Curs 1

Obiectul şi rolul Igienei Mediului - componentă de bază a medicinei preventive

Conf. Dr. Daniela Curşeu

Obiective educaţionale – la sfârşitul cursului studentul va fi în măsură:

Generale:

· Să facă aprecieri asupra relaţiei dintre activităţile umane, calitatea mediului şi sănătatea populaţiei

· Să evalueze expunerea şi riscurile asupra sănătăţii umane

· Să comunice celor interesaţi riscurile asupra sănătăţii şi măsurile de prevenire, control şi corectare în cadrul managementului riscului în zone poluate

Specifice:

· Să definească conceptul de Igiena mediului şi să recunoască rolul medicului în promovarea unui mediu sănătos

· Să definească şi să caracterizeze conceptul de sănătate şi pe cel de sănătate comunitară

· Să definească conceptul de profilaxie, să explice cele patru nivele ale profilaxiei (primordială, primară, secundară şi terţiară) şi să asocieze diferite măsuri preventive cu nivelul corespunzător

· Să definească mediul înconjurător şi să clasifice factorii de mediu

· Să definească poluarea mediului înconjurător şi să explice cerinţele de bază pentru un mediu sănătos recomandate de OMS

IGIENA este considerată disciplina de bază a medicinei preventive care se ocupă de păstrarea şi promovarea SĂNĂTĂŢII. Conceptul de IGIENA a evoluat considerabil în ultimele decenii de la un model individual centrat asupra acţiunii fiecărei persoane luată individual spre un model axat pe comunitate şi participarea diferiţilor săi membri într-o acţiune colectivă.

IGIENA MEDIULUI / SĂNĂTATEA MEDIULUI studiază acţiunea factorilor de mediu asupra sănătăţii populaţiei, în vederea prevenirii îmbolnăvirilor prin eforturi concertate ale societăţii de ţinere sub control a riscurilor de mediu şi schimbarea comportamentului oamenilor, care să conducă la scăderea expunerii populaţiei la factorii de risc biologici şi nonbiologici din mediul înconjurător.

Deşi datele cantitative în ceea ce priveste legătura dintre mediul general (neprofesional) şi sănătate sunt încă sărace, confirmarea existenţei unei patologii corelate cu calitatea factorilor de mediu şi necesitatea tratării celor expuşi (cum este cazul copiilor expuşi la plumb, de exemplu) a condus la conceptul de MEDICINA MEDIULUI. Acesta se referă la studierea şi supravegherea efectelor asupra sănătăţii datorate factorilor de risc externi.

Termenul de medicina mediului este utilizat în prezent în majoritatea statelor industrializate fiind adoptat pentru a sugera recunoaşterea existenţei unei patologii legate de noua calitate a mediului (asemănător cu medicina muncii care şi-a câştigat acceptarea mult mai repede, dată fiind proba concludentă a relaţiei profesie – loc de muncă – stare de sănătate). Adoptarea noului termen este justificată şi de faptul că expunerea comunitară are total alte caracteristici decât cea întâlnită la locul de muncă: concentraţiile noxelor din mediul comunitar sunt de obicei mai mici, dar expunerea se produce pe tot parcursul vieţii (de la naştere sau chiar intrauterin, până la moarte), iar populaţia expusă nu poate fi selectată aşa cum se întâmplă în expunerea profesională (populaţia generală cuprinde atât femei cât şi bărbaţi, atât copii cât şi adulţi şi vârstnici, atât oameni sănătoşi cât şi persoane care suferă de diferite afecţiuni). În consecinţă, expunerea fiind diferită, şi riscurile pentru sănătate sunt diferite.

Asociind terminologia cu realitatea, considerăm că termenul de Igiena Mediului / Sănătatea mediului este astăzi în plină actualitatate. OMS defineşte Sănătatea mediului ca „acea ramură a medicinei care studiază aspecte ale sănătății umane, inclusiv calitatea vieții, care sunt determinate de factori fizici, chimici, biologici, sociali și psiho-sociali din mediul înconjurător. De asemenea, se referă la aspecte teoretice și practice de evaluare, corectare, control şi prevenire a acelor factori din mediu care pot afecta în mod negativ sănătatea generaţiilor prezente şi viitoare.”

Direcţii de abordare în Igiena mediului:

( cercetarea schimbărilor produse în factorii de mediu prin activitatea omului şi a capacităţii de adaptare a omului la condiţiile de mediu în continuă schimbare

( studierea potenţialului poluanţilor din mediu de a produce efecte dăunătoare sănătăţii prin cuantificarea şi analiza expunerii la care acestea survin şi estimarea probabilităţii apariţiei leziunii sau a bolii în condiţii particulare.

( stabilirea parametrilor de calitate a factorilor de mediu care trebuie să protejeze toate categoriile de populaţie, incluzând în egală măsură grupurile populaţionale mai susceptibile, mai puţin rezistente (copii, bătrâni, bolnavi cronici etc.).

Deşi se apreciază că 25-30% dintre îmbolnăviri îşi au originea în mediu, foarte mult timp medicii nu au fost implicaţi în problemele de mediu legate de sănătatea umană, iar universităţile de medicină au făcut prea puţin pentru a-i încuraja şi pentru a-i pregăti pentru o astfel de implicare. Cu toate că implicarea medicului în problemele de sănătatea mediului pare a fi o alegere personală, minime competenţe în acest domeniu sunt absolut necesare, cu atât mai mult cu cât interesul pacienţilor şi al comunităţilor cu privire la mediu creşte, iar medicii primesc tot mai des în cabinet pacienţi care pun întrebări, care sunt îngrijoraţi despre anumite expuneri, reclamă anumite riscuri sau prezintă semne şi simptome cauzate de aceste expuneri.

Pentru a răspunde preocupărilor în creştere ale societăţii legate de problemele de sănătate cauzate de mediu, The Institute of Medicine (IOM) din cadrul The National Academies of Sciences, Engineering, and Medicine din SUA apreciază că următoarele competenţe trebuie să fie cuprinse în curricula de învăţământ medical:

1) dobândirea de cunoştinţe şi concepte de bază pentru a înţelege principiile ştiinţifice ale relaţiei dintre indivizi sau populaţii şi mediul lor de viaţă. Acestea includ mecanisme de bază şi căi de expunere la pericolele din mediu, măsuri de prevenire şi strategii de control, practici interdisciplinare şi cercetare.

2) capacitatea de a efectua o anamneză de mediu completă, prin care să identifice şi să recunoască potenţiale pericole din mediu şi bolile asociate, iar apoi şi să facă recomandările adecvate pentru cazurile cu etiologii probabil de mediu. O componentă esenţială a acestei competenţe este abilitatea de a identifica şi de a accesa surse de informaţii şi de a furniza informaţiile necesare pentru pacienţi şi comunitate.

3) competenţe în comunicarea riscului şi implicarea în cadrul acţiunilor de intervenţie comunitară cu privire la potenţialele efecte negative ale mediului asupra sănătăţii în apărarea sănătăţii comunităţii sau a pacientului (advocacy work).

4) înţeleagerea cadrului de politici şi acte legislative majore şi reglementări legate de sănătatea mediului.

În concluzie, pentru fiecare caz de boală a cărei cauză de află în mediul de viaţă al pacientului, trebuie să ne gândim că mult mai multe persoane au putut fi expuse acelui pericol, având şanse reale de îmbolnăvire.

Sănătatea şi mediul înconjurător

1. Definirea şi caracterizarea conceptului de sănătate

Deşi veche şi criticată, definiţia elaborată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (1948) este cea mai larg acceptată pe plan internaţional: „Sănătatea este o stare de completă bunăstare fizică, mentală şi bunăstarea socială şi nu doar absenţa bolii sau a infirmităţii”. În această definiţie se impune precizarea acestei stări de bine:

- cea fizică se referă la realizarea condiţiilor pentru o dezvoltare somatică armonioasă, pentru o funcţionalitate optimă, pentru o capacitate deplină de mişcare şi acţiune;

- cea psihică (mentală) este aptitudinea individului de a stabili relaţii armonioase cu mediul înconjurător, de a avea posibilitatea de integrare în familie şi colectivitate şi de a-şi dezvolta nestingherit personalitatea;

- cea socială presupune realizarea unor condiţii socio-economice favorabile care să permită realizarea unui confort igienic de viaţă şi muncă.

Definiţia cuprinde aşadar o afirmaţie şi o negaţie. Afirmaţia se referă la o componentă subiectivă, adică la starea de bine care dă sănătăţii o dimensiune personală. Negaţia „nu numai lipsa bolii şi a infirmităţii” sugerează că sănătatea implică o deplină dezvoltare a potenţialului uman în condiţiile unei economii adecvate şi prospere, a unui mediu viabil şi într-o comunitate amabilă.

Concordant cu cele prezentate, relaţia dintre comunitate şi sănătate a condus la conceptul de sănătate comunitară. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte Sănătatea comunitară ca fiind procesul prin care membrii unei comunităţi, geografice sau sociale, conştienţi de apartenenţa lor la acelaşi grup sau colectivitate, reflectă împreună asupra problemelor de sănătate, exprimă nevoile prioritare şi participă în mod activ la punerea în aplicare, desfăşurarea şi evaluarea activităţilor care sunt cele mai în măsură să răspundă acestor priorităţi.

Prin această abordare a conceptului de sănătate se scoate în evidenţă faptul că tehnicile medicale reparatorii nu sunt decât câteva mijloace, printre multe altele, care concură la apărarea sănătăţii persoanelor şi a populaţiilor, iar în promovarea sănătăţii acţiunile trebuie să se îndrepte nu doar spre prevenirea bolii, ci să se orienteze şi spre promovarea bunăstării.

De aici derivă următoarele aspecte :

· responsabilitatea crescută a indivizilor, familiilor şi comunităţii în faţa riscurilor ce ameninţă sănătatea;

· necesitatea unei abordări pluridisciplinare şi multisectoriale a problemelor de sănătate.

· necesitatea participării întregii comunităţi în managementul sănătăţii individuale şi colective

Determinanţii sănătăţii

Aproape toate caracteristicile unei societăţi pot afecta starea de sănătate a cetăţenilor şi, prin urmare, ar putea fi considerate ca factori determinanţi ai sănătăţii. Pentru a avea o imagine de ansamblu, OMS a identificat factorii determinanți ai sănătăţii care merită o atenţie deosebită şi i-a grupat în următoarele categorii:

- determinanţii biologici, endogeni (factori genetici, vârsta, sexul) deşi au un rol important, nu pot fi controlaţi. Astfel, moștenirea genetica joacă un rol important în determinarea duratei de viaţă şi probabilitatea de a dezvolta anumite boli. Bărbaţii şi femeile suferă de diferite tipuri de boli la diferite vârste.

- determinanţii comportamentali şi ai stilului de (alimentaţia echilibrată, activitatea fizică, fumatul, condumul de alcool şi stresul) pot afecta sănătatea şi mijloacele de adaptare.

- determinanţii socio-economici se referă la venit, educaţie, etnie, accesul la asistență socială, accesul la serviciile de sănătate, cultura, obiceiurile şi tradiţiile, convingerile familiei şi ale comunităţii, imigraţie etc.

Veniturile mai mari şi statut social sunt în legătură cu o sănătate mai bună, iar nivelul scăzut de educaţie cu starea de sănătate precară, mai mult stres şi încredere în sine mai mică. Asistenţa socială (sprijin mai mare din partea familiei, prietenilor şi al comunității) este legată de o sănătate mai bună. Accesul la serviciile de sănătate şi calitatea acestora influenţează sănătatea prin rolul lor în previnirea şi tratarea unor boli. Cultura, obiceiurile şi tradiţiile, convingerile familiei şi ale comunităţii, toate pot afecta sănătatea.

- mediul fizic - apă sigură şi suficientă cantitativ, aer curat, locuri de muncă sănătoase, locuinţe salubre, alimentele sigure etc., toate contribuie la o stare de sănătate bună.

Putem observa cu uşurinţă că, în contextul societăţii actuale, mulţi dintre determinanţii sănătăţii nu pot fi controlaţi direct de fiecare inivid. În plus, factorii determinanţi sunt adesea asociaţi la nivelul unui individ sau a unei comunităţi. De exemplu, este posibil ca o persoană needucată să aibă un loc de muncă nesatisfăcător şi prost plătit şi să trăiască în condiţii improprii. La nivel de comunitate, probabil că trăieşte într-o zonă nedorită, aproape de un complex industrial sau o zonă cu trafic intens, în care serviciile sunt puţine, iar populaţia nu are şanse să obţină puterea politică necesară pentru a cere îmbunătăţiri.

2. Definirea şi caracterizarea conceptului de profilaxie

Profilaxia sau prevenţia reprezintă totalitatea măsurilor care vizează păstrarea sănătăţii, restabilirea sănătăţii atunci când este afectată şi reducerea suferinţei şi stresului.

Ideal, profilaxia are loc înainte ca o persoană să contracteze boala, de aceea programele de prevenţie se adresează adesea persoanelor sănătoase din populaţia generală. Pentru conceperea unor astfel de programe trebuie să considerăm boala ca un aisberg: pentru fiecare caz care se prezintă la medic este posibil ca multe alte persoane să fie atinse de boală într-un stadiu preclinic, iar şi mai mulţi oameni din comunitate să prezinte factori de risc legaţi de afecţiunea respectivă. În consecinţă putem face o ierarhizare a ţintelor profilaxiei care urmăreşte:

(să prevină riscurile de expunere la agentii cauzatori de boală

(să restrângă riscurile expunerii

(să identifice şi să trateze pe cei bolnavi

P

rofilaxie

primordială

P

rofilaxie

prim

ară

P

rofilaxie

secundară

P

rofilaxie

terţiară

Sănătos

A

cţiunea

agentului

cauzal

L

atenţă

-

incubaţie

P

rodrom

P

erioada

de stare

În funcţie de momentul în care se intervine în raport cu acţiunea agentului cauzal în evoluţia de la sănătate la boală se pot distinge patru niveluri ale profilaxiei: profilaxia primordială, primară, secundară şi terţiară.

Profilaxia primordială are ca scop preîntâmpinarea apariţiei şi consolidării factorilor despre care se ştie că pot antrena creşterea riscului de îmbolnăvire în ţări sau grupuri de populaţie în care nu au apărut încă şi investigarea unor posibili factori de risc.

Ea vizează comunitatea în ansamblu sau grupuri selectate şi constă în acţiuni şi măsuri care se adresează determinanţilor sociali şi de mediu ai sănătăţii în scopul de a îmbunătăţi starea generală de sănătate. Cuprinde în principal măsuri de educţie sanitară ( de exemplu legat de activitatea fizică, igiena personală etc.), ameliorare a condiţiilor de igienă, îmbunătăţire a reformelor sanitare şi economice, măsuri de protecţie a mediului (protecţia surselor de apă etc.) şi de investigare a unor posibili factori de risc (studiul modelului alimentar etc.). Din păcate, importanţa profilaxiei primordiale este sesizată adeseori tardiv, când agentul cauzal deja este prezent.

Profilaxia primară constă în măsuri luate înainte de declanşarea bolii, care elimină posibilitatea ca factorul de risc/agentul etiologic să producă vreodată boala.

Prevenirea aparitiei unei boli se poate realiza prin măsuri de promovare a sănătăţii generale şi de protecţie specifică.

Măsurile de promovare a sănătăţii generale cuprind: educaţie sanitară, modificarea mediului, intervenţii nutriţionale, schimbarea stilului de viaţă.

Măsurile de protecţie specifică cuprind: imunizare şi seroprofilaxie, chimioprofilaxie, protecţia la locul de muncă, siguranţa medicamentelor şi a alimentelor, controlul pericolelor din mediu.

OMS a recomandat următoarele abordări pentru prevenţia primară a bolilor cu factorii de risc cunoscuţi:

· Strategii populaţionale (de masă) - îndreptate spre întreaga populaţie, indiferent de nivelul de risc individual.

· Strategii orientate spre grupurile cu grad ridicat de risc - necesită detectarea persoanelor cu risc special.

Profilaxia secundară urmăreşte oprirea bolii odată declanşată în stadiul incipient şi prevenirea complicaţiilor. Prin teste screening sau programe de depistare boala este detectată într-un stadiu asimptomatic, în perioada dintre debut şi momentul apariţiei primelor semne de boală, când aplicarea tratamentului curativ poate opri sau încetini progresiunea bolii, terapia fiind realizată cu costuri mai mici şi o rată de succes mai bună.

Profilaxia terţiară se adresează pacienţilor în stadiu avansat de boală şi urmăreşte limitarea sau întârzierea impactului bolii (apariţia deficienţelor şi a dizabilităţilor, afectarea longevităţii şi a calităţii vieţii) precum şi adaptarea şi reabilitarea pacienţilor la condiţiile iremediabile (reinserţia pacientului în familie, societate, loc de muncă).

În concluzie, prevenţia primordială şi primară este o intervenţie timpurie, cu beneficiu crescut şi se adresează deopotrivă omului (comunitate, grupuri la risc, individ) pentru remedierea comportamentului riscant şi mediului – pentru înlăturarea sau diminuarea factorilor de risc. În prevenţia secundară şi terţiară riscul este parţial reductibil, se adresează bolnavilor asimptomatici, la începutului bolii, sau pacientului pe parcursul progresiei ei şi urmăreşte prevenirea evenimentelor acute, a invalidităţii sau a decesului prematur.

Deşi toate sunt importante, profilaxia primordială şi cea primară au cea mai mare contribuţie la asigurarea stării de sănătate şi de bine a întregii populaţii. Aceste două niveluri ale profilaxiei sunt specifice medicinei preventive, iar aplicarea lor a adus mari beneficii stării de sănătate a populaţiei, dar şi de ordin economic deoarece pe măsura avansării de la nivelul profilaxiei primordiale spre profilaxia terţiară scade numărul de beneficiari, iar sub aspect economic, costurile cresc enorm.

3. Definirea şi caracterizarea conceptului de mediu înconjurător

Noţiunea de sănătate s-a dovedit a fi legată, aşadar, de o stare de bine ecologică. Având în vedere că nu există nicio activitate umană de natură economică sau socială care să nu aibă implicaţii ecologice, sănătatea omului trebuie raportată la mediul înconjurător. Din acest punct de vedere sănătatea reprezintă un echilibru complex socio-ecologic între individ şi mediul înconjurător, care satisface nevoile fundamentale umane şi asigură adaptarea biologică, mentală şi socială a individului la mediul din care face parte

În ultimele decenii au apărut diverse abordări ale conceptului de mediu înconjurător. OMS adoptă o viziune antropocentristă, considerând că mediul reprezintă „totalitatea factorilor din afara organismului uman, prezenţi la un moment dat şi care acţionează asupra omului şi activităţii sale”. (OMS 1972)

Mai recent, în 1995, Last J.M. propune definirea mediului ca fiind “totalitatea factorilor externi organismului uman individual, care pot fi divizaţi în fizici, chimici, biologici, sociali, culturali etc., care pot influenţa starea de sănătate a populaţiei”.

În zilele noastre intervenţia omului asupra mediului este omniprezentă, astfel încât mediul înconjurător circumscrie ansamblul factorilor ecologici asupra cărora activitatea umană a operat modificări profunde, de multe ori ireversibile. În acest context, noţiunea de mediu înconjurător este sinonimă cu aceea de mediu antropizat, iar termenul de natură sugerează existenţa unei arii ecologice în care activitatea umană nu a perturbat încă, circuitele energetice şi informaţionale ale ecosistemelor originare.

Legătura complexă dintre statutul social al omului şi contextul său ecologic este determinată de factori politici, social-culturali şi economici, impunându-se astfel tendinţa de includere în conceptul de mediu înconjurător pe lângă elementele naturale şi a elementelor create de om. Pe această bază Conferinţa ONU asupra mediului (Stockholm, 1972) stabileşte că mediul înconjurător are trei componente de bază:

· mediul natural (sau habitatul natural, cel mai adesea însă acesta este modificat şi amenajat)

· mediul construit (habitatul construit)

· mediul social

Ecosistemul antropizat (artificial), în care intervenţia omului este omniprezentă, este mult mai fragil şi instabil, capabil să declanşeze reacţii nefavorabile în lanţ.

Clasificarea factorilor de mediu

Factorii de mediu reprezintă componentele mediului înconjurător. Având în vedere marea lor diversitate structurală, modul diferit de acţiune, efectele asupra organismului sau interrelaţiile dintre ei, factorii de mediu pot fi clasificaţi după mai multe criterii:

După origine:

· naturali (de bază, vitali): aer, apă, alimente, sol

· artificiali (antropogeni): îmbrăcăminte, locuinţe, aşezări umane, etc.

După natură:

· fizici : biometeorologici, radiaţii, poluare sonoră

· chimici: componente de natură chimică prezente în mod natural în mediul înconjurător (de exemplu elemente din compoziţia normală a aerului, elementele din sursele de apă provenite din sol, etc.), dar şi supraadăugarea unor noi substanţe (de impurificare)

· biologici : vegetaţia, fauna, microorganismele (virusuri, bacterii, protozoare, fungi);

· sociali : relaţii interumane, stres, lucrul în ture, etc.

· accidentali

După influenţa pe care o au asupra sănătăţii :

· sanogeni – întreţin şi promovează starea de sănătate

Ex : aprovizionarea cu apă potabilă, servicii adecvate de salubritate

· patogeni – influenţează negativ starea de sănătate.

Unii factori de mediu pot avea acţiune sanogenă sau patogenă, în funcţie de nivelul (concentraţia) lor în mediu sau de alte caracteristici care le condiţionează reactivitatea. Aşa de exemplu, ozonul se comportă ca un poluant secundar cu efect iritant atunci când se află la nivelul troposferei şi ca un element benefic pentru om şi pentru întreaga biosferă atunci când se află la altitudini înalte.

Ca factori patogeni, factorii de mediu pot acţiona ca:

· factori etiologici – obligatorii în determinarea stării de boală Ex: holera transmisă hidric

· factori de risc – orice caracteristică sau condiţie care poate favoriza declanşarea sau agravarea unui fenomen negativ (a unei boli).

Sunt diferite feluri de factori de risc. Unii, cum sunt toxicele şi agenţii infecţioşi, se găsesc în mediul înconjurător; alţii sunt parte a mediului social. Alţi factori de risc sunt reprezentaţi de comportamente umane (fumatul, sedentarismul) sau sunt moşteniţi (a avea un haplotip HLA B27 creşte riscul unei spondilartropatii).

Poluarea mediului înconjurător

Cuvântul poluare are origine latină (polluo-ere ( a murdări, a pângări, a profana) şi desemnează o acţiune prin care omul îşi degradează propriul mediu de viaţă. Constituind una dintre marile probleme ale lumii contemporane, această acţiune nu este caracteristică omului în genere, ea este o lege naturală generală, conform căreia orice organism viu produce deşeuri care neeliminate din mediul lui de viaţă, îi fac imposibilă însăşi existenţa. În ceea ce priveşte comunităţile umane, preocuparea pentru curăţenie a fost însoţită de vigoarea morală şi intelectuală a unui popor, în timp ce descompunerea socială a fost întotdeauna însoţită de indiferenţă faţă de fenomenele poluante.

Prin poluare se defineşte orice introducere de către om în mediul înconjurător, direct sau indirect, a unor substanţe sau energii cu efecte dăunătoare, de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele şi proprietatea materială, să diminueze binefacerile mediului şi să împiedice utilizarea legitimă a lui.

(Montreal, 1982)

Modificarea stării naturale a mediului sau “impactul asupra mediului” cuprinde acţiunile care produc ruperea echilibrului ecologic, pagube economice prin modificarea calităţii factorilor de mediu, care sunt dăunătoare pentru sănătatea omului, precum şi cele care produc discomfort. Aşadar, nu orice impurificare înseamnă obligatoriu poluare, la fel cum poluarea nu este cauzată doar de agenţi de impurificare. De exemplu, poluarea aerului nu înseamnă numai impurificare prin introducerea în atmosferă a unei substanţe străine ci şi modificarea compoziţiei prin variaţii procentuale importante ale principalelor gaze componente (de exemplu creşterea concentraţiei de CO2). Impactul asupra mediului este cu atât mai mare cu cât diferenţa dintre concentraţia poluantului în mediu şi limita de toleranţă a speciilor vizate este mai mare.

În funcţie de extindere putem descrie:

- poluarea interioară care afectează spaţiul locuibil (locuinţe, birouri, mijloace de transport, săli publice)

- existenţa unei poluări regionale - cu transportul poluanţilor la mare distanţă şi consecinţe dramatice asupra solului şi suprafeţelor de apă;

- existenţa unei poluări globale ca rezultat al prezenţei poluanţilor care alterează compoziţia, chimia şi dinamica aerului favorizând schimbările climatice şi scăderea protecţiei faţă de ultraviolete conferită de ozonul stratosferic.

Termenul de poluant desemnează orice substanţă solidă, lichidă, gazoasă, microorganisme, sunete, vibraţii, radiaţii de orice fel, sau orice combinaţie a acestora care modifică starea naturală a mediului.

După natura agentului poluant putem deosebi următoarele tipuri de poluare:

(chimică – cea mai vastă, diversă şi mai bine studiată;

(fizică – reprezentată de temuta contaminare radioactivă, de zgomotul care ne agasează tot mai mult;

(biologică – cauzată cel mai adesea de microorganisme patogene sau condiţionat patogene (bacterii, virusuri, fungi, paraziţi)

Cerinţe de bază pentru un mediu sănătos

Prevenirea şi combaterea poluării mediului înconjurător sunt condiţii sine qua non pentru menţinerea stării de sănătate a populaţiei şi sunt strâns legate de asigurarea calităţii vieţii. Înţelegând ceea ce constituie un mediu bun pentru sănătate ne ajută săfacem schimbări şi să îmbunătățim starea de sănătate. Organizația Mondială a Sănătății a sugerat următoarele cerinţe de bază pentru un mediu sănătos:

1. Aer curat (pur) –atât calitatea aerului ambiental exterior cât şi aerului interior este esenţială cu atât mai mult cu cât în lipsa aerului omul nu poate supravieţui mai mult de câteva minute, ceea ce face ca în caz de poluare expunerea să devină obligatorie întrucât respiraţia nu poate fi oprită până la remedierea situaţiei.

2. Apă suficientă şi fără risc pentru sănătate – apa este esenţială pentru supravieţuire (circa 2 litri pe zi) dar şi pentru igiena personală şi prepararea hranei. Incidenţa unor boli este strâns legată deficienţele de aprovizionare cu apă de calitate adecvată şi în cantitate corespunzătoare.

3. Alimente furnizoare de nutrienţi şi lipsite de risc – alimentele trebuie să asigure toţi micro- şi macronutrienţii în cantitate optimă, în funcţie de nevoile organismului, pentru prevenirea malnutriţiei, iar alterarea şi contaminarea alimentelor dau o patologie legată de consumul alimentar.

4. Aşezări umane liniştite şi sigure – dezvoltarea urbană, pe lângă multiplele motive de satisfacţie, poate conduce la apariţia unor factori de risc reprezentaţi în principal de:

- aglomerarea populaţiei care favorizează răspândirea unor boli transmisibile,

- poluarea mediului (chimică, fonică) din cauza industrializării, a mijloacelor de transport şi a activităţilor casnice şi gospodăreşti,

- regimul de viaţă urban, caracterizat prin suprasolicitare nervoasă, sedentarism, obiceiuri ca fumatul, alcoolismul şi chiar farmacodependenţa şi consumul de droguri.

5. Ecosistem global favorabil – presupune un mediu global stabil (fără poluare transfrontalieră, fără depleţia ozonului stratosferic, fără schimbări climatice şi ploi acide, etc.)

Protecţia mediului şi promovarea sănătăţii

În martie 2016, OMS a publicat cea de-a doua ediție a raportului "Prevenirea bolilor prin medii sănătoase: evaluarea globală a îmbolnăvirilor cauzate de riscurile de mediu", în care se estimează că 12,6 milioane de persoane au murit în cursul anului 2012 din cauza unui mediu nesănătos (aproape 1 din 4 decese la nivel mondial) şi că factorii de risc din mediu, cum ar fi poluarea aerului, a apei și a solului, expunerile la substanţe chimice, schimbările climatice și radiațiile ultraviolete contribuie la apariţia a peste 100 de boli și răniri. Se menţionează că 65% dintre aceste îmbolnăviri sunt de natură neinfecţioasă (în special accidente vasculare cerebrale, afecţiuni cardiovasculare, răniri neintenţionale, cancere şi afecţiuni respiratorii cronice) şi că în ultimele decenii au scăzut considerabil decesele cauzate de boli infecţioase ca urmare a ameliorării condiţiilor de sanitaţie şi de aprovizionare cu apă, a îmbunătăţirii condiţiilor de locuit şi a accesului la imunizare şi combaterea vectorilor. Se subliniază susceptibilitatea crescută a copiilor sub 5 ani şi a vârstnicilor în faţa problemelor de sănătate cauzate de mediu şi se precizează că impactul riscurilor din mediu este inegal asupra diferitelor categorii sociale, afectând îndeosebi populaţia cu venituri scăzute sau cu un nivel de educaţie precar. Întrucât toate problemele de sănătate cauzate de mediu pot fi prevenite, protecţia mediului este o condiţie fundamentală a dezvoltării durabile a societăţii, iar intervenţiile de promovarea a unui mediu sănătos pot avea o contribuţie importantă la reducerea ratei globale a morbidităţii şi îmbunătăţirea bunăstării populaţiei de pretutindeni.

În România, Ministerul sănătăţii ca autoritate centrală de sănătate publică are obligaţia de a proteja sănătatea populaţiei prin următoarele măsuri de promovare a unui mediu sănătos :

1. monitorizarea factorilor de mediu în relaţie cu sănătatea - evaluarea riscurilor de mediu asupra sănătăţii populaţiei şi elaborarea periodică (anual) de rapoarte privind influenţa mediului înconjurător asupra sănătăţii populaţiei;

2. reglementarea calităţii principalilor factori de mediu: apa potabilă şi de îmbăiere, aerul ambiant şi interior, zgomot, locuinţă şi habitat, radiaţii ionizante, deşeuri, alimente, produse cosmetice, etc.;

3. stabilirea normelor de igienă şi sănătate publică comunitare (condiţii de igienă în colectivităţi de copii şi tineri, unităţi şi servicii turistice, unităţi sanitare etc.);

4. controlul aplicării reglementărilor referitoare la calitatea factorilor de mediu.

(Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii)

În concluzie, protecţia mediului, condiţie pentru protecţia şi promovarea sănătăţii, trebuie să reprezinte o prioritate în cadrul strategiei de dezvoltare durabilă a societăţii. Modul în care o societate vede relaţia dintre boală şi mediu va afecta modul în care aceasta este capabilă să se ocupe de promovarea sănătăţii.

1