DOMNUL ESTE APROAPE-GBV

1 Februarie (Şi viaţa s-a arătat; şi noi am văzut, şi mărturisim, şi vă vestim viaţa eternă, care era la Tatăl şi ni s-a arătat); ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi comuniune cu noi; şi comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriem aceste lucruri, ca bucuria voastră să fie deplină.         1 Ioan 1.2-4De vreme ce Hristos este Obiectul preocupării inimii lui Dumnezeu, El este şi al nostru, fiindcă părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său. Hristos, Omul glorificat, este aşezat acum la dreapta lui Dumnezeu, fiind Obiectul inimii lui Dumnezeu şi Centrul gloriei. Dumnezeu Se desfată cu Acela care L-a glorificat în fiecare atribut al caracterului Său şi care a deschis zăgazurile pentru ca dragostea Sa să poată curge către noi neîmpiedicată. El ne invită să împărtăşim împreună bucuria Sa.

Suntem chemaţi să avem comuniune cu Dumnezeu în gândurile, afecţiunile şi bucuriile Lui cu privire la Fiul Său preaiubit. El este de ajuns pentru inima lui Dumnezeu şi, cu siguranţă, este de ajuns şi pentru a noastră. Dacă El umple orizontul lui Dumnezeu, este sigur că trebuie să-l umple şi pe al nostru. Domnul nu va renunţa niciodată la umanitatea pe care Şi-a asumat-o şi va umple orizontul şi inimile noastre în mod complet. Vom vedea faţa Lui şi nu ne vom sătura niciodată să sorbim din frumuseţea Lui! Îi vom auzi glasul şi ce mult vom preţui fiecare cuvânt care va veni de pe buzele Sale! Tot ce vom vedea şi vom auzi ne va umple inimile cu o plăcere nespusă. Bucuria noastră neîncetată va fi să ne prosternăm la picioarele Lui, adorându-L şi lăudându-L.

Doamne, în aşteptarea acelui timp, abate-ne privirile de la orice ne-ar putea împiedica să Te vedem mai bine, pentru ca astfel să fim atraşi şi preocupaţi doar cu Tine!

E. Dennett

În marea-Ţi suferinţă e-un dar nepreţuit.Să meditez vreau, Doamne, la chinul Tău cumplit.

Dă-mi har ca a mea viaţă deplin să fie-a Ta!Ce sfântă bucurie, să fiu sub crucea Ta!

 

2 Februarie

Şi [David] a chemat pe Solomon, fiul său, şi i-a poruncit să construiască el casa Domnului Dumnezeului lui Israel. Şi David a zis lui Solomon: „Fiul meu, a fost în inima mea să construiesc o casă Numelui Domnului Dumnezeului meu. Dar cuvântul Domnului a fost către mine, zicând: «… nu vei construi o casă Numelui Meu, … Iată, ţi se va naşte un fiu, … numele lui va fi Solomon … El va construi o casă Numelui Meu; şi Îmi va fi fiu şi Eu îi voi fi Tat㻓.                                      1 Cronici 22.6-10

Predarea ştafetei (4)Psalmul 132 arată că, din tinereţea sa, David îşi pusese în gând să construiască un templu pentru chivotul Domnului. De îndată ce David a avut odihnă de vrăjmaşii săi, a dorit să pună în aplicare acest lucru, însă Dumnezeu i-a spus că, deoarece vărsase mult sânge, nu el era cel care avea să construiască acel templu. Dumnezeu îl alesese pe fiul său, pe Solomon, care nici nu era născut în acel timp, pentru a împlini acea misiune.

David nu s-a supărat din cauza acestui lucru, ci a făcut tot ce a putut pentru a preda ştafeta fiului său. A strâns o mare cantitate de materiale pentru construcţia templului şi, pe măsură ce Solomon creştea, îl învăţa, accentuându-i nevoia de a căuta şi de a obţine înţelepciunea, lucru pe care se pare că îl neglijase în cazul fiilor săi mai mari. David l-a conştientizat pe Solomon cu privire la slujba extrem de importantă pentru care Dumnezeu îl alesese şi a poruncit tuturor căpeteniilor lui Israel să-l ajute. Îi conştientizăm şi noi pe copiii noştri cu privire la voia lui Dumnezeu pentru vieţile lor, aşa cum El ne-a revelat-o în Cuvântul Său? Este responsabilitatea noastră să facem acest lucru!

Când a venit timpul să moară, David l-a uns pe Solomon ca împărat şi l-a aşezat pe tronul său. L-a încurajat, recunoscându-i înţelepciunea şi mărturisindu-i unele dintre căderile sale. El l-a încurajat în mod public pe Solomon, înaintea conducătorilor poporului, prezentându-le tuturor ceea ce Dumnezeu îi revelase că Solomon trebuia să facă. Astfel, el a făcut tot ce a putut pentru a facilita trecerea responsabilităţilor împărăteşti asupra tânărului său fiu şi pentru a-l pregăti în vederea lucrării pe care Dumnezeu îl chemase s-o facă. E. P. Vedder, Jr. 3 FebruarieSă umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, … mulţumind Tatălui, care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină.                                 Coloseni 1.10,12

Făcuţi vrednici (1)

Tatăl ne-a făcut vrednici să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină. Nu numai că avem o moştenire pregătită pentru noi în cer, dar suntem şi făcuţi vrednici pentru ea. Suntem făcuţi vrednici să avem parte nu doar de privilegiile sfinţilor pe acest pământ, ci să avem parte şi de moştenirea lor în lumină. Atât de absolută este eficacitatea lucrării lui Dumnezeu prin Hristos, încât ea îi face pe cei ai Săi să-şi aibă poziţia „în lumină“ – acolo unde Dumnezeu locuieşte în lumina deplină a sfinţeniei Sale nepătate.

Tatăl ne-a luat aşa cum eram, în păcatele şi în răutatea noastră, şi ne-a făcut vrednici de lumină. Dreptatea proprie poate spune: «Eu nu sunt vrednic», însă credinţa, care priveşte la Hristosul înviat, spune: «Am fost făcut ceea ce El Însuşi este; prin urmare, sunt vrednic de a-mi avea partea cu sfinţii în lumină». Este posibil să trecem prin exerciţii spirituale adânci până să putem vorbi astfel. Întrebări nesfârşite şi chinuitoare se pot ridica, dacă inima îşi întoarce privirile către sine, însă toate aceste întrebări îşi găsesc rezolvarea de îndată ce sufletul priveşte la Hristosul înviat. Hristos a înviat şi nu mai poate exista nicio întrebare cu privire la El, ca înviat. El este deasupra păcatelor, deasupra judecăţii, deasupra morţii şi deasupra puterii lui Satan, pe care a zdrobit-o la cruce. Ceea ce este adevărat cu privire la Hristos este adevărat şi cu privire la credinciosul pentru care El a murit. Dacă El a înviat, am înviat şi noi împreună cu El, şi atunci nu mai poate exista nicio îndoială cu privire la faptul că am fost făcuţi vrednici pentru a fi în lumină.

Dumnezeu însă ne spune că Hristos, care a murit pentru noi, este acum înviat; iar ceea ce este adevărat cu privire la El este adevărat cu privire la cel credincios, înaintea lui Dumnezeu. Este Hristos vrednic pentru a fi în lumină? Aşa suntem şi noi! Tâlharul de pe cruce a fost făcut vrednic să fie împreună cu Hristos în chiar ziua în care a fost convertit. Pavel, la sfârşitul vieţii sale de devotament, nu era mai vrednic de cer decât tâlharul care a mers în Paradis în ziua în care a fost convertit, deşi, într-adevăr, Pavel a fost cu mult mai mult folosit pentru Hristos în această lume a răului. H. Smith4 FebruarieSă umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, în toate plăcuţi Lui, … mulţumind Tatălui … care ne-a eliberat din stăpânirea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Sale, în care avem răscumpărarea, iertarea păcatelor.      Coloseni 1.10,12-14

Făcuţi vrednici (2)

Nu numai că am fost făcuţi vrednici pentru moştenirea sfinţilor în lumină, ci Tatăl ne-a eliberat de asemenea de stăpânirea întunericului. Satan şi îngerii săi sunt „stăpânitorii lumii întunericului“. Orbită de Satan, lumea, în ciuda civilizaţiei, a descoperirilor şi a invenţiilor ei, se află în „întuneric“, care înseamnă necunoaşterea lui Dumnezeu. Creştinul a fost eliberat din stăpânirea întunericului şi adus sub o altă stăpânire, a Aceluia care deţine măreţul loc şi glorioasa relaţie de „Fiu al dragostei Sale“.

Urmează ca Hristos să fie manifestat pe pământ în Împărăţia Sa, ca Fiu al Omului. Însă această Persoană glorioasă sub a Cărei stăpânire am fost aduşi este Cel despre care Tatăl a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit; de El să ascultaţi“. Intrând sub stăpânirea Fiului dragostei Sale, suntem nu doar adăpostiţi de orice lucru rău şi îngrijiţi în ce priveşte orice nevoie, ci El Însuşi ne satisface inimile cu dragostea Sa care nu eşuează niciodată. Nu numai că am fost făcuţi vrednici pentru lumină – pentru lumina lui Dumnezeu – ci am intrat sub stăpânirea dragostei, a dragostei Tatălui, descoperită prin Fiul Său.

Ni se aduce aminte de asemenea, în versetul 14, de temeiul drept pe care am fost făcuţi vrednici pentru lumină şi strămutaţi în împărăţia dragostei. Prin lucrarea lui Hristos de la cruce, orice lucru care stătea între noi şi binecuvântare a fost înlăturat, aşa încât putem spune: „Avem răscumpărarea, iertarea păcatelor“, în Hristos.

Poziţia şi relaţia noastră, fiind rezultatul lucrării lui Hristos, trebuie să fie la fel de perfecte ca lucrarea. Felul în care noi înţelegem şi savurăm aceste două binecuvântări poate creşte, însă binecuvântările în sine nu cresc.

H. Smith5 Februarie

Nu va striga, nici nu-Şi va ridica glasul, nici nu-l va face să se audă pe stradă. Nu va rupe trestia frântă şi nu va stinge mucul care fumegă.                                                                Isaia 42.2,3Semnificaţia versetului 2 este pusă în lumină de îndrumările pentru slujitori date de Pavel în 2 Timotei 2.24: „Un rob al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi“. Tonul ridicat şi nervos nu a fost auzit de la Slujitorul perfect şi nu trebuie să fie auzit nici de la robii Săi. Într-un duh de blândeţe şi de disponibilitate de a-i învăţa pe toţi, slujitorul lui Hristos trebuie să se poarte după modelul Stăpânului său, rugându-se şi aşteptând ca Dumnezeu să intervină şi să dea pocăinţă împotrivitorilor.

„Nu va rupe trestia frântă şi nu va stinge mucul care fumegă.“ Aceasta a fost o altă trăsătură minunată a Slujitorului perfect. Misiunea Lui solicită multă hotărâre şi perseverenţă, iar în cele din urmă El va birui milioane de oameni şi Împărăţia Sa va fi stabilită. Totuşi, El nu va trece cu nepăsare peste cei mai slabi, pentru a-Şi împlini scopul. Este adevărat că privirile semeţe ale omului vor fi smerite, însă este la fel de adevărat că El nu va rupe trestia frântă şi nu va stinge „mucul care fumegă“.

„Mucul care fumegă“ – există cazuri în care o mică mişcare greşită poate stinge un muc care fumegă, în timp ce o grijă atentă, dimpotrivă, poate reaprinde flacăra. Există cazuri în care o atingere sau o privire blândă pot însemna totul. Cu siguranţă că Simon Petru a fost un muc care fumega atunci când, după ce s-a lepădat de Domnul cu blesteme, a plecat şi a plâns cu amar. Stăpânul însă nu a stins mucul care fumega. El deja Se rugase fierbinte pentru Petru, astfel încât credinţa lui să nu fie eclipsată, iar flacăra care abia mai licărea să nu se stingă. O privire la momentul critic şi apoi cuvinte ferme, dar tandre, l-au restabilit pe Petru în poziţia de a-I sluji Domnului. J. S. Blackburn 6 FebruarieŞi omul a pus soţiei sale numele Eva, pentru că ea este mama tuturor celor vii. Şi Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi soţiei sale îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat.   Geneza 3.20,21

Câteva jertfe în cartea Geneza (4)

Dumnezeu blestemase pământul ca urmare a păcatului lui Adam. Acest blestem încă afectează creaţia prezentă, cât şi fiecare aspect al vieţii de pe pământ. Ca rezultat al sentinţei lui Dumnezeu, Adam, fiind luat din ţărâna pământului, avea să moară şi să se întoarcă în ea. Pământul producea acum spini şi mărăcini; era nevoie de mult efort pentru a-l lucra, iar Adam avea să-şi mănânce pâinea cu sudoarea frunţii (Geneza 3.19). Totuşi, Adam nu s-a plâns, nici nu s-a răzvrătit, ci a acceptat disciplina lui Dumnezeu şi s-a supus sentinţei Sale, prin credinţă. Chiar dacă Dumnezeu vorbise despre moarte, Adam a putut vedea dincolo de ea cum Dumnezeu avea să schimbe răul în bine, într-un bine chiar mai mare decât înainte (cineva chiar a folosit expresia «fericita cădere»).

Adam a numit-o pe soţia sa „Eva“ – „viaţă“. Adam devenise însă capul unei rase căzute – toţi descendenţii săi aveau să fie păcătoşi. Totuşi, datorită credinţei lui, Dumnezeu l-a făcut pe Avraam să fie o imagine a Celui care

avea să vină (Romani 5.14), numit Ultimul Adam. În ce o priveşte pe Eva, ea a acceptat judecata lui Dumnezeu şi rolul care îi fusese atribuit, acela de a deveni „mama tuturor celor vii“. După ce l-a născut pe primul ei fiu, ea s-a gândit că promisiunea lui Dumnezeu fusese împlinită (Geneza 4.1). Cât de mult s-a înşelat! Eva avea credinţă, însă felul cum a interpretat lucrurile a fost complet greşit şi, prin urmare, a descoperit curând că primul ei fiu, Cain, nu era „Sămânţa femeii“, ci cea a şarpelui, deşi, din punct de vedere fizic, fusese născut din Adam.

Dumnezeu a împlinit profeţia din versetul citat la început atunci când Fiul Său a venit, născut din femeie, din fecioară (Isaia 7.14). Domnul nostru, Sămânţa femeii, este Dumnezeul-Om care a venit să fie Jertfa Supremă, prin care păcătoşii răscumpăraţi sunt aduşi la Dumnezeu (1 Petru 3.18). Dumnezeu a oferit jertfa necesară pentru a-i îmbrăca pe Adam şi pe Eva, iar pe noi ne-a îmbrăcat cu Hristos, fiind astfel primiţi în Cel Preaiubit.

A. E. Bouter 7 FebruarieDumnezeu a ales lucrurile de jos ale lumii şi pe cele dispreţuite şi pe cele care nu sunt, ca să desfiinţeze pe cele care sunt; ca nicio făptură să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Iar din El, voi sunteţi în Hristos Isus, care a fost făcut pentru noi înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţenie şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris, „Cine se laudă să se laude în Domnul“.        1 Corinteni 1.28-31Hristos este dreptatea celui credincios, aşa cum citim în 2 Corinteni 5.21: „Pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El“. Atunci când noi nu aveam nicio dreptate înaintea lui Dumnezeu, El a pregătit o dreptate pentru noi, iar această dreptate este Hristos crucificat, înviat şi glorificat. În lege, Dumnezeu cerea dreptate de la om; în evanghelie, Dumnezeu oferă dreptate omului. Acest lucru constituie o diferenţă vastă şi uimitoare pentru toţi cei care caută, cu onestitate, să-şi făurească o dreptate pentru ei înşişi, înaintea lui Dumnezeu.

Există o diferenţă imensă între şorţul lui Adam şi haina lui Dumnezeu. Dumnezeu n-a contribuit cu nimic la primul, iar Adam n-a contribuit cu nimic la cea de-a doua. Nu există nimic din Hristos în primul şi nimic din om în cea de-a doua. Şorţul lui Adam s-a dovedit nefolositor la timpul de nevoie. În chiar clipa când Adam a auzit glasul Domnului Dumnezeu, i-a fost frică şi a fugit să se ascundă. El a spus: „Sunt gol“ şi şi-a dat seama de inutilitatea şorţului său, care nu i-a putut satisface nici măcar propria conştiinţă. Nu aşa

au stat lucrurile cu haina lui Dumnezeu. Atunci Adam a putut spune: «Sunt îmbrăcat», fiindcă Dumnezeu îl îmbrăcase. Haina pe care o purta era făcută de Dumnezeu Însuşi. Fusese făcută în urma vărsării sângelui – un adevăr de o importanţă capitală.

Dreptatea divină se bazează pe răscumpărarea împlinită. Crucea este marea ei temelie – adevărul central al creştinismului. C. H. Mackintosh8 Februarie

Având deci un mare preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea noastră. Pentru că nu avem un mare preot care să nu aibă parte cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul ispitit în toate în acelaşi fel, în afară de păcat. Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit.                 Evrei 4.14-16Ispitirea Domnului Isus n-a avut loc pentru că El ar fi putut cădea, ci pentru a demonstra că El nu putea cădea. Ispitele venite din partea lui Satan au pus în lumină sfinţenia şi puterea Omului al Doilea, în contrast cu slăbiciunea şi cu falimentul celui dintâi.

Privind la scena ispitirii, este important să ne aducem aminte că Domnul nostru n-a încetat să fie Dumnezeu atunci când a devenit Om. El este Dumnezeu şi Om într-o singură Persoană glorioasă. Scopul ispitirii a fost de a pune în evidenţă acest adevăr. El a putut întotdeauna spune: „Vine stăpânitorul veacului acestuia, însă el nu are nimic în Mine“ (Ioan 14.30). Nimic nesfânt sau şubred n-a fost găsit în El, aşa cum există din belşug în noi. El a fost întotdeauna Cel fără păcat – Satan însuşi dovedind acest lucru atunci când s-a retras din scenă înfrânt.

Un frate bătrân obişnuia să le spună adesea celor tineri: «În toate lucrurile pe care le facem, să căutăm să păstrăm neatins caracterul lui Dumnezeu!». Tot aşa, în ce priveşte aspectul sfânt şi tainic al ispitirii Domnului, să căutăm cu hotărâre fermă să păstrăm neatins caracterul sfânt al Domnului Isus! Dacă El n-ar fi fost Mielul sfânt şi fără pată al lui Dumnezeu, atunci ar fi avut El Însuşi nevoie de un răscumpărător. H. A. Ironside9 Februarie

Ferice de omul a cărui putere este în Tine: în inima lor sunt croite drumuri! Trecând prin valea plângerii, ei o fac

un izvor … Ei merg din putere în putere, se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu în Sion.                   Psalmul 84.5-7Valea Plângerii este un loc de durere şi de umilinţă, dar şi de binecuvântare. Pentru Pavel, acest lucru a fost un ţepuş în carne – ceva care l-a făcut de dispreţuit în slujirea sa pentru galateni. Acest lucru era umilitor, iar Pavel s-a rugat de trei ori ca să fie luat de la el. Însă, când L-a auzit pe Domnul spunând: „Harul Meu îţi este de ajuns“, nu s-a mai rugat să fie scăpat de ţepuş. Nu, ci mai degrabă el se lăuda cu slăbiciunile lui, pentru ca puterea lui Dumnezeu să rămână cu el. Acesta reprezenta locul binecuvântării pentru Pavel, care s-a dovedit a fi un izvor. Valea Plângerii a fost schimbată într-un loc de nespusă apropiere şi comuniune cu Dumnezeu.

Pentru unii dintre noi, această vale poate fi pierderea a ceea ce este cel mai drag inimilor noastre sau zdrobirea voinţei noastre – ceva care ne va smeri. Însă, în acelaşi timp, un astfel de lucru devine un loc al binecuvântării. Primim mult mai multă înviorare din lucrurile dureroase, decât din cele plăcute. Înviorarea şi binecuvântarea vin din ceea ce ne-a produs durere, din ceea ce ne-a smerit şi ne-a golit de eul nostru. Acesta este felul lui Dumnezeu de a ne arăta ce este El şi, pe măsură ce străbatem Valea Plângerii, El o transformă într-un izvor.În 1 Tesaloniceni 5.18 citim: „Mulţumiţi pentru toate; pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, faţă de voi“. Cum putem face acest lucru? A mulţumit Pavel pentru ţepuş – pentru chiar acel lucru despre care gândea că îl împiedică să fie folositor? N-a putut mulţumi privind la ţepuş în sine. A fost posibil să mulţumească doar atunci când ochii săi s-au îndreptat asupra inimii şi a mâinii care i-l dăduseră. Există multe lucruri în ele însele pentru care nu putem mulţumi – tăierea vreunei legături dragi inimii noastre sau zdrobirea acelor lucruri asupra cărora se concentrează afecţiunile noastre. Trebuie să vedem dragostea care a plănuit încercarea şi mâna care a rânduit-o. Doar atunci putem mulţumi. W. Reid10 FebruarieŞi a mers în pustie cale de o zi şi a venit şi s-a aşezat sub un ienupăr şi dorea moartea sufletului său … şi a zis: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul … Şi am rămas eu singur şi caută să-mi ia viaţa“. Şi Domnul i-a zis: „… pe Elisei, fiul lui Şafat, din Abel-Mehola, îl vei unge profet în locul tău“.                                           1 Împăraţi 19.4,14,16

Predarea ştafetei (5)

Vreme de câţiva ani, Ilie a urmat îndrumările Domnului pentru viaţa şi pentru slujirea sa, dobândind astfel biruinţe minunate, precum şi recunoaşterea publică a Domnului pentru ceea ce făcuse. Dar, când a fost ameninţat de nelegiuita Izabela, el a fugit la muntele Horeb, ca să scape, şi pe drumul într-acolo I-a cerut Domnului să-i ia sufletul. Domnul nu a făcut ceea ce Ilie Îi cerea, ci a trimis un înger pentru a-l hrăni şi întări.

Totuşi Ilie s-a rugat împotriva lui Israel (Romani 11.3), concentrându-se asupra propriei sale credincioşii şi, prin urmare, resemnându-se înaintea lui Dumnezeu şi cerându-I să-l elibereze din funcţie. Spre surprinderea lui probabil, Domnul a acceptat acest lucru, spunându-i să-l ungă ca succesor al său pe Elisei, un tânăr lucrător al pământului. Totuşi, Dumnezeu a continuat să-l folosească pe Ilie vreme de câţiva ani. În acest timp, Elisei a devenit însoţitorul său devotat, slujindu-i cu credincioşie şi înviorându-l (2 Împăraţi 3.11), până când Domnul l-a luat de pe pământ, fără să vadă moartea!

Acesta este singurul loc din Scriptură în care vedem cum un slujitor al lui Dumnezeu este desemnat ca succesor al altuia. Dumnezeu, în harul Său, poate binevoi să ne folosească în lucrarea Sa, însă El nu este niciodată dependent de noi! Este interesant să vedem, atunci când studiem vieţile acestor doi mari oameni ai lui Dumnezeu, Ilie şi Elisei, că ei sunt într-un contrast aproape complet, în ce priveşte personalitatea şi căile lor. Spre deosebire de Ilie, Elisei era un om sociabil şi un conducător, interacţionând adesea cu cei din jur. Înclinaţia noastră naturală este să predăm ştafeta unui succesor care să ne semene sau să încercăm să ne modelăm succesorul ca el să ne semene cât mai mult posibil. Căile lui Dumnezeu sunt însă mai presus de căile noastre, iar El este suveran în alegerea slujitorilor Săi.

E. P. Vedder, Jr.11  Februarie

Petru, întorcându-se, l-a văzut venind în urmă pe ucenicul pe care-l iubea Isus şi care se rezemase la cină pe pieptul Lui şi spusese: „Doamne, cine este cel care Te va vinde?“. Petru, văzându-l, I-a spus lui Isus: „Doamne, dar cu acesta ce va fi?“. Isus i-a spus: „Dacă vreau ca el să rămână până vin, ce-ţi pasă ţie? Tu urmează-Mă“.              Ioan 21.20-22Petru era un conducător înnăscut, iar Domnul Isus îi vorbise cu scopul de a obţine supunerea perfectă a inimii sale. Apoi i-a spus: „Vino după Mine!“. A-L urma pe Domnul este mai important decât a prelua conducerea. Însă Petru este în mod evident puţin deranjat că Domnul îl nominalizase pe el dintre toţi

ucenicii, pentru a-i vorbi în felul acesta. În loc să arate un duh complet supus, el se întoarce şi-l vede pe Ioan, care venea şi el după Domnul, şi întreabă: „Doamne, dar cu acesta ce va fi?“. Dar lui Petru nu i se îngăduie să iasă în felul acesta de sub reflectorul Domnului.

Ce lecţie este aceasta pentru noi toţi! Carnea din noi se va suci şi se va întoarce în orice direcţie, pentru a evita confruntarea cu responsabilitatea personală, însă lucrarea Domnului cu noi ne va conduce la o judecată de sine aspră şi onestă. El îi spune cu hotărâre lui Petru: „Dacă vreau ca el să rămână până vin, ce-ţi pasă ţie? Tu urmează-Mă“. Oricare ar fi voia Domnului pentru altcineva, ea nu ar trebui să influenţeze în niciun fel gândurile mele cu privire la voia Lui pentru mine. Orice ar face alţii, eu trebuie, în mod simplu şi deplin, să-L urmez pe Domnul. „Tu vino după Mine!“ sunt cuvintele Sale pentru fiecare dintre noi, în mod personal.

Cel mai eficient mod de a-i conduce pe alţii aşa cum trebuie este ca noi înşine să-L urmăm pe Domnul din toată inima, fără să devenim experţi în ceea ce ar trebui să facă alţii! L. M. Grant 12     Februarie

Flota de corăbii din Tarsis venea o dată la trei ani, aducând aur şi argint, fildeş şi maimuţe şi păuni. Şi împăratul Solomon a fost mai mare în avere şi în înţelepciune decât toţi împăraţii pământului.                1 Împăraţi 10.22,23În anii de început ai domniei sale, Solomon a preţuit înţelepciunea şi priceperea mai mult decât oricare alt lucru. Dumnezeu, în bunătatea Sa, a răspuns dorinţei inimii sale şi i-a dăruit nespus de multă înţelepciune. El a devenit mai înţelept decât orice om. În Proverbe 3.13, Solomon recomandă înţelepciunea în felul acesta: „Ferice de omul care găseşte înţelepciune şi de omul care dobândeşte pricepere!“. Argintul şi aurul fin, ne spune el, sunt fără valoare în comparaţie cu ea.

Însă, pe măsură ce prosperitatea materială a împărăţiei lui Solomon a crescut, ni se spune că cele ce i se aduceau lui în ţară erau „aur şi argint, fildeş şi maimuţe şi păuni“. Maimuţe şi păuni! Pentru un om cunoscut pe pământ pentru înţelepciunea lui de neegalat, aceste lucruri constituie cu siguranţă un regres. Vedem, de asemenea, un amestec ciudat prezentat în Eclesiastul 1.17: „Mi-am pus inima la cunoaşterea înţelepciunii şi la cunoaşterea nebuniei şi a prostiei“. Mai întâi, Solomon a preţuit înţelepciunea şi a considerat-o mai valoroasă decât argintul şi decât aurul

fin, apoi s-a îndreptat către nebunie şi către prostie. Maimuţele sunt o imagine a nebuniei, iar păunii, a vanităţii.

Ce instabilitate a manifestat marele împărat al lui Israel! Dar cum stau lucrurile cu noi? O înţelepciune aşa cum Solomon nici măcar nu şi-a imaginat ne stă la dispoziţie astăzi, dar tânjim noi după ea? Ce valoare dau inimile noastre tainei măreţe a lui Dumnezeu „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii“ (Coloseni 2.3)?

Maimuţe şi păuni – nebunie şi vanitate! Totuşi Solomon le-a dorit. Poate că noi nu dăm valoare unei astfel de creaturi, însă nu cumva urmărim lucrurile pe care ele le simbolizează? Să ne cercetăm cu sinceritate inimile şi căile!

„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Şi vezi dacă este în mine vreo cale a întristării şi condu-mă pe calea eternă!“ (Psalmul 139.23,24). W. W. Fereday13 Februarie

Pentru că, prin harul care mi-a fost dat, spun fiecăruia care este între voi să nu aibă gânduri înalte, peste ceea ce trebuie să gândească, ci să gândească aşa ca să fie cumpătat, după cum Dumnezeu a împărţit fiecăruia o măsură de credinţă … Gândiţi acelaşi lucru unii faţă de alţii, nu gândind la cele înalte, ci însoţindu-vă cu cei smeriţi; nu fiţi înţelepţi în ochii voştri.   Romani 12.3,16Poate că cineva nu te-a respectat aşa cum trebuia – sau cel puţin aşa crezi tu. Prin urmare, zile întregi ai fost iritat şi n-ai putut să te comporţi faţă de persoana respectivă aşa cum trebuie să se comporte un creştin.

Te iubeşti tu pe tine însuţi atât de mult, încât inima ta este ca un termometru care înregistrează imediat dacă cineva se apropie de tine cu mai multă sau mai puţină căldură? Te iubeşti tu pe tine însuţi atât de mult, încât ai părtăşie doar cu cei care îţi sunt plăcuţi şi care te onorează? Doreşti să păstrezi distanţa faţă de cei care par mai neciopliţi şi mai lipsiţi de consideraţie faţă de persoana ta? Eşti atât de mare în ochii tăi, încât te enervezi atunci când eşti contrazis? Eşti atât de sigur că ai dreptate, încât nu te laşi până când punctul tău de vedere nu este recunoscut? Te consideri a fi un credincios, un copil al lui Dumnezeu, un creştin. Te iubeşti pe tine însuţi atât de mult, iar acest lucru se vede în îmbrăcămintea şi în purtarea ta, încât cei din jurul tău te-ar putea considera cu uşurinţă a fi o persoană egoistă din lume? Sunt toate aceste lucruri adevărate cu privire la tine? Când vei ajunge mic şi smerit în ochii tăi, astfel încât să-ţi fie indiferent dacă alţii îţi dau atenţie sau nu?

Cel care are o dorinţă arzătoare a inimii de a-L cunoaşte tot mai mult pe Domnul Isus, pe Cel blând şi plin de iubire, şi de a se pleca în admiraţie înaintea Lui va renunţa la iubirea de sine. Cuvintele inimii lui vor fi: „El trebuie să crească, iar eu [trebuie] să mă micşorez“ (Ioan 3.30). „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima“ (Matei 11.29).14 Februarie

Iar Însuşi Domnul păcii să vă dea pacea întotdeauna în orice fel. Domnul fie cu voi toţi!       2 Tesaloniceni 3.16Câteodată poate exista multă tulburare în inimile noastre. Agitaţia, frica, disperarea, amărăciunea, descurajarea şi întunericul ne pot asalta ca un uragan. Se apropie ameninţător, cu mare repeziciune şi ne loveşte, trântindu-ne la pământ şi ducându-ne în stări în care n-am intenţionat niciodată să fim. Clipe, ore, zile şi săptămâni suntem copleşiţi şi ne întrebăm dacă ne vom mai putea ridica vreodată şi umbla, din punct de vedere spiritual.

Creştinii din Tesalonic treceau printr-o perioadă foarte grea. Persecuţia îi asalta şi, de asemenea, erau confuzi cu privire la unele învăţături creştine. Credeau că se aflau deja în Ziua Domnului şi că sufereau în timpul necazului celui mare. Unii încetaseră să mai muncească şi spuneau: «De ce să mai muncim? Domnul vine şi n-are rost să mai facem ceva până la venirea Lui». Pavel le scrie pentru a clarifica unele aspecte şi, înainte de a-şi încheia epistola, spune: „Însuşi Domnul păcii să vă dea pacea întotdeauna în orice fel“. „Dumnezeul păcii“ este o expresie obişnuită în Noul Testament, însă doar aici citim despre „Domnul păcii“.

Iubit copil al lui Dumnezeu, Domnul este Izvorul şi Dătătorul păcii de care ai nevoie astăzi! El este o fântână care nu seacă niciodată în timpul secetei. Grânarele Sale nu se golesc niciodată în timpul foametei. El are toate mijloacele la îndemână pentru a risipi temerile, pentru a linişti inima, pentru a îndepărta apăsarea şi pentru a alunga tulburarea. El ştie cum să potolească furtuna (Marcu 4.37-41) şi cum să reducă la tăcere îndoielile din adâncurile inimii tale. El poate face ca apele amare să devină dulci şi-ţi poate tămădui duhul rănit. Aminteşte-ţi de cuvintele: „Să vă dea pacea întotdeauna în orice fel“! „Însuşi Domnul păcii“ poate face acest lucru pentru tine. P. Ramsay15  Februarie

El nu ne-a făcut după păcatele noastre.       Psalmul 103.10

Vi s-a întâmplat să citiţi Scriptura şi un anume verset „să vă sară în ochi“ – un verset pe care nu-l remarcaserăţi până atunci? Acest lucru mi s-a întâmplat mie în această dimineaţă, când am citit aceste cuvinte scrise de „psalmistul plăcut al lui Israel“.

Acesta este un psalm minunat, care îi îndeamnă pe sfinţi să-L binecuvânteze pe Domnul. El preamăreşte îndurarea Sa faţă de Israel (îndurare care s-a arătat şi faţă de noi). Există în versetul citat mai sus un fapt minunat, anume că El nu ne-a făcut nouă după păcatele noastre, adică nu ne-a pedepsit pe noi pentru păcatele noastre. Acest lucru ne arată că El a pedepsit totuşi pe Cineva pentru păcatele noastre. Ştim că a făcut acest lucru, în dreptate şi în deplin acord cu sfinţenia Sa. El nu ne-a pedepsit pe noi pentru păcatele noastre, ci pe preaiubitul Său Fiu. Mulţi oameni cred că harul, îndurarea şi iertarea lui Dumnezeu înseamnă că El tratează păcatele noastre cu aceeaşi uşurătate cum le tratăm noi. El însă nu a putut face acest lucru, ci le-a judecat într-un fel în care a fost pe deplin glorificat, iar noi, îndreptăţiţi. Îndreptăţirea înseamnă că Dumnezeu îi declară, sau îi socoteşte, drepţi pe aceia care cred în Isus Hristos (Romani 4.5).

Să nu uităm niciodată acest lucru! Este tendinţa noastră să tratăm cu uşurătate păcatele noastre sau pe ale altora. Totuşi Dumnezeu le-a luat foarte în serios. El nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi (Romani 8.32).

Dumnezeu nu ne-a pedepsit pe noi, aşa cum meritam, însă pedeapsa a căzut peste Fiul Său, care a luat locul nostru. „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul!“ B. Reynolds16  Februarie

Cain a adus un dar Domnului din roadele ogorului. Şi Abel a adus şi el din cele întâi-născute ale oilor lui şi din grăsimea lor. Şi Domnul a privit la Abel şi la darul său. Iar la Cain şi la darul său n-a privit.            Geneza 4.3-5

Câteva jertfe în cartea Geneza (5)După cădere, Dumnezeu i-a îmbrăcat pe Adam şi pe Eva cu haine din pielea luată de la jertfele pe care El Însuşi le sacrificase. Geneza prezintă începuturile multor lucruri şi, în acest caz, vedem nevoia omului de a fi îmbrăcat. Totuşi, când Fiul lui Dumnezeu a venit pe acest pământ şi a devenit adevărata Jertfă, luând locul păcătoşilor, a fost dezbrăcat de hainele Sale şi atârnat pe cruce! Jertfa Sa a fost necesară pentru ca noi să putem fi îmbrăcaţi cu hainele glorioase ale Celui înviat şi înălţat.

Dumnezeu îi alungase pe Adam şi pe Eva şi le barase accesul la pomul vieţii. Ca nişte buni părinţi, ei trebuie să le fi spus copiilor lor despre aceasta. Într-o zi, Cain şi Abel au adus câte o jertfă Domnului. Deşi Dumnezeu

blestemase pământul (Geneza 3.17), Cain s-a gândit că era bine să ia din roadele pământului, obţinute cu propriul efort, şi să le aducă lui Dumnezeu. Abel însă a adus jertfă din primii născuţi ai turmei sale. El trebuie să fi auzit despre jertfirea animalelor de către Dumnezeu şi despre cum părinţii săi fuseseră îmbrăcaţi cu haine din piele. Dându-şi seama că Dumnezeu îl putea accepta doar pe baza unei jertfe nevinovate, Abel s-a apropiat de Dumnezeu prin credinţă (Evrei 11.3) şi a făcut un pas mai înainte decât părinţii săi: a adus ceva lui Dumnezeu – a adus din grăsimea întâilor născuţi.

Evrei numeşte jertfa lui Abel ca fiind „mai bună“ decât cea a lui Cain, care fusese adusă din roadele unui pământ blestemat, fără niciun gând al morţii unui înlocuitor. Dumnezeu nu putea accepta o astfel de jertfă. Cain, caracterizat de eforturile proprii, s-a mâniat şi, orbit de gelozie, l-a omorât pe fratele său, Abel, care era caracterizat de credinţă. A. E. Bouter17  Februarie

Prin credinţă, Enoh a fost mutat, ca să nu vadă moartea; şi nu a fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase; pentru că, mai înainte de mutare, a primit mărturia că I-a plăcut lui Dumnezeu.                                Evrei 11.5Enoh, al şaptelea de la Adam, a fost un martor credincios în zilele sale. Când era în vârstă de şaizeci şi cinci de ani, i s-a născut un fiu şi i-a pus numele Metusala. Acest eveniment şi-a pus amprenta asupra lui Enoh, fiindcă citim că, după ce i s-a născut Metusala, a umblat cu Dumnezeu, până când Dumnezeu l-a luat, ca să nu vadă moartea. În timpul vieţii sale relativ scurte, umblând în comuniune cu Dumnezeu, Enoh a simţit din plin degradarea rasei umane, chiar dacă primul om, Adam, era încă în viaţă în timpul lui Enoh, vieţile lor suprapunându-se pentru o perioadă de aproximativ trei sute de ani.

Deşi Enoh vedea nelegiuirea care domnea în jurul lui, el a umblat în separare faţă de ea. Ochii săi erau deschişi, iar el a mărturisit împotriva nelegiuirii. Dumnezeu nu S-a lăsat pe Sine fără mărturie (Fapte 14.17), iar Enoh a fost martorul Său în acel timp. Profeţia din Epistola lui Iuda încă nu s-a împlinit, deşi timpul împlinirii ei se apropie cu paşi grăbiţi (Iuda 14 şi 15).

În Evrei 11, Duhul lui Dumnezeu face sumarul vieţii lui Enoh într-un singur verset. El a adus plăcere inimii lui Dumnezeu – „a umblat cu Dumnezeu“. În timpul vieţii sale, Enoh a primit asigurarea că va fi scăpat de ziua judecăţii. Prin credinţă, el s-a bucurat în aşteptarea momentului când avea să fie luat, pentru a fi împreună în cer cu Acela alături de care umblase pe pământ.

Istoria lui Enoh constituie un exemplu frumos pentru noi astăzi. Prin Hristos, care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, am fost eliberaţi de veacul acesta rău (la fel de rău ca veacul în care a trăit Enoh). Datoria noastră astăzi este să umblăm în părtăşie cu Dumnezeu, separaţi în mod practic de această lume şi de căile ei nelegiuite. Nădejdea noastră este venirea Fiului Său din cer, pe care L-a înviat dintre morţi – Isus, Cel care ne eliberează de mânia viitoare (1 Tesaloniceni 1.10). J. Redekop

18 FebruarieŞi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi vă va da un alt Mângâietor, ca să fie cu voi pentru totdeauna, pe Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, pentru că rămâne la voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani: vin la voi … Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte v-am spus.                                                           Ioan 14.16-18,26

Predarea ştafetei (6)Într-un anumit sens, Domnul nostru Isus a predat ştafeta după ce Şi-a încheiat lucrarea minunată de pe pământ şi după ce S-a suit la cer, unde, ca Om glorificat, S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Înainte de a merge la cruce, El le promisese ucenicilor Săi că n-avea să-i lase orfani, ci că avea să li-L trimită pe Duhul Sfânt, care urma să fie cu ei şi în ei pentru totdeauna. Dumnezeu Duhul Sfânt este o Persoană divină, egală cu Tatăl şi cu Domnul Isus Hristos.

Această promisiune s-a împlinit la Cincizecime, după zece zile de la înălţarea Domnului. Duhul Sfânt a coborât peste cei o sută douăzeci de credincioşi adunaţi în camera de sus şi i-a botezat într-un singur Trup, formând Adunarea. Acest botez a avut loc o dată pentru totdeauna; el nu se poate repeta. Orice credincios adevărat, atunci când L-a primit pe Hristos ca Mântuitor şi ca Domn, a fost pecetluit cu Duhul Sfânt şi a devenit mădular al Adunării. Pentru aceasta, el nu are nevoie să fie membru al vreunei organizaţii religioase instituite de om.

Duhul Sfânt convinge lumea cu privire la păcat, la dreptate şi la judecată. El Îl glorifică pe Domnul nostru, luând din lucrurile lui Hristos şi descoperindu-ni-le. El dă mărturie, călăuzeşte, dă învăţătură şi putere celor credincioşi. De fapt, Domnul Isus le-a spus ucenicilor că le era de folos ca El să plece, pentru că, în felul acesta, avea să vină Duhul Sfânt. Să-I mulţumim Domnului că I-a predat ştafeta Duhului Sfânt! E. P. Vedder, Jr.19 Februarie

Mai bine să mergi în casa de jale, decât să mergi în casa de ospăţ, întrucât acolo vezi sfârşitul oricărui om; şi cel care trăieşte îşi pune la inimă lucrul acesta.       Eclesiastul 7.2După ce am participat la o înmormântare, nu cu mult timp în urmă, am meditat asupra cuvintelor spuse despre cel care fusese înmormântat. M-am întrebat atunci: Ce s-ar spune despre mine, la înmormântarea mea? Bineînţeles, la o înmormântare niciodată nu se spun lucruri rele despre cel

decedat, însă cel mai important lucru nu este ceea ce pot spune oamenii, ci ceea ce poate spune Dumnezeu.

Ca şi credincioşi, vom auzi oare cuvintele: „Bine, rob bun şi credincios“? (Matei 25.23). La aceste lucruri trebuie să medităm astăzi, fiindcă mâine va fi prea târziu. Nu este oare o binecuvântare specială faptul că Îi putem sluji Domnului aici şi acum, într-o lume care L-a urât şi care L-a lepădat, lume în care putem arăta dragostea Lui pentru noi şi pe a noastră pentru El, prin ascultarea, închinarea şi slujirea noastră?

Trebuie însă nu doar să medităm asupra acestor lucruri, ci să le punem cu hotărâre în practică. Daniel din Vechiul Testament nu numai că a reflectat asupra situaţiei sale şi nu numai că s-a hotărât în inima lui să nu se întineze cu alimentele de la masa împăratului – lucruri pe care, ca iudeu, nu le putea mânca, dacă dorea să-I fie credincios lui Dumnezeu – ci, de asemenea, şi-a pus hotărârea în practică.

De câte ori nu am fost îndemnaţi de Domnul, care ne-a vorbit printr-o foiţă de calendar, sau printr-un verset din Biblie, sau printr-o predică! Dar s-au schimbat lucrurile? „Iată, acum este timpul potrivit“, nu doar pentru mântuire, ci şi pentru predarea noastră în totalitate în mâinile Domnului, nu fiindcă suntem obligaţi s-o facem, ci fiindcă Îl iubim. A. Blok20 Februarie

Ştiu unde locuieşti: unde este tronul lui Satan; şi ţii cu tărie Numele Meu şi n-ai tăgăduitcredinţaMea.   

Apocalipsa 2.13În scrisoarea către Pergam vedem falimentul mărturisirii creştine care a urmat zilelor de persecuţie. Celor din această perioadă, Domnul Se prezintă ca Cel care are „sabia cu două tăişuri“. Starea solemnă a Adunării este expusă de tăişul Cuvântului. A lega iudaismul de creştinism este încercarea de a adapta creştinismul la această lume, prin adoptarea lucrurilor care fac apel la vedere şi la simţurile omului natural. Această încercare sfârşeşte nu prin a-i scoate pe oameni din lume, ci prin a conduce mărturisirea creştină înapoi în lume. Prin urmare, Domnul spune: „Ştiu unde locuieşte: unde este tronul lui Satan“. Locul unde locuim este o indicaţie clară a lucrurilor pe care le doreşte inima noastră. A locui acolo unde este tronul lui Satan arată o dorinţă după strălucirea acestei lumi, al cărei prinţ este Satan.

Totuşi, adevărurile de temelie cu privire la Persoana şi la lucrarea lui Hristos erau încă menţinute, căci Domnul poate spune: „Ţii cu tărie Numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea“. Totuşi, Adunarea a adoptat metodele lumii şi a căzut sub influenţa răului care l-a caracterizat pe Balaam, în vechime. S-a ridicat o clasă de oameni care, ca şi Balaam, au schimbat slujirea creştină într-o afacere profitabilă şi care au pus Adunarea în legătură cu lumea, jefuind-o de poziţia ei de fecioară curată, logodită cu Hristos. Acest lucru a deschis uşa nicolaitismului, care neglija importanţa unei vieţi practice de evlavie, punând accentul doar pe faptul că cel credincios este îndreptăţit

prin credinţă. O astfel de atitudine însemna schimbarea harului lui Dumnezeu în desfrânare.

Biruitorul care refuza căile lumii avea să fie răsplătit cu aprobarea tainică a Domnului. Avea să fie susţinut de Hristos, care este „mana ascunsă“ şi care a fost un străin în această lume. H. Smith21 Februarie

Să nu gândiţi că am venit să desfiinţez legea sau profeţii: n-am venit să desfiinţez, ci să împlinesc. Pentru că adevărat vă spun: până nu va trece cerul şi pământul, nicidecum nu va trece o singură iotă sau o singură frântură de literă din lege, până nu se vor împlini toate.                                                                                       Matei 5.17,18În timp ce venirea Domnului Isus Hristos în lume a introdus, cu siguranţă, o nouă dispensaţie a lui Dumnezeu, El a declarat în mod accentuat că nu venise să desfiinţeze adevărul Vechiului Testament – legea şi profeţii. Mai degrabă, El a venit ca să împlinească sau să completeze acel adevăr. Nicio iotă (cea mai mică literă din alfabetul ebraic) şi nicio frântură de literă (cel mai mic punct, care făcea diferenţa dintre o literă şi alta) nu aveau să treacă. Vechiul Testament, aşa cum l-a dat Dumnezeu în limba ebraică, este absolut perfect. Acelaşi lucru este valabil pentru Noul Testament, scris în limba greacă.

Să remarcăm totuşi că Hristos nu a spus doar că venise să păzească legea, ci să-i dea împlinire. Aceasta nu a fost doar o chestiune de purtare a Sa personală în lume, ci de împlinire a cerinţelor legii în favoarea altora. Pentru a face acest lucru, El a trebuit să accepte sentinţa morţii în locul lor, pentru că venise „să mântuiască pe poporul Său de păcatele lor“ (Matei 1.21). Ei nu păziseră legea şi erau astfel expuşi judecăţii ei solemne, sub sentinţa morţii. Pentru a onora legea pe deplin şi pentru a-i scoate, în mod drept, pe cei ai Săi de sub cerinţele ei, El a trebuit să sufere pedeapsa pentru vinovăţia lor. Ştim că a făcut acest lucru prin jertfa măreaţă de pe Golgota. „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi (pentru că este scris: «Blestemat este oricine este atârnat pe lemn»)“ (Galateni 3.13). Prin urmare, credinciosul nu este sub lege, ci sub har (Romani 6.14), însă el respectă legea şi Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că cerinţele ei drepte au fost împlinite de scumpul său Domn. L. M. Grant22  Februarie

Porunceşte lui Aaron şi fiilor lui, zicând: „Aceasta este legea arderii-de-tot: arderea-de-tot să fie pe vatra de pe altar toată noaptea, până dimineaţa; şi focul altarului să ardă mereu deasupra lui“.                            Levitic 6.9

Avem un lucru deosebit de frumos aici. Arderea-de-tot trebuia să fie pe vatra de pe altar, arzând toată noaptea până dimineaţa. În întunericul nopţii, când Israel dormea sau murmura, mireasma plăcută a jertfei se înălţa către Dumnezeu. Nu este acum noapte, în timpul absenţei Domnului Isus, până când El va veni ca Luceafăr de dimineaţă? Este un lucru binecuvântat să ne gândim că, în timpul acestei nopţi lungi şi întunecate, când ruina Bisericii devine din ce în ce mai evidentă şi când falimentul poporului Domnului se vede peste tot, mireasma plăcută a jertfei este la fel de proaspătă pentru Dumnezeu ca atunci când a fost oferită.

Acest lucru se aplică şi din punct de vedere individual. Dacă ne depărtăm de Domnul în inima noastră şi ne întoarcem către lucrurile din lume, se schimbă starea noastră de acceptare înaintea lui Dumnezeu? Nu, deoarece mireasma plăcută a jertfei lui Hristos este înaintea lui Dumnezeu la fel de proaspătă ca întotdeauna şi prin această jertfă suntem acceptaţi. Se va schimba vreodată această mireasmă plăcută? Niciodată! Acceptarea celui credincios nu se schimbă nici ea vreodată, deşi felul cum noi o apreciem se poate schimba. Deşi putem cădea şi ne putem îndepărta de Domnul, iar inimile noastre pot deveni reci ca piatra, ce minunat este să ştim că arderea-de-tot arde pe altar întreaga noapte!

Domnul să ne dea harul să cunoaştem tot mai mult valoarea jertfei minunate a Domnului Isus pe cruce! Ea va constitui subiectul laudei noastre în glorie. Acelaşi Mântuitor binecuvântat va fi preocuparea inimilor noastre, izvorul mulţumirii de pe buzele noastre şi al adorării din inimile noastre. Facă Dumnezeu ca lucrurile să stea aşa încă de pe acum! R. F. Kingscote23 Februarie

Dar nu dorim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit … Pentru că vă spunem aceasta prin Cuvântul Domnului: … întâi vor învia cei morţi în Hristos.                                1 Tesaloniceni 4.13,15,16Prima manifestare a puterii Sale va fi deschiderea mormintelor în care zac trupurile celor credincioşi. Este acest lucru clar în minţile noastre, cu privire la toţi cei pe care i-am pierdut şi pe care i-am iubit în Domnul? Este acesta sprijinul şi mângâierea inimilor noastre – nu numai că ei sunt acum la Domnul, ci şi că întâi vor învia cei morţi? Când El Însuşi, ca Biruitor asupra morţii şi a Locuinţei morţilor, Se va manifesta înaintea celor ai Săi, cei morţi vor fi înviaţi prin puterea Sa măreaţă. Cât de neputincios este omul în faţa morţii! Însă Fiul Omului va veni, ştiindu-i pe toţi cei ai Săi care zac în ţărână şi chemându-i la El. Moartea a fost biruită, ţepuşul ei a fost anulat, iar trupurile celor credincioşi care au adormit vor fi scoase din ţărână.

Cei morţi în Hristos vor fi cei înviaţi întâi. Cu siguranţă, nimeni altul decât Dumnezeu n-ar fi putut să ne facă cunoscut acest lucru! Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu, ca Centru al tuturor planurilor lui Dumnezeu, iar când Dumnezeu Îi va spune: «Acum, ridică-Te», primul Său gând va fi: «Dacă Mă voi ridica, mai întâi Mă voi ocupa, dintre toţi cei pe care Mi i-a dat Tatăl

Meu, de cei mai slabi dintre ei, de cei care se află în mormânt, pentru a-i scoate de acolo». Să ne gândim că acesta a fost planul lui Dumnezeu! Şi cine l-ar putea pune în aplicare, decât Acela care cunoaşte toate planurile lui Dumnezeu?

În ce poziţie ne aduc toate aceste lucruri! Dumnezeu ne-a spus că venirea lui Hristos este următorul mare pas în căile Sale. Ce har din partea Lui să facă să strălucească acest adevăr, făcând din Adunare confidenta Lui, în privinţa planurilor Sale în Hristos! Fie prezent în trup sau absent din trup, ştiu că Hristos este Nădejdea mea şi că El trăieşte dincolo de mormânt. Acest adevăr despre venirea Domnului are puterea de a restabili inimile noastre; îl lăsăm însă să acţioneze? G. V. Wigram

24  FebruarieAi găsit miere? Mănâncă atât cât este suficient pentru tine, ca nu cumva să te saturi de ea şi s-o verşi.  Proverbe 25.16Solomon nu ne prezintă aici doar nevoia de a ne înfrâna, care este, fără îndoială, o virtute importantă, ci ne şi atrage atenţia asupra unui aspect spiritual important, pe care îl descoperim atunci când cercetăm semnificaţia cuvântului „miere“ în Scriptură.

Era strict interzisă folosirea mierii în jertfele pe care le găsim în Levitic: „Miere nu veţi arde ca jertfă prin foc pentru Domnul“ (Levitic 2.11). Acest lucru era în mod special accentuat în legătură cu darul de mâncare, care ilustrează umanitatea sfântă a lui Hristos. Mierea reprezintă ceea ce este dulce şi atractiv din punct de vedere natural. Lipsa mierii din darul de mâncare este o imagine a faptului că întreaga viaţă de slujire a Domnului a fost lipsită de influenţa relaţiilor naturale. Domnul a spus, în timpul vieţii Sale de slujire: „Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei?“. Aici însă trebuie să remarcăm un fapt deosebit de important: Scriptura menţine cu putere relaţiile vieţii naturale, precum cele dintre soţ şi soţie sau dintre părinţi şi copii. Aceste relaţii trebuie respectate, însă ele nu trebuie să direcţioneze slujirea noastră, aşa cum vedem exemplul slujirii Domnului nostru.

Legalismul are tendinţa de a da la o parte relaţiile naturale, „oprind căsătoria“ etc. Un exemplu despre acest lucru îl avem în împăratul Saul, care a poruncit israeliţilor să nu mănânce deloc în timpul unei bătălii (1 Samuel 14.24-30). Totuşi Ionatan, fiind flămând şi neştiind despre această poruncă, a gustat puţină miere cu vârful toiagului său şi ochii i s-au luminat. Dumnezeu ne-a dat multe lucruri naturale pentru a ne bucura de ele, lucruri care nu sunt păcate în ele însele, dar care nu trebuie niciodată să fie ţinta noastră, nici să influenţeze viaţa noastră spirituală. Putem gusta mierea, dar nu trebuie să mâncăm mai mult decât este suficient, ca să nu ne săturăm de ea şi s-o vărsăm. Putem aprecia lucrurile dulci ale vieţii naturale numai în măsura în care suntem conştienţi că sunt trecătoare. B. Reynolds25  Februarie

Le-am poruncit lucrul acesta, zicând: „Ascultaţi de glasul Meu, şi Eu vă voi fi Dumnezeu şi voi Îmi veţi fi popor; şi umblaţi pe toată calea pe care v-o poruncesc, ca să vă fie bine“.                                         Ieremia 7.23Nu există nimic care să manifeste atât de mult prezenţa Duhului şi care să reducă la tăcere orice glas neevlavios ca ascultarea. Ascultarea este singura atitudine corectă a unei creaturi, altminteri Dumnezeu ar înceta să fie suprem, deci ar înceta să fie Dumnezeu. Păcatul este fărădelege – este împlinirea voinţei proprii fără a-L consulta pe Dumnezeu. Pentru creştin, binecuvântarea vine numai în urma ascultării. „Dacă ţineţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, aşa cum Eu am ţinut poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui“ (Ioan 15.10). „Isus a răspuns şi i-a zis: «Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi; şi Noi vom veni la el şi vom locui la el»“ (Ioan 14.23). „Dacă doreşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta, dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi“ (Ioan 7.17).

Dacă ne gândim că este prea mult să fim întotdeauna ascultători şi dependenţi, înseamnă că ţinem încă la firea păcătoasă din noi. Adevărata întrebare este aceasta: Dorim să umblăm în puterea noii creaţii, sau în puterea celei vechi? Adevărata fericire se găseşte în a umbla în lumină, judecându-ne pe noi înşine şi aşteptând toate lucrurile de la Domnul. De ce am dori să cruţăm carnea, după ce ne-am bucurat că am fost eliberaţi de ea? De ce mai degrabă să nu umblăm în părtăşia şi în bucuria dragostei lui Dumnezeu şi a lui Hristos? Este posibil să îngăduim ca lucrurile acestei lumi să intre atât de mult în inima şi în viaţa noastră, încât aproape să nu mai ştim ce înseamnă cu adevărat viaţa de creştin. „Pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Pentru că cine slujeşte ca rob lui Hristos, în aceasta este plăcut lui Dumnezeu şi aprobat de oameni“ (Romani 14.17,18). J. N. Darby 26 Februarie

Prin credinţă, Noe, după ce a fost divin înştiinţat despre cele nevăzute încă, fiind cuprins de teamă, a pregătit o corabie pentru salvarea casei lui; prin aceasta a condamnat lumea şi s-a făcut moştenitor al dreptăţii, cea potrivit credinţei.               Evrei 11.7

Câteva jertfe în cartea Geneza (6)Cain l-a omorât pe fratele său, Abel! Ce cumplit! De atunci încoace, rasa umană, aflată sub influenţa lui Satan, a fost marcată din ce în ce mai mult de violenţă şi corupţie. Concluzia lui Dumnezeu a fost: „Răutatea omului era mare pe pământ şi orice imaginaţie a gândurilor inimii lui era numai rău toată ziua“ (Geneza 6.5). Planul şarpelui a fost să corupă rasa umană, aşa încât venirea Seminţei promise a femeii (Geneza 3.15) să nu mai fie posibilă.

Violenţa şi corupţia erau în contrast deplin cu Noe, „un om drept, integru printre contemporanii lui“, care „umbla cu Dumnezeu“ (Geneza 6.9). Noe şi familia lui nu fuseseră încă afectaţi de corupţia satanică ce se abătuse asupra rasei umane, la nivel global. Mesia avea să Se nască din descendenţii lui Noe, aşa cum se poate vedea din diferitele genealogii ale Bibliei. Dumnezeu aşteptase suficient de mult, iar acum venise timpul să trimită judecata. Aceasta a venit sub forma unui potop global. Domnul i-a poruncit lui Noe să facă o corabie din lemn de gofer. Goferul este doar aici menţionat în Biblie. Lemnul simbolizează adesea umanitatea perfectă a Domnului Isus; goferul simbolizează unicitatea Lui. Lemnul trebuia să fie acoperit pe ambele părţi cu smoală, acţiune desemnată prin cuvântul-rădăcină folosit pentru „ispăşire“, lucru care ne vorbeşte despre sângele lui Hristos.

Fără viaţa perfectă a Domnului şi fără sângele vărsat prin jertfirea Sa nu există nicio protecţie împotriva judecăţii lui Dumnezeu. Corabia a fost acoperită cu smoală pe dinăuntru şi pe dinafară; tot aşa, sângele lui Hristos îi acoperă în mod eficient şi complet pe cei care Îl cunosc pe Mântuitorul şi care se află înăuntrul corăbiei de salvare. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru o astfel de Jertfă! A. E. Bouter 27 Februarie

Şi Filip, coborând într-o cetate a Samariei, le-a predicat pe Hristos.             Fapte 8.5Ori de câte ori mă gândesc la Filip, îmi vine în minte un cuvânt: disponibil. El a făcut parte din acea categorie rară de creştini care spun: «Îţi dăruiesc viaţa mea, Doamne! Fă ce vrei cu ea! Foloseşte-mă în ce fel voieşti Tu!». Cartea Fapte ne prezintă cel puţin trei feluri în care Filip a fost disponibil pentru Domnul.

Disponibil pentru a sluji: Îl întâlnim prima dată pe Filip în Fapte 6, cu ocazia ivirii unei probleme în adunarea din Ierusalim. Mulţi dintre noi folosim problemele din adunare ca o scuză pentru lipsa de implicare activă. Nu şi Filip! El s-a pus la dispoziţia Domnului şi a fraţilor săi, ca parte a soluţionării problemei. Fiindcă Dumnezeu l-a folosit, pe el şi pe alţii, pentru a rezolva problema, „Cuvântul lui Dumnezeu sporea şi numărul ucenicilor se înmulţea foarte mult în Ierusalim“ (Fapte 6.7).

Disponibil pentru a predica: Filip ar fi avut un motiv foarte bun să nu predice – persecuţia împotriva creştinilor era în floare. Creştinii fuseseră răspândiţi în diferite locuri. Ştefan, împreună-lucrător cu el, tocmai fusese martirizat pentru că predicase Cuvântul. Părea să fie timpul potrivit pentru «o mărturie tăcută». Totuşi, Filip a mers într-o cetate a Samariei şi L-a predicat pe Hristos acolo.

Disponibil pentru a-şi schimba locul: Lucrurile mergeau bine în Samaria. „Mulţimile luau aminte într-un gând la cele spuse de Filip, când auzeau şi vedeau semnele pe care le făcea … Şi a fost mare bucurie în cetatea aceea“ (Fapte 8.6,8). Dacă aş fi fost în locul lui Filip, probabil că aş fi zis: «Voi sta pentru mult timp aici, în mijlocul acestei bucurii şi binecuvântări». Domnul însă i-a spus să plece de acolo şi să meargă într-un loc pustiu, iar Filip L-a

ascultat. El nici măcar n-a întrebat: «De ce într-un loc pustiu?». Dumnezeu dorea ca famenul etiopian să audă evanghelia, iar Filip a fost disponibil.

„De aceea, fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul“ (1 Corinteni 15.58). G. W. Steidl28 Februarie

Vino aici; îţi voi arăta sentinţa curvei celei mari, care şade pe apele cele multe.         Apocalipsa 17.1Vino aici: îţi voi arăta mireasa, soţia Mielului.

Apocalipsa 21.9Trăim în zilele din urmă. Domnul Isus va veni în curând pentru a-Şi lua mireasa de pe pământ şi atunci toţi credincioşii adevăraţi vor fi răpiţi în cer, iar pe pământ vor rămâne doar creştinii cu numele, cei care nu au avut cu adevărat viaţă divină.

În Apocalipsa 17 vedem creştinătatea prezentată ca fiind curva cea mare. Asemănarea dintre primul verset dincapitolul 17 şi versetul 9 din capitolul 21 este remarcabilă. Totuşi, în capitolele 17 şi 18 găsim descrierea falsei mirese, care este curva cea mare, descrisă de asemenea ca o cetate. După judecata ei ni se oferă descrierea adevăratei mirese (Apocalipsa 21), care este soţia Mielului, descrisă şi ea ca o cetate.

Această curvă are un loc proeminent pe pământ. Ea este îmbrăcată în purpură şi este împodobită cu aur, cu pietre preţioase şi cu perle – toate acestea fiind simboluri ale demnităţii împărăteşti şi, totodată, cele mai scumpe lucruri cunoscute pe pământ. Există o asemănare între acestea şi podoabele purtate de mireasă (Apocalipsa 21.18-21). Totuşi, curva cea mare este creştinătatea lipsită de Hristos – o religie lipsită de Dumnezeu. Dar ea va fi distrusă, atunci când va ajunge la apogeul puterii sale. Capitolul 18 descrie judecata ei, ca şi rezultatele acestei judecăţi cu privire la lume. Înainte ca nunta Mielului să aibă loc în cer, curva cea mare trebuie să fie judecată.

Tu cui îi aparţii? Faci parte din mireasă? Ai viaţă veşnică de la Dumnezeu, ca rezultat al mărturisirii reale a păcatelor tale înaintea Lui? Ai crezut tu în Persoana şi în lucrarea Domnului Isus? Sau creştinismul este pentru tine doar o formă lipsită de conţinut, o formă la care aderi doar fiindcă ai fost crescut în ea? Dacă aşa stau lucrurile, Dumnezeu să-ţi dea harul să te pocăieşti, căci astăzi este ziua mântuirii! H. L. Heijkoop