Lucrarea de fata vizeaza un topos contemplativ ce se arata in diferite stadii ale

istoriei filosofiei si ridica problema devenirii ca principiu metafizic ce asigura persistenta

lumii ca intalnire dintre contrarii . Vom trata in cele ce urmeaza doua principii, cel al lui

Heraclit din Efes si cel al lui Friedrich Nietzsche, respectiv pantha rei (totul curge-

devenirea) si principiul eternei reintoarceri a aceluiasi. Vom avea in vedere cum se intalnesc

cele doua principii in interpretarea lui Nietzsche asupra gandirii lui Heraclit. Initial vom

face o scurta incursiune in metafizica lui Nietzsche pe linia sugerata de Martin Heidegger,

apoi, dupa o scurta prezentare a conceptiei lui Heraclit, vom lua in discutie interpretarea 

din ”Nasterea filosofiei in epoca tragediei antice grecesti”

Putem identifica asadar, 5 concepte cheie ale gandirii nietzscheniene; - vointa de putere si eterna reintoarcere a aceluiasi ca fiind principiile ce asigura

dinamica si sensul sistemului , - nihilismul ca fiind conditia de posibilitate, pasul primordial iar - supraomul si dreptatea ca aparitii, ca expresii ale fiintarii acestor fundamente ale

lumii.

Eterna reintoarcere a aceluiasi este mecanismul ce purifica , ce asigura pe de o parte

delimtarea fata de dualismul platonician,; sensibil-suprasensibil iar pe de alta parte viziunea de

ansamblu asupra lumii unitare ca punct de intalnire dintre fiinta ca fiinta si fiinta ca fiind.

Considerand ca adevarata filosofie greaca este cea presocratica, a mitului si abstractului ca

extensie a facticului si nu ca explicare a acestuia , Nietzsche ne ofera o maniera de interpretare

diferita de cea clasica a analizei pe text , preferand o interpretare "psihologizata" a vietii si

sensului gandirii filosofilor greci. Subiectivitatea este particularitatea indespensabila cu care

Nietzsche trateaza filosofia si prin intermediul careia isi prezinta propria gandire. In cele ce

urmeaza ne vom indrepta atentia asupra eternei reintoarceri a aceluiasi.

Eterna reantoarcere a aceluiasi este principiul metafizic fundamental al lumii, acea

prefacere ce regularizeaza si da sens intregii constructii filosofice a ganditorului german. Este

elementul de totalitate ce inglobeaza intregul fiintarii si caracterizeaza la nivel procesual vointa

de putere. El asigura persistenta vointei de putere ce nu are un scop in sine insa este

caracterizata de devenire si depasire. Fara acest principiu al eternei reintoarceri nu i s-ar putea

asigura conditia si valabilitatea. Astfel, vointa de putere se reintoarce asupra siesi , principiul

eternei reintoarceri a aceluiasi conferindu-i un caracter de mobilitate indispensabil si facand

posibila devenirea. In acest fel sensul lumii si lucrurilor nu tinde catre o stare finala catre o limita

dincolo de care nu se mai pot trasa noi orizonturi ci este intr-o continua expansiune inspre

propria esenta. Intr-un anumit sens acest principiu vine sa preia functia disputei finit-infinit

mutand problema sensului din cadrul teleologicului in cadrul devenirii si al depasirii.

Eterna reintoarcere a aceluiasi , dupa Heidegger, este principiul ce asigura persistenta

nesubzistentului. Astfel, acest principiu este vital pentru ca fiinta sa se ofere ca persistenta, ca

stabilitate si dainuire. In acest fel se incheie conflictul mai vechi al filosofiei intre fiinta ca fiinta

si fiinta ca fiind, sau mai exact intre fiinta si devenire. I se asigura astfel devenirii, in special

vointei de putere, caracterul de persistenta. Principiul ce implineste gandirea lui Nietzsche , ce

leaga celelalte concepte dar si ansamblul de facto al lumii de substratul ei metafizic, eterna

reintoarcere a aceluiasi, constituie apogeul gandirii filosofului fiind simultan punctul de pornire

si de incheiere al noii filosofii.

Pentru Heraclit din Efes ceea ce sta drept temei pentru toate cele ce sunt este devenirea

(panta rei – totul curge) , principiu in jurul caruia se articuleaza toate celelalte legi ce guverneaza

lumea. Este totodata si punctul dinspre care putem privi celelalte formulari ale sale. Nu exista

nimic in lume care sa ramana neschimbat, totul este devenire asemenea raului in a carui apa ”nu

te poti scalda de doua ori” Raul ofera simultan imaginea permanentei si schimbarii. De aici se

deschide pentru istoria filosofiei opozitia clasica dintre unu si multiplu si totodata posibilitatea

aceluiasi care devine altul. Heraclit porneste de la o problema ce nu fusese luata in discutie de

inaintasii sai , si anume in ce relatie sta substanta neschimbat a tuturor lucrurilor cu schimbarile

acestora. Apare astfel ideea iluziei cunoasterii prin simturi, cele ce par neschimbatoare avand in

fapt, ca unic principiu devenirea. Nimic nu este inafara acestei eterne curgeri de la care nu se

sustrage nici omul, nici sufletul si nici natura. Astfel, ceea ce noua, prin simturi ni se ofera drept

stari de lucruri au ca si temei aceasta devenire, astfel, "Recele devine cald, caldul rece, umedul

uscat, uscatul umed".

Cosmologia lui Heraclit pune focul drept element primordial al universului, un etern foc

viu care a nascut toate cele ce sunt. El este substanta primordiala din care sunt derivate toate

celelalte. Focul se preschimba continuu in calitatile lumii existente care la randul lor se

preschimba in foc. Lumea nu are inceput si sfarsit, "tot una este inceputul si sfarsitul unei

circumferinte". Dincolo de aspectele aparente ale lucrurilor sta un principiu ce face ca lucrurile

sa fie ceea ce sunt si totodata da unitatea acestora. Toate au o ritmicitate ce se desfasoara dupa

masura ce o da focul etern. In fapt aceasta este intruchiparea pe care o capata, la Heraclit,

principiul ”totul este una” vazut de Nietzsche inca din zorii filosofiei de la Thales din Milet.

Nietzsche ofera perioadei presocratice o interpretare diferita de cea clasica a analizei pe

text preferand, de multe ori interpretari ”psihologizate” vizand autorul ca intreg. Pentru acesta,

adevaratul spirit grec este cel al perioadei presocratice. Spre deosebire de interpretarile clasice si

depersonalizate Nietzsche vede acel irational ce caracterizeaza spiritul grec si ce va constitui

cheia de interpretare textelor presocratice in paradigma complementaritatii si devenirii raportului

apolinic-dionisiac.

In ceea ce-l priveste pe Heraclit, Nietzsche sesizeaza o intuite ce il impinge pe acesta la

doua negatii, aceea dintre fizic si metafizic (dualitatea unor lumi diferite) si aceea a fiintei insasi

prin absolutizarea devenirii. ”Totul are in orice timp contrariul sau in sine” este principiul pe care

se ofera mai degraba ca sclipire a intuitiei decat ca discurs al ratiunii la Heraclit. Aceasta intuitie

vizeaza doua planuri , cel al lumii in ansamblu cu devenirea si prefacerile ei si cel al intuitiei ce

sta drept conditie de posibilitate si de cuprindere a oricarui lucru prin formele ei pure; spatiul si

timpul.Mai mult, faptul de a se putea fi contemplate in aceste forme pure fara a se articula cu o

experienta anume intemeiaza presupozitia irationalului si implicit a intuitiei spiritului grec

formulata de Nietzsche. Acest principiu asigura o dinamica a contradictoriului, care, in virtutea

principiului revenirii face sa predomine momentan unul sau altul din atributele sale. Astfel, un

obiect poate fi deopotriva rece sau cald, iar ceea ce se arata simturilor este doar izbanda de

moment a unuia din atribute. ”Razboiul este tatal tuturor lucrurilor” spunea Heraclit si prin

aceasta inainta sugestia ca lucrurile asa cum apar la o prima inspectiie a constiintei nu sunt

altceva decat voalul de ascundere al acestei dinamici a contradictoriului : ”Lucrurile însele, în a

căror soliditate şi constanţă cred minţile mărginite ale oamenilor şi animalelor, nu au câtuşi de

puţin o existenţă propriu zisă, ele sunt fulgerarea şi scânteierea săbi-ilor trase, sunt strălucirea

victoriei în lupta calităţilor contradictorii„ (nota 1)

Nietzsche extinde acest principiu si pe taramul dreptatii care se revendica mai degraba

din aceasta iesire la lumina a principiului devenirii si a dinamicii contradictoriului ce sta

deopotriva drept ”arbitru” si participant la lupta . Dreptatea se revendica astfel de la implinirea

principiului unul este multiplu. Aceste sugestii ale antichitatii presocratice se intalnesc cu

metafizica lui Nietzsche care este asigurata si purificata, dupa Heidegger, de eterna reintoarcere a

aceluiasi. Unul este multiplul, lucreaza ca principiu unificator, este focul si ”jocul” acestuia cu

sine insusi. Daca unul este puritatea , perfectiunea si multiplul este vinovatia , nedreptatea, atunci

unitatea dintre acestea este data tocmai de principiul devenirii ce vine sa purifice , astfel, focul

cel pur absoarbe formele impure in care el insusi si-a gasit expresia. O atare legitate intre

aspectele contare da unitatea lumii, unitatea in multiplicitate iar in sens etic, cel mai nedrept si

necinstit dintre oameni are sadit in el insusi principiul dreptatii.

Logosul, pentru Heraclit are functia unei ordinii universale, este principiul care asigura

implinirea si perpetuarea dinamicii contrariilor. Am putea gandi logosul ca focul etern sau ca

marturie a acestui foc in toate cele ce sunt.

Daca Logosul este comun tutror celor ce sunt atunci ce anume produce diferentele intre

oameni? Ce anume este intelepciunea si cum anume se poate dobandi? La aceasta intrebare,

Heraclit raspunde: "capacitatea de a cunoaste ceea ce cirmuieste toate lucrurile prin mijlocirea

tuturor (lucrurilor), asadar cunoasterea Logosului”(fragmentul 41). Daca Logosul, focul vesnic

este ceea ce face cu putinta toate cele ce sunt, daca dinamicii contrariilor nu-i este asigurata

permanenta si vietuirea decat prin Logos atunci intelepciunea, ca si cunoastere de sine, in

expresia ei privilegiata (omul) scoate din ascundere Logosul, avem de-a face cu forma circulara a

eternei reintoarceri a acelusiasi si, poate, chiar a cercului hermeneutic de sugestie heidegeriana.

Cele doua principii, panta rei si eterna reantoarcere a aceluiasi au o functie asemanatoare

in cele doua viziuni asupra lumii. Totusi la Nietzsche, eterna reantoarcerea e mai degraba

maniera de a se articula a vointei de putere , este mecanismul ce pune la lucru intreg sistemul sau

in timp ce la Heraclit este deopotriva lege si realitate: ”Heraclit descrie doar lumea existentă, şi

simte privind-o, aceeaşi plăcere contemplativă cu care artistul îşi priveşte opera sa în curs de

desăvârşire.”(nota2) . Focul vesnic este realitate si principiu in egala masura in interpretarea lui

Nietzsche, vizand acea negatie amintita anterior , a existentei celor doua lumi; fizica si

metafizica .Aceasta negatie se inscrie, prntru filosoful german intr-o respingere a platonismului

si implicit a dualismului sensibil-suprasensibil. Criticile ce au fost aduse Nasterii

filosofiei... avanseaza ipoteza unei interpretari a presocraticilor in folosul propriei gandiri, insa,

mai mult sau mai putin, orice reconstructie filosofica se produce pornind de la si avand ca miza,

in ultima instanta, asezamantul propriului a fi .

Bibliografie:

Friedrich Nietzsche, Nasterea filosofiei in epoca tragediei grecesti, traducere de Mircea

Ivanescu, editura Dacia Cluj, 1998

Martin Heidegger, Metafizica lui Nietzsche, Editura Humanitas, 2005

Note:

1. Friedrich Nietzsche, Nasterea filosofiei in epoca tragediei grecesti, traducere de

Mircea Ivanescu, editura Dacia Cluj, 1998 pagina 40

2. Friedrich Nietzsche, Nasterea filosofiei in epoca tragediei grecesti, traducere de

Mircea Ivanescu, editura Dacia Cluj, 1998 pagina 45

Eterna reîntoarcere a identiculuiDouă ipoteze Ştefan BoleaÎN ACEST eseu voi încerca să evidenţiez principiul de funcţionare al nietzscheanismului şi voi propune două ipoteze, care pot să lămurească sensul gândirii nietzscheene. În primul rând, eterna reîntoarcere (doctrina nietzscheană afirmativă şi antinihilistă) va fi conjugată cu nihilismul, pe baza unui aforism din Voinţa de putere. Aspectul nihilist al eternei reîntoarceri ar putea constitui o nouă cheie de lectură pentru angoasa profetului zoroastrian. În al doilea rând, voi analiza un pasaj celebru din Aşa grăit-a Zarathustra, pentru a sugera, dincolo de lecţiunile lui Löwith şi Vattimo, o altă interpretare, ce este legată de viziunea nihilistă a eternei reîntoarceri.   

01. Aspectul nihilist al eternei reîntoarceri PERSISTENŢA (SAU repetiţia) şi zadarnicul (sau lipsa de sens) compun ecuaţia conştiinţei infernale1. Nu mă refer la damnaţiune în ipostaza romantică, pentru că avem o ecuaţie din care lipseşte principiul prim, judecătorul draconic ce reclamă un subiect puritan. Fiinţa infernală modernă aparţine spaţiului autocondamnării, prinsă în mrejele unui subiect fracturat, complexitatea şi profunzimea sa funcţionând, de cele mai multe ori, împotriva intereselor sale. Putem alege mai multe ipostaze ale conceptului infernalităţii: momentul prelungit de îngheţare dinaintea morţii (varianta hard core a Terezei de Ávila), dezacordul dintre conştiinţa subiectivă şi elanul afectiv (varianta lui Giuseppe Ungaretti), sinestezia macabră bazată pe totala lipsă de corespondenţă dintre cauză şi efect (varianta lui George Orwell). Paralizia este starea de asediu a sinelui nihilist, condamnat la repetiţie. Să gândim această idee în forma ei cea mai terifiantă: existenţa, aşa cum este, fără sens şi ţel, dar revenind inevitabil, fără un final care să fie Nimicul: „eterna reîntoarcere“.Aceasta este forma extremă a nihilismului: Nimicul („absurdul“) veşnic!2

Aşadar, adăugând repetiţia la existenţă, în imanenţa ei (devoalată de orice ficţionalizare platonic-creştină), lipsită de permanenţa teleologică, lipsită de orice semnificaţie şi, mai ales, lipsită de eliberarea morţii, obţinem versiunea nihilismului extrem. Observăm o recrudescenţă a tragicului – eterna reîntoarcere a reactivului este destinată unui subiect, pe care suferinţa nu l-a învăţat nimic. Absenţa morţii îl lasă fără niciun sprijin, fiind incapabil să solicite „singura“ certitudine cioraniană.Într-o viziune mai amplă, acest pasaj îi permite lui Blanchot3 să facă legătura dintre cele două extreme, ontologie şi meontologie: Până acum am crezut că nihilismul vizează neantul. Era prea uşor: nihilismul vizează fiinţa. El este imposibilitatea de a sfârşi şi de a găsi o ieşire din acest sfârşit. El vorbeşte despre impotenţa neantului, falsa strălucire a victoriilor sale, el spune că, în măsura în care gândim neantul, gândim fiinţa. [...] Nihilismul expune astfel adevărul său ultim şi atroce: imposibilitatea nihilismului! Pe baza concepţiei nihiliste a eternei reîntoarceri, propun o cheie de lectură pentru Zarathustra. Angoasa personajului principal nu are ca obiect tentaţia finală a milei (cum observă Heidegger), ce l-ar putea copleşi şi i-ar putea anula proiectul, readucându-l la un nivel uman preauman (fiinţa umană, ce acţionează potrivit principiului evitării durerii şi al obţinerii recompensei). Anxietatea zoroastriană aparţine, mai degrabă, viziunii infernale a eternei reîntoarceri. Arbitrarul, dezastruosul, mizeriile simple, suficienţa vor fi reiterate4.

Profetul eternei reîntoarceri este simultan avocatul zadarnicului, ce transformă fiecare afirmaţie într-un „da“ spălăcit, lipsit de tărie. Înţeleasă în terifiantul ei, viziunea de la Sils Maria capătă valenţele unei condamnări, ale unei execuţii prin circularitate, şi asta de un număr infinit de ori. Între opţiunea creştină (moarte şi viaţa de apoi) şi opţiunea eternei reîntoarceri (fiinţa barată de un număr infinit de ori), nu ai ce alege.

Două pariuri cu cotă mică sau două jocuri de zaruri cu combinaţii necâştigătoare. Singura soluţie este cea abstinentă, recomandată de Jan Kott: să nu arunci zarurile. Extincţia fizică, ce aneantizează maşinăria spiritului şi flecăreala sufletului (soluţia materialistă) este singura onorabilă. Orice zadarnic este anulat, lăsând în urmă doar o specifică lipsă de sens, ca un răspuns la tentaţiile şi aparenta continuitate a proiectului existenţial.  

02. Principiul de funcţionare al nietzscheanismului 

PORNIND DE la imaginea extremelor care ating un prag critic, luptând între ele pentru dominaţie, momentul cel mai intens, în care afirmaţia fundamentală preia capitalul de agresivitate al negaţiei, se găseşte în discursul despre Viziune şi enigmă din Zarathustra. Voi analiza, mai întâi, preliminariile acestui discurs, urmând să descifrăm, prin Vattimo şi Löwith, modul dilematic prin care Nietzsche propune o ilustrare a eternei reîntoarceri: Vouă, căutători, exploratori preaîndrăzneţi, şi tuturor acelora care sub pânzele viclene v-aţi îmbarcat pe mări primejdioase…5 

După cum s-a mai remarcat, Nietzsche expune aici principiul de funcţionare al filosofiei sale. Prin mobilitate şi dinamism (în varianta lui Deleuze), ideatica nietzscheană refuză să fie clasată într-o categorie, să fie înregimentată într-o ideologie, evită, prin orice mijloace, asimilarea. Într-un invisible mode, maşina de luptă nietzscheană este fie în expansiune, fie „în retragere“ – semnificaţia sa evitând decriptarea. Din punctul de vedere al normei sistemice, conceptele nietzscheene funcţionează asemenea unei anomalii sau asemenea unui virus, care emite mesaje false pentru a fi inclasabilă şi nedetectabilă (pentru a sugera o poziţie inexistentă pe hartă). Ideatica nietzscheană este liberă, tocmai pentru că porneşte de la un conflict interior insolubil. Se bazează pe această tensiune, fiecare teză poate fi contraargumentată (şi este argumentată), pornind de ea însăşi. Din punct de vedere subiectiv, Nietzsche nu vrea să convingă sau să înfiereze pe nimeni, pentru că şi-a retras inamicii şi publicul în interior. Impenetrabilitatea gândirii sale şi rezistenţa la orice influenţă exterioară vin din această multiplicitate a conştiinţei sale; care, deşi lucrează uneori împotriva sa, este mereu activă.   Totul nou, mai nou de acuma-i,Doarme-amiaza-n timp şi zări:Aprig – ochiul vostru numaiMă priveşte, depărtări!6 

Etica de explorator are două coordonate: încrederea în posibilitatea noului şi acceptarea subiacentă a instabilităţii. Maşina de luptă se ghidează după aceste două coordonate, tocmai pentru a evita calea cea mai uşoară pentru simularea veridicităţii. Într-un anume sens, Nietzsche vorbeşte despre navigarea împotriva curentului, refutarea filozofiei sistemice care descoperă adevărul într-un mod mecanic, după ce îl postulase încă din principii7.

Acceptarea absurdităţii eternei reîntoarceri consonează cu acceptarea dispariţiei structurilor stabile ale fiinţei8, pentru că doar moartea lui Dumnezeu creează premisele unei explorări cu adevărat noi ale subiectului; astfel, refuzul transcendent pregăteşte transgresiunea. Astfel, „ochiul“ depărtărilor nu se mai referă la cel persistent, impermeabil, direct ca un laser, servind la control şi înregimentare, al divinităţii iudeo-creştine, ci la fantasma fascinantă a celui care îşi creează propriul soare şi propria stea polară (propria naraţiune) în funcţie de cerinţele maşinii de luptă şi de obstacole.   

03. Păstorul interpretat ca nihilist activ ÎN CAPITOLUL „Despre viziune şi enigmă din Zarathustra“, întâlnim următorul episod plastic, prin care Nietzsche îşi propune să ne avertizeze asupra sensului eternei reîntoarceri: Un păstor tânăr am văzut, sucindu-se, icnind, zbătându-se, cu faţa descompusă, căruia un şarpe greu şi negru-i atârna din gură. […]Dormise, fără îndoială. Şi-atunci un şarpe i se strecurase în gâtlej – muşcându-l aprig.Trăgeam, trăgeam cu mâna mea de şarpe – dar zadarnic! căci nu puteam să-l smulg din gura lui. Şi-atunci o voce a strigat din mine: „Muşcă-l! Muşcă-l! Retează-i capul!“ […]Păstorul a muşcat, aşa cum strigătul din mine-l sfătuise; el a muşcat o dată zdravăn! Scuipând departe capul şarpelui – s-a ridicat9. 

Löwith remarcă faptul că muşcătura şarpelui semnifică acceptarea eternei reîntoarceri, în timp ce Vattimo insistă asupra caracterului decisiv al muşcăturii, ce justifică fatalismul subiectivist nietzschean („Eu însumi aparţin cauzelor eternei reîntoarceri“): „Nu e adevărat că păstorul hotărăşte simplu să accepte eterna reîntoarcere; muşcând capul şarpelui, el decide să instituie şi să fundeze eterna reîntoarcere însăşi“

10.Printr-o retrogresiune, pe baza unei hermeneutici, ce porneşte de la capăt şi glisează spre origini, propun o altă interpretare a muşcătorii păstorului. Postulând caracterul infernal al eternei reîntoarceri şi caracterizând păstorul ca nihilist activ, nu doar ca fiinţă reactivă în care predomină resentimentele, muşcătura şarpelui poate fi interpretată ca refuzul explicit al eternei reîntoarceri. Retezarea capului şarpelui implică ruperea punctului nodal al cercului – ceea ce se traduce prin spargerea ciclului, ieşirea mesianică din circularitatea istoriei. Interpretarea lui Vattimo se bazează pe interdependenţa dintre determinism şi un „subiect“ hard, autoritar, ce găseşte forţa necesară pentru a se instila pe aceeaşi frecvenţă cu destinul. Interpretarea lui Löwith se bazează pe subordonarea unui „subiect“ soft unui amor fati ce primează, pentru că acceptarea fără menajamente (fără conflict) este similară supunerii. Interpretarea diacronică propusă, prin intermediul decontextualizării paragrafului 55 din Voinţa de putere, se bazează pe caracterul nihilist al eternei reîntoarceri şi pe profilul unui subiect agresiv, postschopenhauerian, ce vrea să anihileze orice legătura cu infernalitatea şi să transgreseze circularitatea obsedantă a repetiţiei eterne înţelese ca imortalitate. Totul depinde, în fapt, de felul în care privim păstorul: dacă este o fiinţă reactivă, ce se vindecă prin acceptarea/fundamentarea subiectivistă a eternei reîntoarceri, care scapă din nihilism prin afirmaţia plenară, atunci interpretările precedente sunt rodnice, mai ales că sunt susţinute din plin de texte. Dacă el ar fi însă un nihilist activ, care luptă cu circularitatea (promovată de „demon“, „pitic“ sau „şarpe“), asistăm la un conflict identitate/alteritate interioară, ce rezultă în refuzarea patch-ului transcendental al eternei repetiţii şi din pricina faptului că o ficţiune sau „un vertij logic“ nu poate justifica suferinţa şi valoarea vieţii. Din punct de vedere nihilist, acceptarea şi fundamentarea eternei reîntoarceri sunt similare depunerii armelor, capitulării şi abandonului. Extremele trebuie păstrate în tensiune, tocmai pentru că evaziunea în certitudini şi în idei fixe este un simptom al adaptării şi al racordării la un confort, recomandabil din punct de vedere normativ, dar care dezonorează epistema rezistenţei, ce este principiul de funcţionare al unui nihilism activ. De asemenea, fără conflict nu am mai avea suficiente prezumţii pentru a postula principiile unei evoluţii posibile – „negativul“ (nemulţumire, frustrare, refuz) fiind un factor motivant mai direct decât supunerea merituoasă.n 

Note1. „Persistenţa însoţită de un zadarnic, fără ţel şi scop este gândul cel mai paralizant, mai ales atunci când înţelegi că eşti obiectul bătăii de joc, şi totuşi n-ai nici o putere spre a te împotrivi“ (Nietzsche, Voinţa de putere, traducere de Claudiu Baciu, Oradea: Aion, 1999, p. 41).2. Ibid.3. Maurice Blanchot, L’entretien infini, Paris: Gallimard, 2004, p. 224.4. „Fiece durere şi fiece bucurie şi fiece gând şi suspin şi orice lucru cât de mic şi de mare al vieţii tale trebuie să ţi se reîntoarcă“ (s.m.) (Nietzsche, Ştiinţa voioasă: Opere complete, vol. 4, traducere de Simion Dănilă, Timişoara: Hestia, 2001, p. 401-402).5. Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti: Humanitas, 2005, p. 223.6. Friedrich Nietzsche, Spre alte mări: Opere complete, vol. 1, traducere de Simion Dănilă, Timişoara: Hestia, 1998, p. 79-80. 7. „Dacă cineva ascunde un lucru în dosul unui tufiş, îl caută după aceea şi chiar îl găseşte exact acolo, nu-i mare scofală în toată căutarea şi găsirea aceasta: aşa stă însă treaba şi cu căutatul şi găsitul adevărului în marginile

raţiunii“ (Friedrich Nietzsche, Despre adevăr şi minciună în sens extramoral: Opere complete, vol. 2, Timişoara: Hestia, 1998, p. 562).8. Gianni Vattimo, Aventurile diferenţei, traducere de Ştefania Mincu, Constanţa: Pontica, 1996, p. 192.9. Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, p. 237-238.10. Gianni Vattimo, Subiectul şi masca: Nietzsche şi problema eliberării, traducere de Ştefania Mincu, Constanţa: Pontica, 2001, p. 233-234.