Buletinul Clubului Român din

ChattanoogaNumărul 47 (patruzecişi şapte) Septembrie 2015

www.romclub.wordpress.com

Poetul lunii: Radu Vancu

 Iubitul tău mortul

1

Ce-ţi spune unul din morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi:

„Nu te speria, e teribil de simplu,

tot ce ţi s-a spus în cei şapte ani

de acasă e adevărat:

 

oamenii există şi sunt buni.

Sufletele există bine mersi,

culcuşite în straturile cărnii

 

ca recidivistele în paturi supraetajate,

tandre şi caline homicide.

Iar de răspuns ţi se va răspunde

 

răspicat, exact când spui „înger

îngerelul meu ce mi te-a dat” aerul

se va crâmpoţi, smuls

 

de peste lucruri ca ambalajul lucios

de pe un cadou demult promis,

şi dinăuntrul aerului va sări,

 

cu mişcări profesionale de stripperiţă

ţâşnind din tort, îngerelul.

Cât o să-l priveşti gură cască, se va duce

 

hopa suuus, după care va coborî

ca un deltaplanist spre tine. Atâta doar

că mai mereu, ca din nebăgare de seamă,

 

îngerelul aterizează într-o legiune de porci

şi al naibii parc-ar fi de mercur,

aşa intră şi se întinde prin corpurile porceşti.

 

N-apuci să te minunezi mult, o mână

nevăzută îţi arde golăneşte doi dupaci

după ureche, te întinde pe spate,

 

cu un scalpel nevăzut îţi deschide

cuşca pieptului, duce apoi

degetele nevăzute pline de sânge

 

între buzele nevăzute pline de sânge

şi şuieră cu schepsis de porcar.

Iar porcii se apropie cumva tandru

2

 

de tine, îşi aliniază râtul

pe laturile trocuţei de coaste

şi, fericiţi de lături proaspete,

 

clefăie sângele, hăpăie inima.

Abia atunci, culcat pe spate,

vezi panoramaţi pe cer, buluciţi ca porcii,

 

turme de îngerei cu boticurile roşii-roşii,

numai incisivi, canini şi molari, râzând la tine.

Cum ziceam, să nu te sperii: aşa începe

 

răspunsul, şi toţi îl merităm.

E teribil de simplu, îngerelul râzând de după slănini

o să-ţi explice cu vremea totul”.

 

 

Soare de noiembrie 

Ce-ţi spune unul din morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi:

 „Dragule, în ziua aia când soarele de noiembrie

era călduţ ca un cadavru proaspăt

şi eu îţi muream în braţe

 nu-mi închipuiam că aici,

unde totu-i înfricoşător de bine,

e un aer tare ca votca, îţi taie genunchii

 şi-ţi râcâie stomacul, încât te aştept

cu fiecare zi tot mai zdrenţuit,

mai matolit, mai lihnit.

 Tu nu te grăbi, vezi-ţi de trăitul tău,

eu o duc aici pe picioare

până o să vii tu –

 ca ciorba acră după beţia dulce,

ca iaurtul peste ficatul cu steatoză,

ca glucoza în venele macerate.

 Chiar dacă aerul de aici mă face cirotic,

nu te grăbi, de aici n-am unde să mai mor.

Cred. Aşa că trăieşte-ţi fericirea,

3

 o să te mănânc din ochi când o să vii,

n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept,

însă o să mă ţii, ca atunci, în braţe

 sub soarele călduţ de aici,

şi poate că de data asta o să-mi revin,

îmbrăţişarea ta de mort proaspăt

 o să-mi pătrundă ca o injecţie cu adrenalină

în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viaţa ta vie,

oricât de ridicolă-i chestia asta.”

 Aici te trezeşti cu obrajii arzând şi creierul

aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,

fiert îndelung pentru o masă săracă.

 

 

Burtă de cal Ce-i spui unuia din morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi:

 „Va veni o vreme când mă va înduioşa

capriciul de a fi fost viu. Când mă va amuza

naivitatea de a refuza sfoara de rafie

 pe care tu n-ai refuzat-o. Când voi înţelege

că am trăit totul închis într-un cadavru.

Ca o muscă de hoit intrând tot mai adânc

 într-o burtă de cal. Afundându-se voluptuos

în intestinele cangrenate. Săpând metodic

în carnea râncedă. Simţindu-şi ochii faţetaţi

 scăldaţi în lacrimi de o puritate toxică

de fiecare dată când o larvă eclozează

şi-ncepe să-şi croiască drum prin masa organică.

 Va veni moartea şi va avea ochii unei muşte –

scăldaţi în lacrimi vor fi şi ochii mei,

amintindu-şi nostalgici sfoara de rafie

 

şi intestinele şi larva. Până şi aerul care-ţi ieşea

din plămânii tabagici şi-ncercam să ţi-l suflu

înapoi în piept mi-l voi aminti dulce.

 Şi voi plânge atunci încetişor,

cum te aud pe tine plângând uneori

noaptea târziu, când zumzetul încetează.”

 Iar mortul va surâde înlăcrimat,

4

învelit în viziunea ta ca-ntr-o burtă de iapă.

ăştia-s pantofii cărămizii

am îmbătrânit, nu mai cred în coincidenţe,pământul strălucitor ca un os curăţit de carnefremătând sub paşii tăişi tăinuita piatră de sub vertebrefremătând aidoma sub paşii ceilalţisunt la fel de departe una de cealaltăca sarea ce ne-acoperă-n cristale când ne iubimde catedrala de sare din cracovia.nu-i puţin lucru să ştiucă între umbracât mormântul tatălui meu de adâncălăsată pe asfalt de tineşi umbra de mare ferigă carboniferăce ne-nvăluie amorulnu e nici o asemănare.

fireşte, ăştia-s pantofii cărămizii,o idee mai şui pe laturi,care ţi-au plăcut la al treişpelea salar;tot ei îţi sunt însă capătul cărămiziu al fiinţei,vârfurile sângerii ale picioarelor coborândpână-n mormântul tatălui meu,şi e înţelept deci să ţin minte:nu există coincidenţe.iubirea noastră nu are pereche pe lumea asta.

Cine este Radu Vancu ? de Dorin Teodorescu www.oradesibiu.ro 10 iulie 2015

Un poet sibian, cel care a avut șansa de-a ține aproape de unul din cei mai importanți creatori de versuri, în literatura noastră postbelică, eseistul și traducătorul Mircea Ivănescu. Despre Radu Vancu vreau să vă vorbesc, pentru că, în opinia mea, este unul din cei mai respectabili concetățeni ai noștri, stimați sibieni! Un om pe care talentul poetic nu-l ridică în sfera ficțiunilor ideale, ci, dimpotrivă, îl așează strașnic de aproape și temeinic între semenii săi. Radu Vancu nu trăiește cu capul în nori, cum se spune adesea despre poeți. Deși a scris și scrie enorm, nu-i deloc străin de viața cetății, publică și universitară,

5

pentru că poetul nostru se ocupă (în timpul „liber”) cu predatul literaturii către studenți.

Și dacă vreți să vă întoarceți la poezie, ca la paradisul pierdut după ieșirea din copilărie; dacă vreți să uitați pentru câteva clipe tot ce vă face viața nesuferită, citiți-l pe Radu Vancu! Și dacă nu știți cu ce să începeți, vă spun eu titlu celei mai recente cărți pe care a scris-o: „4 A.M. Cantosuri domestice”. Da, un fel de cântece de potolit agitația vieții noastre, cum numai liniștea sufletească o poate – la începutul fiecărei dimineți, așa cum Sibiul începe fiecare zi purtând la inimă „cimitirașul” de lângă Biserica din Groapă:

Culcat abia pe la 5dimineața, trezit

înspre 9, țopăi năuc pelângă biserica din Groapă,

prin aerul torționar aldimineții. Pumni, arcade

sparte, tot tacâmul – și, ca sămă apăr

cumva, intru-n cimitirașulde lângă biserică. Olalá,

aici aerul nu mai îndrăzneștecâtuși de puțin

să-și facă tortura.Se liniștește ca o brută

pe care-o iei cudumneavoastră. Ce avantaj

devastator să ai un cimitirîn mijlocul orașului – cum ai avea

o sinucidere în mijloculunei vieți.

6

barul de pe moscovei

ieşirea din barul de pe moscovei nu-i o ieşire:nu faci bine doi paşi şi iar se aştern pânzele pe ochiprecum noilor născuţi,pielea intră-n carne ca o pojghiţă de plastic topit,inima, mereu cu două feţe,prinde să-ţi roadă hămesită pieptul.zdrenţe pe dinăuntru,te-agăţi cu groază şi cutremurare de braţul ei.totu-n tăcere, ca-ntr-un film mut,ninsoarea cu zvârcolirile ei de aur albînchipuind cu migală rafalele de punctede pe vechile pelicule.şi, sprijinit de gard să-mi trag sufletul,îl văd venind pe vancu,agăţat de camelia ca o molie de lâna ei australiană,frumuseţea lor îmi face părul măciucăşi ne privim în ochi cu ură,viaţa lor trăită pe faţă şi moartea mea trăită pe faţă.

de fapt, ca de obicei, nu se întâmplă nimic:ne întâlnim ca două armate inamicestudiindu-se strategic înainte de măcel.şi, deşi trec prin mine, pierzându-se în noaptea de celuloid zgâriat,frumuseţea lor şi puterea mea nu s-au ciocnit cu adevărat.rămân aşteptându-le, ca moartea în tainiţă, întoarcerea,pentru că din barul de pe moscovei, unde vodca e doi lei suta,nici nu există de fapt vreo ieşire.

7

Articolul lunii: Cioran après Cioran – de Ioan F.

Pop

www.contributors.ro august 2, 2015

E. Cioran – un apostol bonom al nimicului, un profet à rebours, un cozeur de extracţie mistică, un decadent al extazelor finale. Pe scurt – a iubit lumea cu cinismul cel mai rafinat, unindu-i apocaliptic naşterea cu mormîntul. Inutilitatea lui Cioran merita încununată cu un doctorat. Căci nimeni nu a ştiut cum să nu facă nimic cum a ştiut el. Să te realizezi fără să faci nimic. Să fii prin tot ceea ce alţii refuză. Decăzut cu extaze de mistic, mîntuit cu apostrofări şi anateme, încununînd totul cu un celest sictir. Viaţa ca resemnare a faptului că nu şi-a putut lua la timp zilele – sublimul metafizic al unui eşec.

Lumea nu există decît în capul nostru. Pentru a ajunge la această banală aserţiune nu trebuie decît să închidem puţin ochii, să ne decuplăm de la curgerea sa. Ne-ar trebui mai multe vieţi ca să ne putem găsi cu adevărat un drum în viaţă. Prin ceilalţi putem ajunge doar la tristeţea de a fi. Prin noi înşine ajungem direct la tristeţea lumii. Să fii muritor şi să doreşti să fii înţelept – iată un paradox de neînţeles. Cioran se gîndea intens la faptul de a nu mai gîndi. Credea, probabil, că e inutil să mai gîndeşti o lume care ştie să dispară şi singură, fără idei ajutătoare. Înţelepciunea de a refuza înţelepciunea – proiect utopic cioranian (deşi el ura utopia). Cioran – un tiran al sofismului şi enormităţii stilistice, un despot al rafinamentului şi lucidităţii. Cel mai „inocupat” om al vremii sale, un „pierde-vară” al fiecărei clipe, un exilat în propriile tabieturi. Un sceptic mîntuit de tihna neîmplinirilor, de tentaţia eşecurilor fecunde. O luciditate năucitoare, un nihilism suprauman, o sfidare a Creaţiei de natură mistică. Pentru a înţelege omul a destrămat lumea, zeităţile, orice idealitate. Nici chiar nimicul nu a scăpat întreg. Meditînd prea mult pe marginea sinuciderii, Cioran a banalizat-o, e redus-o la un gest frivol, a umplut-o de lirism. Nu poţi să te sinucizi vorbind atît de frumos despre sinucidere. Nu poţi să te sinucizi cu o figură de stil. Ambiţia de a nu face nimic, de a nu lăsa urme, de a nu forţa un destin, de a nu încărca istoria cu un non-sens în plus – ambiţie de tip cioranian. Ambiţie ratată din cauza talentului, stilului inconfundabil şi a sclipirilor geniale, a delirului bine organizat. În definitiv, el a fost ceea ce a disimulat toată viaţa: un poet. Nu şi-a asumat poezia pe faţă, ci a

8

mascat-o în tot felul de efuziuni stilistice şi distopice de un nonconformism şocant. A lucrat pe cuvînt, pe imagini în care şi-a îngropat debordantele idei filosofice. Cioran trebuia să primească un Premiu pentru Întreaga Inactivitate. Numai că acest premiu nu i-l putea da decît Dumnezeu.

El a bătut Coasta Boacii, apoi a colindat Parisul cu bicicleta. După care l-a cercetat şi la limbaj, la angoase. Pentru ca, în final, să devină profesorul universal de disperare şi non-sens. Cazul lui Cioran, care nu a evoluat în scris, nu e bun de luat ca exemplu. Pe el îl scuză genialitatea lui. În scris, el s-a născut gata evoluat. Avea de evoluat doar în disperare şi angoasă. Trebuia doar să-şi perfecţioneze scepticismul atavic. Să scrie ca şi cum ar strînge pe cineva de gît. Să scrie cu peniţa înmuiată în pulberea şi cenuşa acestei lumi. După ce a placat din limba română, s-a întors să moară în ea un pic. Ironie tipic cioraniană. Destinul lui Cioran, cu tot farmecul lui suicidar, pare totuşi a unui amator în comparaţie cu cel al lui Kierkegaard, Wittgenstein sau Kafka. După cum lui Nietzsche îi datorează cam tot ceea ce îi reproşează. „Scepticul de serviciu” şi-a ucis în avans orice potenţial discipol tocmai prin faptul că şi-a prelungit „neajunsul” de a se fi născut dincolo de propria-i existenţă. A secătuit total o neîmplinire… A epuizat total cîteva disperări. Autoflagelarea lui stilistică a fost chiar mîntuirea lui. Pentru asta şi-a amînat pînă şi sinuciderea… Gloria de a nu avea glorie – asta cred că a dorit el. Ce paradox: să refuzi gloria şi să cazi totuşi în ea. Nu există, de la un anumit nivel, lectură mai tonică decît savuroasele lui disperări. (Regret că la Sorbona, „anchetat” fiind de o doamnă, care se ocupa de profesori şi doctoranzi străini, nu am întrebat-o nimic despre Cioran. Cred că ea ar fi putut şti cîte ceva în legătură cu cel care l-a dibuit că frecventa clandestin cantina. După cum m-am învîrtit aproape o după-amiază prin Jardin du Luxembourg, pentru a-mi închipui plimbările lui. Am vrut să întîlnesc o clipă locurile pe unde şi-a plimbat paşii, norii pe care îi urmărea în hîrjoneala lor ludică. Am vrut să văd o clipă lumea prin absenţa lui).

Ar trebui să ne privim mai cu luare aminte, cu un grad sporit de nostalgie, pentru că, pînă la urmă, vom fi – cum zicea el – „colegi de putrefacţie”. Vom împărtăşi acelaşi neant, ne vom dizolva în magma aceleiaşi uitări. Noi nu putem cădea nici în timp, nici din timp – cum susţinea acesta -, pentru simplul fapt că am cădea în gol. Apoi, pentru că nu am urcat niciodată în el. Nu am călătorit împreună nici măcar o clipă. Timpul este ceva doar cînd noi nu ştim că există. Cu noi sau fără noi, el îşi vede de eterna lui in-existenţă. După cum lenea nu e „scepticism al cărnii”, cu o afirmaţie care îi aparţine. Lenea e luciditatea dinaintea oricărei

9

senzaţii, cel mai preţios aliat auxiliar al gîndirii. Munca ar trebui înlocuită cu privitul. Ar trebui să privim cerul pînă ce acesta se destramă, după care ni se aşterne tandru la picioare. Lipsit de impulsuri vaticinare, realul pre-vesteşte totuşi irealitatea, nimicul de după nimic. Noi nu facem, după cum preciza tot el, decît un interminabil „proces verbal de constatare a irealităţii”, o dare de seamă asupra zădărniciei. Semnăm zilnic condica inutilităţii. „Schiţe de rătăcire” – superbe naivităţi cioraniene. Pentru a ne rătăci nu avem nevoie de nici o „schiţă”, de nici o propedeutică – ne naştem gata rătăciţi. Viaţa e doar preludiul unei rătăciri cu final anunţat. Apucaţi de elanul nedesăvîrşirii, nu ne lăsăm pînă nu facem din noi un coşmar. Dacă, cioranian vorbind, am putea face din moarte un extaz ne-am buluci la poarta cimitirelor, am profita de prima beţie a corpului. Viaţa ar fi doar pretextul de a ne scufunda în primul extaz, şansa de a ne arunca în agonia ei devoratoare. Preferăm totuşi golul acestei lumi plinătăţii celei de apoi, după cum aderăm la nimicul celei dintîi în defavoarea totalităţii celei din urmă. Dăm eternitatea pe o clipă, neantul pe un suspin. Tristeţea de a nu putea fi Dumnezeu se poate consola cu neputinţa de a nu putea fi nici oameni. Sîntem doar biete încercări ale umanului. Aprehendăm vag umanitatea cu propriile-i imposibilităţi. Defrişăm cerul pentru a-l putea găsi pe Dumnezeu. Devastăm pămîntul pentru a-l putea întîlni pe om…

Sînt totuşi voci îmbufnat-critice, unele chiar cu o notorietate mai mare decît umbra lor, care simt brusc nevoia să-i tragă un perdaf lui Cioran, considerîndu-l un stilist fără adîncime ideatică, un farsor calofil, un filosof cabotin, de nu aproape un impostor. E oarecum firesc ca un gînditor şi moralist strălucit de talia lui Cioran să (mai) nască neînţelegeri, controverse şi idiosincrasii. Poate să nu-ţi placă autorul „silogismelor amărăciunii”, dar, dacă te încumeţi să emiţi aprecieri critice, pentru aceasta trebuie să mobilizezi argumente, nu mofturi, judecăţi axiologice, nu simple reacţii de gust. Nu poţi combate în mod convingător, cu o scriitură plată, de o ternă orizontalitate, fără orizont filosofico-metafizic, stilul genial al lui Cioran, ciupind inept cîte ceva din opera lui. Strălucirea scrisului cioranian nu poate fi umbrită de cîţiva norişori critici de ocazie, de cîteva încrîncenări pasagere. Soarele lui, chiar dacă pare întunecat, continuă să strălucească, indiferent la stelele căzătoare care se mai strîmbă la el. Pe de altă parte, Cioran nu are nevoie de adulatori exaltaţi, ci de cîrtitori empatici, de un contra cinism bine dozat. După cum nu-i foloseşte la nimic apologetica pornită din patosul superficialităţii, hermeneutica ad libitum declanşată de irelevanţa unor poante sau biografeme.

10

Români în lume: Gastarbeiter – de Mihai Buzea

Am convingerea că exodul este abia la început. Mă refer la exodul forţei de muncă, pentru că cel al creierelor a început de prin 1971 – după Tezele din Iulie – şi de atunci nu s-a oprit, practic, niciodată. Am dobîndit această convingere ca muncitor sezonier (Gastarbeiter) în Marea Britanie, timp de doi ani consecutivi (2014 şi 2015), iar rostul acestui text este de a-mi argumenta punctul de vedere. 

 Esenţialul este că angajatorii din România nu pot oferi salarii la fel de mari ca acelea din Europa de Vest (fapt obiectiv), iar muncitorii români consideră că „sînt proşti“ dacă nu pleacă în Vest (fapt subiectiv). Chestia cu prostia nu este ceva recent, dar a căpătat dimensiunile unei adevărate psihoze din 2007 încoace, pe care criza din 2009 n-a făcut decît s-o agraveze. Am fost şi sînt parte a acestei psihoze, aşa c-am să descriu, aproape la întîmplare, mici felii din experienţa unui Gastarbeiter (las pe alţii mai deştepţi să tragă concluziile!).

 Contractul. Majoritatea celor pe care i-am cunoscut au venit „la sigur“, adică fiindu-le promis un job, sezonier sau permanent, chiar dacă pentru cîţiva promisiunea a rămas vorbă goală şi-au trebuit să îşi caute la faţa locului, rugîndu-şi colegii de cameră să întrebe „de muncă“ pe şantierele unde lucrau, căutînd la rubrica „Anunţuri“ de pe site-ul http://romani.co.uk, ducîndu-se duminica la biserică şi recomandîndu-se altor români, sau chiar venind seara cu noi la fotbal, nechemaţi (şi fără loc în echipă), în speranţa că cineva din vreo altă echipă de români ar putea avea nevoie de un om, indiferent pentru ce lucrare, indiferent pe ce termen. Pentru cei interesaţi, românii joacă fotbal în fiecare sîmbătă seara, la Salisbury Hall Blades Playing Fields. Probabil şi în multe alte locuri, pe care nu le ştiu. În ceea ce mă priveşte, am avut de ambele dăţi cîte un contract de două luni, fără probleme. 

11

 Locuinţa. Într-o casă-tip, cu cinci camere, o baie şi o bucătărie, locuiam 16 muncitori români (13 bărbaţi şi două femei – cea de-a treia era proprietăreasa, singura care nu lucra nicăieri şi rămînea acasă peste zi). Drumul pînă la locul de muncă lua cam între două şi patru ore pe zi (dus-întors), aşa că timp pentru socializare nu prea rămînea, iar ce rămînea se consuma cu gătitul mîncării şi spălatul rufelor (fiecare îşi gătea şi spăla separat, ceea ce crea nesfîrşite dificultăţi). Eu stăteam în cameră cu alţi trei colegi, avînd un singur dulăpior pentru hainele tuturor; din acest motiv, „spaţiul personal de depozitare“ al fiecăruia se limita la sub-patul propriu. Ca efect secundar benefic, asta ne obliga să păstrăm camera foarte curată. 

 Ziua de muncă. Deşteptarea era la cinci şi un sfert, în fiecare zi, cu excepţia duminicii (lucram uneori şi duminica, dar în acord, aşa că ajungeam la muncă atunci cînd voiam noi). Pînă la şase fără un sfert terminam cu micul dejun (pîine poloneză şi orange marmalade egipteană), beam ceaiul sau cafeaua şi plecam spre yard (locul de adunare al celor de la firmă). Primeam job-urile pe ziua respectivă, plecam, iar la şase sau şapte seara eram înapoi. Predam echipamentul şi ajungeam la gazdă în jur de opt. Găteam (în general, tocăniţe), mîncam şi apoi pregăteam sandvişurile pentru a doua zi. Din păcate, bucătăria era permanent inundată seara de fum de ţigară şi de manele (Babi Minune), aşa că ne retrăgeam cît mai repede la somn. 

 Munca. Meseria pe care am prestat-o la Londra se cheamă „arboristică“, dar, în practică, numai un ochi foarte exersat m-ar fi deosebit de ceea ce noi numim „muncitor la spaţii verzi“. Aş putea explica pe îndelete că nu e aşa, că arboristica e arta producerii şi conducerii arborelui decorativ urban etc., dar sînt convins că nu vă interesează. E suficient să spun că făceam echipă cu doi arborişti foarte bine calificaţi din România (un climber şi un groundsman), iar partea mea de muncă în echipă consta din măturatul străzii de rumeguşul lăsat de drujbe, plus tocatul crengilor cu un utilaj numit chipper. Ambele sînt munci necalificate, dar colegii aveau nevoie de un vorbitor în echipa lor, altfel patronul nu le-ar fi dat nici un job. Nu am senzaţia că am fost ţinut din milă, dar sînt perfect conştient că am încurcat de nenumărate ori bunul mers al lucrărilor, datorită inexperienţei, lipsei de calificare şi celor două mîini stîngi de intelectual. 

12

 Banii. Cîştigul zilnic (plata ni se calcula la zi, iar banii îi primeam de două ori pe lună) poate părea mare, privit de pe piaţa muncii din România, dar trebuie ţinut seama că din aceşti bani trebuia să mîncăm, să plătim 75 de lire pe săptămînă la cazare, să ne acoperim costul biletelor de avion şi al echipamentului personal (căşti, mănuşi, pantaloni, bocanci). Această din urmă cheltuială nu-i mică, pentru că echipamentul este produs în Germania: 120 de lire costă pantalonii, 150 de lire bocancii (ambele articole au încorporate elemente de protecţie anti-drujbă, în caz de accident). Apropo de accident, cam toţi muncitorii pun deoparte o sumă destul de mare, pentru cazul în care „strică“ un utilaj de-al patronului, pe care trebuie să-l repare singuri – sau să plătească pentru reparaţie. Majoritatea utilajelor sînt vechi şi uzate, aşa că sus-pomenitul „caz“ se iveşte mai mereu. 

 Remitenţele. Nici eu şi nici coechipierii mei n-am trimis bani acasă, dat fiind că am rămas la muncă doar două luni, dar toţi muncitorii pe care i-am cunoscut trimit bani lunar sau trimestrial, de obicei prin Western Union. Există şi curse regulate de microbuze care ajung din Londra în toate colţurile României (adică la sate), iar cu aceste curse se trimit acasă o varietate stupefiantă de obiecte, despre care românii consideră că „nu se găsesc“ în ţară. Există şi situaţia penibil de frecventă cînd un muncitor vede în gunoi un obiect, îl recuperează şi îl trimite acasă prin acest sistem, pentru a fi reparat şi folosit. Cîteva exemple: mingi de fotbal dezumflate, cărucioare de copii stricate, încălţăminte, genţi de damă, genţi de voiaj, sticle goale de whisky „cu dop“ (?!), biciclete, cărucioare de supermarket, şepci inscripţionate, căni metalice, lanţuri antifurt. Tot prin acest sistem (care se numeşte „pe maşină“), muncitorilor li se trimit din ţară butoiaşe cu murături, garniţe cu carne în untură, pet-uri cu ţuică. 

 Familiile. Se prea poate să fie, dar eu n-am întîlnit „lupi singuratici“ la Londra. Fiecare a lăsat acasă o nevastă (sau două), un copil sau mai mulţi, minimum o iubită. Am cunoscut şi un om care n-avea în ţară decît un frate, căruia-i trimitea tot ce cîştiga: cu banii, fratele construia două case, una lîngă alta, urmînd ca Gastarbeiter-ului, odată întors acasă şi instalat într-una dintre ele, să i se găsească o nevastă, de către soţia fratelui. Situaţia mi s-a părut exotică, dar se pare că aşa e tradiţia în zona respectivă (Vaslui), anume ca bărbatul să „aibă casă“ pentru a putea găsi o nevastă „bună“, dintr-un „neam bun“ (am citat exact

13

cum mi s-a povestit). Mulţi dintre cei tineri (sub 25 de ani) au preferat altă formulă, în locul locuitului la gazdă: s-au asociat în grupuri de patru sau cinci, au închiriat singuri o casă, apoi şi-au adus iubitele din ţară şi le-au băgat în „aclimatizare“. E puţin probabil că aceştia se mai gîndesc, pe termen lung, la repatriere: după ce la Londra li se vor naşte primii copii, legăturile cu ţara vor slăbi treptat. Întocmai după proverbul rusesc: „Omul pleacă repede de la sat la oraş, dar de la oraş niciodată înapoi la sat“. Revenind la cei cu două neveste în România, e vorba de bărbaţii divorţaţi şi recăsătoriţi (care trimit bani şi „fostei“), sau de cei care-şi împart farmecele între nevastă şi amantă. Am fost surprins să întîlnesc atîţia Don Juani printre muncitorii din construcţii, dar faptele sînt fapte. 

 Prostituatele. Deşi se lăudau ca nişte copii de grădiniţă, foarte rar se îndurau românii noştri să apeleze la amorul plătit (e vorba de micile întreprinderi stradale care sînt saloane de cosmetică în timpul zilei şi îşi schimbă destinaţia după căderea nopţii). Poate şi tarifele să-i fi descurajat – distracţia costa cît plata a două zile de muncă grea pe şantier –, dar cred că bariera de limbă era principalul obstacol psihologic: neputînd comunica decît prin semne cu fetele, muncitorii erau lipsiţi de micul moment de grandomanie al „bărbatului care îşi permite să plătească“ şi care le-ar mai fi alinat frustrările adunate. 

 Britanicii. Principalul izvor de frustrare era comportamentul britanicilor, deşi ei se purtau foarte corect, în esenţă. Dar cînd interlocutorul român nu înţelegea absolut nimic din ce i se spunea, britanicul îşi pierdea „coaja“ de civilizaţie şi-i spunea în faţă ce crede el despre esticii primitivi care vin la o ţară de-a gata, în loc să stea acasă şi să şi-o construiască pe-a lor. Din nefericire, a trebuit să aud şi să traduc în repetate rînduri acest speech. Nu mi-a făcut plăcere.

 Mă opresc aici cu „decupajele“, pentru că mi se termină spaţiul, dar nu înainte de a repeta ideea de la început (şi singura a articolului): au plecat din ţară foarte mulţi muncitori şi vor pleca încă şi mai mulţi. Cu excepţia (izbitoare) a domeniului IT, în România sînt job-uri puţine şi prost plătite; angajatorii nu pot mări salariile, dar se plîng din răsputeri că „nu găsesc oameni“ (?!). Eu nu pot să-i ajut. Sînt prea ocupat cu toţi cei care mă abordează pe Facebook („Mihai, învaţă-mă şi pe mine cum să plec la muncă afară!“). Nu sînt de acord cu „afară“

14

(zagraniţa, cum spun ruşii, unul dintre cele mai urîte şi umilitoare cuvinte din limba lor), dar îi învăţ. Cineva trebuie s-o facă şi pe formatorul de Gastarbeiter!

 Mihai Buzea este jurnalist la Caţavencii

Proză scurtă: Gregor Samsa către Franz Kafka – de Valeria Sitaru

Nu-mi vine să fac din scrisoarea asta ce făceai tu cînd îi scriai Felice-ei: o momeală pe care să n-o poată citi nimeni. Înaintez lent spre dezastru, știai că n-am cum să rezist fără să mai pot vorbi. Sunt perfect din punct de vedere animalic, m-am refăcut, dar cu siguranță că nu-ți pasă.

Arăt la fel, cu carapace, alungit, chitinos, puternic, turtit, dorsoventral, picioruțe subțiri, Giacometti, pe negru. E bine că m-am adaptat biochimic, știi că zahărul îmi lăsa un gust neplăcut și am reușit să nu mă mai las atras de capcanele dulci. Mă descurc binișor din punctul ăsta de vedere, rezist și la secetă, evit pe cît pot substanțele toxice, ba mai nou am aflat că pot să trăiesc și fără cap. Desigur, asta numai dacă mănînc bine înainte de decapitare sau nu mă halește altul.

Dacă rămîneam om, nu reușeam să supraviețuiesc. Sunt cea mai rezistentă ființă din univers, dacă nu cumva m-o-ntrece puricele. A mai fost cineva, unu’ de pe culmile disperării, îl respect foarte mult pentru felul în care m-a tratat: gîndacul e universal, a zis, chiar și puricii îl cunosc – nu există nici un mijloc de-al evita. Alții m-au comparat cu niște reptiloide care se mișcă ziua, dorm pe plajă, ies noaptea, la Cannes. Păi, eu sunt o insectă de lux, gîndesc, ca salvele sunt, în toate direcțiile, comme les idees noires le font dans la tete. Am spleen, clipe galbene, bleu d’ame, schemă comportamentală, mă las cu tehnică în puț, pot să rezist chiar și-n agregate dacă vreau, melancholic. Fug zig-zagat pe orice teren. Fast running in confined spaces. Escaladez situații. Mă insinuez. Pot să mă dau cu capu’ de pereți, mă compresez, sunt suplu, unora le intru. Mă joc în obscuritatea închipuirilor, cum făceai și tu. Am o incredibilă adaptare la mediu, am devansat pînă și cursa înarmărilor - m-a și costat, recunosc! -, pot să rezist chiar și-ntr-un

15

război, o fi n-o fi, atomic. Dar nu mut. Metamorfoza mea ți se datorează ție: Gregor Samsa by Franz Kafka.

Franz, cum să evit durerea? Mă răsucește pe toate părțile.

Mama, tata, sora m-au abandonat iar nenorocita aia de femeie de serviciu mă înghiontea cu coada măturii zicînd că am crăpat. Nu le-a păsat de nimic. Nu înțelegeau. Am crezut că trăgînd-o de fustiță pe sora mea sau urcîndu-mă pe gîtul ei alb în timp ce cînta la vioară va pricepe. Părinții mei de scurtă durată. Sora mea cu gîtul alb. O poveste cu secrete. Mi se lumina abdomenul sub canapea cînd îmi puneau mîncarea pe covoraș. Pînă-ntr-o zi cînd sora mea a zis: să vă eliberați de gîndul că el e Gregor!

Aș fi zis măcar ceva din Shakespeare: căci ochiul durerii sclipind de lacrimi orbitoare / face mai multe obiecte din unul singur… Dar nu mai eram decît o jucărie construită de tine, un avatar între Darwin și Bolzmann. Între neant și mătură.

Erai cunoscut ca un om care rîde mult. Rîzînd nefericit de moarte. Cîrîitul ăsta de gînganie nu m-ajută cu nimic cînd mie îmi vine să urlu în toate limbile pămîntului, dar tu m-ai lăsat fără limbă. Alimentele de care am nevoie sunt cuvinte de om. Invoc absența lor, degeba fug, aud, văd cu mii de ochi compuși, pipăi orice gît alb, degeaba, Franz, degeaba dacă fîșîi mut.

Ungeziefer.

E clar că oamenii nu iubesc gîngăniile. Mișcările astea pe care le fac acum pe hîrtie sau ecran sunt fictive. Mi-aș ridica elegant capul, măcar un cuvînt, te rog. Chiar nu-ți vine să plîngi?

Gregor

 Opinii: Viitorul românesc – de Andrei Pleşu

16

În 1922, în prefaţa unei cărţi care s-a tradus şi în româneşte (Spania nevertebrată), Ortega y Gasset observă că „spaniolul obişnuieşte să-şi facă iluzii asupra trecutului, în loc să şi le facă asupra viitorului său“. Acest cult supradimensionat al trecutului e, în aparenţă, un principiu de coagulare naţională. În realitate, efectul e, mai curînd, paralizant. Pentru ca o naţiune să se mobilizeze consecvent şi tenace e nevoie nu de o făloasă privire îndărăt, spre legendare zile de glorie, ci de un proiect comun, de o viziune asupra viitorului. Cu alte cuvinte, o perspectivă de construcţie comună e un factor de coeziune infinit mai vital şi

mai eficace decît memoria unor împrejurări trecute. 

 Nu e singurul pasaj din cartea gînditorului iberic a cărui potriveală cu realităţile româneşti de astăzi e spectaculoasă. Şi la noi, „identitatea“ naţională e definită, adesea, din unghi retrospectiv. Am văzut o sumedenie de politicieni, profesori de liceu, mătuşi patriotice şi literatori de provincie (chiar dacă trăiesc în Bucureşti…) perorînd emoţionat, ori de cîte ori e vorba de ţărişoară, despre „eroii neamului“, de la Decebal la Avram Iancu şi Bălcescu, despre mari isprăvi istorice, despre imemoriale virtuţi strămoşeşti. Sînt prea conservator ca să dispreţuiesc trecutul şi să pun în umbră monumentalitatea vie a tradiţiei. Dar ştiu, pe de altă parte, că un trecut nobil şi o tradiţie venerabilă (ingrediente invocate, de alfel, de patrioţii tuturor patriilor) nu constituie o garanţie cu privire la calitatea contemporanilor şi la valoarea prezentului. Da, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Maniu sau Brătienii au fost figuri excepţionale, dar asta nu se răsfrînge, ereditar, asupra oricărui Mitică de azi. A crede că slava unor vremuri apuse justifică fudulia oricărui chefliu de-acum, a oricărui parlamentar de doi bani, a oricărui ministeriabil nu e decît o probă de orgoliu vid. Trecutul nu poate fi invocat pentru a legitima – sau a ascunde – indigenţa şi derapajele prezentului. Iar cînd ne întrebăm – cum sugerează Ortega – „ce ne ţine laolaltă?“, care e energia coagulantă a fiinţei noastre naţionale, e cu totul neproductiv să răspundem: „înaintaşii“, istoria noastră comună, ascendenţa noastră daco-romană. Nu putem revendica nimic în numele lor, dacă nu avem ceva de oferit noi înşine. Acum. Şi de-acum înainte.

 Nu e vorba să evacuăm din conştiinţa noastră memoria veacurilor anterioare, nu e vorba să renunţăm la statui. Trebuie însă să înţelegem, cum o face Ortega, că

17

membrii unei comunităţi statale „nu convieţuiesc ca să stea pur şi simplu laolaltă“, contemplînd, pios, ample fresce istorice, ci „ca să facă ceva laolaltă“. Ne trebuie, deci, „un program de viaţă comun“, un „proiect pentru mîine“. Ce vrem să facem din România? Ce se poate face, realist vorbind, din România? Acestea sînt întrebările care ar trebui să marcheze începutul de an şi de mandat al noilor guvernanţi şi al oricărui cetăţean responsabil. Cum vrem să arătăm în deceniile următoare? Fără ca aceste întrebări să fie referinţa de fundal a fiecărui gest politic şi civic, vom agoniza în sterile „analize politice“, în gesticulaţie de carnaval, în ambîţ privat. Sau, în cel mai bun caz, în soluţii conjuncturale, în mici ingeniozităţi de moment. Nu de patriotismul de parastas al retorilor avem nevoie şi nici de descurcăreala şmecheră a „băieţilor deştepţi“. Avem nevoie de un patriotism al viziunii. Inteligent. Lucid. Harnic. 

(articol apărut în Adevărul, 30 decembrie 2009)

Rubrica gastronomică: Pui la grătar călare pe cutii de bere

Începusem lucrul la Chattanooga doar de câteva zile, abia mă descurcam prin spitale şi abia învăţam oamenii şi locurile, când, intrând în camera medicilor de la un spital, un individ mare şi spătos m-a întâmpinat cu întrebarea surprinzătoare: Ştii să faci pui la grătar pe cutii de bere? Cum am mărturisit că nu am auzit vreodată de o astfel de reţetă, cel care s-a dovedit ulterior Dr. Jack K., un individ plin de culoare şi de poveşti extraordinare, mi-a explicat că, atunci când ai o petrecere cu mulţi invitaţi, eşti prea ocupat să ai timp să păzeşti grătarul. Iei atâtea

18

cutii de bere câţi pui vrei să faci, le deschizi şi tragi o gură mare din fiecare, apoi iei puii spălaţi, uscaţi şi condimentaţi şi îi tragi pe cutiie de bere (un fel de metodă Vlad Ţepeş adaptată în Tennessee), după care îi aliniezi pe grătar şi uiţi de ei, mi-a explicat Jack. Nu ai nevoie să-i întorci, nu se ard, se rumenesc frumos pe afară şi se fac moi şi zemoşi pe dinăuntru. Musafirii vin la grătar şi iau singuri puii rumeniţi, iar tu aduci din firigder alţii gata pregătiţi şi îi pui în locul lor.

Câteva detalii de pregătire a puilor: spălaţi şi uscaţi pe dinafară şi pe dinăuntru, puii se ung cu ulei, folosind o pensulă, apoi se presară cu sare şi piper. Se poate folosi sos de grătar (barbecue sauce), mujdei de usturoi, sau cimbru, după gust.

Un amănunt practic: la „tragerea puilor pe cutie”, ei trebuie avansaţi până când picioarele şi cutia de bere formează un tripod, care îi stabilizează pe grătar. Cine are un grătar mare, poate închide capacul, dar la grătarele mici puii vor rămâne în aer liber, ceeace va prelungi timpul de coacere. Cutiile de bere pot fi folosite cât timp mai au bere în ele şi berea evaporată se poate completa.

Pentru mine, reţeta poartă numele de pui à la Jack. –MSM

Mari muzicieni români – Dinu Lipatti

Ce l-a ucis pe Dinu Lipatti? O luptă de şapte ani între muzica lui Bach, transfuzii de sânge şi cortizon - de Monica Andronescu

Adevărul 17 august 2015

Dinu Lipatti (1917-1950)

19

Era a doua zi a lunii decembrie, anul 1950. În patul lui, din care nu se mai putea ridica de ceva vreme, Dinu Lipatti asculta Bach. Avea 33 de ani, vârsta hristică... Moartea a venit pe nesimţite, în timp ce asculta muzică.

La 33 de ani, când a murit în patul lui de suferinţă de la Geneva, Dinu Lipatti era deja unul dintre cei mai mari muzicieni români. Dacă ar fi avut timp, ar fi cucerit lumea întreagă. Dar tenebrele morţii au început să-l ameninţe foarte devreme.

S-a născut în primăvara anului 1917, la Bucureşti, într-o familie în care muzica era o valoare. Tatăl lui, Theodor, era un violonist amator talentat care studiase cu Pablo de Sarasate, iar mama, Anna Lipatti, era o excelentă pianistă. Încă din copilărie muzica a ocupat un loc important în viaţa lui, cu atât mai mult cu cât naş de botez i-a fost nimeni altul decât George Enescu. După o ascensiune extraordinară încă din primii ani de când a început să studieze muzica, Lipatti a plecat din ţară. La 16 ani, a câştigat locul II la Concursul Internaţional de Pian de la Viena, scandalizându-l pe Alfred Cortot, care a părăsit juriul în semn de protest, convins fiind că Lipatti merita premiul întâi, doar că era... prea tânăr ca să-l primească. Însă Cortot l-a invitat apoi la Paris şi cariera lui internaţională a început. Din păcate, pentru un timp mult prea scurt, căci moartea bătea la uşă. Destul de repede, în 1936 îşi începea cariera de pianist concertist în Germania şi Italia, iar la începutul celui de-al Doilea Război Mondial s-a întors la Bucureşti unde l-a acompaniat pe naşul lui, George Enescu.

Viaţa părea frumoasă la acel moment, o cunoaşte pe Madeleine Cantacuzino, care apoi îi devine soţie, şi hotărăsc să se stabilească în Elveţia, unde tânărul Lipatti s-a angajat profesor de pian la Conservatorul din Geneva. Numai că, odată stabilit în Elveţia, prin 1943, au început să apară primele semne ale bolii, o boală misterioasă la acel moment. S-au încercat tratamente de toate felurile, unele ezoterice, altele cu raze, injecţii care i-au umflat atât de tare braţul, încât nu mai putea îmbrăca niciun costum. Dar nimic din toate astea nu i-a stat în cale. Lipatti, cu zâmbetul pe buze, a continuat să cânte. Efectele secundare ale diverselor tratamente însă îl afectau teribil. După mai multe încercări, medicii i-au pus diagnosticul: o formă de leucemie, maladia Hodgkin, mai exact. Madeleine, soţia lui, a fost informată atunci că Dinu mai avea de trăit doar câteva luni... Şi totuşi, Dinu Lipatti avea să mai trăiască de la acel moment aproape 7 ani. 7 ani de suferinţă şi şapte ani de muzică. Totul pentru ca, în acea zi de 2 decembrie, Lipatti să moară în urma unui abces survenit la singurul lui plămân funcţional. După ani întregi de tratamente grele şi

20

chinuitoare, Lipatti se stinge din viaţă ascultând – întâmplător sau nu – muzica lui Bach... Şi ţinând în mână o partitură de Beethoven.

Ultimele lui cuvinte se pare că au au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”.

În toată această perioadă în care boala s-a agravat, el nu s-a oprit, a concertat în toată Europa. Pe scenă apărea alături de mari nume precum Herbert von Karajan, iar acasă suferea săptămânal transfuzii de sânge. Cu un an înainte să moară, în 1949, nu s-a mai putut ocupa de catedră şi a trebuit să renunţe. Aflase între timp de apariţia unui medicament extrem de scump, cortizonul, care i-ar fi putut prelungi viaţa. Yehudi Menuhin, Igor Strawinski şi Charles Munch sunt printre prietenii care l-au ajutat cu bani, ca să-şi poată procura medicamentul, care venea din America.

Dar, în acea zi de decembrie, printre sunete de Bach, abcesul apărut pe plămânul lui şi neobservat de medic i-a curmat viaţa. Era cam pe la ora 3.00, într-o după-amiază de iarnă. Se gândea poate, ascultând muzică lui Bach, la ultimul lui concert, rămas celebru în toată lumea, concertul de la Besançon, din luna septembrie, considerat cântecul lui de lebădă. Atunci cântase Bach: „Iisus este bucuria mea”... Acest cântec a încheiat cariera lui pe scenă. Era îngrozitor de slăbit fizic la momentul concertului de la Besançon, iar în partea a doua a fost nevoit să se oprească. Trebuia să interpreteze cele 14 valsuri ale lui Chopin, dar s-a oprit după cel de-al 13-lea. Simţind că nu mai poate rezista pe scenă, s-a retras şi a reapărut după o pauză foarte lungă, s-a aşezat la pian şi a cântat „Iisus este bucuria mea”.

„Ultimul lui concert, cu Schumannul dirijat de Ansermet, a bulversat o lume întreagă”, îşi aminteşte Gabrielle Dubois Ferriere. „L-am ascultat la Besançon, unde am trăit un miracol. Boala îl făcuse angelic şi îi dădea o dimensiune parcă ireală muzicii pe care o interpreta.”

Până la acel moment, avusese parte de recunoaştere şi admiraţie din plin. Se impusese uşor, firesc, prin claritatea sunetelor produse de clape la atingerea sa, fără să facă paradă de o tehnică impecabilă, mizând pe o sensibilitate conducătoare, pe recrearea atmosferei partiturii. Mai târziu, credinţa artistului că respectul pentru partitură nu duce nicăieri, dacă nu e însoţit de dragoste, s-a consolidat. O combinaţie unică de forţă şi sensibilitate, care l-a făcut pe un critic să-l numească „degete de fier în manuşi de catifea”.

21

În notele unui curs de interpretare pe care îl pregătea pentru studenti, dar pe care n-a mai apucat să-l ţină, pianistul scria: „Niciodată să nu vă apropiaţi de o partitură privind-o cu ochii compozitorului răposat sau cu ochii trecutului, pentru că s-ar putea să primiţi doar craniul lui Yorick în schimb.” În interpretare, credea Dinu Lipatti, se întâlnesc mintea limpede care a lucrat partea tehnică şi spiritualitatea artistului, care descoperă calea spre expresie. Pentru muzicianul născut dintr-o familie de muzicieni, interpretarea era o căutare a adevărului. Dirijorii sub conducerea cărora a concertat, de la Ackermann, Ansermet, Boehm, Mengelberg, Munch, Sacher şi Von Karajan, au remarcat această dorinţă a unei „conştiinte muzicale”. Von Karajan, cu care Dinu Lipatti concertase la Victoria Hall, spunea că, prin arta pianistului român, nu a mai auzit sunetul pianului, ci „muzica în cea mai pură formă a ei”.

Despre el, a rămas o frumoasă imagine a celor care l-au cunoscut: „dădea impresia că se jenează cu propriul lui geniu”.

.ÎnregistrăriChorale Prelude, BWV639. Dinu Lipatti (inreg.din ultimul concert de la Besancon)http://www.youtube.com/watch?v=8rE0ViyTqJQ

Schumann Piano Concerto Op.54-3, Lipatti/Karajan http://www.youtube.com/watch?v=BscnhydK9s8

Dinu Lipatti - Mozart Piano Concerto No.21 http://www.youtube.com/watch?v=M5HecOfJxb4 - 1 http://www.youtube.com/watch?v=koN9m0ltRFY - 2 http://www.youtube.com/watch?v=6b9DLJAx-rQ - 3

Dinu Lipatti - Mozart Piano Sonata No. 8 in A minorhttp://www.youtube.com/watch?v=ZF7JT8XzAzo - 1http://www.youtube.com/watch?v=RxGwl3v4apA - 2http://www.youtube.com/watch?v=KCUl-w-CDvQ - 3

Dinu Lipatti - Chopin - Valse Brilliantehttp://www.youtube.com/watch?v=0r08ZddiW74

Trivia: San Francisco 49’ers

22

Multe cluburi sportive au denumiri foarte uşor de înţeles, de cele mai multe ori legate de oraşul/regiunea în care se află, de unele lucruri specifice (tradiţii, meserii, istorie) zonei. Aşa sunt Farul Constanţa, Olympiakos Pireu, Bayern (Bavarezul) Munchen, Şahtior (Minerul) Doneţk sau Rockets (Rachetele) Houston.

Alteori însă nu vezi legătura între denumirea aleasă şi clubul în cauză. Aşa stau lucrurile şi cu foarte populara echipă de futbol din San Francisco, care a cucerit de cinci ori Superbowl-ul şi are cinci membri în Hall of Fame (Sala celebrităţilor): patru jucători (Joe Montana, Jerry Rice, Ronnie Lott şi Steve Young) şi un antrenor (Bill Walsh).

Numele vine de la porecla dată prospectorilor care au invadat regiunea de nord a statului, în 1849, când s-a dezlănţuit celebra “goană după aur” din California. Cei care au ales denumirea echipei au vrut să sugereze avântul, curajul şi bărbăţia jucătorilor, comparabilă cu a celor care şi-au riscat viaţa şi sănătatea, urmărind visul victoriei prin îmbogăţire. MSM

Căutătorii de aur din California – 1849.

23

Drinkology: Whiskey-urile cu aromă de vin

Cu sute de varietăţi aruncate de producătorii scoţieni pe piaţa lumii, a apărut o mare competiţie între cele mai sofisticate reprezentante: whiskey-urile single malt (dintr-un singur malţ, făcute într-o singură rafinărie). Ca să mărească şansa de succes, fabricanţii au perfecţionat reţetele şi tehnicile de producţie, au extins învechirea, au îmbunătăţit sticlele şi ambalajele, au adăugat mirosul de turbă, fum şi aer marin şi au inventat aromarea cu cele mai cunoscute vinuri din lume (wine finishing – finisarea cu aromă de vin).

Pentru aceasta au transferat whiskey-ul maturizat în butoaie obisnuite de stejar, în alte butoaie, cumpărate de la viticultori din Spania, Portugalia, Franţa şi Italia, butoaie în care fusese făcut vinul, care a impregnat stratul intern al lemnului şi “colorează” whiskey-ul, ţinut în ele 6-24 luni (a doua maturare), cu mirosul şi gustul specifice.

Pentru mulţi ani, cele mai cunoscute whiskey-uri cu aromă de vin au fost cele Glenlivet cu finisare de Porto, Xeres (Sherry), Madeira şi Roşu de Burgundia.

Dar în ultimii ani, o mulţime de whiskey-uri scoţiene, irlandeze şi americane au recurs la aromarea cu vinuri europene şi californiene, inclusiv cele făcute din secară, bourbonurile şi whiskey-urile amestecate (blended). MSM

24

Expresia lunii:

Îmbrăcat la pat ru ace

Expresia înseamnă a fi îmbrăcat foarte elegant (poate un pic prea elegant) şi este traducerea formulei franceze tiré à quatre épingles. O ţesătură trebuie bine întinsă pentru a face o croială, pentru a picta pe ea, sau pentru a face un gherghef. Întinderea, cu eliminarea oricărui pliu, poate fi făcută şi menţinută fixând colţurile ţesăturii cu patru ace. În Franţa secoului XVII, eleganţa vestimentară era echivalată cu întinderea perfectă a rochilor, vestoanelor, ciorapilor şi a creat expresia être bien tiré pentru definirea cuiva bine îmbrăcat. MSM

Istorie prezidenţială americană: Grover Cleveland “Călăul din Buffalo”

Stephen Grover Cleveland, politician democrat, a avut două mandate prezidenţiale: între anii 1885-1889 şi 1893-1897. El a fost al 22-lea preşedinte american şi a militat pentru reducerea taxelor, a inflaţiei, a politicii de tip imperialist şi

25

a subvenţilor guvernamentale pentru fermieri şi industrie. Cu o conccepţie de fiscalitate conservatoare, total opus democraţilor din ziua de azi, el a susţinut reducerea cheltuielilor administraţiei şi menţinerea concurenţei libere în sfera economică.

Înainte de a fi ales preşedinte, el a fost guvernator al statului New York şi între anii 1871-1873 a fost şerif al comitatului Erie. În această calitate, de două ori a îndeplinit voluntar funcţia de călău, în cazul a doi criminali condamnaţi la moarte, când nu exista nimeni altcineva ca să ducă sentinţa la îndeplinire. Pentru aceasta, el a dat dispoziţii să se construiască un paravan la distanţă de eşafodul pe care era condamnatul, în aşteptarea execuţiei prin spânzurare. Din spatele paravanului şi fără să privească la condamnat, deasemeni fără să fie văzut de asistenţă, şeriful Cleveland a tras de funia care deschidea trapa prin care condamnatul a căzut, spânzurându-se.

Din acest motiv, adversarii politici l-au numit pe Cleveland “călăul din Buffalo”.

MSM

Cartea lunii: Iluzia nemuririi – de Mircea Chiorean

Pentru cea mai mare parte a secolului trecut, adepţii materialismului şi ai determinismului ştiinţific au privit de sus pe idealiştii care continuau să susţină că, dincolo de vizibila ei parte materială, fiinţa umană are o componentă de spiritualitate, greu de demonstrat, dar şi greu de negat. Mai de curând, autori celebri au suspus atenţiei lumii faptul că sunt multe argumente care arată că între ştiinţă şi credinţă există similitudini şi legături mai strânse decât s-a crezut şi că istoria biblică, cosmogonia şi geneza nu sunt incompatibile cu ştiinţele “exacte”.

Sunt de citat lucrări foarte convingătoare ca The science of God (1997) de Gerald Lawrence Schroeder, sau De Jesus a Jesus…en passant par Darwin (2011) de Christian de Duve (cel care a împărţit în 1974 premiul Nobel pentru biologie şi medicină cu George Palade şi Albert Claude).

26

Dr. Mircea Chiorean ne propune o nouă interpretare a vieţii, a morţii fizice şi a nemuririi acelei părţi a fiinţei umane care este legată de ADN şi care este conectată la univers mult mai mult decât am crezut. În volumul Iluzia nemurii (University Press Targu Mureş 2015), autorul – care are o experienţă de durata unei vieţi în disciplina medicală de anestezie şi reanimare şi de studiu al biologiei - ne face cunoscute cele mai noi date legate de “ADN-ul necodificant”, impropriu numit multă vreme “gunoi” (“junk DNA”). Încet încet, cercetarea ştiinţifică

pătrunde în descifrarea funcţiei a acelei părţi imens majoritare a ADN-ului cromozomial, care nu este răspunzător de ereditate şi nu codifică fabricarea proteinelor care menţin funcţiile celulare, dar – departe de a fi inert şi inactiv – este un receptor, depozitar şi emiţător al unui câmp unificat nonlinear cuantic, care emite unda genetică. Acest sistem, pe care autorul il compară cu un biocomputer capabil să asigure comunicarea dintre celule, comunicarea celulei cu propriul organism şi comunicarea între organism şi univers, este un “cip” cu imense proprietăţi de stocare şi comunicare. În legătură cu ultima formă de legătură, Dr. Chiorean ne face cunoscute detaliile ultimelor rezultate în cercetările legate de “găurile de viermi” (“wormholes”), canale prin care se pot face legături cu spaţii şi timp de dincolo de limitele universului nostru .

“Computerul ultrasofisticat” din ADN-ul celulelor noastre înţelege limbajul şi răspunde mesajelor vorbite. Marea cantitate de energie informaţională creată la acest nivel de aventura noastră existenţială se întoarce în univers, după moartea corporală.

În privinţa a ce urmează dispariţiei noastre din această lume, Dr. Mircea Chiorean ne propune explicaţie unei continuităţi, de fapt a unei imortalităţi, care se înfăptuieşte pe două paliere.

Mai întâi, prin replicarea cromozomilor pe care îi transmitem descendenţilor noştri, o parte a făpturii noastre fizice, împreună cu “cheia” ei, continuă să existe în urmaşi şi în urmaşii urmaşilor, într-o linie care se continuă până la dispariţia speciei.

27

Apoi, prin transferul întregului bagaj informaţional pe care l-am acumulat în viaţă şi l-am înmagazinat in ADN-ul necodificant, care are el însuşi originea în univers, se întoarce la acesta, nepierzându-se, după ce noi ieşim de pe scena în care ne-am trăit existenţa umană.

Cartea doctorului Chiorean, concisă şi densă, se adaugă literaturii care se apleacă din ce în ce mai mult asupra fenomenului morţii şi al vieţii spirituale şi încearcă să lege într-o explicaţie unitară substratul fizic şi mecanismele spiritualităţii, fenomenele paranormale, actele de vindecare spontană, prezicerile şi profeţiile, aurele, intensitatea voinţelor colective şi posibila existenţă extracorporeală a unei părţi din noi, numai temporar găzduită de corpul nostru, pe scurta durată a vieţii noastre

pământene.

Între citatele cu care incepe volumul doctorului Chiorean este şi una din afirmaţiile lui Albert Einstein: Oricine este serios implicat în ştiinţă devine convins că există un spirit manifest în legile universului, un spirit infinit superior celui al unui om, în faţa căruia, cu modestele noastre puteri, trebuie să ne simţim umili. MSM

Istoria comunismului românesc: Viaţa în închisorile comuniste din România

28

.

Viata din inchisorile comuniste din Romania este una de trista amintire, omul ajungand adesea pe cele mai joase trepte existentiale cu putinta. Pe langa pedepsirea infractorilor, misiune aproape uitata de catre tortionarii inchisorilor comuniste, in aceste

locuri aveau loc fapte de nedescris, indreptate adesea impotriva tuturor celor care aveau curajul sa spuna lucrurilor pe nume, fiind gata sa moara pentru credinta crestina stramoseasca si neamul romanesc.

Viata in inchisorile comuniste din Romania

Viata din inchisorile comuniste a fost numita adesea "experiment", deoarece scopul acesteia nu era atat pedepsirea si indreptarea obiceiurilor rele, cat schimbarea mintii potrivit dorintei tortionarilor. Inchisoarea a ajuns astfel un instrument de dominatie politica, aici ajungand toti aceia care se impotriveau, fizic sau verbal, celor aflati la conducere (comunistilor): clasa politica interbelica, oameni de cultura din elita intelectuala, clerici si credinciosi de rand.

Perioada anilor 1945-1989 va ramane, pentru totdeauna, o pagina neagra in istoria neamului romanesc. Imediat ce a ajuns la conducere, Partidul Comunist a implementat si in Romania sistemul inuman de organizare al penitenciarelor din Rusia Sovietica. Pe scurt, acest sistem poate fi caracterizat astfel: o teroare sistematica, de factura fizica si psihica, indreptata impotriva opozantilor politici.

Alaturi de Directia Generala a Penitenciarelor, care era insarcinata mai mult cu organizarea acestui domeniu social, hotararile privind viata din inchisoare, conditiile de trai si pedepsele aplicate, erau luate de comandantii din institutia respectiva (inchisoare, colonie de munca silnica), care erau ajutati de ofiteri politici, fideli indeplinatori ai directivelor Partidului Comunist.

De cate feluri erau inchisorile comuniste din Romania ?

Partidul Comunist a implementat modelul sovietic de penitenciar mai ales in locurile amenajate pentru detinutii politici: 44 de inchisori si 72 de lagare de munca silnica. Inchisorile comuniste erau de mai multe feluri, una mai infioratoare

29

si mai inumana decat alta. Pentru mai multa teroare, detinutii politici erau mutati adesea, dintr-o inchisoare, in alta.

Potrivit vietii din interior, metodelor de pedeapsa folosite si a altor asemenea detalii, inchisorile comuniste erau impartite pe mai multe categorii: de ancheta, de tranzit, pentru femei, pentru minori, pentru bolnavi, de munca silnica, de reeducare, de exterminare.

Inchisori comuniste de ancheta: Inchisoarea Rahova, Inchisoarea Malmaison, Inchisoarea Uranus. Inchisori comuniste de tranzit: Inchisoarea Jilava, Inchisoarea Vacaresti. Inchisori comuniste pentru femei: Inchisoarea Margineni, Inchisoarea Mislea, Inchisoarea Miercurea Ciuc, Inchisoarea Dumbraveni. Inchisori comuniste pentru minori: Inchisoarea Targsor, Inchisoarea Margineni, Inchisoarea Cluj. Inchisori comuniste pentru bolnavi (spitale): Inchisoarea Targu Ocna, Inchisoarea Vacaresti.

Inchisori comuniste folosite ca lagare de munca silnica erau cele de la Canalul Dunare-Marea Neagra (Inchisoarea Valea Neagra Peninsula, Inchisoarea Poarta Alba, Inchisoarea Salcia, Inchisoarea Periprava, Inchisoarea Constanta, Inchisoarea Midia, Inchisoarea Capul Midia, Inchisoarea Cernavoda) si cele din Balta Brailei.

Inchisori comuniste de reeducare: Inchisoarea Suceava, Inchisoarea Pitesti, Inchisoarea Gherla, Inchisoarea Targu Ocna, Inchisoarea Targsor, Inchisoarea Brasov, Inchisoarea Ocnele Mari, Inchisoarea Peninsula.

Inchisori comuniste de exterminare a elitei politice si intelectuale: Inchisoarea Sighet, Inchisoarea Ramnicu Sarat, Inchisoarea Galati, Inchisoarea Aiud, Inchisoarea Craiova, Inchisoarea Brasov, Inchisoarea Oradea, Inchisoarea Pitesti.

Viata in inchisorile comuniste din Romania

In inchisorile comuniste, conditiile de trai au fost de neimaginat, totul fiind gandit diabolic, astfel incat omul nici sa nu moara, dar nici sa poata trai normal. Numai o minte diabolica putea pune la cale atatea metode de a-l face pe om sa supravietuiasca cu greu, fiind tot timpul la limita dintre viata si moarte.

Cele mai intalnite modaliati de tortura, aplicate mai ales detinutilor politici, iar nu si detinutilor de drept comun, au fost urmatoarele: lovituri in partile vulnerabile ale trupului; lovituri repetate aplicate talpilor; loviri cu lopata si cu alte obiecte dure; pironirea in cuie; strivirea degetelor si scoaterea unghiilor; smulgerea parului din

30

cap; arderea cu foc a anumitor parti ale trupului; adancirea ranilor si presararea lor cu sare; obligatia de a manca lucruri cat mai murdare.

In lagarele de munca silnica era folosita muncirea detinutilor pana la lesin, insotita cu batjocuri si pedepse suplimentare, conditiile de aici fiind printre cele mai inumane, alaturi de cele din inchisorile de reeducare si exterminare. In anul 1950, in lagarele de munca silnica erau chinuiti si munciti in jur de 80.000 de detinuti, dintre care 40.000 numai la Canalul Dunare-Marea Neagra. Detinutii erau obligati sa munceasca pana la epuizare, din ce in ce mai mult, in baza unei alimentarii care adesea lipsea.

Detinutii politici erau supusi celor mai inumane conditii de detentie: erau infometati, nu aveau voie sa stea jos, erau obligati sa mearga incontinuu, dormeau pe jos, pe rogojine sau pe scanduri, in celule reci si, uneori, lipsite de lumina. Detinutii erau aproape lipsiti de asistenta medicala, bolile si suferintele lor trupesti fiind cercetate adesea numai de Bunul Dumnezeu.

Suprapopularea celulelor era o metoda de maltratare psihica si fizica des intalnita in inchisorile comuniste. Astfel, condamnatii politici erau inghesuiti in celule, in asa masura incat adesea se ajungea la imposibiliatea de a sta asezat. Spre exemplu, la inchisoarea Jilava, intr-o celula in care puteau locui normal doar 40 de detinuti, au fost inghesuiti 300 de oameni. Aerul din camera devenea imediat insuficient si insuportabil, motiv pentru care detinutii veneau, pe rand, in dreptul usii, spre a inspira pe sub toc.

Foamea era insa cea mai puternica metoda de tortura aplicata detinutilor politici, parca mai dureroasa decat orice bataia si umilire. Cand detinutul nu era pedepsit suplimentar, prin oprirea ratiei zilnice de mancare, acesta primea o masa in valoare de 500-1.000 de calorii. Alimentele folosite in inchisori erau, adesea, produsele care nu se vindeau la magazinele comuniste: arpacas, orz, varza, dovleci, gulii, cartofi, napi, etc. Carnea nu exista in regimul alimentar din inchisorile politice, iar cand aceasta era prezenta, ea consta mai ales din ramasite luate de la macelarii (gheare, copite, bojoci, buze, pielite, capete de animale).

Iulian Predescu www.crestinortodox.ro

Subiecte rare: Înjurăturile americane

31

Ca toate popoarele şi americanii au înjurăturile lor, dar nu sunt nici pe departe atât de incredibil de imaginativ perverse ca cele ale ungurilor, spaniolilor şi românilor.

O altă trăsătură este că, în ţara lui “melting pot” (creuzetul naţiunii), în care fiecare etnie de imigranţi şi-a adus contribuţia de reţete de mâncare, băuturi şi obiceiuri, înjurăturile au numai origine engleză, niciun cuvânt murdar de altă sursă nepătrunzând în limba cândva vorbită de Shakespeare.

În Anglia medievală, primele profanităţî s-au tras din experienţa războaielor vremii, cele mai multe religioase şi ele au invocat, într-un fel sau altul personaje sau scene din literatura sacră. By God a avut o mare răspândire, până când preoţii au interzis această formă de a lua numele lui Dumnezeu în deşert, drept care au apărut variantele mascate: By Gollie, Gosh, by George, by his wounds, by Jove.

Numele de înjurătură era, la început, swearing, adică a jura şi nu însemna neapărat o insultă, cum a devenit ulterior.

Tot felul de alterări de pronunţie au dus la apariţia unor expresii foarte greu de ghicit ca origine: din God’s body s-a ajuns la Odsbodikins şi de la By his wounds expresia a devenit Zounds. Din devil’s damnation s-a format damn, iar apoi I’ll be damn şi damn it. Cu o pronunţie mai mestecată, damn s-a transformat in darn.

Cu secolul XVIII, expresiile injurioase engleze şi apoi americane s-au mutat din zona religioasă, la anatomia sexuală şi la fiziologia excreţiilor.

F-word nu mai e demult cenzurat în filme şi scrieri literare, doar în presă. Limbajul colocvial, la toate nivelele sociale, abundă în folosirea lui fuck, care vine şi el tot din Anglia medievală. Când temerea că popularea excesivă a regatului va duce la înfometarea locuitorilor a devenit o panică obsesivă, cuplurile matrimoniale nu aveau voie să procreeze decât cu permisiunea regelui şi atunci slujbaşii coroanei puneau o tăbliţă pe uşa fericiţilor care primiseră dezlegare cu inscripţia F.U.C.K – Fornication Under the Consent of the King.

În secolele XVIII-XIX, majoritatea transporturilor erau asigurate de vehiculele cu tracţiune animală şi colectarea şi depozitarea gunoaielor de grajd era o problemă serioasă. Cum ele trebuiau să fie duse la distanţă de oraşe, se foloseau navele de transport. Dar manure (gunoiul de grajd) stocat în cala de jos, în contact cu umezeala degaja metan, care era exploziv şi a produs multe incendii la bordul vaselor. Pentru aceasta, s-a stabilit regula ca aceste gunoaie să fie incărcate pe punţile mai înalte, de unde S.H.I.T – Ship (Stow) High In Transit.

32

Deşi sunt menţiuni scrise despre sensul arătării degetului mijlociu extins (digitus infamus, digitus impudicus) de pe vremea romanilor, în Anglia medievală gestul mai însemna şi ameninţarea că învinşilor li se va reteza acel deget de la mâna dominantă, ceea ce, pe lângă suferinţa torturii, mai însemna şi că pedepsitul nu mai putea folosi arcul. Legenda engleză menţionează că obiceiul ar fi început la bătălia de la Agincourt (1415), când britanicii i-au învins pe francezi.

Luna Septembrie:

1. Invadarea Poloniei – 1 septembrie 19392. Cea mai distrugătoare furtună americană –

uraganul din Texas – 8 septembrie 19003. Atacurile teroriste AlQueda pe sol american –

11 septembrie 20014. Plecarea corabiei Mayflower din Anglia, către

America – 16 septembrie 1620

33

1 septembrie 1939: Invadarea Poloniei de către armatele germane şi sovietice.

Trupele Wermacht defilând în Varşovia; militari sovietici şi germani discutând prietenşte.

Trupele germane au invadat Polonia la 1 Septembrie 1939, dinspre vest şi au fost repede urmate de trupele sovietice, care au atacat, dinspre est, pe 17 Septembrie 1939. Apărătorii polonezi, covârşiţi de puterea armatelor ocupante, s-au predat pe data de 6 Octombrie 1939.

Ca urmare a invaziei, care a divizat Polonia pe o linie verticală, Marea Britanie şi Franţa au declarat război Germaniei. De ce nu şi URSS-ului? MSM

2. Cea mai mare furtună din istoria Statelor Unite: uraganul din sudul Texas-ului din 8 septembrie1900

Un uragan de categoria IV (pe scala Saffir-Simpson), cu vânturi de până la 210 km/h, s-a năpustit asupra oraşului Galveston, din sudul Texas-ului, la 8 septembrie 1900. Oraşul este aşezat pe malul de nord al Golfului Mexic. La

34

efectul devastator al vântului, s-a adăugat un tsunami cu valuri de 6-8 m. Oraşul a fost distrus aproape în întregime şi 6.000-8.000 de oameni şi-au pierdut viaţa. Mulţi dintre cei care au murit erau turişti. Ca număr de victime, acest uragan este cea mai distrugătoare catastrofă naturală din istoria SUA.

Oraşul Galveston îşi datorează numele guvernatorului Louisianei spaniole, Bernardo de Galvez. Louisiana, care era o mare întindere de teritoriu, în segmentul mijlociu a ce este astăzi teritoriu al Statelor Unite, a fost întâi

Louisiana franceză (în culoare maro)

ocupată de spanioli (secolul XVI-XVII), apoi de francezi (secolul XVIII-XIX). În 1804, prin actul numit Louisiana Purchase, Statele Unite au cumpărat Louisiana de la Franţa Napoleoniană. Azi Galveston este un mare centru de trafic cu petrol, rafinării şi industrie petrochimică. MSM

3. Atacurile AlQueda pe sol american – 11 septembrie 2001

35

Ororile atacurilor din 11 septembrie 2001 au schimbat, pentru totdeauna, viaţa americană. Folosind patru avioane de pasageri, capturate după decolarea de la aeroporturile Boston si Newark, o echipă de 19 terorişti islamici, condusă de Mohamed Atta, a distrus World Trade Center din Manhattan, New York, omorând aproape 3.000 de oameni, a avariat o aripă a Pentagonului şi a prăbuşit cel de al patrulea avion, cu 49 de pasageri, pe un câmp din Pennsylvania. Pasagerii acelui zbor i-au obligat pe atacatori să abandoneze misunea lor, care se presupune că ar fi putut fi atacarea Casei Albe. MSM

4. Plecarea corăbiei Mayflower din portul Portsmouth, către coloniile engleze din America –

16 septembrie 1620

36

Pelerinii, cel mai cunoscut grup din imigraţia britanică timpurie, proveneau din protestanţii olandezi din zona Leiden, refugiaţi în Anglia înainte de 1600. Ei erau creştin protestanţi de nuanţă puritană.

Pilgrims au obţinut de la Compania Virginia un patent, care le asigura obţinerea de pământ în colonia engleză din Virginia, centrată pe oraşul Jamestown. Dar traversarea Atlanticului a fost lungă şi dificilă, din cauza mai multor furtuni, care au deviat corabia mult înspre nord. La 9 noiembrie 1620, cei 121 de colonişti au văzut pământul, dar corabia îi adusese în zona care va deveni statul Massachussetts. Acolo, ei au fondat colonia Plymouth, de la care a plecat colonizarea nordică a britanicilor. De la pelerini şi locuitorii “indieni” din zonă se trage tradiţia sărbătorii de Thanksgiving. MSM

Pictorul lunii: Alexandru CiucurencuPosted in Secolul XX by artistiromani on August 8, 2008

Alexandru Ciucurencu (1903-1978) s-a apucat de pictură la vârsta de 13 ani, în localitatea sa natală, Tulcea. Imediat după terminarea gimnaziului a intrat ucenic în altelierul zugravului Mihail Paraschiv. În 1921 se înscrie la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, avându-i ca profesori pe G.D. Mirea şi Camil Ressu. A fost un elev foarte dedicat studiului şi dornic să progreseze. În anii de şcoală pe perioada vacanţelor a studiat pictura la Şcoala de la Baia Mare.

37

Atelier

38

Femeie cu chitară

39

La amiază

Natură statică

40

Femeie citind

41

Peisaj cu case

Femeie culcată citind

42

Lanul de grâu

Vara la Breaza

43

Peisaj industrial

Mama

44

Debutul artistic îl are în 1930, la Salonul Oficial, unde primeşte şi un premiu. Pleacă apoi la Paris, să studieze la Academia Julien, dar preferă să lucreze în atelierul artistului Andre Lhote. Cariera sa, încă de la început, este caracterizată de o continuă ascensiune. Expune mult, în ţară şi în străinătate (Moscova, Paris, Bienala de la Veneţia, Zurich, Londra, Tokyo, Varşovia, Edinburgh, Atena, Praga, Cairo, Bratislava, Berlin, Dresda, Ankara, Sofia, Damasc etc.) şi este foarte apreciat de critica vremii (a primit foarte multe premii). Deşi foarte dedicat carierei artistice personale Ciucurencu are timp şi pentru alţii. Devine profesor la Academia Liberă de Pictură (alături de Camil Ressu şi Cornel Medrea) şi la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” .

După Ştefan Luchian şi Theodor Pallady, Alexandru Ciucurencu a fost cel mai reprezentativ pictor al culorii. Pictura sa, nu poate fi gândita fără apelul la lumină şi culoare.  A fost un pictor postimpresionist, evoluând spre maniera fovistă şi abstractă. Lucrările sale sunt foarte atent construite.  Naturi statice, portrete sau piesaje, toate lucrările sale se remarcă rin francheţea desenului şi armonii cromatice foarte reuşite. Ciucurencu reuşeşte să echilibreze raportul dintre desen (ca structură solidă a tabloului) şi expresivitatea culorii. Culoarea are rol special şi important. Armoniile se asociază cu semnificaţia temei (tablourile triste au culori reci, cele optimiste introduc o cromatică caldă, veselă). Prin culoare, artistul îşi exprimă ideile şi sentimentele în faţa a ceea ce pictează. Culoarea are efecte tonice, dramatice, lirice, sau păstrează un caracter de intimitate (ca în tablourile cu flori).

În ansamblu, pictura lui Ciucurencu, exprimă simplitatea, echilibrul, armonia somptuoasă, sinteza realului şi spiritul modern al dorinţei de a îpinge creaţia spre abstractizare, imprimându-o o dinamică cromatică excepţională şi originală în pictura românească.

45