VOINŢA DEFINIŢIE ŞI CARACTERIZARE GENERALĂ

Abordarea problemei voinţei în psihologie a fost influenţată puternic de tendinţele şi curentele manifestate în cadrul filosofiei. Astfel, voinţa ca atare a fost considerată fie ca o forţă divină care situează omul deasupra şi în afara influenţelor situaţiilor externe concrete, fie ca o tendinţă internă de opunere activă la aceste influenţe, de contracarare a lor şi de autodelimitare şi autodeterminare. De aici s-a născut şi contradicţia sau opoziţia dintre determinism şi libertate în interpretarea vieţii şi activităţii omului în general. Determinismul postula subordonarea necondiţionată a traiectoriei comportamentale unor cauze independente de individ, iar când aceste cauze erau localizate în însăşi structura profundă internă a individului în forma aşa-numitului destin, se ajungea la fatalism: în tot ceea ce face şi spre ce se îndreaptă omul, el se supune implacabil forţei destinului.

Libertatea, dimpotrivă, exprimă posibilitatea ca omul să se „mişte” de sine stătător, independent în spaţiul existenţial, potrivit dorinţelor şi vrerilor sale. Acest atribut este întruchipat cel mai pregnant în voinţă. Ca atare, voinţa apare ca o „forţă individuală”, care permite omului să se manifeste liber. Absolutizarea acestei forţe a dus la aşa-numita concepţie a liberului arbitru, potrivit căreia, comportamentul uman este determinat exclusiv de voinţă şi prin aceasta el devine independent de condiţiile externe.

S-a ajuns până acolo încât să se afirme că întreaga filosofie a vieţii se concentrează într-un singur cuvânt - „vreau”. Cele două concepţii – fatalismul şi liberul arbitru – sunt la fel de inadecvate pentru o înţelegere şi explicare obiectiv-ştiinţifică a organizării psihicului şi comportamentului uman. Ele sunt rodul unor absolutizări unilaterale, recunoscute ca viciate şi eronate din punctul de vedere al metodologiei contemporane. Este evident că problema voinţei se circumscrie în aria mai largă a determinismului şi modului de organizare-desfăşurare a comportamentului. Dar voinţa apare în cest context nu în calitate de factor cauzal primar, ci ca mecanism de filtrare şi raţionalizare (optimizare). Cauzele primare ale comportamentului se află fie în acţiunea declanşatoare a unor stimuli şi situaţii externe, fie în incitarea din interior, din partea diferitelor pulsiuni, tendinţe şi motive.

În psihologie, voinţa a fost derivată, fie din gândire (Herbart o definea ca act elaborat prin intermediul gândirii şi centrat pe efectuarea de alegeri şi luarea de hotărâri), fie din afectivitate (Wundt o definea ca formă de organizare şi stăpânire-gestionare raţională a afectivităţii).

Încercând să ajungă la o formulare mai operaţională, J.Piaget arăta că putem vorbi de existenţa voinţei în cazul când sunt prezente două condiţii: a) un conflict între două tendinţe (o singură tendinţă nu generează un act voluntar); b) când cele două tendinţe dispun de forţe inegale, cedând una celeilalte, iar prin actul de voinţă are loc o inversare, ceea ce era mai slab devine mai puternic, iar ceea ce era iniţial mai puternic este învins de ceea ce era mai slab.

H.Pièron atribuie calificativul de „voluntar” numai conduitelor organizate la nivelurile cele mai înalte şi raportate la situaţiile cele mai dificile. El aprecia că o conduită are un caracter voluntar cu atât mai pronunţat, cu cât ea rezultă din predominarea mai pregnantă a tendinţelor intelectuale. P.Janet, creatorul psihologiei acţionale şi a conduitei, susţine ideea că voinţa este o caracteristică a acţiunilor complicate social, care necesită un mare grad de mobilizare şi se execută cu dificultate. În acest context, voinţa raportează acţiunea la tendinţele sociale şi morale, reţinând-o prin amânare şi pregătind-o mental prin intermediul limbajului intern.

În Dicţionarul de psihologie al lui N.Sillamy (1996), voinţa este definită ca aptitudine de actualizare şi realizare a intenţiilor proprii. Actul voluntar, precedat de o idee şi determinat de ea, presupune o reflecţie şi o angajare. Conduitele care nu răspund acestui criteriu nu depind de voinţă.

Cele de mai sus sunt suficiente pentru a demonstra complexitatea problemei voinţei şi lipsa de unitate metodologico-teoretică în abordarea şi rezolvarea ei. Noi considerăm că cel mai adecvat este să situăm voinţa în sistemul formelor şi mecanismelor de reglare/autoreglare, al căror rol principal rezidă în optimizarea comportamentelor orientate spre atingerea unui anumit obiectiv cu valoare adaptativă. La om, aceste mecanisme interne de autoreglare se structurează şi se integrează la două niveluri funcţionale calitativ diferite: nivelul involuntar şi nivelul voluntar.

Nivelul involuntar se caracterizează prin absenţa intenţionalităţii, a analizei prealabile a condiţiilor, a comparării-alegerii şi a deliberării. El asigură declanşarea automată a acţiunii de răspuns şi centrarea ei directă pe obiectiv (efectul adaptativ final). Exemplul tipic al reglării involuntare îl constituie actele reflexe care stau la baza homeostaziei fiziologice a organismului, reflexele de orientare-explorare-ţintire în cadrul activităţii perceptive, reflexele de apărare. De nivelul involuntar se apropie actele comportamentale puternic automatizate, de genul deprinderilor şi mai ales al obişnuinţelor, a căror derulare nu mai reclamă un contral conştient susţinut şi nici o concentrare specială.

De asemenea în dinamica procesualităţii psihice există verigi, forme sau momente de natură involuntară: în percepţie, imaginea stimulului se formează independent de voinţa noastră, care, oricât s-ar opune, nu poate bloca desfăşurarea operaţiilor de codificare şi integrare a fluxurilor informaţionale o dată ce ele au fost declanşate la nivelul receptorilor; în reprezentare, se întâlnesc frecvent actualizări spontane ale imaginilor unor obiecte, persoane, situaţii, locuri, întâmplări; în memorie, avem de-a face frecvent cu fixarea unor evenimente, întâmplări, situaţii, informaţii etc., fără să ne fi propus să le reţinem; în gândire, sunt cunoscute fenomenele de deplasare spontană de la un conţinut la altul (fuga de idei), de apariţie a unor idei evocate automat (involuntar) de altele (asociaţia liberă de idei); apoi, operaţiile şi schemele algoritmice înalt automatizate se desfăşoară fără un efort şi control voluntar evident; în atenţie, reglajul involuntar este frecvent în forma orientării şi fixării asupra stimulilor noi, puternici, înalt semnificativi pentru subiect etc.

Nivelul voluntar se subordonează din punct de vedere structural funcţiei reglatoare a conştiinţei (deci el implică obligatoriu atributul conştienţei), iar din punct de vedere instrumental, se conectează la subsistemul motivaţional, favorizând şi optimizând finalizarea motivului în scop. Elementele sale definitorii vor fi: intenţionalitatea (acţiunea este intenţionată), analiza prealabilă a condiţiilor, a raportului dintre scop şi mijloc (acţiunea va fi mediată de un model mental), deliberarea şi decizia (acţiunea este rezultatul unei evaluări a raportului dintre avantaje şi dezavantaje, dintre câştiguri şi pierderi), efortul (acţiunea implică un anumit grad de mobilizare energetică, relativ direct proporţională cu dificultatea obstacolului).

„Obstacolul” devine pilonul central în jurul căruia se structurează şi se dezvoltă mecanismul reglării de tip voluntar şi voinţa ca dimensiune psihică. El nu are însă un sens fizic, obiectual, ci unul psihologic, relaţional, desprinzându-se şi individualizându-se pe fondul interacţiunii subiectului – cu capacităţile şi disponibilităţile lui – cu situaţiile pe care este pus să le rezolve, în vederea satisfacerii unor stări proprii de motivaţie sau îndeplinirii unor obligaţii (profesionale, sociale). Activitatea nu are o organizare uniformă şi o desfăşurare întotdeauna pe aceleaşi trasee şi coordonate. Ea variază semnificativ atât în funcţie de tabloul stărilor psihofiziologice interne ale persoanei, cât şi de caracteristicile situaţiilor obiective – grad de complexitate, nivel de dificultate, noutate etc.

Astfel, dacă într-o situaţie se ajunge la soluţie sau la scop în mod direct, automat, fără o concentrare intensă şi prelungită (ex.: rezolvarea unor exerciţii simple de calcul aritmetic sau efectuarea acţiunii de a ne îmbrăca), în alta atingerea scopului devine posibilă numai după serioase cântăriri şi deliberări şi numai printr-un stăruitor efort voluntar, în care se înclud, atât verigi psihice interne (atenţia, memoria, gândirea), cât şi verigi motorii externe. Trebuie precizat că efortul voluntar şi, respectiv, voinţa nu se identifică şi nu decurg nemijlocit din forţa fizică musculară sau forţa sistemului nervos (tipul puternic), ci reprezintă expresia dezvoltării şi consolidării mecanismelor conştiente în cursul ontogenezei prin confruntarea sistematică şi directă cu greutăţi şi obstacole de diferite genuri. Voinţa se manifestă nu numai prin pregătirea, declanşarea şi coordonarea acţiunilor, dar şi prin amânarea sau reţinerea (blocarea) lor, în pofida unor incitaţii puternice din afară sau din interior (rezistenţa la tentaţii sau abţinerea de a riposta agresiv la o insultă sau jignire). Apoi, ea este orientată nu numai spre exterior, spre învingerea dificultăţilor din afara noastră, ci şi spre interior, spre stăpânirea şi controlul propriilor noastre porniri impulsive, stări afective, stări de motivaţie activate a căror satisfacere în momentul sau în situaţia dată nu este posibilă. Se dovedeşte uneori că lupta cu noi înşine este mai încordată şi mai dramatică decât cu situaţiile externe. Formarea şi dezvoltarea mecanismelor reglajului voluntar sunt impuse şi de necesitatea punerii şi ţinerii în acord a comportamentului propriu cu exigenţele şi normele vieţii sociale. De altfel, constituirea schemelor funcţionale ale vieţii are la bază interiorizarea comenzilor şi consemnelor formulate de către mediul social prin intermediul familiei, al şcolii, al diferitelor organizaţii şi instituţii cu care se relaţionează individul în perioadele esenţiale de structurare a personalităţii – copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe.

STRUCTURA ŞI FAZELE ACTULUI VOLUNTAR

Ca formă şi expresie a nivelului conştient al psihicului, activitatea voluntară se caracterizează prin două atribute esenţiale: a) diferenţierea şi determinarea pregnantă a verigilor componente – motivul, mijlocul şi scopul – cu posibilitatea transformării, la nevoie, a fiecăruia dintre ele în „obiect” de analiză specială şi de evaluare; b) prezenţa condiţionării, atât în declanşarea acţiunii, cât şi în modul de desfăşurare a ei, condiţionare care constă în corelarea şi aprecierea permanentă a raportului dintre dorinţe, scopuri, pe de o parte, şi posibilităţi (subiective şi obiective), pe de altă parte, între efortul întreprins şi rezultatele înregistrate.

De aici decurge şi caracterul serial-discursiv şi multifazic al structurii şi desfăşurării actului voluntar.

Se pot astfel evidenţia, ca având un specific propriu, următoarele cinci faze: 1) actualizarea unor motive şi proiectarea pe baza lor a unui scop; 2) analiza şi lupta motivelor, compararea şi evaluarea alternativelor

prezente la momentul dat în câmpul conştiinţei; 3) deliberarea sau luarea hotărârii; 4) executarea hotărârii; 5) evaluarea rezultatelor (feed-back-ul).

1. La baza acţiunii voluntare stă întotdeauna o incitare, o tensiune, o stare de necesitate, care se individualizează în forma motivului. Motivul este supus analizei şi evaluării prin raportare la context, la condiţiile obiective externe. În urma analizei, se stabileşte un scop şi un proiect. Acestea generează apoi starea subiectivă conştientă de dorinţă, în care se realizează o legătură funcţională între motiv şi scop (doresc nu ceva în general, nedefinit, ci ceva anume).

Dorinţa astfel structurată se transformă la un nivel integrativ mai înalt în intenţie, adică în crearea montajului selectiv intern centrat pe acţiune, în vederea atingerii scopului. Acţiunea este astfel scoasă din starea latentă iniţială şi pusă în poziţia de start. Prin intermediul intenţiei, scopul se leagă cu motivul (ca în dorinţă), şi cu mijlocul de realizare, completându-se astfel schema logică sau planul activităţii. Netransformată în intenţie, dorinţa rămâne o simplă stare pasivă, fără a se putea împlini în mod efectiv.

2. Se întâmplă adesea să se activeze în acelaşi timp două sau mai multe motive, care să orienteze persoana spre scopuri diferite. Cum, obiectiv, datorită legii exclusivităţii, nu pot fi toate satisfăcute concomitent, între ele are loc, inevitabil, o anumită confruntare, o luptă pentru „supremaţie” şi câştigarea accesului la finalizare. În această situaţie, sunt intens solicitate procesele de gândire şi interpretare, care trebuie să găsească criterii de comparaţie şi ierarhizare a motivelor concurente. Uneori, lupta motivelor ia un caracter dramatic, subiectul aflându-se într-o dilemă, pentru a cărei depăşire trebuie să consume o mare cantitate de energie neuropsihică, efortul voluntar putând atinge punctul său maxim tocmai în această fază. Se întâlnesc cazuri când persoana devine permanent cuprinsă şi răvăşită de o continuă luptă a motivelor (a frământărilor, dorinţelor, grijilor), ceea ce-i reduce considerabil capacitatea de relaţionare cu lumea (aşa se întâmplă, de pildă, în nevroză, în depresie). Psihologia clasică condensa întreaga substanţă a voinţei în analiza şi lupta motivelor, conferind existenţei umane un caracter permanent tensionat şi dramatic. 3. În mod normal, analiza şi lupta motivelor nu se poate prelungi la infinit, şi nu se poate încheia într-o stare de disipare energetică lipsită de orientare. Pentru a se înscrie în direcţia de acţiune a legii autoreglării optime, această fază trebuie să se coreleze şi să fie controlată retroactiv printr-un proces de deliberare, de formulare şi adoptare a unei hotărâri. Hotărârea constă în alegerea şi admiterea, pentru a fi satisfăcut printr-o acţiune adecvată, a unui singur motiv şi atingerea unui singur scop, în circumstanţele date şi în momentul dat.

Hotărârea, rezultat al unei deliberări şi decizii, este un moment esenţial în dinamica actului voluntar, ea marcând o nouă reorganizare funcţională în sistemul personalităţii, orientându-l spre scop, nu pur constatativ-contemplativ, ci imperativ. Motivul şi scopul fiind precis identificate şi definit legate operaţional, se condensează în starea psihologică specifică şi inedită a vrerii, exteriorizabilă în imperativul „vreau!”. Din punct de vedere operaţional-instrumental, „vreau” reprezintă un nivel psihologic superior de integrare a acţiunii, în raport cu „doresc”, întrucât el presupune fixarea deja pe o variantă concretă a demersului pentru atingerea scopului şi activarea pentru aceasta a disponibilităţilor interne ale subiectului.

Barierele care, eventual, stăteau anterior în calea alegerii variantei respective sunt înlăturate de hotărârea adoptată şi câmpul spre finalizarea acţiunii este eliberat. Mecanismele comutative de pe traseele nervoase ascendente şi descendente deblochează verigile care urmează să intre în schema logică a acţiunii alese şi le blochează pe cele care fac parte din schemele altor acţiuni, inadecvate pentru situaţia concretă dată. Hotărârea poate consta, fie în a întreprinde o acţiune, fie în a te abţine de a acţiona. La o anumită tentaţie sau provocare, care în mod natural, necondiţionat, incită la acţiune, analiza prealabilă pe care o facem poate conduce la hotărârea de înfrânare a impulsului spre acţiune şi de a nu răspunde, imperativul „trebuie să acţionez” fiind aici înlocuit cu cel de „nu trebuie să acţionez”.

Din punctul de vedere al reglării optime, hotărârea de a nu acţiona se dovedeşte la fel de importantă ca şi cea de a acţiona. Astfel, dinamica actului voluntar se structurează pe baza mecanismului unei frâne condiţionate, incluzând în sine, atât veriga pozitiv-incitatoare (hotărârea de a acţiona), cât şi pe cea negativ-inhibitoare (hotărârea de a nu acţiona), care se succed şi alternează în funcţie de situaţie.

4. O dată hotărârea luată, urmează faza finală a actului voluntar, cea de execuţie, prin care se ajunge la atingerea propriu-zisă a scopului. Aceasta constă în tranformarea hotărârii în acţiune. Acţiunea se poate desfăşura în plan intern (acţiune mintală), atunci când scopul îl constituie rezolvarea unor probleme sau efectuarea unui proces de învăţare, sau, în plan extern (acţiune motorie), atunci când realizarea scopului reclamă operarea asupra unor obiecte sau situaţii din afara noastră. Execuţia nu este o simplă formalitate şi ea nu se desfăşoară automat. Dimpotrivă, de cele mai multe ori, implică un efort susţinut din partea subiectului, pentru a face faţă şi a depăşi diversele dificultăţi care pot apărea pe parcurs. Se întâlnesc frecvent situaţii în care acţiunea declanşată rămâne nefinalizată, tocmai datorită insuficientei mobilizări şi perseverenţe constatând că diferitele tentative se izbesc de obstacole neaşteptate sau se dovedesc ineficiente, subiectul abandonează şi renunţă definitiv la acţiune.

5. Pe lângă cele patru faze desprinse şi descrise de psihologia clasică, mai sus sintetizate, psihologia contemporană, de inspiraţie cibernetică, introduce o a cincea fază, evaluativ-corectoare/optimizatoare. Ea se realizează în două forme: secvenţială şi globală. Forma secvenţială se realizează în cadrul fiecărei faze de bază, asigurând prevenirea sau înlăturarea eventualelor deviaţii şi erori (autoreglare secvenţială); forma globală se manifestă la finele actului voluntar, asigurând informaţia inversă despre gradul lui de reuşită şi despre posibilele consecinţe ale sale (autoreglarea globală sistemică).

Faza evaluativ-corectoare/optimizatoare conferă actelor voluntare un caracter evolutiv-perfectibil, integrându-le în legea generală a organizării dinamice. Spre deosebire de autoreglarea actelor involuntare, care are un caracter automat, realizându-se pe baza influenţei necondiţionate a efectului asupra stimulului, autoreglarea actelor voluntare are caracter conştient-discursiv, depinzând de funcţia de planificare şi reglare a conştiinţei. De aici, rezultă că ea nu este dată, ci se formează în cursul ontogenezei, nivelul ei de elaborare şi eficienţă luând valori semnificativ diferite de la un subiect la altul.

Identitatea şi relativa autonomie a fazelor actului voluntar sunt demonstrate şi de datele clinicii psihiatrice. Acestea arată că tulburările voinţei pot lua un caracter secvenţial, manifestându-se preponderent în interiorul unei faze sau a alteia: în faza deliberării (abulicul cântăreşte la nesfârşit avantajele şi dezavantajele, îşi modifică mereu proiectele şi nu întreprinde nimic); în faza deciziei (subiecţii anxioşi se plasează sub autoritatea altora – preoţi, părinţi, prieteni etc. şi se cantonează în slujbe inferioare pentru a scăpa de responsabilităţi); în faza execuţiei (veleitarul nu-şi duce la bun sfârşit proiectul din lipsă de constanţă) etc.

Unii dintre psihologii moderni, influenţaţi de tezele existenţialiste (J.P.Sartre) şi psihanalitice, contestă valoarea schemei clasice şi mai ales importanţa deliberării. Ei susţin că majoritatea actelor noastre sunt determinate de inconştient; ca urmare, deliberarea nu este decât o comedie, o raţionalizare a posteriori.

Cel mai corect este să considerăm voinţa ca fiind expresia Eului, dar şi a personalităţii totale, a motivaţiilor inconştiente, dar şi a inteligenţei, a învăţării, a educaţiei sociale.

CALITĂŢILE VOINŢEI Ca formă superioară de autoreglare, voinţa exprimă un mod de organizare funcţională a întregului sistem al personalităţii şi, ca urmare, pune în evidenţă o serie de atribuite sau calităţi specifice, a căror influenţă se exercită asupra întregii vieţi psihice, nu numai de nivel conştient, ci şi inconştient. Aceste calităţi pot fi evaluate şi exprimate în unităţi de măsură obiective: de forţă, de timp, de frecvenţă etc.

Principalele criterii după care apreciem voinţa sunt: 1) forţa; 2) perseverenţa; 3) consecvenţa; 4) fermitatea; 5) independenţa.

1. Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare de a mobiliza şi concentra energia neuropsihică şi musculară în vederea asigurării rezistenţei şi ripostei necesare la presiunea pulsiunilor interne sau a situaţiilor şi stimulilor din afară. Se poate afirma că o persoană posedă o voinţă cu atât mai puternică, cu cât ea poate să-şi stăpânească, temperând, amânând sau frânând, trebuinţe sau stări interne bulversante, de intensitate mai ridicată; în acelaşi timp, forţa voinţei este cu atât mai mare, cu cât amplitudinea obstacolului surmontat este mai mare.

Forţa depinde de gradul de integrare şi consolidare a tuturor verigilor componente ale mecanismelor reglajului voluntar, în ansamblu. Iar rolul principal în acest proces de elaborare şi consolidare îl are educaţia, începând din familie, unde copilul face pentru prima dată cunoştinţă cu consemnele „trebuie–nu trebuie”, „permis-interzis”, „se poate-nu se poate”, „libertate-supunere”, „dorinţă-posibilitate”, „drept-obligaţie” etc. şi unde i se şi creează acele situaţii-obstacol, care să-l determine la efort, la automobilizare şi autocontrol, şi continuând, apoi, în cadrul altor structuri şi traiectorii ale devenirii personalităţii unui individ.

Fiind legată de „cantitatea” de efort investit într-o acţiune, forţa se manifestă punctual, valoarea ei ca indicator general al voinţei determinându-se în timp, ca medie a gradelor de dificultate ale mulţimii „încercărilor” la care subiectul a fost supus şi cărora a reuşit să le facă faţă în mod satisfăcător, fără deregleri psihice semnificative.

2. Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atât timp cât este necesar pentru atingerea scopului, în pofida diverselor piedici şi dificultăţi ce se pot ivi în cale. Opusul ei este renunţarea sau delăsarea, care duc la deconectarea mecanismelor de mobilizare energetică, pe măsură ce atingerea scopului întârzie şi pe traiectoria spre scop apar obstacole noi sau eşecuri.

Perseverenţa se poate măsura după numărul tentativelor pe care un subiect le face pentru rezolvarea unei probleme mai dificile sau pentru a realiza ceea ce şi-a propus, în condiţiile apariţiei unor piedici neprevăzute.

Pe lângă factorul educaţional şi exerciţiu, ea depinde şi de „rezerva energetică” a individului, exprimată în forţa sistemului nervos şi în echilibrul emoţional, tipul puternic şi echilibrat fiind favorizat în raport cu tipul slab sau cu cel puternic neechilibrat. Fatigabilitatea şi saturaţia rapide sunt stările care, atunci când devin stabile (cronice), subminează din interior perseverenţa şi fragmentează continuitatea efortului voluntar. Astfel, în surmenaj şi în nevroză, subiecţii manifestă frecvent lipsă de perseverenţă, renunţarea rapidă la continuarea efortului dacă rezultatul aşteptat întârzie să apară, evitarea de a da piept cu greutăţi şi obstacole cât de mici.

3. Consecvenţa se exprimă în stabilitatea scopului şi a liniei de conduită, în concordanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă. Ea se integrează în structura caracterului şi devine o trăsătură axiologică (valorică) a personalităţii. Opusul consecvenţei este inconsecvenţa, care constă în instabilitatea şi fluctuaţia deciziilor, a hotărârilor şi scopurilor, în discrepanţa dintre convingeri şi acţiune (duplicitate), dintre vorbă şi faptă. Nivelul de elaborare şi funcţionare a consecvenţei depinde de forţa Eului, de gradul de dezvoltare a motivaţiei de rol şi de statut, de nivelul conştiinţei demnităţii şi mândriei personale.

În plan executiv, consecvenţa este cea care ne determină să trecem la îndeplinirea hotărârilor luate şi a promisiunilor făcute, asigură astfel unitatea dintre latura subiectivă internă (ideatică) şi cea obiectivă externă (acţională) voinţei. 4. Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional-instrumentală a deciziilor şi hotărârilor luate în diferite situaţii, în pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur, de a ne determina să revenim asupra lor, spre a le modifica sau anula. Atunci când hotărârile sunt obiectiv justificate, fermitatea favorizează instaurarea în relaţiile interpersonale a unor repere clare şi sigure, eliberate de echivoc şi subiectivism. În acest context, persoana care posedă o asemenea calitate îşi va impune autoritatea şi va câştiga respectul celorlalţi. Opusul fermităţii sunt influenţabilitatea şi oscilaţia. Comportamentul devine ezitant şi fluctuant, el fiind până la urmă ghidat, nu atât de propriile convingeri şi decizii, cât de influenţele celor din jur.

Dar atunci când un punct de vedere sau o hotărâre se menţin în ciuda netemeiniciei lor evidente, dintr-o trăsătură pozitivă, fermitatea se transformă în una negativă. 5. Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce viaţa pe cont propriu, pe baza iniţiativelor, hotărârilor şi scopurilor proprii. Opusul ei este dependenţa, care constă în absenţa unui orizont şi a unor repere existenţiale clare, în dificultatea sau imposibilitatea de a lua o hotărâre sau de a trece la acţiune fără un sprijin din partea altcuiva. Deşi presupune şi anumite predispoziţii înnăscute, de genul potenţialului energetic şi activismului, independenţa este în cea mai mare parte rezultatul regimului educaţional din copilărie. Un regim educaţional echilibrat, bazat pe un raport optim între permisivitate şi interdicţie, între protecţie şi frustraţie (severitate), este de natură să asigure modelarea în limite normale a independenţei. Dimpotrivă, un regim de tip extremist, fie că va compromite structurarea elementelor psihologice de reglaj necesare independenţei, fie că va duce la structurarea unei independenţe de tip rebel, neraportată şi nefundată pe principii şi valori autentice (caracteristice comportamentelor negativiste, anarhiste, de vagabondaj, antisociale).

Independenţa, în sensul pozitiv al termenului, dă măsura autodeterminării persoanei în relaţiile sale cu situaţiile sociale externe, cu ceilalţi semeni. Ea devine sursă de iniţiativă şi de acţiune, prin asumarea conştientă a răspunderilor şi riscurilor corespunzătoare.

Calităţile voinţei prezentate mai sus se află într-o permanentă relaţie de interdependenţă şi condiţionare reciprocă. Statistic, între ele se constată existenţa unei corelaţii pozitive semnificative, astfel că dacă una are valori ridicate şi celelalte vor tinde să ia valori proporţional mari, şi invers. Se pare că trăsătura bazală în jurul căreia gravitează celelalte este forţa sau tăria voinţei. Când forţa este slab structurată, devine puţin probabil ca perseverenţa, fermitatea sau independenţa să o compenseze, astfel încât să menţină voinţa la un nivel superior. De aici rezultă că educarea voinţei trebuie să înceapă şi să aibă în centrul obiectivelor sale forţa. O voinţă puternică poate mai uşor dobândi şi trăsăturile perseverenţei, consecvenţei, fermităţii şi independenţei. O voinţă slabă îşi subminează din start dobândirea acestor trăsături.