Buletinul Clubului Român din

ChattanoogaNumărul 61 (șaizeci și unu) Noiembrie 2016

www.romclub.worldpress.com

Proză scurtă: Când cerul se prăbușește peste oameni -de Paul Cornea, MD

 

 Într-o duminică seara, era în iulie 2016, eram de gardă la Memorial Hospital din

Chattanooga, unde lucrez de 14 ani, un spital destul de mare, cu 365 paturi.

Chattanooga este un oraș de mărime medie, străbătut de râul Tennessee, oraș care a

trecut de la un trecut industrial, dominat de oțelării cu poluarea aferentă, la o mini-

capitală a amatorilor de activități în aer liber: drumeții și ciclism prin păduri, cățărat pe

stânci și clădiri, deltaplanism, canotaj, paddle-boarding pe râu și chiar celebra competiție

1

de triatlon Ironman, care constă în 2,4 mile de înot în râul Tennesee, 116 mile pe

bicicletă și alergat un întreg maraton.

În timp ce vedeam un pacient în serviciul de terapie intensivă în acea seară, în

camera vecină a fost adus de la camera de gardă un pacient nou, relativ tânăr, vădit

foarte bolnav, slab, cu o față palidă, aproape cenușie, dar care păstra încă o figură

distinsă. Era urmat de o doamnă cu ochi înlăcrimați. Nu vorbeau, dar puteai citi pe fețele

lor că abia primiseră vești foarte proaste. Văzând acest cuplu neobișnuit și nu departe

de vârsta mea, m-a copleșit un amestec de curiozitate și tristețe.

 

Garda a trecut și nu m-am mai gândit la ei, dar peste câteva zile am fost chemat

să văd acest pacient. Doctorii îl diagnosticaseră cu un absces hepatic și aveau nevoie

de ajutor pentru alegerea tratamentului cu antibiotice. Așa am ajuns să-l întâlnesc și să

aflu povestea bolii acelui pacient, pe nume Ray. Mai târziu aveam să aflu și detalii din

viața lui personală, dar în momentul în care l-am întâlnit eu, Ray era într-un moment

foarte dificil al vieții. Era un bărbat la patruzeci și ceva de ani, înalt, cu părul ușor

grizonat, cu o față plăcută și inteligentă. Se născuse și crescuse în sud-estul Statelor

Unite, mai exact în statul Mississipi. A început prin a studia arhitectura, dar apoi s-a

îndrăgostit de urbanism și a devenit proiectant al dezvoltării orașelor. După o periodă de

ucenicie, Ray formase o firmă împreuna cu câțiva colegi din orașul nostru. Era într-o

formă fizică bună, cu musculatura bine păstrată, avea o soție frumoasă și doi copii, doi

băieți. In urmă cu peste un an, plecase cu unul din băieți la Atlanta, în week-end. Voiau

să se distreze și să petreacă ceva timp împreună; Atlanta este cel mai mare oraș din

sud-estul Statelor Unite, cunoscut pentru sediul muzeului și firmei Coca-Cola, loc unde

poți degusta produsele companiei din întreaga lume. Tot aici este și parcul olimpic

construit în amintirea Olimpiadei din 1996, un mare acvariu, Muzeul drepturilor omului,

casa memoriala Martin Luther King și multe altele. Așa că aveau ce vedea… Au vizitat

multe din atracțiile locale și s-au întors acasă cu povești pentru mama/soție. Viața le

fusese așadar favorabilă. Până în ziua în care cerul s-a prăbușit peste ei. Mai exact,

după vizita de la Atlanta, sotia lui Ray a a avut neplăcuta surpriză să constate că a

devenit icteric. Au urmat analize, consulturi medicale și multe griji și frământări.

Diagnosticul final a fost devastator, cancer de vezică biliară. Nu numai că aceasta formă

de cancer este foarte rară, dar la vârsta lui era neobișnuită, ca să nu mai spunem că

evoluase în tăcere și se extinsese la ficat.

2

Medicii au decis să-i facă o endoscopie prin care să se recolteze un fragment din

tumoră pentru biopsie și să plaseze un stent în ductul biliar comun pentru a-l păstra

patent. Introducerea stentului a fost urmată de ameliorare a bolii și de scăderea

progresivă a icterului, dar nu rezolva câtuși de puțin problema esențială, cancerul. În

acest sens, Ray și soția lui au cerut opinia mai multor oncologi, din Chattanooga, dar și

de la cei din centrele universitare specializate în tratamentul cancerului, cele mai

apropiate fiind cele de la universitatea Vanderbilt din Nashville și universitatea Emory din

Atlanta. Până la urmă s-au hotărât să meargă la University of Texas „M.D.Anderson”,

unul dintre cele mai renumite centre de tratament oncologic din SUA. A plecat pregătit

pentru a scurtă vizită, dar a trebuit să stea internat o lună de zile, pentru că acolo a

dezvoltat o infecție severă, posibil o septicemie. În timpul acelei internări, i s-au mai pus

un stent duodenal și un cateter de drenaj care se întindea de la peretele abdominal până

în ductele biliare intrahepatice, trecând apoi prin stentul biliar și cel duodenal. Prin

această tehnică, doctorul de radiologie intervențională de la „M.D.Anderson, spera să

rezolve temporar drenajul biliar și să mențină pasajul duodenal patent.

Spun „temporar" pentru că nimeni nu se aștepta ca Ray să supraviețuiască mai

mult de o jumătate de an. Bolnavul s-a întors însă acasă și a început chimioterapia,

constând într-o combinație de Leucovorin, Fluorouracil și Irinotecan cu care s-a reușit

micșorarea metastazelor hepatice și oprirea creșterii tumorii primare.

 În pofida tuturor acestor adversități, Ray a încercat să ducă o viață normală; își

însoțea baietii la meciurile de baschet și fotbal și călătorea împreună cu soția și fiii spre

locurile pe care visase de mult să le vadă.

 Când l-am întâlnit la spital, cam la un an după diagnostic, era din nou în stare

septică. Cauza? I se descoperise un abces hepatic. Tratamentul a constat în

introducerea unui nou tub de dren pentru evacuarea abcesului și, evident, antibiotice. În

cultura obținută din fluidul drenat au crescut Klebsiella și Candida albicans, pentru care

l-am tratat cu Piperacilin/Tazobactam și Fluconazol.

Ray nu putea să înțeleagă și să accepte că trebuia să stea în spital când el avea

de făcut atâtea lucruri, acasă și la serviciu. După câteva zile l-am lăsat să meargă

acasă, dar starea lui s-a înrăutățit curând, prezentând febră mare și frisoane. S-a

reinternat. S-a întâmplat să fiu din nou de gardă în week-end-ul când pacientul meu a

revenit în spital. Când i-am reîntâlnit, plângeau amândoi, și el, și soția. Cred că îi răzbise

un amestec de frică, de frustrare și de neadaptare la o noua și neașteptata problemă.

Părea să fie prea mult pentru el.

3

I-am făcut imediat o tomografie, care ne-a aratat că o parte din masele tumorale

hepatice crescuseră în scurtul răstimp cât fusese acasă cu câțiva centimetri, cea mai

mare tumoră având peste 10 cm. Și ceea ce am apreciat inițial că sunt metastaze,

deveniseră mase necrotice infectate. Un al treilea tub de drenaj a fost plasat de radiolog

în masele de necroză și iar i-am recoltat culturi pe care le-am trimis la laborator. De data

aceasta tabloul bacteriologic se complicase; rezultatul microbiologic ne-a arătat nu

numai prezența Klebsiellei și Candidei, ci și a unui Enterococ rezistent la Vancomicina și

Penicilina, ca și existența germenului Escherichia Coli. După ce am revizuit

antibiogramele celor patru microorganisme și pentru că am optat să continui tratamentul

împotriva anaerobilor, am prescris patru antibiotice diferite: Ceftriaxona, Daptomicina,

Metronidazol și Fluconazol. Sub acest tratament lucrurile s-au liniștit în următoarele zile,

dar când a sosit timpul să meargă acasă, mi-a mărturisit că peste două săptămâni

aveau un concediu plănuit în Florida, la o stațiune foarte frumoasă. Florida este un stat

american legendar, limitat aproape din toate direcțiile de plaje și se bucură de un climat

cald în tot cursul anului. Totul fusese plătit în avans și Ray aștepta de multă vreme

ocazia să se întoarcă pe plaja lui favorită. La început mi s-a părut că e prea mult pentru

el; era sub tratament cu patru antibiotice și purta trei tuburi de dren, care îi dădeau și

dureri. Dar încetul cu încetul totul s-a aranjat și, spre bucuria mea și a lor, vacanța a

devenit realitate. E drept, Ray nu s-a putut scălda în ocean, dar copiii lui au făcut-o, iar

el i-a privit mulțumit, s-a îmbăiat în soare și curând după vacanță a început să lucreze

din nou.

S-a întors bronzat de la ocean, cu un aer mai liniștit și s-a dedicat muncii lui.

Cum spuneam, Ray are o firmă de design urbanistic și a început să lucreză la cel puțin

două proiecte, din care unul în statul Dakota de sud. Firma lui și-a gasit un sediu nou, pe

strada Broad, într-o clădire veche, reamenajată. Ca în multe alte orașe americane, după

ani de zile de migrare a populației spre suburbii, și în Chattanooga a apărut în ultimii 10

ani un fenomen invers, adică acele clădiri vechi din „downtown" sunt renovate pentru a fi

folosite drept locuințe, magazine sau sedii de firme. Compania lui Ray este implicată

intens în a face această tranziție cât mai estetic, util și ecologic.

Asistentele medicale, a căror datorie era să-l monitorizeze prin vizite la domiciliu,

nu-l puteau găsi mai niciodată acasă. Când l-am întrebat de ce, Ray mi-a răspuns că nu

are timp de stat în pat și că trebuie să lucreze. De fapt, mi-a mărturisit că iubește așa de

mult ceea ce face, încât ar lucra și pe gratis. Pasiunea se simțea în vorbele lui când îmi

povestea despre creațiile lui, despre ideile și planurile pentru dezvoltarea orașului

4

nostru, despre noul lui atelier.  În săptămânile următoare l-am urmărit destul de frecvent

și m-am bucurat să văd că starea lui se îmbunătățește. Durerile trecuseră, pacientul

începuse să mănânce mai bine și câștigase câteva kilograme. Până la urmă abcesele s-

au micșorat și unul din drenuri a putut fi suprimat.

La una din vizitele lui curente, am discutat despre copiii noștri și mi s-a strâns

inima când mi-a spus, oarecum în treacăt, că el nu isi poate face planuri de viitor privind

prezența lla absolvirea liceului copiilor lui. Le pregatise însă câte o felicitare pentru

fiecare zi de naștere până la maturitate, felicitări din partea lui pe care baietii urmau să le

deschidă una câte una pe măsură ce vor împlini vârsta respectivă.

 Acum am emoții pentru starea lui și mă întreb dacă va putea să reînceapă

chimioterapia, dacă nu cumva va avea iar complicații infecțioase sau complicații legate

de stenturi și de acel lung tub de drenaj care trebuie menținut indefinit.

Inițial, doctorii i-au dat o supraviețuire de jumătate de an, poate un an. Au trecut

aproape un an și jumătate și Ray încearcă să se adapteze pe cât posibil. Continuă să

trăiască sub amenințarea bolii, dar încearcă să lucreze, face proiecte noi la serviciu și a

reusit să și meargă într-o delegație în Dakota de sud. Încurajat, a început să discute cu

soția despre posibilitatea altor excursii.

Ca medic, am încercat satisfacția faptului de al vedea pe Ray trecând peste

momente foarte grele, iar acum aștept cu emoție să văd ce va urma. Curajul bolnavului

meu pare a fi răsplatit cu evoluția mai lungă și mai bună a bolii.

Mi-ar place să-l întâlnesc iar și să discut cu el mai mult, să-l ascult vorbind

despre urbanism și arhitectură, despre locurile pe care le-a vizitat, despre copii, etc., dar

am impresia că i-aș răpi din puținul timp rămas, pe care trebuie să-l petreacă cu ai lui.

Când se plângea că îl ținem în spital prea multe zile, când părea să nu înțeleagă

eforturile noastre, am încercat să mă pun în pielea lui. Ca medic, pe lângă

sănătatea lui, obiectivul meu este să il ajut să petreacă cit mai mult timp fie cu

familia, fie în procesul de creație. Să îndeplinească tot mai multe din ceea ce și-a

propus sau a visat să realizeze.

Am vazut mulți bolnavi cu suferințe grele, nevindecabile, sau care au intrat în

faze de complicații foarte severe, dar la cei mai mulți aceste lucruri s-au petrecut lent,

dându-le cumva bolnavilor șansa să se obișnuiască. Peste Ray, care m-a impresionat

mult prin felul în care și-a abordat boala, despre care sunt convins că știa multe și

despre care nu îi plăcea să întrebe, prezentul s-a năpustit brutal și nedrept, ca un cer

neprietenos de furtună care se prăbușește peste oameni. Stricând totul.

5

------------------------------------

*Dr. Paul Cornea este originar din Brașov. A absolvit

Facultatea de medicina la Universitatea Iuliu Hatieganu din Cluj, în

1995, apoi a emigrat în Statele Unite ale Americii. A făcut rezidențiatul

în medicina interna in Wilkes-Barre, statul Pennsylvania. Ulterior s-a

specializat în Boli infecțioase la University of Oklahoma Medical

Center. Practică medicina ca specialist de Boli infecțioase în

Chattanooga, statul Tennessee, SUA, din 2003.

Poeta lunii: Elena Vlădăreanu

România. fin de siècle

cunosc în sfîrşit ticăloşia oamenilor blînzicunosc aceşti oameni cu mîini umede şi

rotunde, gata să mîngîie pe fiecare

sînt zile în careoricare dintre noipoate fi inconsecvent şi meschin.hotărîrea de a nu muride a rezistaam luat-o şi noicopiii mizerieivinovaţi de a ne fi născutîntre două secoleîntre o coadă la carneşi una la ouăde crăciun nouă ni s-au arătatoameni făcuţi zob în directam crescut în burta cîineluicare în noaptea aias-a îndopat cu creier proaspăt

6

astăzi aflăm că oameniîn care am crezutau mers de bunăvoieşi şi-au dat prietenii pe mîna securităţiitrădarea vrea să devină modelul nostrune dă lecţii de bună purtare:nu faceţi sex nu vă drogaţinu scrieţi cuvinte porcoasefiţi metafizicinu vă sinucideţinu vă ucideţi părinţii

aşteptăm cuminţica viaţa noastrăsă ia drumul hîrtiei

*

prezentul tău este asemenea dunăriiviitorul tău asemenea rinuluidouă braţe întinsedouă braţe gemeneunul înnegrit de înţepăturicelălalt cu pielea făcută franjuri

ariditatea începutului de secolcînd nici iarba nu mai e ce-a fostnu mai creştepe fundul bălţilor de sîngesau pe locul unde s-au sfărîmatdinţi şi coaste şi craniiiată românia mea:viitorul ei a începutodată cu ultimelemari morţi ale sale.cine moare astăzi?poetul.cine e ucis astăzi?copilul.

istorie recentă

aşa stau lucrurile:mama nu va pleca niciodatădin românia

7

tata nu va pleca niciodatădin româniadacă mori nu vei mai pleca niciodatădin românia

şampoanele pe care le adundin băile hotelurilor tale, europaau toate acelaşi parfumca apa de colonie mărgăritarcumpărată din tutungerii

nu înţelegi că lucrurile nu-s chiar atît de diferite acolo undetu nu vei mai ajunge?

*

istoria e o bucată de zidîntr-un oraş din centrul europeiistoria e un colţ într-o fotografie

în fiecare aurolac jerpelite ceva din mineîn fiecare cîine flămînd şi hăituite ceva din mineîn bărbaţii beţi şi plini de vomăîn bravii bărbaţi ai poporului nostrumirosind cu toţii a urină, putreziciune şi teamăsînt eu şi numele meue românia.

avuţia mea: cîteva sute de cărţiun lighean roşu de plasticun fier de călcat uzatun aparat de radioun serviciu de ceaide culoarea pămîntuluiun suflet orgolios şi necruţătoro piele afurisităun dumnezeu plictisito dorinţă ca o vină de moarte

tu plimbi pe străzile unuioraş din centrul europeilaşitatea şi lipsa mea de speranţă

8

prima scrisoare către nikos

o să fiu cuminte nu o să-mi mai taiunghiile din carne nu o să mă mai scarpin pînă la sîngeo să-mi prind colţurilebuzelor în ace de siguranţă să fiu sigurăcă aşa o să zîmbesc tot timpul – pot să fiu şi eu frumoasă(aveţi dreptate, asta nu e poeziedar de ce nu scriu pulă în loc de sexchiar nu vă mai priveşte)

ieri am scris timp de două oredespre gramatica structuralăgîndindu-mă doar la structura acestei bolipe care o port şi eu în însemnele trupului încă tînărîn fiecare femeie văd chipul tău, mamă!de ce îmi aminteşti atît de des că o să mori?ştiu că o să mori, mamă, că o să muriţi cu toatedă-mi şi mie un pumn de cireşea venit vara sînii voştri frumoşi or să seîngălbenească or să putrezească de viior să se umple de viermi atunci o să înţelegpoate structura acestei bolipe care mi-e atît de teamă să o numesc(nici n-o s-o numesc)de ce plîngi, mamă?priveşte-mă cum scuip sîmburiîn luciul acestor craniicare freamătă la picioarele noastreastăzi sîntem puternice, mamăsîntem femei pînă în vîrful unghiilor!

a doua scrisoare către nikos

pune mîna pipăie simţi zidul?aici nu ne vede nimeniaici sîntem în siguranţăcu noi e un zid mare şi grosam putea să ne mîngîiem, săruta, tăiasexele dar asta deja nu mai arenici o importanţă

9

frămîntăm şi noi cu picioarelechirpicii din maţe de bou participămla ridicarea istoriei noastre naţionale / zonalerăceala zilei o alungăm prin umezeala sîngelui

eram la nuntăeram fericiţi

oamenii au tras cu armade bucurie nu au făcut

nimic rău atunci au căzutbombele atunci am rămasfără braţe eu nu o să punniciodată mîna pe armăcopiii ascultă noaptea

cîntece de războio istorie străbătută de la un capăt la altul de ţipete

te-am căutat printre ruineleoraşului îmbrăcată ca o afganăam întîlnit copiii orbipurtînd cu eicraniul regelui abia ucisfluturînd în ţepuşăde ce vrei să ştii mai multedespre această femeieiluziile nu au trup şi nici sufletţara mea? aici niciodată nu a curs lapte şi mierenici nu o să curgă vreodată

a treia scrisoare către nikos

te aştept în patria meate voi lua de mînă şi îţi voi arătaoamenii bucurîndu-se de promoţiilede la mcdonald's şi de la mini prixmă simt în capitala mea ca într-o roabăcineva mă tot trage într-o parte şi-n altace aveţi cu mine?

deschideţi larg ferestrelesă se audă edith piaf în tot bucureştiulcum trăiesc eu ma vie en rose

10

puis, c'est la mort...

scriem bine. stilul nostru e causticarticolele noastre sînt traduse în englezăşi circulă prin americala ce bun? aici acasă nimicnu s-a schimbat acelaşi viscu o înmormîntare fără sfîrşitşi uriaşe feţe de masă negreuriaşe păsări negre. nouă ne e fricăde păsări nouă ne e teamă de păsări

cuţitul nu era ascuţit. găinase zbătea sub piciorul meucînd, în sfîrşit, am rămascu capul în mînă. mi s-a

făcut rău. şi sîngele săreaîn toate părţile. cămaşa mea

era albă nouă n-o maiîmbrăcasem niciodată pînă atunci

în dimineaţa cînd a murit mamaiam-am masturbat pînă cînd dintre picioarele melea ţîşnit sîngele. fierbinte şi negrusexul meu se zbătea ca o găină tăiatămama strînsese prin casăîncepeau să vină veciniitataia stătea pe un scaun cu mîinile pe genunchişi parcă nu era el.la adventişti nu se cade să plîngicînd moare cineva. că „aşa a vrut dumnezeu"mai bine se cîntă. mai bine se predică despre frumuseţealumii de dincolo. despre a doua moarte care ne vastrînge pe toţi la dreapta tatălui. toţi sîntem fraţi şi surorine rugăm împreună şi dumnezeu coboară între noi „pace domnului"mamaia era în sicriu acoperită cu o pînză albăera iulie cald şi muşte. nu voiamsă miroasă. dacă nu e pus cîndtrebuie formolul strică mortul.

Pamfletul lunii: Clasa politică, dicţionar de sinonime - de Andrei Pleşu

11

Ziarul Adevărul 26 septembrie 2016

Evident, clasa noastră politică e alcătuită din tot soiul de oameni. Nu e cazul să generalizăm. Unii sînt de un fel, alţii de alt fel. (Dacă mă întrebaţi, la noi predomină cei de un... anumit fel). Că lucrurile nu merg grozav în ţărişoară – şi asta nu de azi de ieri – e de acord toată lumea. Ar fi, desigur, excesiv să spunem că toţi politicienii sînt de vină. De vină sînt numai aceia care pot fi desemnaţi printr-unul sau mai multe dintre cvasi-sinonimele următoare, oferite generos (şi pe bază de îndelungă experienţă) de minunata limbă română: derbedei, haimanale, golani, lichele, lepre, puşlamale, secături, mitocani, lepădături, netrebnici, scîrnăvii, javre, jigodii, ţoape, caraghioşi, pezevenghi, cutre, pungaşi, pramatii, otrepe, escroci, netoţi, nătîngi, neghiobi, nătărări, nerozi, gură-cască, fluieră-vînt, tîrîie-brîu, prostălăi, tonţi, tăntălăi, găinari, nemernici, ticăloşi, hoţomani, potlogari, canalii, şarlatani, ciorditori, manglitori, borfaşi, pişicheri, tîmpi, şmecheri etc. etc. etc. Multe dintre cuvintele de mai sus sînt de origine turcă. Dar nu turcii sînt vinovaţi de larga lor răspîndire pe scena noastră politică. E vorba, mai curînd, de înclinaţia masochistă a unui electorat „blînd, ospitalier, plin de dor şi jale”. „Asta-i situaţia!”. „N-o fi dracul chiar atît de negru!” „N-ai ce-i face!” – iată lozincile tradiţionale ale moralei politice de pe la noi. În (altă?) ordine de idei, e sublim modul în care aleşii noştri ajung să se identifice cu faimoase modele ale literaturii autohtone. Nae Girimea devine şef de partid, dar, fire complexă, împrumută şi cîte ceva din vorbăria incultă a lui Farfuridi sau din ipocrizia lui Tipătescu. Coana Joiţica ajunge şefă la liberali. Îndărătul şefilor, e plin de slugi fidele, de consanguini ai lui Ghiţă Pristanda şi ai lui Brînzovenescu. Agamiţă Dandanache conduce Senatul, Jupîn Dumitrache ia Internele, Ipingescu se face analist politic. Trahanache e „bun organizator” de campanii electorale, Caţavencu ia la rînd, sincer şi devotat, toate partidele, ofiţerii de „itindenţă” şi „tiştii de vardişti” ajung lideri de încredere şi salvează patria de duşmani. Din umbră, controlează lucrurile şi stîrneşte panică cîte un „nenea Iancu” (de la Ploieşti sau de aiurea). Mai toată lumea îşi ia doctoratul (după modelul „doftorului de bătături” din Italia, invocat de „Catindatul” specialist în „magnetism” şi „tachinărie”). Printre „comentatorii politici”, avem şi modelul Crăcănel („cu dinţii, cu dinţii-am să-l rup!”), dar şi pe acela al Efimiţei („Cum le spui dumneata bobocule, mai rar cineva!”). Conu`Leonida e hermeneutul expert al tuturor intrigilor, „maestrul” suveran al presei române. Nu lipsesc o sumedenie de şarmante şi gălăgioase „dame”: Miţa Baston, Didina Mazu, Veta, Ziţa, toate cu „naturelul simţitor”, dar gata de luptă. Asistăm şi la „trădări” catastrofale, şi la cîte un primar „încurcat în trataţie de amor” şi la crize de furie à la Pampon. Meseria de politician e mai primejdioasă - cum a observat de curînd un fost ministru, fost liberal, fost intelectual fin - decît aceea a unui războinic din linia întîi! „Viaţa, onorul nesigure. Nu mai putem merge cafiné!” Unde mai pui că mai tot timpul „procoror lipseşte oraş”, iar cînd vine persecută numai oameni cinstiţi, gata să se sacrifice pentru ţară. Unii preferă costumele turceşti, de carnaval. Alţii aspiră la „haine nemţeşti”. Europa? „Să-şi vadă de treburile ei!” „Avem şi noi faliţii noştri!” „Pe-aici nu se trece!” Nici nu se prea vine! Mai mult se pleacă! În rest, avem

12

femei-bărbate, bărbaţi imberbi, beizadele, naşi, fini, lume, lume, lume… Spectacolul oferit zi de zi publicului ambetat seamănă grozav cu divertismentele de la „Iunion” („comediile lui Ionescu”). Uneori, totuşi, atmosfera generală aduce mai curînd a „Năpasta”…

Fotografia lunii: Unchiul Toader din Colacu, Vrancea.(Fotografie de Emanuel Tânjală)

13

România de azi: România de afară - de Mircea Vasilescu

14

Ziarul Adevărul 29 septembrie 2016

Suntem pe locul 4 printre europeni la capitolul diaspora: conform unui raport ONU, 3,4 milioane de români locuiesc în altă ţară. Suntem pe locul 4 în lume, după Marea Britanie (cu 4,9 milioane de emigranţi), Germania (cu 4,4 milioane) şi Polonia (cu 4 milioane). Dacă ne raportăm la totalul populaţiei, pentru România diaspora reprezintă 17%. Parcă şi aud în jur comentarii: în sfârşit, suntem şi noi pe locul 4 în Europa la ceva! Dar cred că ar trebui să lăsăm deoparte tradiţionalele miştouri strămoşeşti şi să încercăm să înţelegem ceva. Cifra e consistentă (3,4 milioane e ca şi cum populaţia Bucureştiului ar pleca peste hotare şi-ar mai trage şi ploieştenii şi braşovenii după ea). Iar proporţia impresionează şi ea: „plecaţii” reprezintă 17% faţă de populaţia totală a României. Numeric, sunt mai mulţi britanici şi germani plecaţi prin lume, dar procentul din populaţia „de-acasă” e mai mic şi la unii, şi la alţii. La acest capitol, suntem primii în lume, în fapt, după cifrele oficiale al ONU pentru 2015. Ce să înţelegem de-aici? Comentatorii arată că cei mai mulţi dintre cei plecaţi au părăsit România în ultimii ani, mai ales după 2007 (cînd aderarea la UE ne-a dat tuturor dreptul la liberă circulaţie). Şi au făcut-o, evident, în căutarea unei vieţi mai bune. Nu numai că au găsit-o pentru ei înşişi, dar au trimis, ani la rând, câteva miliarde de euro pe an familiilor şi rudelor rămase-acasă. Au contribuit, aşadar, şi la viaţa mai bună din România. Nu trebuie să fii economist – cum nici eu nu sunt şi n-am pretenţia că mă pricep – ca să-ţi dai seama, ca orice bună gospodină, că dacă n-ar fi intrat în ţară cele câteva miliarde de euro pe an venite de la zidari, bone, muncitori de tot felul plecaţi în străinătate, România ar fi dus-o mai prost. La PIB-ul României, să tai câteva miliarde de euro cash pe an se cunoaşte, lasă urme. Prin urmare, în loc de miştouri pe tema „căpşunarilor”, ar trebui să băgăm de seamă că, în ansamblu, România o duce mai bine „pe plan intern” datorită celor plecaţi. Nu numai că au trimis bani în ţară, nu numai că au venit şi au sporit investiţiile şi consumul (făcându-şi case noi şi deschizând mici afaceri). Acestea sunt fapte indubitabile. Dar ar trebui să adăugăm alte două beneficii: prin plecarea lor, PIB-ul românesc a avut mai puţine guri de hrănit, iar infracţionalitatea a scăzut, poate, şi datorită faptului că mulţi dintre micii pungaşi au plecat şi ei în ţări mai înstărite – căci un portofel cu euro merită mai multă atenţie decât unul cu lei, nu? Cred însă că la toate aceste socoteli financiare şi avantaje materiale ar mai trebuie adăugat câte ceva, de altă natură. Avem deja o mică ţărişoară „afară”. Ce facem cu ea? Cu britanicii ne comparăm degeaba – ei sunt urmaşii celui mai mare imperiu colonial, e normal să fie mulţi plecaţi în lume, din alte motive decât ai noştri. Dar – ca să nu cădem iar în patima discursului pe tema „ca la noi, la nimeni” – ne putem compara cu alţii, pe care tot sărăcia i-a mânat să plece: italienii şi irlandezii plecaţi în America acum o sută de ani, italienii plecaţi în alte ţări europene după al doilea război mondial, polonezii de după comunism. Avem, aşadar – cum au şi alţii – milioane de concetăţeni „afară”. În era

15

globalizării şi a noilor tehnologii de comunicare, legăturile cu ei (sau ale lor cu noi, că nu-i totuna) se păstrează altfel decât pe vremea telefonului fix şi a Cortinei de Fier. Avem un departament intitulat – aproape poetic, dar ca-n poezia secolului al XIX-lea – al „românilor de pretutindeni” care ar trebui să se ocupe de diaspora. Face ce poate, adică nu mare lucru. Căci nu i s-a acordat altceva decât misiunea de a face lucruri mai degrabă simbolice. Altminteri, dacă am fi cu minţile mai deschise, milioanele de români plecaţi în alte ţări ar putea fi o resursă extrem de interesantă pentru cei rămaşi acasă. România „de afară” s-ar putea cu adevărat uni cu România „dinăuntru” (mai ales că în acest caz nu e vorba de revizuirea graniţelor). Mă tem însă că autorităţile şi politicienii nu-şi bat capul cu asta, nu-i interesează. Nici măcar votul celor din diaspora nu-i interesează: legea privind votul în străinătate a ieşit după mari chinuri şi tot proastă e. Aşa că românii vor pleca în continuare, iar populaţia scade şi din motive naturale (ne-am întors la nivelul lui 1966). Suntem tot mai puţini şi mai stingheri.

Umor: Un cap în gura americanilor - de Dănuţ Ungureanuwww. LaPunkt.ro; 29 septembrie 2016Am vrut să invit o fată la film. Un necaz al civilizaţiei contemporane este acela că poţi invita o fată în foarte multe locuri. Diversitatea, în sine, nu este un dezavantaj. Dar locul ales se nimereşte de fiecare dată a fi altul decât acela în care dorea să meargă fata. Odinioară existau doar două-trei posibilităţi şi probabilitatea de-a o nimeri pe cea bună era mare.Oricum, nu contează, în primul rând fiindcă orice alegi eşti bănuit de gânduri ascunse, manevre diabolice şi planuri perverse. În al doilea rând, nu asta este povestea.“Ce film? zice fata. American sau românesc?” (Nu e prima oară că-mi măsoară sentimentele în role de peliculă.) “Care-i deosebirea?” întreb. “Americanii, mă instruieşte ea, spun «potoleşte-te, că-ţi trag un glonţ în cap!» Pe când ai noştri: «Dacă nu te potoleşti, îţi trag un cap în gură!»“În fond, prietena mea atinge spinoasa problemă a exportului de cultură. Cu ce ne prezentăm noi în faţa civilizaţiei occidentale? Cum răspundem noi glonţului tras în cap de cultura americană? Ei cu glonţul, noi cu capul în gură. Se observă încă o dată cum excesului de tehnologie noi îi opunem capul, materia cenuşie, gândirea. Nocivitatea culturii americane constă însă în faptul că înainte de-a trage cineva altcuiva un glonţ în cap (glonţul e un

16

fleac) artistul spune o poveste. Ai, n-ai chef, el îi dă înainte cu poveştile. Dacă ademeneşti fata în sală şi ăla pune povestea pe ecran, fata nu mai e atentă la tine (ceea ce poate fi uneori un câştig).Ca europeni, ne apărăm cu simboluri. Americanii spun o poveste, noi scoatem pe ecran un cal alb, un porumbel. Ei mai trântesc una, noi filmăm o frunză în valuri. Dăm la export scene de Ferentari care complexează Harlemul. Noi am inventat filmele din viaţa cartierelor. Povestea nu se înţelege prea bine, în schimb personajele se scobesc în nas, scuipă seminţe de bostan şi de floare, înjură ca-n viaţă.O civilizaţie de numai câteva sute de ani, ca a vesticilor, nu se putea împotrivi uneia milenare, ca a noastră. Poate povestitorul lor să înşire la poveşti până-i amorţeşte limba. Înţeleptul nostru îi va spune demn: „N-ai tu atâta gură cât cap pot să-ţi trag eu în ea…”

Articolul lunii: Scara fermecată a lui Traian Băsescu - de Gabriel Liiceanu

  L-am auzit cândva pe domnul Băsescu – era în vremea primului său mandat ca președinte al României – spunând: „M-am schimbat cu fiecare treaptă pe care am urcat-o pe scara puterii. Gradul meu de răspundere este acum altul decât cel pe care-l aveam înainte de a deveni președinte al țării”. Și l-am crezut. Dar nu „pe cuvânt”,

ci în virtutea unor gesturi pe care le-a făcut ca om de stat.Când alegi un om politic sau când îl susții în mod public, nu înseamnă nici că te căsătorești cu el, nici că îți devine „prieten”. Neajunsul alegerilor moderne ține de faptul că în societățile cifrelor mari nu știm în mâinile cui ne punem soarta. Nimeni nu-i cunoaște cu-adevărat pe candidați. Toți apar la rampă purtând fardul gros al promisiunilor și al bunelor intenții. Nimeni nu-ți garantează că nu vei deveni, odată ajuns la cârmă cel pe care l-ai ales, victima cabotinismului lui. Oricum vei alege o mască. Și vei afla prea târziu că te-ai înșelat. Iar clar-văzători în pâcla politicului nu cred să existe. De aceea, alegerea ta nu este necondiționată. Optând pentru un candidat sau

17

altul, înseamnă doar că ai investit în cineva o speranță. Ai mizat pe faptul că valorile tale politice vor fi slujite de el. Sprijinul i-l dai pentru tine și firesc e să fii pregătit oricând să-l amendezi pentru derapajele lui.Creditul pe care i l-am dat președintelui Traian Băsescu pentru cele două mandate ale sale nu-l regret nici astăzi. Angajând România pe o traiectorie occidentală și activând primul, după 15 ani de corupție bine instalată, justiția țării, el m-a slujit. S-a înconjurat cu consilieri de prima mână și de la numirile pe care le-a făcut în punctele-cheie ale justiției (Macovei, Morar, Kövesi) a început totul. A reparat cât se putea repara din dezastrul pe care l-au lăsat în urmă, mafiotizând sălbatic țara, președinția lui Ion Iliescu și guvernarea lui Adrian Năstase.Dar ce s-a întâmplat apoi, după ce Traian Băsescu a coborât treptele puterii, ține de misterioasele abisuri ale firii omenești. E drept, în toți acești ani din urmă, puși sub teascul vremurilor, nu puțini oameni din jurul meu m-au stupefiat prin nebănuitele lor schimbări la față. Dar nici unul atât de mult ca fostul președinte al țării. Căci scara pe care Traian Băsescu a urcat, pentru a o coborî apoi pe cealaltă parte, pare desprinsă astăzi dintr-un basm populat de obiecte fermecate: ea i-a retras la coborâre tot ce-i dăduse la urcare. Odată ajuns jos, la picioarele scării, Traian Băsescu a redevenit ceea ce pesemne fusese înainte de a începe urcușul: un contorsionist. Dar nu unul de rând. Pierzând pârghiile puterii, care-i dăduseră alura omului de stat, Traian Băsescu a reîmbrăcat uniforma politicianului care se lasă străbătut de frisonul luptei deîndată ce simte mirosul mocirlei. Sau poate nu se gândise niciodată că justiția pe care o activase se va întoarce cândva asupra celor din jurul lui? Cert e că, asemeni acelui personaj din mitologia greacă, a început să-și devoreze copiii. Oricum, pare că „cineva” care stătea la pândă în el i-a tras soclul de sub picioare și că, dintr-odată, magia s-a destrămat. Băsescu a devenit anti-Băsescu. Viața lui care căpătase contur ca întreg, care se strânsese ca într-un vârf de lance în punctul de culminație al destinului lui, s-a fărâmițat în mii de cioburi, dispărând definitiv din câmpul privirii noastre.Foarte puțini oameni își pot trăi viața ca întreg. Cei mai mulți ne-o croim din peticele pe care existența ni le scoate în cale. O îngropăm în compromisuri, fără să ne pese în ce arhitectură va încremeni silueta ei finală. Dar până unde poate merge compromisul într-o viață, fie ea și una de politician?Cel care în noiembrie 2006 citise în Parlament discursul de condamnare al comunismului fără să se lase intimidat de huiduielile huliganilor lui Vadim Tudor, cel care trecuse prin două destituiri înfruntând singur chipurile schimonosite de ură ale celor 322 de parlamentari, cel care declarase că între fratele lui și justiție alege justiția  poate fi regăsit astăzi alături de cele mai sinistre figuri din peisajul nostru politic, contestând cot la cot cu ei DNA-ul

18

și deplângând distrugerea de către justiție a „marilor oameni de afaceri români”. Adică,  nici mai mult nici mai puțin, decât pe cea a ofițerilor sub acoperire din vremea lui Ceaușescu. Același om care vorbea cândva de „slugile plătite de la televiziunile mogulilor” (pe care acum le frecventează) îi numește astăzi pe ziariștii care, mânați de un crez, l-au sprijinit în clipele grele ale mandatelor lui, „lingăi de bună voie”. Pe scurt, îl vedem aproape seară de seară făcând zob cu fiecare apariție în public toate valorile care păreau că, slujindu-le, l-au transfigurat.Nu am de gând să dau nimănui socoteală pentru opțiunile mele politice. După câte știu, într-un spațiu care se pretinde democratic, ele sunt total libere și neincriminabile. Și nici nu cred că atunci am greșit. Dimpotrivă, mi-e greu și astăzi să-i înțeleg pe acei dintre confrații mei care, în fierbintea vară a lui 2012, s-au ridicat, cu pumnii strânși și cu ochii scoși din orbite, împotriva președintelui țării. Nu le-a fost rușine să se trezească, luați de vârtejul urii lor, alături de Ponta, Voiculescu și Crin Antonescu. Nici unul, nici o clipă, nu a suflat de atunci vreo vorbă despre acest ceas de rușine al vieții lor.În schimb, în ce mă privește, cred că a venit acum momentul să ies din tăcerea stupefiată în care m-a aruncat de-o vreme metamorfoza celui ce a urcat glorios și a coborât indecent scara puterii și căruia, vreme de zece ani, i-am acordat încrederea mea. Ar fi incorect față de mine însumi să nu o fac și, cred, într-un sens anume, și față de el.

Memorii: Cine a fost Cleopatra Lecca. Povestea femeii pentru care Mihai Eminescu a scris „Pe lângă plopii fără soţ“ - de Elisabeth Bouleanu

Ziarul Adevărul 6 octombrie

Cleopatra Lecca, fiica pictorului Lecca şi verişoara lui I. Luca Caragiale a fost ultima mare iubire a Luceafărului. Eminescu a cunoscut-o la Bucureşti, după despărţirea de Veronica Micle de la Iaşi şi după idila neîmplinită cu Mite Kremniz. Cea care a inspirat poezia ” Pe lângă plopii fără soţ” este considerată ultimul amor al poetului,  înainte ca acesta să se îmbolnăvească. Cleopatra Lecca a fost dragostea de la Bucureşti a lui Eminescu. Se spune că a apărut iniţial ca un balsam peste rănile lăsate de despărţirea de Veronica Micle de la Iaşi şi după idila neîmplinită cu Mite Kremniz. Pasiunea lui Eminescu pentru Cleopatra că a fost ultima aventură, petrecută între anii 1877-1883, înainte ca poetul să se îmbolnăvească.  

19

Cleopatra Lecca (Poenaru) a fost o prezenţă constantă în Junimea bucureşeteană.  A fost invitată de Maiorescu, încă de la începutul şedinţelor ”mixte”,  criticul fiind amorezat de ea. Femeie singură, Cleopatra era un nume celebru în protipendada bucureşteană, după ce fostul soţ, căpitanul Poenaru divorţase de ea pentru că o prinsese într-un flagrant amoros în propriul cămin conjugal. Procesul de divorţ al celor doi fusese celebru în epocă.    La finalul uneia dintre seratelele de la Junimea în care s-au recitat versurile lui Eminescu, Cleopatra i-a făcut un compliment poetului şi acesta a fost fermecat”.  „Cleopatra era atunci o femeie de peste 30 de ani trecuţi, înaltă frumoasă şi blândă ca o icoană”  descrie Nicolae Petraşcu muza lui Eminescu de la Bucureşti. Se spune că poetul s-a amorezat pe loc de doamna care avea cu zece ani mai mult decât el.„Cleopatra, fie din motive pe care nu le putem şti, fie că, pentru ea, un ziarist şi un poet modest în toate ale lui nu o putea interesa, fie că inima ei  nu era liberă, rămase indiferentă la gândurile lui”, mai povesteşte Petraşcu.  Pentru Cleopatra a scris „Pe lângă plopii fără soţ”  

Deşi respins iniţial de muză, Eminescu a făcut o obsesie pentru doamna trecută de 30 de ani şi a început să pândească locuinţa acesteia, de pe strada Cometei, o stradă plină pe plopi. „Adoraţia lui Eminescu începea, de obicei, printr-un asediu al locuinţei. El se plimba agitat prin faţa casei, concentrându-şi tăria privirilor către fereastră, bineînţeles seara, iar în cazul Cleopatrei se zice că ar fi pătruns în dependinţe, unde a stat ascuns o noapte întreagă pentru a se bucura de priveliştea suavă a iubitei“, scria George  Călinescu despre iubirea poetului pentru doamna din Bucureşti. După lungi plimbări pe strada Cometei, numărând plopii, în aşteptarea unui semn de la fiinţa adorată, Eminescu a scris celebra poezie ” Pe lângă plopii fără soţ”.    „Fii a mea o oră!”   Eminescu şi-a pus pe hârtie pasiunea pentru Cleopatra, nu numai în poezii, ci şi în scrisorile trimise  doamnei de pe strada cu plopi fără soţ.   „Ei bine, fii a mea ... nu o noapte întreagă ... ceea ce n-aş fi cerut ... ci o oră, o singură oră ... şi-ţi promit pe mormântul mamei mele că de la tine plec acasă şi mâine vei primi o scrisoare din partea unui om ce nu ar mai fi şi care va zice că moare pentru c-ai fost crudă cu el ... Numele tău rămâne neîntinat, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat ... gura care-a putut să-ţi facă o asemenea propunere va fi închisă pentru totdeauna. Vezi dar cât te iubesc ... dacă plătesc amorul meu cu viaţa – să plătesc cu el un moment de fericire”, îi scria Eminescu muzei  care i-a inspirat ” Pe lângă plopii fără soţ”.  

20

  ”Pe lângă plopii fără soţ Adesea am trecut; Mă cunoşteau vecinii toţi - Tu nu m-ai cunoscut.”  Poetul îi expedia muzei, furios ,scrisori prin care încerca să o convingă să-i răspundă avansurilor. „Tu zici că nu ma iubesti? Nu te cred. Mă iubeşti fără s-o ştii, făr s-o vrei s-o mărturiseşti, căci inima ta e atât de îndrăcit de îndărătnică, încât deja ca toate femeile, neştiind ce voieşti, ţi-ai mai înrădăcinat şi în tine ideea ca nu ştii ce voieşti… Mă iubesti, da… căci te temi de mine…Tu eşti o femeie galantă, o femeie care-a risipit sărutari în viaţa-ţi, care- a dăruit îmbratişări pe nimic, care dintr-un capriţiu ai fericit desigur vrun idiot. Dară tocmai fiindcă mă iubeşti nu-mi acorzi nimic… Tocmai de aceea acorzi unui altuia o sărutare care ştii că pe mine m-ar înnebuni de fericire, acorzi altuia favoruri ce pentru el n-au nici o valoare şi pe mine m-ar face fericit ani întregi”.

Istorie prezidențială americană: Clasificarea președinților

La numai o lună distanță de alegerea celui de al 45-lea președinte american, programată la data de 8 noiembrie 2016, revista American Icons publică o clasificare pe criterii de merite și performanță a celor care au ocupat scaunul prezidențial.

21

Autorii stabilesc patru categorii (notați că președinții sunt citați în ordinea clasamentului valoric, nu în ordine cronologica):

1. Președinții legendari: Abraham Lincoln, George Washington și Frank Delano Roosevelt.

2. Mari înfăptuitori: Theodore Roosevelt, Tomaas Jefferson, Harry Truman, Dwight Eisenhower, Woodrow Wilson și Andrew Jackson.

3. Președinții capabili, cu realizări de merit: John Fitzgerald Kennedy, James K. Polk, James Monroe, Ronald Reagan, Lyndon B. Johnson, James Madison, John Adams, William Jefferson Clinton, Barack Hussein Obama, William McKinley, Grover Cleveland, George H.W. Bush și John Quincy Adams.

4. Slăbănogii, cei care au eșuat: William Taft, Martin Van Buren, Gerald Ford, Calvin Coolidge, Rutherford B. Hayes, Chester Arthur, Ulysses S. Grant, Benjamin Harrison, Jimmy Carter, Zachary Taylor, George W. Bush, Richard Nixon, Herbert Hoover, John Tyler, Millard Filmore, Franklin Pierce, Andrew Johnson, Warren Harding și James Buchanan.

Doi președinți nu au fost incluși în clasament: William Henry Harrison, care a murit la 32 de zile de la inaugurare și James Garfield, asasinat la șase luni după alegere. (MSM)

Premiere: Ziua Internațională a bărbaților - 19 noiembrie

La data de 2 februarie 2016, Parlamentul României a votat Ziua Internațională a Bărbatului ca sărbătoare națională, care se va onora - pentru prima dată - la 19 noiembrie 2016.

22

Alte 60 de țări au adoptat deja această zi, privită ca o cale de a suprima o formă de segregare a sexelor, din moment ce Ziua Internațională a Femeii era deja demult intrată în tradiție. Dar, nu se poate trece cu vederea, că în spatele inițiativei de a sărbători bărbații lumii se ascunde o nouă formă de corectitudine politică, păcatul generației noastre, care nu se mai oprește din scorneli și năzbâtii, inventând mereu alte "nedreptăți și greșeli" ale societății pe care vrea să o aducă la o stare "perfectă". (MSM)

Opinii: Vechii noştri prieteni - de Traian UngureanuZiarul Adevărul 10 octombrie 2016, 0

După toate semnele şi procentele, plebea s-a răzvrătit. Revolta neciopliţilor albi sătui de munca la negru, proiecte umanitare şi discursuri înalte fugăreşte lumea bună în jurul urnei de vot. Puneţi degetul oriunde pe hartă şi îl veţi retrage pîrlit. În Marea Britanie, revolta a provocat divorţul de UE. Ungurii au desfiinţat cotele din basmele multiculturale născocite la Bruxelles. Austria se pregăteşte să aleagă un preşedinte radical de dreapta. În Franţa şi Olanda, alegătorii sînt gata să cheme la putere demagogi vîrtoşi. În Columbia, oamenii de rînd au scuipat pe o ofertă de nerefuzat. Guvernul a propus pacea. Mai precis, pacea cu ucigaşii de oameni de rînd. Nicăieri nu e mai lesne de văzut cauza acestor furii repetate decît în obrăznicia la care a ajuns stăpînirea în Columbia. O armată de terorişti marxişti omoară 200.000 de oameni, distruge sute de sate şi face miliarde din droguri. Recunoscător pentru cele de mai sus, preşedintele ţării, încurajat de colegii lui socialişti Obama şi Papa Francisc, oferă: un acord de pace, una amnistie, zece locuri în Parlament şi niciun sfanţ confiscat. Acestea sînt izvoarele furiei. Revolta izbeşte, peste tot, făcături festive, croite pentru deliciul moral al binefecătorilor. Aroganţa nu îşi mai vede aroganţa. Societăţi umilite refuză aranjamentul şi ripostază, cît mai e timp şi cît se mai votează liber. Pînă aici, totul e scandalos de limpede. De aici încolo, începe cazul României. Unde e revolta societăţii româneşti? Cum de nu izbucneşte odată răscoala alegătorilor, în ţara corupţiei plenare? Benzile desenate pentru guvernare de USR, foiala pe biciclete şi consumul sporit de etnobotanice sînt doar parodia care luminează mai bine absenţa. În fond şi oricît de neconvenabile ar fi datele, de aproape 30 de ani, PSD e cel mai corupt şi cel mai votat partid al ţării. Cum de se poate aşa ceva? De unde atîta lipsă de politeţe şi civism faţă de şeful de clinică UE şi medicul de familie DNA? Răspunsul nu e nici plăcut, nici neplăcut. E real. Răscoala nu se porneşte din

23

lipsă de scînteie şi de răsculaţi. Nimic din ce e rău, strîmb şi stricat n-a fost impus din afară sau de deasupra. Doar leacurile sînt de import şi de sus. Realtatea e internă şi social neaoşă. Corupţia nu îngraşă revolte populare pentru că e locală, naţională şi populară. Organică, într-un organism obişnuit să funcţioneze cu boala în sînge. Spre deosebire de consensul care uneşte establishmentul occidental şi e pălmuit de la Londra la Bogota, corupţia noastră nu face figură de aberaţie care trebuie pîndită şi pedepsită vot. Asta nu înţeleg cei ce îşi pun speranţele în DNA, ca revoluţie de sus. Din acelaşi motiv, majoritatea discuţiilor despre corupţie se duc în termeni cînd naivi, cînd stridenţi. N-ar trebui să ne scape: curînd, vom aniversa o sută de ani de Unire şi cel puţin două sute de hoţie. Ambele naţionale şi demne de o cercetare mai serioasă. Ca să nu spunem: de respect. Corupţia nu place, dar e populară. Cine susţine că n-o practică are memoria scurtă şi e, probabil, zugrăvit pe un perete de altar. Corupţia nu e frumoasă, dar e utilă. Nu face bine, dar te ţine la suprafaţă sau îţi face loc. La fel, nesărata (şi, în consecinţă, de dus la ocnă) discuţie pe tema plagiatelor. Aproape toate doctoratele sînt furate, aşa cum aproape toate filmele sînt descărcate de pe torente. Altfel, de unde o naţie de doctori şi doctoranzi, de la ghişeul gării pînă în Parlament? Nu uitaţi să vă verificaţi soţul sau soţia; într-o bună zi, s-ar putea întoarce acasă Doctor al Universităţii din Colţ. Alături de furtul din bugetul de stat, parvenitismul prin împăunare doctorală e o datină socială, nu o excepţie şi nu o abatere de la albia corectitudinii naţionale. În fond, alfabetizarea dusă la bun sfîrşit de comunişti a continuat cu un eşec. Proştii dotaţi cu pix şi promovaţi de partid s-au vrut academicieni doctori ingineri. Cap de coloană, Ceauşeasca. Noii parveniţi politici le urmează, azi, pilda şi, cînd nu se vor doctori, se simt masoni sau iniţiaţi în culte cu cristale şi energii anticanceroase. Cineva s-a suit în copac şi are rît de silicon. Contez pe vreo 20-30 de prieteni apropiaţi. Am, deci, onoarea statistică să cunosc jumătate din autorii de doctorate cinstite în România. A doua jumătate a plecat din ţară sau iuţeşte pasul spre vama Nădlac.   E foarte probabil ca lucrurile să nu stea deloc aşa sau să stea exact aşa cum sînt mîzgălite în rîndurile de mai sus. Nu contează. După atîţia ani de vorbărie calificată şi succes electoral al corupţiei, sîntem datori cu un singur lucru: să facem cunoştinţă cu lumea reală şi să ne băgăm în seama poporul. Altfel, rămîne deschis doar drumul vechi pe care au eşuat atîtea minţi şi îndreptări, de la eminenţele lor interbelice încoace.  După un amar de experienţă cumulată în 40 de ani de comunism şi 20 fără comunism, românii au declarat România o boală fără leac. În acest punct, intervin, de regulă, lamentaţiile care fac din români un popor ce nu-şi merită scriitorii şi din mămăligă un aliaj greu. Asta e ţara şi ăştia sînt românii! Nu explodează şi nu ştiu să se pună împotrivă! Cu siguranţă, aşa sună cele mai neatente gînduri rostite în ultimii 27 de ani. Căci, neînţeleasă şi subestimată, revolta societăţii româneşti a avut, deja, loc. Atîta doar că, fiind o reacţie de masă, fără program şi însemne pe buletinul de vot, revolta a fost trecută şi la alte necazuri. Protestul românilor a fost devastator. Revolta a scos din ţară 3,5 milioane de oameni. Şi asta, aşa cum spune un instructiv raport OECD (decembrie 2013)

24

încă înainte de 2007. Cu alte cuvinte, românii s-au lămurit repede şi au plecat, pariind corect că admiterea în UE nu va schimba raporturile fundamentale în ţară şi nu le va da o şansă în plus. Aşadar, marele protest românesc nu a fost o speranţă, ci o sentinţă. Oamenii n-au respins, ci s-au desprins. Adică, au arătat că ştiu două lucruri: că ţara lor are o problemă şi că problema nu poate fi rezolvată. După un amar de experienţă cumulată în 40 de ani de comunism şi 20 fără comunism, românii au declarat România o boală fără leac. După care, s-au externat. Aşa am scăpat de societate şi am rămas cu societatea civilă. Ce puteam face? În principiu, ce nu se mai poate. Adică tot ce era de făcut demult şi nu mai are loc de viaţă astăzi. Şi anume: dezvoltarea. Dacă România pornea, acum 27 de ani, cu planul cinstit de dezvoltare a regiunilor, populaţiilor şi talentelor nu ne mai trezeam cu o ţară goală, o boierime coruptă şi o dăscălime ameţită. Evident, aşa ceva nu s-a putut pentru că era singurul lucru de care noua putere se temea cu adevărat. Laureaţii răsturnărilor de regim nu au obiceiul să îşi pună titlul în joc.  Odată distrus monopolul economic al reţelei postcomuniste, România risca să devină o democraţie de facto. Consecinţele au venit rapid şi fără recurs. Mai întîi, abandonul naţional, pe lîngă care abandonul şcolar e o şotie nevinovată. De plecat, au plecat şi alţi est-europeni, dar proporţional conducem cu nenumărate ture de Arenă Naţională. Apoi, mirajul soluţiei importate, după care Măria Sa sistemul penal administrativ va izbăvi ţara, de sus în jos. Fals. Metoda e la fel de nenaturală şi lipsită de aderenţă ca un curs intensiv de esperanto. Ea poate pedepsi la nesfîrşit, prin rotaţie sau tragere la sorţi, îndeosebi înaintea campaniilor electorale şi mai ales politicieni maziliţi prin ucaz obscur. În rest, anii de puşcărie pe cap de demnitar vor crea doar satisfacţii trecătoare la galerie şi un centru de putere în plus. Adică sentimente şi abuz. Trăiri pasive şi pîrghii active de control. Vechii noştri prieteni istorici.  

Rubrica gastronomică: Din meniul de Thanksgiving

Cum la praznicul de Ziua Curcanului felurile de bază, curcanul umplut și plăcinta de dovleac, sunt de neclintit, tot ce poate face un gastronom în căutare de originalitate este să scornească ceva nou la capitolul garnituri.

Piureul de cartofi dulci. Se fierb doi-trei cartofi dulci mari, se curăță de coaje și se

sfărâmă cu furculița. Se amestecă o banană în conținut, apoi se adaugă 4 lingurițe de unt topit, 1/2 linguriță de sare, 1/2 linguriță de scorțișoară, 1 linguriță

25

de zahăr (sau îndulcitor), o cană de merișoare uscate (cranberries) și câteva nuci sfărâmate.

Dovleac spaghetti cu sos Alfredo

Dovleacul spaghetti se taie în două jumătăți pe lung, se curăță de semințe și se coace în cuptor, cu fața tăiată în sus. Când s-a copt, miezul de desface ușor cu o furculiță în filamente care arată ca pastele spaghetti.Se topește 1/4 baton de unt în tigaie și se face un sote de dovleac, la foc mic. Se adaugă sare, cam 1/2 linguriță și apoi sosul Alfredo, gata preparat. Dacă nu găsiți sos preparat, faceți sosul Alfredo din 1 linguriță de unt topit cu două linguri de ulei de măsline, patru căței de usturoi sfărâmați, sare, 250 g de smântână și 200 g de parmezan ras. (În varianta mea, adaug și o lingură de brânză Roquefort sfărâmată).Dovleacul spaghetti este o garnitură foarte bună la orice fel de friptură, pește sau șnițel. (MSM)

Trivia: despre România

Cele mai periferice așezări:NORD: Satul Horodiștea din Județul BotoșaniSUD: Satul Beba Veche din Județul TimișVEST: Orașul Zimnicea din Județul TeleormanEST: Orașul Sulina din Județul Tulcea

26

Altitudine:Cea mai înaltă localitate: Satul Fundata din Județul

Brașov (1304 m deasupra nivelului mării)Cel mai înalt oraș: Predeal (1000 m)Cea mai joasă localitate: orașul Sulina din Județul Tulcea

(4 m)

Numele antice (dacice, grecești, latine, barbare) ale satelor/orașelor românești: Aegyssos - Tulcea; Alburnus Maior - Abrud; Apullum - Alba Iulia; Ampelum - Zlatna; Apulon - Piatra; Alburnus Maior - Roșia Montana; Aradinum - Arad; Areopolis - Odorheiu Secuiesc; Bystricia - Bistrița; Callatis - Mangalia; Cibinium - Sibiu; Brasso (nume peceneg pentru apă cenușie, de la care vine Țara Bârsei)- Brașov; Bragylor-Bragiola (nume trac) - Brăila; Dierna - Orșova; Drobeta - Turnu Severin; Egidiopolis - Aiud; Galatiensis - Galați; Georgiopolis - Sfântu Gheorghe; Germisana - Geoagiu; Hunnopolis - Hunedoara; Mussaios - Buzău; Napoca (nume dacic), Castrus Clus (nume latin cetatea închisă, de la Clus vine italianul Chiuso și cuvântul german Klause, care s-a păstrat în denumirea germană a orașului - Klausenburg)- Cluj; Nosa - Năsăud; Novum Forum Siculorum - Târgu Mureș; Oppidum Mercurium - Miercurea Ciuc; Pelendava - Craiova; Piroboridava - Piatra Neamț; Porolissum - Zalău; Potaissa - Turda; Regna - Reghin; Rivulus Dominarum - Baia Mare; Salinae - Ocna Mureș; Sargetia - Deva; Satmarinum - Satu Mare; Saxopolis - Orăștie; Sucidava - Corabia; Tomis/ Constantiana - Constanța; Varadinum - Oradea.

Drinkology: Citate despre vin

   "Vinul bun iti vorbeste despre el la ureche. Cel prost se

27

lauda in gura mare."   TUDOR MUSATESCU   "Vinul e toiagul batranetilor si nebunia tineretilor"  ANTON PANN "E vinul de-azi mai rau ca cel de ieri, amicii mei? Mai bun ca orice vin baut e cel pe care-l bei!"MIHAI EMINESCU "Noaptea, iubirea si vinul nu indeamna la nimic cumpatat."OVIDIUS "Oamenii sunt ca vinul: timpul ii acreste pe cei rai, dar sporeste calitatea celor buni." LOUIS PASTEUR

"Un butoi de vin poate face mai multe miracole decat o biserica plina de sfinti." PROVERB FRANCEZ

"Apa pentru piele, vinul pentru vitalitate." PROVERB ITALIAN

"Află, bând paharul,/ Mic, dar venerabil,/ Că nu-i vin Cotnarul,/ E soare potabil"PASTOREL TEODOREANUARIA TEREZA "Cand sorbiti vinul din cupe amintiti-va ca beti din sangele vitei de vie, puterea pamantului si eternitatea soarelui.L

Interview-ul lunii: "Ce-i cu poporul ăsta?" - ultimul interviu cu Emil CioranConvorbiri literare, Nr. 5 / mai 2015

Mă aflu în locuinţa Filosofului, la Paris, pe strada Odeon. Adresa o aveam de la Monica Lovinescu. Este septembrie 1991.Îi spun magistrului că, în România, este „anul Emil Cioran”, anul recuperării cărţilor sale, a staturii sale. Se miră. Nu este prea entuziasmat că produce entuziasme.Îi spun: Miercuri m-am întîlnit cu Virgil Ierunca. Şi am vorbit despre inexistenţa literaturii române în Occident. Cîndva ne făceam curaj zicînd că ţările mici mizează pe şansa culturală! Că n-o au pe cea economică, nici pe cea politică, dar o pot avea pe cea a spiritului. Ca şi cum asta ar fi chiar simplu! Sîntem

28

anonimii planetei. Scriitorii din exil nu-s cunoscuţi. Constatări triste, realiste. Petru Dumitriu – c’est fini. Vintilă Horia – uitat după ora sa de glorie. Paul Goma a publicat 11 cărţi în Franţa, dar nu-i cunoscut de francezi. L-am întrebat pe Virgil Ierunca: De ce se întîmplă aşa? Virgil Ierunca mi-a răspuns: „Singurul scriitor român de azi cunoscut în lume este Emil Cioran. Este popular, e clasic, figurează citat şi-n reviste de modă, adică a ajuns la acest stadiu de receptare publică! Este scriitorul român care a reuşit” Emil Cioran: Am reuşit? (Tăcere, surîs.) Am scris puţin. Nu m-am amestecat în politică. Nici în politica literară. Politica e chestie de temperament. Am trăit în afară. Nu m-am amestecat în nimic, în grupuri, în nimic.Vasile Andru: Distanţarea aceasta ţine de caracter, de disciplină. Reuşita literară însă este un dar de Sus.Un dar? Ca străin, am luat limba în serios. N-am căutat succesul. Voiam să fiu independent. Am reuşit? Singura linie posibilă. Am stat în afară. Idealul meu: să stau în afară. Nu fac parte din nimic. Este o convingere, nu un paradox. Nu-s membru în nici o societate. În România, în tinereţe, eram foarte obraznic, incisiv, înţelegi… temperamentul meu de atunci… M-am schimbat complet la Paris, absolut. Nu m-am amestecat în chestii româneşti. Fiindcă am făcut experienţe proaste în România. O cheamă pe Simone, soţia sa. Zice:Scoate o sticlă cu vin. Domnul Vasile Andru este de la revista „Viaţa Românească”. Este o revistă cu istorie lungă, de la Stere şi Ibrăileanu.La început, cînd mă prezentasem şi-i spusesem că sînt redactor la „Viaţa Românească” a fost, surprins, ca şi cum afla abia acum că această revistă continuă să apară!Simone a adus o sticlă cu vin, Emil Cioran a  deschis-o şi a pus în pahare, am ciocnit.Ieşim pe terasă.Balconul locuinţei lui Emil Cioran este ca o grădină suspendată. Multe flori, frunze abundente. Ziua e frumoasă. Din balcon se deschide o privelişte măreaţă spre Grădina Luxemburg. Îmi spune bucuros cum a avut baftă cu acest apartament: şi amplasarea bună, şi chiria modică. De cînd stă aici, chiriile au tot crescut, de cîteva ori; numai la mansarda lui, a rămas aceeaşi chirie ca acum douăzeci de ani! Revenim în sufragerie. Aici e o ordine perfectă, reflectînd parcă ordinea interioară a filosofului, nevoia sa de claritate. Zice: Am trăit o viaţă armonioasă, în fond.Vă e dor de ţară?Am iubit mult Sibiul. Tinereţea mea este Sibiul. Mi-a plăcut enorm Sibiul. România mea era Sibiul, Răşinarii şi Carpaţii din jurul Sibiului. Timp de 53 de ani asta a fost România mea.Patria interioară. V-aţi propus o călătorie în România, o revedere a Sibiului?Nu vreau să-l revăd, pentru că nu l-am uitat. Nu vin, pentru că am o memorie

29

perfectă a Răşinarilor, a munţilor. N-aş putea decît să fiu decepţionat din cauza schimbărilor. Imaginile mele sînt atît de vii, încît mă tem că voi fi decepţionat.*Sînteţi foarte citit la noi. Aţi fost citit în România şi înainte de Decembrie 1989. Tot timpul.La un moment dat, am fost atacat.Asta era politica.Pentru mine n-are importanţă părerea oficială.Revistele literare, almanahurile vă publicau mereu, fragmentar. Aforistica poate fi gustată fragmentar. Vă publicau tot mai des, între ’80-’90, periodicele.Nu ştiu.Traducerile-pirat prind bine, asigură circulaţia unui scriitor. Sînt semnul folclorizării unui scriitor.Mi-am dat seama că trebuie să fie ceva. Dar nu mi-au spus.Din cauza izolării dumneavoastră şi, mai ales, din cauza izolării noastre, în România.Da. Ce destin, România! Să aibă un aşa şef. Toţi mă întrebau, ani la rînd: „Cum nu reacţionează românii?” Un popor resemnat… Nu-i un popor pasional! „Ceauşescu face chiar ce vrea?” mă întrebau. Un popor ecrasé par l’histoire. Nu mai reacţionează.Din instinct de conservare, cred, nu din deficit energetic. Energie are.Un popor care are un fel de istorie negativă. Şi o viziune a vieţii inactivă. Toţi zic: „Ce-i cu poporul ăsta?”… Popor inteligent, însă lipseşte ceva… pasiunea.Şi totuşi, el rezistă în istorie. Rezistă la drum lung. Este o dovadă de vitalitate, de instinct de supravieţuire cert.Totuşi merge din eşec în eşec. Constanta istoriei sale mi se pare eşecul.Ar trebui întărită psihologia sa de învingător.Nu se poate. E pasiv.Iată un aspect. Mai nou, în Bucureşti se structurează o lucrare spirituală, are bună audienţă la public. Este o cale aceasta: experienţa spirituală. Vreau să vă spun şi despre grupuri de practică spirituală efectivă. Practica avînd ca rezultat îmbunătăţirea atitudinii mentale. Acum lucrează sistematic cîteva sute de oameni, dar aceştia pot influenţa pozitiv alte cîteva mii. Vorbesc de o psihologie de învingător în sensul spiritual al cuvîntului, nu în sens marţial. E posibil, există o bază mioritică, o filosofie a seninătăţii. Asta e important în influenţarea psihologiei de reuşită, în restrîngerea comportamentului de eşec.Să vedem… Să vedem… Dacă România continuă ca pînă acum, adică nesigur şi şovăitor, o paşte neantul.Se poate temporiza neantul. Să-l amîni, să-l  tot amîni… Este o soluţie medicală. Cînd nu ai cum să vindeci o boală, cauţi o temporizare, o medicaţie de amînare a morţii. Cred că românii, la ananghie, n-au avut altă cale decît tărăgănarea, amînarea întîlnirii cu neantul. Românii au boicotat nu istoria, ci sfîrşitul lumii! Valahii de pretutindeni (mă refer şi la aromâni, nu doar la români) au boicotat neantul. Iar astăzi… Tocmai de aceea

30

vorbeam despre experienţa spirituală. Experienţa spirituală, mistica, e amînarea morţii. Merită s-o facem.De ce nu! Cînd ai o idee pentru viitor, mergi înainte. Cum va fi la urmă, victorie, eşec, nu ştim. Faci o încercare şi încă o încercare. Urmăriţi ecourile. E important. Ecoul e mai important decît părerea mea. Il faut foncer avant! Foncer! cum zice francezul.Da. Foncer!                                     *Unul din defectele poporului român este că se lasă repede de treabă, renunţă repede.Lipsesc propulsările. Tendinţa de tînjeală (mai elegant spus: „setea de repaos”) este generală, este şi la alte naţii. Dar trebuie să existe propulsorii, vestitorii. Nu cred că poporul român renunţă repede, ci eventual îndrumătorii nu sînt perseverenţi şi n-au proiecte. Poporul, masele sînt peste tot la fel: nici diletante, nici perseverente. Îndrumătorul, liderul dau nota de intensitate, de pozitivitate.E.C.:Defectele poporului român sînt… importante! [în sens de majore].Încercăm o reciclare a defectelor.Dacă România nu face un pas mare acum, e pierdută!Sau este amînată, mereu amînată. Fireşte, o nouă suferinţă…Cînd am văzut că şefii sînt aceiaşi… Greşeli mari se fac acolo! Au rămas aceiaşi şefi. Greşeală mare! Tinerii lipsesc din conducerea ţării!Tinerii sînt fie prea inhibaţi, fie prea intelectuali.Românii au un complex de eşec. O izbucnire din lăuntrul lor este necesară. Cînd am văzut că şefii au rămas aceiaşi… după evenimente… e de neconceput. E semn de eroare, de eşec. Cei de acolo, din opoziţie, nu fac nici o impresie. Sînt oameni de treabă, dar în politică asta nu ajunge. Piaţa Universităţii era impresionantă, dar n-a adus nimic. E trist. Din decepţie în decepţie, ăsta-i procesul. E inexplicabil.Ceva se decide, în umbră.Ce se întîmplă în anii aceştia e capital. Totul depinde de ce se întîmplă în aceşti doi-trei ani. E capital.*Pe masa scriitorului este o copie xerox a cărţii Le Crépuscule des Pensées. Discuţia decurge în limba română, evident. Numai cînd este de faţă Doamna Simone, vorbim în franceză. Emil Cioran are părul alb, ochii vii, iar în obraz culorile vieţii depline.Sîntem totuşi noi, românii, o etnie cu resurse biologice însemnate, dovedite.Emil Cioran: Da, există resurse biologice… în doi-trei ani se va vedea ce se alege. Dacă românii ar avea şansa să aibă oameni politici importanţi… Cum! Nu s-a găsit în România cineva? Mă aşteptam la o explozie de tineri! Biologic, există vigoare. E nevoie de dimensiune interioară! Deprimant…Naţiile longevive au fost religioase. Pierderea religiei la noi a însemnat un fel de sentinţă de condamnare. Oare calea spirituală, bine îndrumată, n-ar putea recupera această dimensiune?

31

Sînt elemente de previziune. Toţi aşteaptă explozia, şi nu vine. Românii au inteligenţă. Trebuie însă inteligenţă şi pasiune. Trebuie să se întîmple ceva acolo. Dacă nu, e neantul!România tot mai capătă un termen de la soartă.Da, e adevărat. Iată o constantă la români: ideea de soartă. Nu care îi apără, ci îi conduce. Este un fel de bază. „Eşuez, dar asta-i soarta.” Eşecul are un sens pentru că face parte din soartă. E ceva pozitiv în ideea asta, pasivă în fond. Şi-i o idee reală în România. Nu-i joc. E ceva profund. Face parte din definiţia românului. „Nu-i vina mea, e soarta!”… E profund! „Eşecurile sînt suportabile, în măsura în care nu-s responsabil eu, ci soarta.” E singura, marea idee a românilor. Nu-i joc. Este real. Şi o găseşti şi la oamenii inculţi, şi la cei culţi.Da, la români ideea de soartă este mai adînc implantată în spirit şi mai extinsă decît ideea dekarma la asiatici. Îi spun că în luna aprilie a avut loc o sesiune Emil Cioran la Mînăstirea Brîncoveanu, la Sîmbăta de Sus; amfitrionul sesiunii a fost mitropolitul Antonie Plămădeală. Este şi acesta un semn că nonconformismul religios al lui Cioran este recuperat de religia oficială. De altfel, aprofundarea filosofică a omului duce spre baza religioasă a omului.În principiu, sînt contra unor asemenea manifestări. Nu le aprob. A fost îngrozitor?Nu cred. Cînd e vorba de eseurile dumneavoastră, pînă şi academismul devine uman…Sînt contra… Am încercat să trec fără profesiune. N-am avut sentimentul că am profesie. A scrie?… Nu, subiectiv, n-am profesie, patrie, nimic. Un mod de libertate care-mi convine.Totuşi, felul zbuciumat în care vorbiţi despre români, despre eşecul care-i paşte pe români arată că vă compuneţi din ţărînă română. Lăuntric, aveţi patrie. Mintea şi nervii dumneavoastră au patrie. Vă interesează obsedant românii.Da, este o idee veche: originalitatea românilor de a trece din eşec în eşec. Toţi mă-ntreabă: ,,Ce-i cu ţara asta?”. Toţi sînt frapaţi de eşecul românilor. E un fel de eşec permanent: este o originalitate totuşi.Iată o adeziune: prin obsesie, prin uimire, prin revoltă.Da… Faptul că am părăsit ţara este semn de adeziune negativă la destinul ţării.Părăsirea a fost pricinuită de istorie, de evenimente, de politică; nu a fost justificată filosofic.Mi-am dat seama că trebuie să părăsesc ţara. Eram prieten cu reprezentantul Franţei în România. El m-a trimis cu bursă aici. Fireşte, am rămas aici nu din adeziune negativă; asta a rezultat mai tîrziu. E complicat. Cînd am văzut ce se-ntîmplă acolo, am zis: rămîn! Noica, bunăoară, nu. El a avut aceeaşi bursă. După un an, Noica părăseşte Parisul, merge la Bucureşti. Şase ani de închisoare! El avea bursă pentru şase ani, aici… S-a întors în România şi a fost arestat, condamnat! Noica voia să aibă influenţă în România. El voia să influenţeze tineretul. Este temperamentul său. Aspiraţia lui.Ar trebui să reveniţi în România. Sînteţi o prezenţă, aveţi cititori entuziaşti.

32

Tout est possible dans la vie. Chiar să ai admiratori! Dar după 53 de ani de absenţă… E prea mult! Îi spun că mă aflu în Franţa ca invitat la un stagiu internaţional Zen, la Gendronničre, lîngă Blois. Se însufleţeşte, spune: „Într-o vreme, eram fascinat de budism. Ziceam atunci - sînt vreo 15 ani - că numai budismul m-a împiedicat să mă sinucid.”„Noi de la Himalaya ne tragem!” zicea Eminescu.Care-i situaţia lui Mircea Eliade în România?E în floare. Se publică proza lui, eseurile, a apărut romanul Noaptea de Sînziene, s-a reeditat Istoria religiilor.Mă bucur. Sînt şi contestări. Eliade contestat… e inadmisibil. Chiar în America a fost atacat. E o glorie a lui Eliade, de altfel.Apoi Emil Cioran îl evocă pe Mircea Vulcănescu:Cînd am aflat ce s-a întîmplat cu Vulcănescu, am zis: Am rupt cu România! Îi spusesem lui Vulcănescu: Nu te întoarce în România! El fusese într-o misiune aici. Toţi îl admirau, era un om cu totul deosebit. O fire delicată… toţi îl admirau aici. S-a întors şi l-au omorît. Pe urmă au spus că nu pe el voiau să-l omoare, că s-au înşelat cu numele. O ruşine. Bătut, schingiuit. Un om de talia lui! Fratele meu a fost în aceeaşi închsoare cu el. Mi-a spus cum s-a sfîrşit.Şi fratele dumneavoastră Aurel a fost închis!Da, a stat închis 12 ani. Resemnat şi el… Mă doare ce-a suferit fratele meu, mă simt responsabil de ce-a suferit. Voia să se călugărească, dar l-am descurajat şi el a cedat. Apoi politica… Eu i-am distrus viaţa. I-o îmbunătăţesc întrucîtva la sfîrşit. Primeşte onorariile pentru cărţile mele publicate în România. Simt o imensă plăcere să ştiu că i-o îmbunătăţesc măcar cu ceva, la sfîrşit.Scriu o dedicaţie pe romanul meu Muntele calvarului proaspăt apărut. Îi spun că acţiunea cărţii porneşte de la Orăştie. Se însufleţeşte la auzul acestei denumiri.Este un oraş cu un suflu românesc puternic!Revin la cărţile Domniei sale. Am în mînă volumul său Revelaţiile durerii, (Editura Echinox, Cluj 1990). Nu-i deloc încîntat de apariţia acestui volum care adună articole ale sale din juneţe, risipite prin paginile revistelor interbelice.energia stilului, a sintaxei. Energia exprimării – asta lucrează în cititor.Stilul e viaţa unui text. De l’intérieur! Viaţa unei idei este stilul.S-a făcut seară, îmi iau rămas-bun de la Scriitor şi de la Doamna Simone. Cobor treptele, sînt pe strada Odeon. E un septembrie cald. Vasile AndruXANDRU CEL MARE

33

Eveniment: Premiul Nobel pentru literatură a fost atribuit în anul 2016 lui Bob DylanBob Dylan, născut drept Robert Allen Zimmerman în1941 în, Minnesota, dintr-o familie de ruşi evrei emigraţi, este un cântăreţ, compozitor, muzician şi poet american ale cărui contribuţii în muzica americană sunt faimoase."Blowin' in the Wind" şi "The Times They Are a-Changin'" au devenit embleme ale mişcărilor anti-război şi pentru drepturile civile. Dylan mai cântă la muzicuţă, chitară, chitară bas, pian şi orgă electronică. În 2004 a fost trecut pe locul doi în lista celor mai mari artişti ai tuturor timpurilor al revistei Rolling Stone. Din ianuarie 2011 creaţia sa este obiect de studiu la Catedra de Istorie a Ideilor din cadrul Facultăţii de Filosofie, Istorie a Ideilor şi a Artelor şi Limbi Clasice, Universitatea Oslo, Norvegia. Nu e de mirare că numele său s-a aflat constant în ultimii ani între posibilii câştigători ai Nobelului pentru literatură.

Versurile a două cântece de Bob Dylan traduse de Mircea Cărtărescu:

Suflare în vântCâte drumuri ajunge un om să străbatăÎnainte să-l poţi numi om?Pe câte mări un porumbel va zburaPână pe nisip cade-n somn?De câte ori bombe grele-au să cadăPână la total abandon?Răspunsul, prietene, e suflare în vântRăspunsu-i suflare în vânt

Câţi ani pe pământ poate-un pisc să existePână ce spălat e de mare?Şi câţi ani poate un popor să rezistePână la visata eliberare?De câte ori te prefaci că eşti orbCa să nu vezi lumina cea mare?Răspunsul, prietene, e suflare în vântRăspunsu-i suflare în vânt

34

De câte ori trebuie să priveşti drept în susÎnainte să vezi ceru-adânc?Şi câte urechi ar trebui să aiCa să-i auzi pe cei care plâng?Şi câte morţi ar trebui să înduriCa să vezi câţi au murit pe pământ?Răspunsul, prietene, e suflare în vântRăspunsu-i suflare în vânt

Trei îngeriTrei îngeri zboară peste străziCântând la câte-un corn de-argintÎn rochii verzi şi cu aripeDin ziua de Crăciun venindCea mai sălbatică pisică din Montana treceŞi-o doamnă în oranj, strălucitoareO furgonetă U-Haul, un camion fără roţiAutobuzul de Tenth Avenue lucind în soareCâinii şi porumbeii zboară-mprejurTrece un om în piept cu o stea

35

Trei tipi se târăsc înapoi de la slujbăNimeni nu se-opreşte să-i întrebe cevaCamionul brutăriei se-opreşte la colţLângă stâlpii pe care îngerii-adastăŞoferul se uită după un chipÎn lumea asta concretă şi vastăÎngerii cântă din corn toată ziuaPământul trece pe lângă ei ca o arcăDar ascultă cineva muzica lorCineva măcar încearcă?

Pictorul lunii: Vasile Mureșan Murivale

Vasile Mureșan MurivalePictorul şi artistul plastic, Mureşan Vasile (Murivale), originar din Bistriţa Năsăud, coumna Arcalia, un premiu din partea Uniunii Artiştilor Plastici în Bucureşti.Întrebat ce reprezintă pictura în viaţa sa, maestrul ne-a răspuns: “Pictura mă face să ma simt mai putin

singur”. Acesta lucrează cu pasiune şi dragoste, încrezător în culoare, încrezător în realizarea unui tablou credibil.Pe pagina sa de socializare Facebook artistul are peste 30 000 de fotograme cu întreaga sa activitate profesională.

36

Pont Neuf Paris

37

Casa părintească

Cheiul Senei

38

Casă izolată

39

Peisaj din România

40

Peisaj din Arcalia

41

Din lumea banilor: „Private Equity” – de Ionuţ Plesnecute În lumea financiară „private equity” reprezintă investiţii în companii care nu sunt tranzacţionate pe pieţele bursiere. Primul fond de private equity este atribuit lui Georges Frederic Doirot (emigrant francez) care a întemeiat în 1946 American Research and Development Corporation (ARDC). ARDC este creditat de asemenea cu primul succes financiar de acest tip: în 1957, ARDC a investit $70,000 în Digital Equipment Corporation. În anul 1968 când compania a fost listată la bursă, valoarea de piaţă a ajuns la peste $350 milioane. Sistemul de funcţionare a acestor fonduri e relativ simplu: un fond de investiţii atrage bani de la diverşi investitori şi investeşte aceste fonduri în diferite companii. Aceste investiţii au loc la diferite etape din viaţa companiilor. Cea mai folosită clasificare a acestor tipuri de investiitii e următoarea (clasificare folosită de European Venture Capital Association): Categorie Generală

Sub-categorie Descriere

Venture Captial Seed Stage Finanţarea în această etapă e pentru a dezvolta prototipuri sau pentru a conduce cercetări de piaţă pentru posibile produse

Start-up Stage de companii tinere cu un plan de afaceri bine definit şi un produs deja testat.

Expansion Stage Finanţarea companiilor care deja au început să vândă produse. Finanţarea e necesară pentru a creşte capacitatea de producţie, dezvoltare produsului, sau capital de lucru.

Buyout Replacement Capital

Finanţarea cumpărării de acţiuni de la alţi investitori în aceeaşi companie.

Acquisition Capital

Finanţarea creanţelor sau capital adiţional pentru achiziţionarea altei companii.

Leverage Buyout Achiziţionarea directă a unei companii de către fondul de investiţii

Management Buyout

Finanţarea managementului unei companii pentru a achiziţiona

42

compania, o linie de produse sau o divizie a companiei.

Situaţii Speciale Mezzanine finance

Finanţare prin intermediul unor bonduri subordonate

Distressed securities

Finanţarea companiilor care se află în situaţii financiare precare şi care au nevoie de capital nou

One-time Opportunities

Finanţarea unor companii datorită schimbărilor în industrie sau de natură legislativă

Alte situaţii Alte forme de finanţare

Înainte de a investi într-o companie, fondurile de private equity trebuie să evalueze valoarea de piaţă a companiei pentru a vedea dacă investiţia va fi profitabilă. În acest sens, principalele metode folosite pentru a evalua posibile investiţii sunt: - Discounted cash flow – valoarea de piaţă e obţinută calculând valoarea prezentă a cash flow-ului din anii viitori folosind o rată de deducţie adecvată; - Multiplu de venituri – se compară veniturile companiei cu veniturile altor companii similare şi valoarea lor de piaţă; - Costul de înlocuire – estimarea costurilor de a recrea o companie similară. Alte aspecte luate în considerare în calcularea valorii de piaţă a unei companii sunt: calcularea unui discount pentru lipsa de lichiditate (dacă compania nu e listată pe nici o bursă atunci există riscul să fie dificil de a vinde o parte din acţiuni datorită lipsei unui preţ acceptat universal) şi calcularea valorii de premium plătită pentru a avea controlul majoritar asupra companiei. După preluarea şi schimbarea/dezvoltarea companiei în cauză, fondurile de private equity trebuie să profite de pe urma investiţiei şi să plătească investitorii iniţiali. Acest proces are loc prin aşa numitul „Exit Routes”. În prezent există 4 asemenea cai: - Iniţial Public offering (IPO) – listarea (sau în anumite cazuri re-listarea) companiei pe piaţa bursieră. Această metodă oferă o mai mare lichiditate şi sume mari de capital. Pe de altă parte, procesul e destul de anevoios şi necesită cheltuieli majore. - Pieţe secundare – vânzarea de acţiuni către alţi investitori strategici. Principalele avantaje constă în obţinerea unui preţ comparabil cu cel dintr-un IPO şi de asemenea cheltuieli minime.

43

- Management buyout (MBO) – preluarea acţiunilor de către managementul companiei prin diferite metode financiare (cel mai des prin leverage). - Lichidarea companiei - dacă compania nu e profitabilă actionarii au dreptul de a lichida compania prin vinderea activelor. La sfârşitul anului 2015, Carlyle Group era cel mai mare fond de private equity cu active totale de peste 194 miliarde dolari, urmată de KKR &Co. cu active totale de peste 71 miliarde dolari. Top trei e încheiat de Blackstone Group cu active totale de peste 310 miliarde (Balckstone are diferite divizii – hedge funds, private equity, investment banking, etc).

44