. Shamanul a privit oceanul şi a văzut valurile cauzate de nave, dar nu se vedea nici un vas. Aşa că a început să se întrebe care era cauza respectivului efect. Aşa că în fiecare zi mergea şi privea marea. Din nou şi din nou. După un anumit interval de timp a reuşit să vadă navele. O dată ce le-a văzut, le-a spus tuturor că navele există. Şi pentru că toţi aveau încredere în el, le-au văzut şi ei.

Noi creăm realitatea. Suntem o maşină de produs realităţi, şi permanent creăm efecte ale realităţii. Percepem întotdeauna ceva după ce s-a reflectat în oglindă memoriei. Referitor la faptul dacă trăim sau nu într-un imens simulator, aceasta e o întrebare la care nu avem în mod necesar un răspuns corect. Este o chestiune filozofica importanta pe care trebuie să o rezolvăm, în termenii a ceea ce poate să spună ştiinţa despre lumea noastră, pentru că în domeniul ştiinţei noi suntem întotdeauna observatorii.

Deci suntem totuşi întotdeauna practic constrânşi de informaţiile recepţionate de creierul uman, care ne permite să vedem şi să percepem tot ce vedem. Deci se poate că totul să fie doar o mare iluzie, din care nu putem ieşi în nici un fel, ca să vedem ce este de fapt în afara ei. Creierul vostru nu face diferenţa între ceea ce se petrece în exterior, şi ceea ce se petrece aici, în interior. Nu există nici un "exterior" în exterior, care să fie independent de ceea ce se petrece aici, în interior.

De fapt exista posibilitatea de a alege direcţia în care să meargă vieţile noastre. Aceste posibilităţi sunt tangente la efecte cuantice de nivel mic, care nu au fost eliminate prin filtrare. Mai întâi haideţi să vorbim despre lumea sub-atomica. Şi spoi o să discutăm despre ce ne spune ea referitor la realitate. Dar primul lucru pe care vreau să vi-l spun despre lumea sub-atomica, este că e în totalitate o fantezie, creată de nişte fizicieni nebuni care încearcă să-şi dea seama ce sfântul se petrece când fac ei experimentele acelea la scară mică.

Când spun experimente la scară mică, mă refer la o energie imensă într-un spaţiu mic, şi într-un interval de timp extrem de redus. În momentele respective lucrurile devin destul de obraznice. Aşa că fizică sub-atomica a fost inventată pentru a încerca să ne dăm seama de toate acestea. Aici avem nevoie de o nouă ştiinţă, care se numeşte fizica cuantică, şi care este subiectul unei game largi de ipoteze discutabile, gânduri, sentimente, percepţii intuitive referitoare la ce se petrece de fapt.

Materia nu este ceea ce am crezut noi timp de multă vreme că este. Pentru omul de ştiinţă, materia a fost întotdeauna considerată a fi reprezentantul suprem a ceea ce este static, şi previzibil. În toţi atomii şi moleculele, toate acele spaţii existente acolo, particulele ocupa un spaţiu insignifiant din volumul unui atom sau al unei molecule. Particulele fundamentale. Restul este spaţiu vid. Se pare că particulele apar şi dispar continuu. Aşa că unde se duc atunci când nu sunt aici?

Aceasta este o întrebare-capcană. O să vă ofer două răspunsuri. Răspunsul nr. : Se duc într-un univers alternativ, iar oamenii din universul respectiv îşi pun aceleaşi întrebări despre particulele acestea atunci când vin în universul nostru. Îşi spun: "Oare unde se duc?!" Există un mare mister, numit misterul direcţiei timpului. Există o anumită perspectivă din care legile fundamentale ale fizicii aflate la dispoziţia noastră, nu fac nici o distincţie demnă de interes, între, să spunem, trecut şi viitor.

De exemplu, din perspectiva legilor fundamentale ale fizicii, este o enigmă de ce putem să ne amintim trecutul, şi în acelaşi timp să nu avem acelaşi tip de accesare epistemica a viitorului. Din punctul de vedere al acestor legi, este o enigmă de ce considerăm că acţionând acum putem influenţa viitorul, dar nu şi trecutul. Toate acestea: faptul că avem moduri diferite de accesare epistemica a trecutului şi a viitorului, ca acţionând acum putem controla viitorul într-un mod diferit faţă de trecut, aceste lucruri sunt atât de fundamentale pentru modul în care experimentam lumea, încât mi se pare că a nu fi curios în legătură cu ele, e similar cu a fi deja mai mult de jumătate mort.

De fapt universul este în cea mai mare parte gol. Ne place să considerăm spaţiul ca fiind gol şi materia solidă. Dar de fapt materia nu conţine absolut nimic, e complet lipsită de substanţă. Să luăm de exemplu un atom. Îl considerăm ca fiind un fel de bila solidă. Apoi spunem: Nu, stai aşa, de fapt există un punct minuscul şi dens, chiar în

Page 3: What the Bleep Do We Know

centru, înconjurat de un nor pufos de electroni probabili, oscilând între existenţa şi non-existenţă. Şi apoi se dovedeşte că nici măcar acest lucru nu e adevărat. Chiar şi nucleul pe care îl considerăm ca fiind atât de dens, alternează între existenţa şi non-exista, la fel de aleatoriu ca şi electronii.

Cel mai solid lucru pe care-l putem spune despre toată această materie insubstantiala este că e mai degrabă ca un gând, e ca un bit concentrat de informaţie. Lucrurile nu sunt alcătuite din ceva brut, ci din idei şi concepte. Din informaţie. Electronii au o încărcătură electrică care îi respinge pe ceilalţi electroni, înainte de a-i atinge. Aşa că nimeni nu atinge nimic.

Numai în cadrul experienţei conştiente, ni se pare că înaintăm în timp. În teoria cuantică, ne putem deplasa şi înapoi în timp. Poţi oricând să te întorci în timp. Când nu te uiţi e ca o undă. Când te uiţi e ca o particulă. Când nu le priveşti, există valuri de posibilităţi. Când le priveşti, atunci există particule de posibilităţi. O particulă pe care o considerăm ca fiind ceva solid, de fapt există într-o aşa-numită super-pozitie, care e ca nişte valuri extinse de locaţii posibile. Şi particula există în toate acele locuri în acelaşi timp.

În clipa în care ne focalizăm asupra ei, se stabilizează brusc într-una singură dintre acele poziţii posibile. Super-pozitionarea cuantică afirma că o particulă poate exista simultan în două sau mai multe locuri sau stări. Acesta e un concept foarte bizar şi una dintre calităţile esenţiale ale lumii cuantice. Până în clipa în care alegem. Întrebarea este: Cât de departe vrei să mergi, prin tunelul ce duce în necunoscut? Cum poate un sistem sau un obiect să fie în două, sau mai multe stări în acelaşi timp? În loc să ne gândim la lucruri ca fiind lucruri, pentru că fiecare avem obiceiul de a ne gândi că tot ce e în jurul nostru, e deja un lucru concret, care există fără contribuţia mea, fără alegerea făcută de mine.

Trebuie să eliminăm radical acest tip de gândire şi în locul său, să recunoaştem că până şi lumea materială din jurul nostru: scaunele, masa, camera, covorul, chiar şi aparatul de filmat, toate acestea nu sunt nimic altceva decât posibile vibraţii ale conştiinţei. Şi în fiecare clipă, eu aleg una dintre acele mişcări vibratorii, pentru a-mi aduce experienţa în manifestare. Acesta este singurul mod de gândire radicală, pe care este necesar să îl dezvoltaţi. Dar este ceva atât de radical şi de dificil, pentru că tendinţa noastră este să considerăm că lumea este deja ceva, acolo în afara noastră, independent de experienţa noastră. Nu este aşa. Fizica cuantică e atât de clară în această privinţă.

Chiar şi Heisenberg, co-descoperitorul fizicii cuantice, a spus că atomii nu sunt lucruri, ci doar tendinţe. Deci în loc să vă gândiţi la lucruri, trebuie să vă gândiţi la posibilităţi. Toate sunt posibilităţi ale conştiinţei. S-au observat deja, în nenumărate laboratoare pe cuprinsul Statelor Unite, obiecte care sunt suficient de mari, pentru a fi văzute cu ochiul liber, şi care se afla în două locuri, simultan. Şi practic putem chiar...fotografia aceasta. Presupun că dacă i-aţi arata cuiva fotografia, oamenii ar spune: "Excelent...se vede o chestie drăguţă de lumină colorată, un pic din ea e aici, şi un pic dincolo. Deci aveţi o poză cu două puncte. Ce vi se pare aşa mare lucru?" Şi voi o să spuneţi, "Nu, uită-te în obiectiv. Se vede..." Şi ei: "Da, văd două lucruri." Şi voi: "Nu, nu, nu." "Nu sunt două lucruri! E un singur lucru! E acelaşi lucru în două locuri!" Nu sunt sigur că oamenii o să rămână cu gura căscată, pentru că...părerea mea e că...oamenii nu cred cu adevărat.

Vreau să spun că nu cred că ar spune: "Oh, e o minciună! Toţi oamenii de ştiinţă sunt confuzi." Cred că e ceva atât de misterios, încât nu putem nici măcar să înţelegem cât e de uimitor! Şi mai mult, aţi văzut cu toţii "Star Trek" şi fazele cu "Teleportează-mă, Scotty." Aşa că totul pare ceva de genul: "Ok, dar ce înseamnă de fapt toate acestea?" Trebuie să te opreşti şi să te gândeşti cu adevărat ce înseamnă de fapt toate acestea. Faptul că este acelaşi obiect, şi e în două locuri, în acelaşi timp. Oamenii cred că e ceva empiric, şi se supără pe tot felul de lucruri, şi merg la masă, apoi merg acasă, şi continuă să-şi trăiască vieţile, ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic ieşit din comun, pentru că bineînţeles, aşa poţi şi trebuie să treci peste asta. Şi cu toate acestea, există această magie extraordinară şi uimitoare, care se afla chiar în faţa ochilor voştri.

Fizica cuantică calculează doar posibilităţile. Dar dacă acceptăm aceasta, atunci se naşte imediat întrebarea: "Cine/Ce alege dintre aceste posibilităţi," pentru a cauza evenimentul experimentat?" Aşa că în mod direct şi imediat, ne dăm seama că, conştiinţa e cu siguranţă implicată. Observatorul nu poate fi ignorat. Ştim ce face un observator, din perspectiva fizicii cuantice. dar nu ştim cine sau ce este de fapt Observatorul. Aceasta nu înseamnă că n-am încercat să găsim un răspuns. Am căutat, am intrat în creierele voastră, prin toate orificiile pe care le aveţi, ca să găsim ceva numit - observatorul, şi nu era nimeni acasă. Nu e nimeni în creier, nu e nimeni în cortexul cerebral, nu e nimeni în regiunea sub-corticala sau limbică a creierului, nu e nimeni acolo care să se numească - Observatorul.

Şi cu toate acestea cu toţii avem experienta aceasta, de a fi ceva, care se numeşte - observatorul, care observă lumea din afară. Să fie acest Observator, care îi pare atât de complicat înţelegerii, lumea nebună şi ciudată a particulelor cuantice? Şi modul în care reacţionează? Să fie atunci acesta Observatorul? În modelul meu, Observatorul este spiritul din interiorul celor patru învelişuri ale corpului bio-energetic. E asemenea spiritului şi maşinii, e ca şi conştiinţa care conduce vehicolul, şi observă mediul înconjurător. Cele patru învelişuri ale corpului bio-energetic conţin diverse tipuri de sisteme senzoriale, pentru a înregistra diverse amprente, din mediul înconjurător.

Aceasta dă naştere unei întrebări fireşti: Oamenii influenţează lumea şi realitatea înconjurătoare? Bineînţeles că da. Fiecare dintre noi influenţează realitea înconjurătoare, chiar dacă încercăm să ne ascundem de asta, şi să facem pe victimele. Cu toţii facem aceasta!

Se pare că domnul Emoto a ajuns să fie interesat de structura moleculară a apei, şi de ce anume o influenţează. Apa este cel mai receptiv dintre cele patru elemente de bază. Domnul Emoto s-a gândit că poate răspunde la influenţe

Page 4: What the Bleep Do We Know

non-fizice, aşa că a dezvoltat o serie de studii, a aplicat stimuli mentali, şi a realizat fotografii la un microscop cu peliculă obscură. Prima fotografie este imaginea apei din Barajul de la Fujiwara. Fotografia următoare reprezintă imaginea aceleiaşi ape, în urma unei binecuvântări, realizate de un călugăr budist, Zen. Pentru următoarele fotografii, domnul Emoto a tipărit pe hârtie anumite cuvinte, pe care le-a lipit pe sticle cu apă distilată, şi le-a lăsat aşa o zi şi o noapte. Această primă fotografie reprezintă moleculă de apă distilată pură, esenţializata.

Domnul Emoto vorbeşte despre gând sau intenţie, ca fiind forţa motorice a acestor fenomene. Ştiinţa modului în care gândurile influenţează moleculele este necunoscută. Cu excepţia moleculelor de apă, bineînţeles. Şi este într-adevăr fascinant dacă vă gândiţi că % din corpul nostru este apă. Te face să-ţi pui întrebări, nu-i aşa? Dacă gândurile pot influenţa astfel apă, imaginează-ţi cum ne ne pot influenţa pe noi! Bineînţeles! Gândurile pot ele singure să transforme corpul. Gândurile majorităţii oamenilor nu influenţează realitatea, într-un mod constant şi substanţial, pentru că ei nu cred că pot să facă aceasta.

Ei scriu o intenţie, şi apoi o şterg, crezând că e o copilărie: "Eu nu pot face asta". Apoi o scriu din nou, şi iarăşi o şterg. Aşa că, în medie, aceasta produce un efect foarte mic, în timp. Şi practic totul se reduce la faptul că ei cred că nu pot face aceasta. Dacă accepţi cu toată fiinţa ta, că poţi merge pe apă, o să se petreacă? Da, aşa o să fie. Dar să ştiţi că e ca şi cu gândirea pozitivă, care e o idee minunată. Dar de obicei aceasta înseamnă că avem o pojghiţă subţire de gândire pozitivă, care acoperă o mare masă de gândire negativă. Deci gândirea pozitivă nu înseamnă neapărat a gândi pozitiv, ci doar a-i pune o mască gândirii noastre negative.

Atunci când ne gândim la lucrurile din jur, facem realitatea mai concretă decât este. Acesta este punctul în care ne blocăm. Ne blocăm în similitudinea realităţii Dacă realitatea este concretă, atunci evident, eu sunt insignifiant, nu pot să o schimb. Dar dacă realitatea este posibilitatea mea, o posibilitate a conştiinţei în sine, Atunci apare imediat întrebarea: Cum pot să o schimb? Cum pot să o îmbunătăţesc? Cum pot să o fac mai fericită? Vedeţi cum ne extindem propria imagine? În cadrul vechiului tipar de gândire, eu nu pot schimba nimic, pentru că eu nu am nici o funcţie, în cadrul realităţii. Realitatea este deja acolo. E formată din obiecte materiale, care se deplasează în felul lor, în virtutea unor legi deterministice precise. Şi matematică determina ce anume vor face, într-o situaţie dată.

Eu, experimentatorul, nu am nici cea mai mică influenţă. În cadrul noii viziuni, matematica ne poate oferi într-adevăr ceva, ne oferă posibilităţile, pe care toate aceste mişcări şi le pot asuma, dar nu ne poate oferi experienta efectivă, pe care o vom trăi în conştiinţa noastră. Eu aleg această experienţă. Şi prin urmare efectiv, eu îmi creez propria realitate. Poate sună ca o afirmaţie teribilistă, bombastica a unui adept New-Age, care nu înţelege nimic din fizică, dar fizica cuantică ne spune într-adevăr aceasta.

Ce este viaţa mea? Care este scopul vieţii? Încotro mă îndrept? Ce se întâmplă când mor? De ce există lucrurile? Ce este realitatea? Te face să-ţi pui întrebări, nu-i aşa? Dacă gândurile pot influenţa astfel apă, imaginează-ţi cum ne pot influenţa pe noi. acestea sunt întrebări...realitatea... Te-ai întrebat vreodată din ce sunt făcute gândurile? Există o substanţă din care sunt făcute gândurile? Cred că pur şi simplu depinde de ce anume consideri că e real.

Lumea e alcătuită din linii temporale posibile ale realităţii, până în momentul în care alegem. Toate realităţile într-un câmp cuantic există simultan? Definiţia pe care o dau eu dependenţei e foarte simplă: un proces pe care nu-l poţi opri. Există lumi diferite în care locuim: lumea macroscopică pe care o vedem, există o lume a celulelor, a atomilor noştri, a nucleilor, lumi complet diferite care îşi au fiecare limbă şi matematică sa proprie. Nu numai că sunt mici, dar fiecare lume este complet diferită. Dar sunt în acelaşi timp şi complementare, pentru că eu sunt atomii mei. şi sunt în acelaşi timp şi celulele, sunt şi fiziologia mea macroscopică. Toate sunt adevărate, atâta doar că există diferite nivele ale adevărului. Nivelul cel mai profund al adevărului, revelat de ştiinţă şi de filozofie, este adevărul fundamental al unităţii. La nivelul cel mai profund, sub-nuclear al realităţii noastre, voi şi cu mine suntem practic UNUL ŞI ACELAŞI. Unul şi acelaşi...

Mă trezesc dimineaţa şi îmi creez în mod conştient ziua respectivă, aşa cum vreau să fie. Uneori...pentru că mintea mea examinează toate lucrurile pe care trebuie să le fac, îmi ia puţin timp să mă liniştesc, şi să ajung în punctul în care, în creez efectiv ziua, la voinţa. Iată ceva interesant: atunci când îmi creez ziua, apar parcă din senin tot soiul de lucruri mărunte care se petrec şi care sunt foarte inexplicabile. Ştiu că fac parte din procesul său rezultatul creaţiei mele, şi cu cât fac aceasta mai mult, cu atât construiesc în creierul meu o reţea neuronala, pentru a accepta că este posibil. Ea îmi oferea forţa şi percepţia intuitivă a ceea ce să fac în ziua următoare.

Dependenta ne oferă oportunitatea minunată şi sublimă de a stabili diferenţa între: intangibilitatea celei mai nobile părţi din fiinţa noastră, şi viaţă de zi cu zi, în care acest personaj este revelat, într-o lume tri-dimensională, prin corpul nostru. Şi vom afla că dependentă este senzaţia unei excitaţii chimice, care străbate corpul, printr-un sistem de reflectare asemănător plăcii fotografice, şi prin fibrele fluide: o emoţie pe care unii ar putea-o numi fantezie erotică. E nevoie de o singură fantezie erotică, pentru un bărbat să intre în erecţie Cu alte cuvinte e nevoie de un singur gând aici, pentru un bărbat să aibă o erecţie în zona pelviană. Şi cu toate acestea nu a fost nimic exterior care să cauzeze această reacţie. Ceva din interiorul său a cauzat această reacţie.

Când eram mai tânăr aveam multe idei despre cum e Dumnezeu. Dar acum îmi dau seama că nu sunt suficient de conştient, pentru a înţelege cu adevărat ce înseamnă acest concept. Atunci sunt una cu fiinţa cea măreaţă, care m-a creat şi m-a adus aici, şi a format galaxiile şi universurile, etc. Cum a fost îndepărtată această stare din cadrul religiei? Nu a fost greu. Majoritatea problemelor produse de religie şi de diversele curente filozofice apărute de-a lungul secolelor, au fost nişte greşeli, pentru că aşa au şi apărut: de la ideea că Dumnezeu este o fiinţă distinctă şi separată

Page 5: What the Bleep Do We Know

de noi, o fiinţă pe care trebuie să o venerez, să o cultiv şi să o mulţumesc, şi de la care să sper că voi obţine o recompensă, la sfârşitul zilelor mele. Dar Dumnezeu nu e aşa, aceasta e o blasfemie. Dumnezeu este ceva atât de necuprins, şi unele părţi...majoritatea părţilor sale, care sunt asociate cu religia organizată, sunt un lucru pe care îl resping, şi care cred că a făcut mult rău lumii: femeilor, fiinţelor oprimate, şi clădirii de la World Trade Center. Şi totuşi în acelaşi punct avem epifania unei ştiinţe extraordinare.

Punctul cel mai apropiat în care a ajuns ştiinţă pentru a explica interpretarea lui Isus, ca sămânţă de muştar e mai mare decât Împărăţia Cerurilor, Şi singura ştiinţă care se potriveşte cu această analogie e fizica cuantică. Acum...avem...o tehnologie extraordinară, de la magneţi anti-gravitationali, la câmpuri magnetice de energie nulă. Avem toate astea şi totuşi mai păstram acest concept urât şi superstiţios, de suburbie, despre Dumnezeu. Oamenii recurg în mod obişnuit la minciună, atunci când sunt ameninţaţi de aceste sentinţe cosmice, la o pedeapsă eternă. Dar Dumnezeu nu este aşa. Şi odată ce începeţi să vă puneţi întrebări în legătură cu imaginile şi caricaturile tradiţionale despre Dumnezeu, s-ar putea să păreţi un agnostic, un ateu, sau o persoană care subminează ordinea socială.

Dumnezeu e cu siguranţă mai măreţ decât cea mai mare dintre slăbiciunile omeneşti. Şi într-adevăr măreţia înzestrărilor fiinţei umane, pe care Dumnezeu cu siguranţă că o transcende, e cea mai remarcabilă pentru a emula natură, în splendoarea sa absolută. Cum poate orice bărbat sau femeie, să păcătuiască împotriva unei asemenea măreţii a minţii? Cum poate o mică unitate de carbon... de pe Pământ, din suburbiile Căii Lactee...să-l trădeze pe Dumnezeu cel atotputernic? Aşa ceva este imposibil. Nivelul aroganţei este egal cu nivelul controlului, deţinut de cei care îl crează pe Dumnezeu, după chipul şi asemănarea lor.

Creierul, atunci când îndosariază gândurile, seamănă cu imaginea unui nor de furtună. Şi sinapsă neuronala e asemenea cerului dintre furtuna şi pământ, pământul fiind partea receptivă a sinapsei. Şi-l vedeţi aici pe Dumnezeu, norii tumultosi de pe cer. Şi vedeţi impulsurile electrice cum se deplasează de-a lungul fâşiilor de lumină. Şi vedeţi apoi cum lovesc solul. Creierul pare cuprins de o furtună puternică, atunci când prezintă un gând coerent. Deci nimeni nu a văzut vreodată gândurile. Ceea ce văd neurofizicienii, este o furtună dezlănţuită, în diverse zone ale creierului. Aceste zone corespund anumitor părţi ale corpului, şi stimulilor la care răspunde fiinţă. E o imagine holografică: furie, instinct criminal, ura, compasiune, iubire... Creierul nu face diferenţa între ceea ce vede în mediul înconjurător, şi ceea ce îşi aminteşte, pentru că în ambele situaţii sunt activate aceleaşi reţele neuronale. Creierul este alcătuit din celule nervoase foarte mici, numite neuroni. Aceşti neuroni au nişte ramificaţii subţiri, prin intermediul cărora se conectează la alţi neuroni, formând astfel o reţea neuronala. Fiecare punct de conexiune este integrat într-un gând, sau o amintire. Creierul alcătuieşte concepte prin intermediul legii memoriei asociative.

De exemplu ideile, gândurile şi sentimentele sunt toate încorporate şi interconectate în această reţea neuronala. Şi toate prezintă o relaţie posibilă, unele cu celelalte. Conceptul şi sentimentul de iubire de exemplu, este depozitat în această vastă reţea neuronala. Dar noi construim conceptul de iubire, din multe alte idei diverse. Unii oameni au asociat iubirea cu dezamăgirea. Şi atunci când se gândesc la iubire, experimentează amintirea durerii, tristeţe, mânie sau chiar furie. Furia poate fi conectată de sentimentul de durere, care poate fi legat de o persoană, care e şi ea conectată la sentimentul iubirii. Ne construim modele referitoare la modul în care vedem lumea exterioară. Şi cu cât avem mai mai multe informaţii, cu atât ne rafinăm modelul, într-un fel sau altul. Şi practic ajungem să ne spunem nouă înşine o poveste, referitoare la modul în care este lumea exterioară. Orice informaţie pe care o procesăm, orice informaţie care intră în sistemul nostru, din mediul exterior, e întotdeauna colorată de experienţele pe care le-am avut, şi de un răspuns emoţional, pe care îl prezentăm, ca reacţie la inputul respectiv. Cine e la comandă atunci când ne controlăm emoţiile, sau când răspundem la emoţiile noastre? Ştim, din punct de vedere fiziologic, că celulele nervoase care se activează simultan, se conectează între ele. Dacă practicăm un lucru în mod repetat, celulele nervoase respective, se vor conecta între ele, dobândind o relaţie pe termen lung.

Dacă va enervaţi, sau vă simţiţi frustraţi zilnic, dacă suferiţi zilnic, dacă vă găsiţi motive să vă simţiţi victimizati în viaţă, atunci practic voi vă reconfigurati şi va reintegraţi zilnic reţeaua neuronala. Şi acum reţeaua neuronala respectivă are o relaţie pe termen lung, cu toate celelalte celule nervoase numite - identitate. Mai ştim de asemenea că celulele nervoase care nu sunt activate simultan, nu mai sunt nici interconectate între ele, şi îşi pierd astfel relaţia pe termen lung, pentru că de fiecare dată când noi întrerupem un proces de gândire, care produce un răspuns chimic în corpul nostru, de fiecare dată când îl întrerupem, celulele nervoase conectate între ele, încep să rupă relaţia pe termen lung dintre ele. Atunci când începem să întrerupem şi să observăm, dar nu din perspectiva relaţiei stimul-răspuns, şi a reacţiei automate, ci prin observarea efectelor produse,atunci nu mai suntem persoană corp-minte-constiinta-emotii, care răspunde la mediul înconjurător, ca un mecanism automat. Aceasta înseamnă că emoţiile sunt bune sau rele? Nu. Emoţiile sunt configurate pentru a amplifica printr-un proces chimic, o parte a memoriei pe termen lung. De asta le avem. Toate emoţiile sunt substanţe chimice imprimate holografic. Cea mai sofisticată farmacie din univers e aici, în interiorul nostru. Există o parte a creierului numită hipotalamus. Hipotalamusul e ca o mini-fabricuta, unde se asamblează substanţe chimice, corespunzând anumitor emoţii pe care le experimentam.

Aceste substanţe chimice se numesc peptide. Ele sunt alcătuite din mici lanţuri secvenţiale de amino-acizi. Corpul este practic o unitate de carbon care fabrica de amino-acizi diferiţi. Împreună, ele formează structura sa fizică. Corpul este o maşină care produce proteine. În hipotalamus, micile lanţuri de proteine, numite peptide, sunt asamblate în anumite neuro-peptide, sau hormoni neuronali, care se potrivesc cu stările emoţionale, pe care le experimentam zilnic. Deci există substanţe chimice pentru furie, tristeţe, pentru starea de victima, pentru poftă. Există substanţe

Page 6: What the Bleep Do We Know

chimice care se potrivesc fiecărei stări emoţionale, pe care o experimentam. Şi în clipa în care experimentam acea stare emoţională, în corpul său creierul nostru, hipotalamusul va asambla imediat peptidă respectivă, şi apoi o va eliberă în fluxul sanguin. Din momentul în care ajunge în sânge, îşi croieşte drum până la diverse centre sau părţi ale corpului nostru. Fiecare celulă a corpului nostru are aceşti receptori exteriori. O singură celulă poate avea mii de receptori la suprafaţă sa, deschizând-o către lumea din afară. Şi atunci când o peptidă ajunge la suprafaţă celulei, ea practic - ca o cheie care intră în broască, se poziţionează pe suprafaţa receptoare, se conectează la el, ca şi cum s-ar răsuci acolo. E ca o sonerie, care suna şi transmite un sunet în interiorul celulei. E timpul să petrecem!! Când devenim adulţi, majoritatea dintre noi, care am avut şi noi scăpările noastre, ajungem să percepem lumea într-o zonă detaşată din punct de vedere emoţional, sau practic trăim, ca şi cum azi ar fi ieri.

Nefiind nici în locul deconectat, nici în cel reactiv la maxim din punct de vedere emoţional, pentru că a parcurs o perioadă anterioară a realităţi, persoană nu operează ca un tot unitar integrat. În exteriorul celulei, există miliarde de locaţii de receptare, al căror rol e pur şi simplu de a recepţiona informaţia care vine. Un receptor la care s-a cuplat o peptidă, transforma celulă în multe moduri. Declanşează o întreagă serie de fenomene biochimice, în cascadă, şi unele dintre ele pot chiar să producă schimbări în nucleul celulei. Cu siguranţă că fiecare celulă este vie şi are o conştiinţă proprie, mai ales dacă definim conştiinţa ca fiind punctul de vedere al unui observator. Există întotdeauna o perspectivă a celulei. De fapt, celula este cea mai mică unitate de conştiinţă a corpului.

Dar definiţia pe care o dau eu dependenţei este foarte simplă: un lucru pe care nu-l poţi opri. Ne punem în situaţii care să împlinească dorinţele bio-chimice, ale celulelor corpului nostru, creând situaţii care să se potrivească nevoilor noastre chimice. De ce mi se întâmplă mie, în fiecare zi?! O persoană dependenta va avea întotdeauna nevoie de ceva în plus, pentru a obţine senzaţia de euforie, sau excitaţie chimică, pe care o caută. Nu-mi spune că-ţi pare rău! Întotdeauna te loveşti de mine! Deci definiţia mea practic spune: Dacă nu-ţi poţi controla starea emoţională, atunci e posibil să fi dependent de ea. Ştiam că aşa o să fie! Nu aşa ne-am înţeles! Nu o să accept să mă tragi pe sfoară! Avem un contract! Dacă tu nu faci nimic în legătură cu aceasta, o să fac eu.

Ce este realitatea? Ce este real? Deci cum poate cineva să spună cu adevărat că este îndrăgostit, de o anumită persoană, de exemplu? Sunt îndrăgostiţi doar la anticiparea emoţiilor de care sunt dependenţi. Pentru că aceeaşi persoană ar putea cădea din gratii, până săptămâna viitoare, dacă nu va corespunde aşteptărilor. Dumnezeule! Nu-i aşa că aceasta schimba aspectul perspectivei noastre emoţionale, asupra nevoilor personale, şi a identităţii? Cum poţi să o înşeli?! L-am văzut pe mire cu o fată! Aaa...când? Acum! Eu...am fost...cu mirele, Hei! L-am văzut! Am fost împreună cu mirele cu câteva clipe înainte. O iubeşte pe Paulette. Unde?

Suntem emoţiile şi emoţiile sunt însăşi fiinţa noastră. Nu putem separa emoţiile, dacă ne gândim că fiecare aspect al digestiei, fiecare sfincter, care se contractă şi se dilată, fiecare grup de celule care vin să se hrănească şi apoi se îndepărtează, pentru ...a vindeca sau a repara ceva. Toate sunt influenţate de moleculele emoţionale. E ca un bâzâit continuu. Aşa că vă întrebaţi dacă emoţiile sunt ceva rău. Nu sunt ceva rău. Sunt viaţa. Ne colorează şi ne îmbogăţesc experienţă. Dependenţa noastră de ele însă constituie o problemă. Majoritatea oamenilor nu-şi dau seama, atunci când înţeleg că sunt dependenţi de emoţii......că nu e doar un proces psihologic, ci unul bio-chimic. Gândiţi-vă la următorul lucru: heroină foloseşte acelaşi mecanism de recepţie la nivel celular, ca şi compuşii chimici emoţionali. E uşor deci să ne dăm seama că dacă putem fi dependenţi de heroină, atunci putem deveni dependenţi de orice neuro-peptida, de orice emoţie.

Criteriul relevant de căutare e legat de găsirea unei anumite stări emoţionale. Vreau să spun că practic nu putem nici măcar să privim într-o anumită direcţie, fără ca acest lucru să fie corelat cu un aspect emoţional. Mintea noastră practic ne creează corpul. Deci totul începe la nivel celular. Celula este o maşinărie care produce proteine. Corpul primeşte semnalele din creier. Receptorii se schimbă, din punctul de vedere al senzitivităţii. Dacă un anumit receptor pentru o anumită substanţa sau lichid produs de corpul nostru, este bombardat mult timp şi la intensitate mare, practic se va diminuă. Vor fi mai puţini asemenea receptori. Sau va fi astfel influenţat, încât să fie practic de-senzitivizat, sau redus la un nivel foarte scăzut. Prin urmare aceeaşi cantitate din drogul sau lichidul intern respectiv, va cauza un răspuns mult mai redus.

Dacă bombardăm celulă cu aceeaşi atitudine, şi cu aceiaşi compuşi chimici, zilnic, la nesfârşit, când celula respectivă se hotărăşte în cele din urmă să se dividă, şi produce o celula-sora, sau o celula-fiica, celula următoare va avea mai multe locaţii receptoare pentru acele neuro-peptidele emoţionale, şi mai puţine locaţii receptoare pentru vitamine, minerale, şi alţi compuşi nutriţionali, pentru schimbul intercelular de hrană, sau chiar pentru eliminarea produşilor reziduali. Orice proces de îmbătrânire este rezultatul unei producţii deficitare de proteine. Ce se petrece când îmbătrânim? Pielea îşi pierde elasticitatea: elastină e o proteină. Ce se întâmplă cu enzimele? Nu mai digerăm la fel de bine. Ce se petrece cu lichidul sinovial? Toate acestea sunt proteine fără de care ne intepenim. Ce se petrece cu oasele? Se subţiază.

Deci orice proces de îmbătrânire este rezultatul unei producţii inadecvate de proteine. Aşa că atunci când apare întrebarea: Contează într-adevăr ce mâncăm? Şi procesul nutritiv mai are vreun efect, dacă celula nu mai are nici măcar locaţiile receptoare, după de ani de abuz emoţional, măcar pentru a primi sau permite intrarea compuşilor nutriţionali necesari menţinerii sănătăţii? Ok, e timpul să realizăm o corecţie a traiectoriei. O corecţie pe drumul aventurii noastre. Şi aceasta corectare a cursului e deplasarea către o nouă paradigmă. E doar o extensie a celei vechi. Universul e mai mare decât credeam noi, după vechiul model. Şi găurile sunt mult mai mari decât credem noi.

Page 7: What the Bleep Do We Know

Dacă gândurile au acest efect asupra apei, imaginează-ţi ce efect pot avea gândurile asupra noastră. Nimeni n-a fost lângă tine Şi nici nu ţi s-a oferit vreodată o cunoaştere inteligenta suficientă, referitoare la viziunea asupra ta însuţi. Cum eşti tu, din interior spre exterior. De ce sunteţi dependenţi? Pentru că nu aveţi nimic altceva mai bun la dispoziţie! Şi nici n-aţi visat la ceva mai bun pentru că nimeni nu v-a învăţat vreodată, cum să visaţi la ceva mai bun. Cred că suntei rai? Nu cred că sunteţi răi. Cred că sunteţi buni? Nu cred nici că sunteţi buni. Cred că sunteţi Dumnezeu. În general psihiatria nu le permite oamenilor o libertate de acţiune suficientă. Există extrem de multe probleme, nu toate bineînţeles, dar există foarte multe probleme, etichetate ca fiind probleme psihologice, şi a căror cauză e faptul că oamenii fac alegeri greşite. Şi ar trebui să fie învăţaţi, să facă alte alegeri.

Când am spus că dispărem, nu mă refeream la o dispariţie fizică efectivă, Vreau să spun este că ne deplasăm din acea zonă a creierului care e în legătură cu personalitatea noastră, care e legată de asocierea noastră cu alţi oameni, cu alte locuri, de asocierea noastră cu alte lucruri, perioade temporale şi evenimente. Noi nu existam în centrele asociative din creierele noastre, care ne afirma din nou identitatea şi personalitatea. Oamenii de rând din lumea aceasta, care trăiesc şi considera viaţa ca fiind plictisitoare, sau care nu se simt inspiraţi de viaţă, cred aceasta pentru că nu au făcut nici o încercare să obţină cunoştinţele şi informaţia cred să-i inspire. Ei sunt atât de hipnotizaţi de mediul în care trăiesc, prin intermediul mass-media, al televiziunii...al unor oameni care trăiesc şi creează idealuri. Şi toţi se străduiesc să devină asemenea acelor idealuri. Sunt idealuri pe care nimeni nu le poate de fapt împlini, în ceea ce priveşte aspectul fizic, şi definiţiile date frumuseţii. Ca şi valoare, acestea sunt toate iluzii, cărora mulţi oameni li se abandonează, şi-şi trăiesc vieţile în mediocritate, Şi se poate să trăiască acea viaţă şi se poate să nu-şi dorească niciodată, şi se poate să nu urce niciodată la suprafaţă, ca să-şi poată dori să fie altceva. Dar dacă se ridică totuşi la suprafaţă şi se întreabă: "Mai există şi altceva mai mult?" sau "De ce sunt aici?", "Care e scopul vieţii?" "Încotro mă îndrept?", "Ce se întâmplă când mor?" Când încep să-şi pună aceste întrebări, încep să flirteze şi să interacţioneze cu percepţia faptului că poate au o cădere nervoasă, Dar de fapt atunci vechile lor concepte, şi felul în care-şi vizualizează viaţa în lumea aceasta, încep să se prăbuşească. Suntem pe un teritoriu în totalitate nou, din creierul nostru, şi deoarece suntem pe un teritoriu complet nou, practic ne reconfigurăm creierul, şi efectiv ne reconectăm la un nou concept, care practic ne transforma, din interior spre exterior.

Dacă îmi modific mintea, schimb astfel şi ceea ce aleg? Dacă îmi modific alegerile, mi se va schimba şi viaţa? De ce nu mă pot schimba? De ce anume sunt dependent? Care lucru de care sunt ataşat, din punct de vedere chimic, îl voi pierde? Şi ce persoană, loc, moment în timp sau eveniment, de care sunt ataşat, din punct de vedere chimic, şi pe care nu vreau să le pierd pentru a nu fi nevoit să experimentez reacţia chimică care ar putea rezultă din această? De aici, tragedia umană.

Care este singura planetă locuită din Calea Lactee? Şi care are această profundă şi imensă supunere în fata religiei? Şi ştiţi de ce s-a petrecut aceasta? Pentru că oamenii au tras o linie intre bine şi rău. Dacă fac aşa, o să fiu pedepsit de Dumnezeu. Dacă fac altfel, o să fiu răsplătit. Aceasta este o descriere foarte slabă, care încearcă să ne facă o hartă, a căii pe care să o urmăm în viaţă. Dar cu rezultate deplorabile. Pentru că de fapt nu există ceva numit bine sau rău. La modul acesta noi judecăm lucrurile mult prea superficial. Aceasta înseamnă că sunt în favoarea păcatului şi a licenţiozităţii? A depravării? Nu. Aceasta înseamnă pur şi simplu că e nevoie să ne îmbunătăţim modul de exprimare şi înţelegere, a lucrurilor cu care avem de-a face aici. Există anumite lucruri pe care le fac, şi care ştiu că mă vor face să evoluez.

Exista alte lucruri care nu mă vor face să evoluez. Dar nu sunt bune sau rele. Nu există un Dumnezeu care abia aşteaptă să te pedepsească, pentru că ai făcut într-un fel sau altul. Nu există un Dumnezeu care-i condamna pe oameni. Toţi suntem Dumnezei. În acelaşi timp Dumnezeu este un fel de deţinător al acelor părţi ale experienţei noastre, despre lume, care sunt întrucâtva transcendente, sublime... Nu am nici cea mai mică idee, despre ce este Dumnezeu de fapt. Cu toate acestea am experienţa faptului că Dumnezeu există.

Exista ceva foarte real în legătură cu această prezenţa, numită Dumnezeu, deşi nu am idee cum să-l definesc pe Dumnezeu, să-l văd că pe o fiinţă, sau ca pe un lucru, nu pot face aceasta. E ca şi cum... a-i cere unei fiinţe umane să explice ce este Dumnezeu, e similar cum a-i cere unui peşte, să explice apă în care înoată. Dumnezeu este o super-pozitie a spiritului existent în toate lucrurile. Cu toţii suntem Dumnezeu, ca alcătuire. Şi trebuie să mergem pe calea aceasta. Dar într-o zi, va trebui să iubti abstractul, la fel de mult pe cât iubiţi starea de dependenţă. Singurul mod în care mă voi considera vreodată că fiind măreaţă, nu va fi prin modul în care acţionez asupra corpului meu, ci prin modul în care acţionez asupra minţii mele.

Deci înainte de a-ne alcătui în mod conştient destinul, înainte de a ne aruncă înainte din punct de vedere spiritual cu ideea că gândurile noastre ne pot afecta viaţă şi realitatea, pentru realitatea =egal= viata, am acest mic pact, pe care îl fac atunci când îmi creez ziua, Îmi spun: Îmi rezerv acest interval de timp pentru a-mi crea ziua. Şi influenţez câmpul cuantic. Şi dacă de fapt Observatorul mă priveşte, în tot acest timp, şi dacă există un aspect spiritual al propriei mele fiinţe, atunci dă-mi un semn astăzi, care să-mi spună că ai fost atent la vreunul dintre lucrurile pe care le-am creat, şi fă asta într-un mod la care să nu mă aştept, astfel încât să fiu surprins de abilitatea mea de a experimenta aceste lucruri şi fă în aşa fel încât, să nu am nici o îndoială că acest semn vine de la tine.

Deci creierul este capabil să facă milioane de lucruri diverse. Şi oamenii ar trebui să afle cât de capabili sunt de fapt, şi cât de performanţă este de fapt mintea lor. Cunoaşterea acestui fapt incredibil, poate să facă atât de multe pentru noi ne poate ajuta să învăţăm, ne putem chiar transforma şi adapta, putem deveni mai buni decât suntem şi ne

Page 8: What the Bleep Do We Know

poate chiar ajuta să ne transcendem condiţia. Poate există chiar un mod prin care să ne ducă la un nivel superior, al existenţei noastre, la care să putem într-adevăr înţelege lumea într-un mod mai profund, un nivel la care să putem înţelege relaţia noastră cu celelalte lucruri şi fiinţe într-un mod mai profund. Şi putem de asemenea să ne atribuim o semnificaţie mai profundă nouă înşine şi lumii din care facem parte. Putem arăta că există o parte spirituală a creierului nostru, că e o parte la care putem avea acces cu toţii. E ceva ce putem face cu toţii.

Trebuie să formulam ceea ce ne dorim, şi să ne concentrăm atât de mult, şi să fim atât de focalizaţi asupra acestui lucru, să fim atât de conştienţi de el, încât să ne pierdem pe noi înşine, să pierdem noţiunea timpului şi a identităţii noastre. şi în clipa în care suntem atât de implicaţi în acea experienţă, încât pierdem noţiunea propriei fiinţe, a timpului imaginea aceea e singură imagine care e reală. Şi cu toţii am trăit această experienţă, când ne-am hotărât că ne dorim ceva. Aceasta este fizică cuantică în acţiune. Aceasta este realitatea care se manifestă. E Observatorul în acţiune. Conştiinţa voastră îi influenţează pe cei din jur, influenţează proprietăţile materiei. Va influenţează viitorul. Voi participaţi la crearea propriului vostru viitor. Dă-mi astăzi un semn, care să-mi arate că ai fost atent la vreunul dintre lucrurile pe care le-am creat, şi fă aceasta într-un mod la care să nu mă aştept, astfel încât să fiu la fel de surprins în fata abilităţii mele de a reuşi să experimentez lucrurile acestea, şi fă în aşa fel încât să nu am nici o îndoială că a venit de la tine.

V-aţi privit vreodată pe voi înşivă prin ochii unui altcuiva, care sunteţi voi acum? Asta DA iniţiere! V-aţi oprit vreodată pentru o clipă... să vă priviţi pe voi înşivă prin ochii... Observatorului Suprem? Eu sunt mult mai mult decât cred că sunt. Şi pot fi chiar şi mai mult decât atât. Pot să influenţez mediul înconjurător, pe ceilalţi oameni... ...pot să influenţez chiar şi spaţiul, Pot să influenţez viitorul. Sunt responsabil pentru toate acestea. Nu sunt separat de mediul înconjurător. Suntem una. Sunt legat de tot ce este în jurul meu. Nu sunt singur. A şti că există această interconexiune a întregului univers, că suntem interconectaţi între noi şi în acelaşi timp, interconectaţi cu întregul univers la un nivel fundamental, cred că e cea mai bună explicaţie posibilă dată spiritualităţii. Cred că scopul nostru aici este să ne dezvoltăm înzestrările şi potenţialităţile, şi să învăţăm să fim nişte creatori care acţionează efectiv. Suntem aici ca să fim nişte creatori! Ne aflăm aici ca să infiltrăm spaţiul cu idei şi opere ale gândului. Suntem aici ca să facem ceva cu viaţa aceasta! Ca să recunoaştem identitatea cuantică. Ca să recunoaştem locul în care avem într-adevăr posibilitatea de a alege. Pentru a recunoaşte existenţa minţii.

Atunci când apare această schimbare de perspectivă, putem spune că respectivă fiinţă s-a iluminat. Mecanică cuantică îi permite intangibilului...fenomen al libertăţii să se întrepătrundă cu... natura umană. Fizica cuantică...foarte succint vorbind este o fizică a ...posibilităţilor. Şi în mod fundamental ridică întrebarea: Ale cui sunt posibilităţile? şi Cine alege dintre aceste posibilităţi, pentru a ne oferi evenimentul experimentat efectiv? Şi singurul răspuns satisfăcător atât din punct de vedere logic cât şi al semnificaţiei, este: conştiinţă este fundamentul oricărei fiinţări. Trebuie să căutăm cunoaşterea, fără nici o interferenţă a dependenţelor noastre. Şi dacă putem face aceasta, vom manifesta cunoaşterea în realitate, şi corpurile noastre o vor experimenta în noi moduri, prin intermediul unor noi procese chimice, al unor noi holograme, prin intermediul acelui "altundeva" al minţii, dincolo de visele noastre cele mai nesăbuite. Cu toţii vom atinge într-o bună zi nivelul avatarilor despre care doar am citit în cărţi, Buddha-sii şi Isus...

Bine aţi venit în Împărăţia Cerurilor, fără o Judecată de Apoi, fără ură...fără încercări... fără nimic altceva... pentru că pur şi simplu suntem legea acestei realităţi pe care o numim "reală", pentru că prin puterea intangibilităţii, să se smulgă din inertă acţiune, din haos, şi să o menţinem în propria sa formă, ca să o putem numi: "materie". Cum putem măsura efectele? Ne trăim viaţa şi putem vedea apoi dacă undeva în viaţa noastră, s-a schimbat ceva. Şi dacă s-a schimbat ceva, noi vom deveni oamenii de ştiinţă ai vieţilor noastre. Acesta este de fapt motivul pentru care suntem aici. Nu acceptă totul ca fiind adevărat! Testează şi vezi dacă e adevărat! Hei! Te-ai întors! M-am întors! Dar tot nu mi-ai răspuns la întrebare! Ce întrebare? Cât de adânc vrei să mergi prin tunelul care duce în necunoscut? Chibzuiţi la asta o vreme!

Mă numesc David Albert. Sunt doctor în teoria fizicii. Am studiat bio-chimia la Universitatea Radcliffe. Apoi am studiat medicina chiropractica la Universitatea Life, Atlanta, Georgia. Sunt masterand în anatomie şi fiziologie, neuro-chimie, neuro-fiziologie şi genetică. Am studiat fizica cuantică. Uneori predau această materie. Am scris o carte despr fizica cuantică, şi multe altele, în care am explicat ce înseamnă fizica cuantică. După ce mi-am luat doctoratul la Harvard, am plecat la SIR, Laboratoarele europene de cercetare a particulelor şi apoi m-am alăturat Facultăţii Stanford. Acolo am lucrat la dezvoltarea teoriilor câmpurilor cuantice unificate. Am vreo sută de lucrări în domeniu, dar probabil sunt mai faimos pentru descoperirea senzorului hiper-selectiv - SU, şi marea teorie a câmpului unificat.

Îmi câştig existenţa ca medic internist, şi în fiecare zi când îmi anesteziez pacienţii, mă întreb oare unde se duc. şi mai ales de ce sunt acolo. Acesta este motivul pentru care mă simt atras de domeniul anestezierii şi de studierea proceselor conştiinţei. Mă numesc Miceal Ledwith, şi...foarte mult timp, am fost profesor de teologie.

Sunt doctor Daniel Monti. Sunt medic specializat în psihiatrie şi comportament uman. Lucrez şi ca profesor la Colegiul de Medicină Jefferson. Am devenit interesat în studiul acestui domeniu: creierul şi spiritualitatea, deoarece simţeam că avea să răspundă multor întrebări pe care mi le puneam încă din copilărie, despre realitate, despre modul în care înţelegem adevărul şi ce este real. Şi pe măsură ce m-am maturizat şi mi-am dat seama că spiritualitatea era în unele privinţe foarte importantă pentru descoperirea acelor rasunsuri, şi ştiinţa era în aceaşi timp crucială. Şi practic am ajuns să caut un mod de a alătura aceste două forţe.

Page 9: What the Bleep Do We Know

Mă numesc Candace Pert, şi sunt profesor la Universitatea Georgia, Facultatea de Medicină. Iată-ne aici, înregistrând pe peliculă nişte gânditori extraordinari. Toţi cei care s-au aflat în această încăpere, au fost nişte gânditori extraordinari. acum că i-am pus să gândească. Şi asta e întotdeauna şmecheria, nu-i aşa? Ar trebui să vă spun foarte clar că... Am doar masteratul în fizică, şi nu am ajuns încă la o aprofundare teoretică ireproşabila. Dar dacă soarta îmi va surâde, şi voi continua să muncesc ca un câine la culegerile de exerciţii pentru examene, vreau ca în final să mă folosesc de toate acestea, pentru a aplica teoriile cuantice fundamentale în domeniul procesării cuantice a informaţiei. Aşa că m-am hotărât: Dacă renunţ la preşedenţia departamentului, şi la toate obligaţiile mele profesionale, din cadrul facultăţii şi al guvernului, o să am la dispoziţie mult timp pe care îl voi putea folosi cum vreau eu. Bineînţeles că am renunţat la toate funcţiile de conducere pe care le deţineam dar cu toţii trebuie să sacrificăm câte ceva. Oricum, a trebuit să-mi păstrez slujba zilnică, pentru a-mi întreţine familia. Presupun că mă întrebaţi: cum de pare ştiinţa atât de ciudată, pentru eu cu siguranţă par puţin zu-zu? Totul se reduce următoarea chestiune: Dacă eşti un om al ştiinţei şi studiezi suficient de mult timp, cu suficient de multă seriozitate şi profunzime, şi dacă drept rezultat nu devii puţin nebun după toate astea, înseamnă că nu ai înţeles nimic!