Femeia obiect sau iubita?

În ultimii ani pe ecranele televizorului apar tot felul de figuri de femei care mai de care mai „proaste”, mai „blonde”, mai grase, mai slabe mai „ tunate” , toate puse să povestească lucruri intime din viaţa lor, scandaluri personale făcute publice. Femeia a devenit subiect de umor negru, jucării pentru barbaţi. La ştiri apar cand fac crime, sunt omorâte, omoară prunci, amanţi, fură, sunt arestate pentru prostituţie sau ca trafic de persoane. Mereu sunt dezbracate, strident machiate, fiţoase, cu o singură preocupare moda. Nici la emisiunile culinare nu mai vezi femeile gospodine, pricepute la gatit, apar barbaţii ca cei mai buni bucătari. În şcoală sunt prezentate ca violente, corupătoare de minori, slab pregătite profesional. Ca mame apar ca beţive, adultere, lipsite de grijă, indiferente. In ziare, reviste, reclame la orice produs femeia e in centrul atenţiei, întotdeauna mai mult goală, în poziţii vulgare, cu priviri moarte, inexpresive sau ca nişte femei de casă urât îmbrăcate, bune să facă reclamă la produse de curăţenie şi medicamente de „ieşit afară” sau reumatism. In scheciuri sunt batjocorite de actori în travesti care le scot în evidenţă prostia, urâţenia, vulgaritatea. În concursuri sunt puse la grămadă cât mai multe şi mai blonde cât mai tâmpe, alese după mărimea sânilor şi lungimea picioarelor.

Unde este imaginea femeii adevărate, frumoase, blânde, mame grijulii, gospodine, conştiincioase la serviciu, inteligente, cu simţ de răspundere pentru familie , copii, soţ, iertătoare, diplomate,sfinte aşa cum este ea şi cum a fost din totdeauna?

Această imagine falsă degradantă pe care o vedem zilnic, face ca violenţa bărbaţilor să devină ceva obişnuit, datorită dispreţului sugerat. Băieţii cresc cu această imagine a femeii fără valoare. Ei nu o mai pot respecta şi o batjocoresc încă de la grădiniţă dacă nu se lasă pupată, pipăită, pângărită. Violenţa verbală este la început cea mai utilizată, apoi violenţa fizică: îmbrânceli, tras de păr, piedici, palme. Băiatul care violentează colegele de şcoală este violent şi cu prietena şi cu profesoara şi cu mama sa şi cu bunica pentru că toate îi permit asta, unele de frică, altele din simpatie, altele din răsfăţ. Mulţi băieţi au şi model în familie pe lângă cel din presă. Atunci tupeul lor este şi mai mare, pentru că sunt încurajaţi să se comporte astfel chiar de taţii lor. Femeile sunt în mare parte asimilate în mintea lor cu „profele” care pun note mici, cu mamele care pedepsesc,care nu le dau bani de ţigări şi băutură, cu bunicile cicălitoare. Pentru a nu se transforma şi frumoasa lor prietenă într-un astfel de „monstru” sau „ belea” înţeleg să se impună de la început prin limbaj violent, ameninţări, bruscări, urmate de jurăminte de iubire şi simpatie încât biata copilă se lasă folosită de dragul de a avea un prieten „aşa de îndrăgostit şi de gelos”, atitudine măgulitoare pentru ea, încât o palmă sau o înjurătură urmată de un sărut pasional e dovada supremă de iubire.

Aşa violenţa este acceptată de multe fete şi femei în numele iubirii. Dacă acasă ai un model asemănător totul devine normal. Educaţia este cea mai importantă începând de la cea mai fragedă vârstă. Aşa cum cresc copii aşa trăiesc ca adolescenţi sau adulţi. Acest comportament violent se manifestă apoi la locul de muncă când sunt şefi. Inteligenţa femeilor îi enervează, o iau în râs, le insultă dacă la şcoală învaţă mai bine, dacă au rezultate mai bune la examene, sau la muncă.Puţini bărbaţi recunosc valoarea

femeilor. Când nu au femei în preajmă care să-i ocrotească, să-i sprijine, să facă munca de migală şi rutină se pierd şi le găsesc vinovate de eşecul lor.

Multe fete nu acceptă nici o formă de violenţă. Se revoltă violent, folosesc un limbaj jignitor, degradant, sunt bătăuşe, se masculinizează ca să semene cu băieţii şi să fie în gaşca lor acceptate ca egale împotriva colegelor lor. E o formă de apărare a demnităţii sexului slab. Devin războinice şi agresive mai rău ca băieţii.

Aşa, ca un bulgăre de zăpadă violenţa din copilărie încurajată sau ignorată, din grupurile mici, se extinde la nivel de grup mare, la nivelul familiilor care intervin să aplaneze gesturile copiilor în ochii societăţii, ai şcolii, aplicând violenţa între adulţi, apoi asupra societăţii care e găsită vinovată de aceste fapte. Părinţii nu recunosc că vina este întotdeauna în famile, acolo unde copilul experimentează, creşte, are exemple. Multe fete supuse violenţelor, umilinţelor găsesc scăparea în sinucidere, în automutilare, altele rămân marcate şi îşi pierd respectul de sine, altele iau exemplul „vedetelor” din serialele de televiziune, apelează la droguri sau la alte metode de uitare, se prostituează de mici acceptând vilolenţa ca mod de viaţă.

Ar trebui să nu se poată aduce pe lume un copil fără absolvirea unui curs de părinte unde atât mama cât şi tata să cunoască principiile de bază în educaţia unui copil şi periodic ar trebui evaluaţi dacă corespund psihologic pentru meseria de părinte şi să urmeze cursuri de educaţie pentru fiecare etapă de dezvoltare a copilului. Astfel responsabilitatea ar fi mai mare, violenţa din familie ar fi redusă, iar tinerii ar intra în viaţă cu un bagaj de sentimente care i-ar ajuta să depăşească sentimentele de discriminare între genuri, ar accepta progresul şi egalitatea femeilor cu bărbaţii şi drepturile omului, ar dispare delicvenţa juvenilă şi s-ar micşora numărul criminalilor şi agresorilor.

E drept că este o utopie această propunere, pentru că nu ar avea cine să aplice amenzile şi corecţiile adulţilor care nu s-ar conforma regulilor de convieţuire paşnică.

Aşa că femeia va rămâne pe veci cea mai fragilă fiinţă supusă umilinţelor şi violenţelor sexului „tare”. Ea se va răzbuna ca de la începuturi, va fi motivul războaielor din familie şi societate până la nivel planetar.

Mareş Camelia Raluca a X a A profil Pedagogie

C.N.” Constantin Brătescu” Constanţa