Pe un fond de vorbărie incontinentă, în care totul este înecat în cuvinte deşarte, reiau un text mai vechi, care propune o soluţie alternativă, cu valenţe introspective: tăcerea… Dacă la început a fost Cuvîntul, în directă logică umană înseamnă că înaintea lui a fost Tăcerea. Căci tăcerea, spre deosebire de liniştea increatului, presupune cu necesitate o prezenţă, un mister la al cărui chip ea se constituie ca preambul. Cuvîntul este prima formă prezentă de mister. Iar, în sens creştin, cuvîntul întrupat este marele mister, marea prezenţă. După cît putem deduce şi înţelege, lumea a fost creată într-o profundă şi desăvîrşită tăcere. Nu-i putem asocia nici un zgomot facerii lumii, în afară de o discretă şi serafică „muzică a sferelor”.

Ca şi liniştea, care este apogeul ei, tăcerea este legată indisolubil de o anumită formă de solitudine. Renunţarea voită la singurătatea divină – paradigma eternă a alterităţii – se află la originea genezică a omului. Fără ruperea acestei singurătăţi fiinţa rămînea in aeternum tăcere pură. Cu o vorbă platoniciană, de la oameni învăţăm să vorbim, de la zei – să tăcem. În tăcere folosim mult mai multe cuvinte decît în vorbire. Cuvintele poartă doar semnificaţia unor tăceri. Noi tăcem şi cu ajutorul cuvintelor. Tăcerea nu neagă cuvîntul, ci îl completează. Tăcerea este ultima formă de comunicare a cuvintelor. Tăcerea, ca semn al intrării conştiente în posesia sinelui, poate deschide calea transcendenţei, a revelaţiei, ca forme de prezenţă şi recuperare a sacralităţii. „Discursul conştiinţei are loc, exclusiv şi constant, în modul tăcerii” (M. Heidegger). Tăcerea este prin excelenţă momentul misterului. Orice meditaţie autentică se întemeiază pe reculegere, pe tăcere, ca prime condiţii ale ascultării. În comparaţie cu tăcerea divină, care este etern lucrătoare, tăcerea fiinţei trebuie să fie mai mult una ascultătoare. Din cît putem deduce, judecata finală va fi una a tăcerii. Faptele sufletului nu au nevoie să vorbească, să urle. Dar, pînă atunci, „vreme este să taci şi vreme să grăieşti” (Ecleziastul). Pe urmele marii creaţii, orice creaţie umană este la început prilejul unor tăcute îndoieli, o profundă recapitulare. În tăcerea cogitabundă omul se află într-un interval cu o dublă ipostază: cea a prezenţei sau absenţei din misterul cuvîntului. Tăcerea este spaţiul intermediar dintre zgomotul vieţii şi liniştea morţii, fanta peratologică prin care cele două se potenţează şi se resping deopotrivă. Ea este mereu o stare indecidabilă, un ceva cu care poţi începe, dar la fel de bine poţi şi sfîrşi. În timp ce cuvintele epuizează parţial orice spunere, tăcerea recuperează ne-spusul. Orice cuvînt anulează o infinitate de tăceri, pe cînd orice tăcere poate naşte o lume de înţelesuri, chiar dincolo (sau dincoace) de cuvinte.

În tăcere, cuvîntul este prezent şi absent în aceeaşi măsură. Iar dinamica sa vizează atît împlinirea, cît şi ratarea. În definitiv, nu putem tăcea decît prin intermediul limbajului. Limbaj care numeşte şi de-numeşte orice realitate şi idealitate. „Simpla numire îl face pe om să fie o ciudăţenie neliniştitoare şi răscolitoare, care trebuie să tulbure celelalte fiinţe vii şi pînă şi pe aceşti zei solitari, despre care se spune că sînt muţi” (M. Blanchot). Tăcerea intervine nu doar ca moment recapitulativ, ci şi ca măsură cathartică a rostirii cuvîntului. Cuvîntul sur-vine doar în matricea decupată mai întîi de tăcerea sa originară. Fără limbaj nu există tăcere, ci doar muţenie, vid fonologic, o linişte de mormînt sau o nesfîrşită huruială entropică. Limbajul se împlineşte nu doar în rostire, ci şi în tăcerile meditative. Fiecare numire a fiinţei e o tăcere cîştigată, o semnificare integratoare. De fapt, limbajul în sine este un amestec armonic de cuvinte şi tăceri. Spre deosebire de linişte, care poate viza non-existentul, tăcerea vizează predilect o prezenţă. Tăcerea se referă întotdeauna la ceva. Nu poate tăcea decît cel care poate comunica prin intermediul cuvîntului. Nici un alt tip de limbaj nu conţine tăcerea. Sens în care scrisul, literatura, filosofia nu sînt decît tăcere exprimată, productele sale directe. Poezia dezvăluie cel mai bine formele tăcerii. (Pauzele dintre sunetele muzicale nu sînt tăcere, ci linişte). Dar fără misterul unei prezenţe (tăcută şi comunicativă în acelaşi timp), toate acestea sînt caligrafie zadarnică (nomina nuda tenemus). Noi scriem cu adevărat doar în măsura în care re-scriem un mister. La masa de lucru, scriitorul, gînditorul practică o tăcere activă. El pune în relaţie eul său creator cu actul originar al creaţiei. „Un cuvînt care face să răsune în ascunzişul sufletului tăcerea – nu e oare un cuvînt care tinde să se umple de mister? E un cuvînt plin de încordată speranţă de a-şi găsi miracolul purităţii originare” (G. Ungaretti). Tăcerea este gradul zero al comunicării, început şi finalitate. Doar tăcerea poate deveni scris, substanţa primă a meditaţiei. Liniştea poate crea premisele tăcerii, ambientul propriu cogitării. Poezia,

din această perspectivă, ar putea fi definită şi ca dialog între două tăceri rămase de la cuvinte. „Există poeţi tăcuţi, poeţi care mai întîi reduc la tăcere un univers prea zgomotos şi toate bubuiturile lui, şi ei aud ceea ce scriu chiar în timpul cînd scriu, în lenta măsură a unei limbi scrise” (G. Bachelard). Cel care tace meditativ nu pare a fi niciodată absolut singur. El creează o senzaţie misterioasă de comuniune, de „magie sugestivă”, cu o sintagmă baudelaireană. De-sacralizat printr-un exces de vorbărie, cuvîntul este re-semantizat, recuperat prin tăcere.

Ca totalitate nerostită, tăcerea nu este gol, absenţă. Prezenţă in absentia, translare spre un topós aparent inabordabil, reverberaţie epifanică, ea este pragul spre cuvîntul fondator. Cuvînt care era în întregime lucrare în mister. Comunicarea prin tăcere este exclusiv apanajul îngerilor, o reminiscenţă sacrală. Aşa după cum scrisul conţine ab initio şi cititul – sens în care nu există scriere sau citire pură -, tot aşa limbajul conţine morfologic şi sintactic tăcerea. Adică noi vorbim şi cu ajutorul tăcerii (verbum mentis). După cum tăcem prin intermediul vorbirii, a vorbirii interioare. Dar fără un moment iniţial, fără o re-amplasare în orizontul misterului, fără o pauză retrospectivă în care tăcerea şi cuvîntul pulsează în interferenţe armonice „limbajul va creşte fără punct de pornire, fără punct de sosire şi fără promisiune” (M. Foucault). Ca umbră psihopompă a vorbirii, tăcerea completează şi diversifică registrele comunicării. Ne-rostirile sale umplu fiinţa de mister, mişcă aburul unor serafice prezenţe. Tăcerea este clipa situării fiinţei în timpul şi spaţiul misterului, în ecoul unei chemări a cărei finalitate nu poate fi decît o formă a sacralităţii. Fără ea tăcerea este doar absenţă, iar limbajul – vox clamantis in deserto… Tăcerea nu se poate perpetua decît în prezenţa limbajului, adică în prezenţa fiinţei. Nu poate tăcea cu adevărat decît cel care poartă în sine virtuţile nelimitate ale limbajului. Tăcerea se naşte din viaţă, nu din moarte. Neputîndu-se raporta la lucruri, ci doar la fiinţe, ea devine eo ipso un atribut al fiinţialităţii. Conform lui R. Otto, tăcerea a apărut „din teama de a nu rosti cuvinte malefice”. S-a născut din frica de a nu provoca în mod diabolic realul. Aşa după cum s-a spus, cuvintele pot atrage realitatea. În timp ce tăcerile provoacă misterul, miraculosul. Tăcerea este un intermezzo între nimic şi cuvînt. Ea nu este negativul limbajului, ci un interval pneumatologic, partea umbrită a acestuia. Tăcerea pregăteşte extensivitatea cuvîntului ce urmează să fie rostit. Fenomenele mistice, revelaţionale, pe care le putem decripta mai greu cu ajutorul cuvintelor fruste, le numim mult mai exact cu ajutorul tăcerilor noastre cognitive. Pentru aceasta însă e necesar să învăţăm acele non-spuneri ale tăcerii care indică mai mult decît unele cuvinte. Acelea care vizează centralitatea rostirii, deşi rămîn doar o sumă de tăceri de la margine. Tăceri a căror armonie intrinsecă o dă chiar amînata lor ne-rostire. Limba tăcerii este limba prin care ne vorbeşte (dacă ne vorbeşte) divinitatea, prin care ne comunică misterul, planul său escatologic. „Vocea lui Dumnezeu nu e mai grăitoare decît tăcerea Sa” (L. Pareyson). În ceea ce priveşte absolutul divin, limbajul ne arată doar cîte nu putem spune prin intermediul lui, cît de mult putem eşua în această încercare. În faţa prezenţei sacrului, singura logică a limbajului este tăcerea. Acolo unde cuvintele doar rătăcesc, tăcerea poate orienta. „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă” (L. Wittgenstein). În relaţie cu divinul, noi putem vorbi mai mult prin tăcerile noastre solitare, prin analogia entis.

Nicăieri tăcerea nu e mai profundă, mai concretă decît în vecinătatea morţii. Aici trăirile fiinţei au un alt ritm, pulsul răspunde altfel vocilor lor seducătoare. Căci „Dumnezeu şi moartea sînt deopotrivă tăcere şi impun tăcerea în vacarmul lui homo loguax” (V. Jankélévitch). Poezia şi rugăciunea sînt formele apoteotice prin care tăcerea vorbeşte, îşi manifestă în mod sublim elocinţa. Faconda sterilă, limbajul desacralizat ne împiedică să comunicăm dincolo de datele stricte ale cuvintelor. „Cu cît se spun mai multe cuvinte, cu atît este mai multă deşertăciune”(Ecleziastul). Paradisul pierdut poate fi înţeles şi ca re-interpretare în limbaj actual a tăcerii primordiale. Esenţa lumii poate fi surprinsă tăcut-atotcuprinzător în cîteva momente inspirate. Pe cînd descrierea prin cuvinte uzuale ar lua vieţi la rînd, fără perspectiva unei finalităţi. Dacă vrem să vorbim despre divinitate, despre misterul ei de nepătruns, despre hermeneutica faptului de credinţă aproape că nu ne ajunge o viaţă. Dar pentru a crede tăcut (bona taciturnitas) este suficientă o binecuvîntată clipă. Limbajul, privit din altă perspectivă, poate reprezenta semnul vinovăţiei faţă de incapacitatea de a putea răspunde cu o tăcere sinonimă tăcerii creaţionale. Diversitatea limbajului, uzul şi abuzul de cuvinte poate arăta cît de mult am decăzut în

incapacitatea de a dialoga. Tăcerii creatoare i se răspunde cu zarva babilonică a limbajului, degradat la stadiul de elucubraţie. Sacrul, miraculosul impun instantaneu tăcerea, reculegerea. Pe cînd imanenţa declanşează reflex un puhoi de vorbe sterile, un simulacru de comunicare. Tăcerea şi cuvîntul sînt două extreme ale comunicării. Limbajul spune tot mai puţine pe măsură ce vorbeşte tot mai mult. Am uitat să tăcem în mod exhaustiv, simbolic, comunicativ. Comunicarea prin tăcere este apogeul limbajului. „Tăcerea nu este numai – cu o expresie bretoniană – o anumită modalitate a sunetului; ea mai este o anumită modalitate a sensului”. Potopul de cuvinte revărsat doar de dragul eufoniei, a degajării unei prezenţe în lume face doar ca acestea să reverbereze în gol. Cu o afirmaţie a Sf. Augustin, „din multă vorbărie se cade în falsă vorbărie”. Context în care tăcerea ne apare ca fiind limbajul din spatele limbajului, masca polisemantică a acestuia. În relaţie cu absolutul, toată armătura cuvintelor se dovedeşte neputincioasă. „Chiar dacă cerul întreg ar fi de pergament – se spune într-un text poematic armean -, dacă toţi copacii ar fi pene, dacă toate mările ar fi de cerneală şi chiar dacă toţi locuitorii pămîntului ar fi scribi, şi-ar scrie zi şi noapte – ei tot n-ar putea să descrie vreodată măreţia şi splendoarea creatorului lumii”.

În prezenţa alterităţii imediate mai mult ripostăm cu posibilităţile date de limbaj. În prezenţa divinităţii putem participa cu toţii la o înălţătoare tăcere. O tăcere care, pe măsură ce-şi estompează limbajul, comunică tot mai mult. O anumită rezonanţă particulară a tăcerilor şi a cuvintelor se stinge cu fiecare. Tăcerea (silentio conelusit) este bătrîneţea înţeleaptă a cuvintelor. Limbajul nu face decît să traducă semantica tăcerilor meditative. După cum tăcerea are sens doar în contextul potenţelor depline ale cuvîntului. Pentru a putea tăcea, cuvîntul nu îşi reduce, ci îşi amplifică şi mai mult semnificaţia. Polisemantismul limbajului favorizează prezenţa diferitelor moduri de comunicare. Tăcerea cogitabundă îi oferă fiinţei o clipă de necesară cumpănă, de răgaz ontic şi ontologic. Ca formă de provocare cognitivă, tăcerea este infinit mai fecundă decît orice vorbire. Aceasta din urmă poate prelua doar parţial forţa gîndului, pe cînd tăcerea îl valorifică plural. O lume tăcută (înţelept) ar deveni o lume de îngeri. „Este mai prudent să ne arătăm inteligenţa prin ceea ce tăcem, decît prin ceea ce spunem”, era de părere A. Schopenhauer. Dacă în tăcere regăsim misterul, în vorbărie el se risipeşte în mare măsură. Ştiinţa de a tăcea, de a-i aştepta prezenţa nu e la îndemîna oricui. După o afirmaţie heideggeriană, se pare „că noi putem vorbi, dar limba poate totuşi să tacă”. Pînă la Cuvînt mai sînt atîtea şi atîtea cuvinte, dar şi infinite tăceri. Esenţa finală a oricărei forme de scriere nu e decît tăcerea comunicativă, împărtăşită. Dialogul care se înfiripă dincolo de sonoritatea şi semnul material al cuvintelor. Acolo unde, pentru a spune mai mult, chiar şi cuvintele trebuie să reziste tentaţiei imediate a exprimării. La urma urmei, toate acestea nu sînt decît biete încercări de a surprinde ne-spusul, misterul. The rest is silence…

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Share|

<a href="http://www4.smartadserver.com/call/pubjumpi/44795/307553/19503/M/1466085795/?" target="_blank">< img src="http://www4.smartadserver.com/call/pubi/44795/307553/19503/M/1466085795/?" border="0" alt="" /></a>

Currently there are "5 comments" on this Article:

1. euripide spune:

14/03/2015 la 15:33

intre persoane compatibile tacerea lucreaza mai bine decit cuvintul. sinapsele unei celule nervoase comunica cu sinapsele alteia, pamintul cu calea lactee iar aceasta cu andromeda. tesatura universului. cum dialoghezi insa cu o hiena lacoma si flaminda (starea ei naturala) ? urlind, tipind, vociferind ori hipnotizind o cu tacerea inteligenta sau indulcind o cu vorba blajina ?

Răspunde

2. unname spune:

14/03/2015 la 15:46

Un articol… Unheimliche.

Sfârşitul e odios: „The rest is silence…”. V-aţi încălcat propriul sfat de a „rezista tentaţiei imediate a exprimării” scris-spus(-dar-nu-tăcut) la fix două rânduri mai sus. Odiosul e dat nu atât de apelul la atât de zgomotosul clişeu hamletian cât de acele puncte-puncte. Puncte-puncte: semnificant pentru „încă ceva”, „mai e ceva”, „in-numibilul”. Această trimitere-aruncare înspre infinitul rău (întotdeauna mai e ceva, şi încă ceva, nu poate fi decât încă ceva, alt-ceva) este perversitatea constituţională a oricărui discurs al tăcerii. Și pentru a nu lua drept reper textul dvs. (despre care am zis că are un Unheimliche specific) să vedem textul recent al lui N. Manolescu, Nu mai ştim să ascultăm din Adevărul. Ce (se) spune în acele 608 cuvinte despre uditatea udului? Ne ajută dl. Manlescu cu o sinteză: „Cea mai mare problemă a epocii noastre rămâne aceea că toată lumea vorbeşte şi nimeni ascultă” — ultima linie din articol. Nu vi se pare că seamănă la miros cu „The rest is silence..”? Această zeamă romanticoasă de a pune punctul pe j la final: Și apoi: Moartea. — nu e acesta cel mai hidos sfârşit de roman?

Ah, Mon Dieu, acum am observat: dl. Manolescu chiar aşa a scris în articol: „nimeni ascultă”. Unde a dispărut „nu-ul” care ar fi dat şablonul „nimeni nu ascultă”? Vai, voiam să spun că deşi articolul dvs. e pe o cu totul altă gamă, în cu totul altă scară de bloc, ajunge la acelaşi final previzibil-stupid ca al dlui. Manolescu, dar, iată, ce geniu rău&ascuns, ce spiriduş malvolent&bine-zicător, i-a mâncat textul dlui. Manolescu pentru a obţine o minune a gândirii. „Toată lumea vorbeşte şi nimeni ascultă”. Vă amintiţi de câtă acribie dă dovadă Heidegger în Der Satz vom Grund când spune (repetă-repetă pe jumătate de seminar) „încă nu ştim să auzim principiul raţiunii: nihil est sine ratione”. Nimeni ascultă tăcerea — abia această propoziţie ne-propoziţională dacă merită să stea la capătul articolului dvs.

Răspunde

3. Fartat Cicero spune:

14/03/2015 la 18:21

Să nu confundăm cuvântul cu rostirea lui.Conştiinţa de sine îmi spune că sunt o interfaţă între două lumi: de-a lungul vieţii, eu voi sublima lumea exterioară în cuvinte, care-mi umplu lumea interioară. Cuvântul este puterea mea, iar rostirea lui este puterea omenirii.Tăcera o pot percepe ca pe întreruperea fluxului între cele două universuri, între care se află fiinţa.

Răspunde

4. victor L spune:

15/03/2015 la 15:09

Sa speculam.Prea putin argumentat:– “Dacă la început a fost Cuvîntul, în directă logică umană înseamnă că înaintea lui a fost Tăcerea.”Pentru ca ar corespunde cu:– daca la inceput a fost Găina, in directa logica umana inseamna ca inaintea ei a fost Oul (sau invers).Pentru ca sa existe tacerea, neaparat este nevoie de un zgomot-cuvint Glumind, se poate aproxima care cuvint este mai folosit?- taci!- vorbeste!(Inainte de cuvint putea sa fie doar un huiet, un zgomot, o explozie.)NB,e clar: daca taceam, filozof ramineam – ” În timp ce tăcerile provoacă misterul, miraculosul”.Sa ne asteptam la mistere sau la miracole de la tacutul nostru Presedinte?E clar, taceti dle Presedinte:– “Limbajul spune tot mai puţine pe măsură ce vorbeşte tot mai mult. Am uitat să tăcem în mod exhaustiv, simbolic, comunicativ. Comunicarea prin tăcere este apogeul limbajului. “

Răspunde

5. Ela spune:

15/03/2015 la 15:43

“…tăcerea are sens doar în contextul potenţelor depline ale cuvîntului” – Adevarat!La fel cum “o sfânta lene” se savureaza doar in toiul unei activitati intense, in timp ce devine mortifera cand nu-i nimic de facut, si virtutile tacerii, ca sursa de satisfactii intelectuale prodigioase, raman necunoscute celui caruia-i lipsesc cuvintele care sa-i exprime gandurile…Zgomotul in care s-a transformat melodioasa limba româna (punctata de taceri…elocvente), poate fi interpretat si ca ex filme pe săptămână, întotdeauna de la şapte seara, după ce ieşea de la birou. În zilele de luni, marţi şi miercuri sala era aproape pustie, iar el îşi scotea pantofii, îşi atârna genunchii de spătarul scaunului din faţă şi dormea netulburat cel puţin patruzeci şi cinci de minute. Apoi a urmat divorţul, iar obiceiul de a merge la cinematograf a dispărut împreună cu alte obiceiuri care-au început să-l plictisească. La mai puţin de două luni de la divorţ era un om cu totul dezobişnuit. Renunţase la toate deprinderile afară de aceea de a mânca micul dejun în picioare, sprijinit de masă. Pe acesta îl socotea indispensabil. Îi limpezea mintea.

Filmul urma să ruleze peste exact o oră şi cincisprezece minute, aşa că hotărî să revină. Ieşi din antreul întunecos într-o stradă însorită care se aglomeră brusc din pricina unor turişti olandezi octogenari care umblau agale în grupuri compacte de câte cinci-şase inşi toţi vânoşi şi palizi, ridicol de binedispuşi. Nu înţelegea ce vorbeau, dar chicotelile şi icnetele îi dădeau de gol. Că făceau glume obscene unii pe seama altora nu mai încăpea îndoială.

Găsi o terasă în Centrul Vechi şi se aşeză la masă. Era statuar, şters, apatic aşa cum nu pot fi oamenii decât dacă sunt singuri cu ei înşişi. Când chelnerul se apropie, ceru, surprins, o cafea.

În România se consemnează anual 300.000 de cazuri noi de depresie. Aşa spun statisticile. În realitate, numai Dumnezeu ştie câţi dintre noi ne trezim dimineaţa zdrobiţi de tristeţe. Principalul factor de risc este, ni se mai spune, singurătatea, lipsa susţinerii sociale.

Spre deosebire de oamenii singuri din Occident a căror viaţă personală este, de bine de rău, tot mai direct asumată de maşinăriile neo-modernităţii, noi suntem singuri pe cont propriu. Suntem latini, până la proba contrarie.

În România de azi, pe fondul unui consumism bezmetic, al unor rivalităţi agresive şi al unei eterne derute politice, solidaritatea civică, încrederea şi interesul pentru semeni sunt, toate, în cădere liberă.

Unii cultivă faţă de semeni o ranchiună făţişă. Cei mai mulţi, însă, cultivă, cu râvnă zilnic primenită, suspiciunea. Suspiciunea răsare în conştiinţa noastră în fiecare dimineaţă, împreună cu soarele şi scaldă în lumina ei otrăvită toate mişcările trupului şi spiritului până la lăsatul împăciuitor al serii.

Lipsit de încrederea pe care occidentalul o are în “specialist” (de pildă în psihoterapeut, în tehnocrat, în funcţionar, etc.), românul nu va crede niciodată că “cineva” îi vrea cu adevărat binele. Nimic din experienţa lui socială, politică şi interpersonală nu încurajează o asemenea interpretare năstruşnică. Comunitatea – fie ea socială, politică sau profesională – este suspectă. Ea nu delimitează firesc o sumă de valori împărtăşite organic, ci nişte lanţuri putrede de interese şi obedienţe.

Comunitatea e o clică. Solidaritatea, un subterfugiu.

Mulţi rămân, astfel, cu mâinile goale şi cu spatele descoperit: puţin abilitaţi să-şi administreze drepturile individuale – de unde confuzia existenţială; puţin capabili să investească încredere în vreun mecanism public – de unde neputinţa de a crede în misiunea socială a cuiva sau a ceva.

Pierdem, în felul acesta, pe toate planurile. Conştiinţă publică n-am avut niciodată, iar conştiinţă începem să nu mai avem. Instituţia Bisericii nu mai convinge, iar cultura religioasă trezeşte – mai ales printre cei tineri – repulsie.

Lumea e plină de oameni spâni.

Dar nu-i nimic. Românul urban face trei mastere şi se angajează la o multinaţională. Sau începe o afacere cu obiecte handmade. O duce din ce în ce mai bine. Poate şi singur. De fapt, poate doar singur.

Aşa începe totul.

Performanţa individuală nu poate fi înţeleasă

primarea unei suferinte profunde care, neformulate, nerecunoscute ca atare si nici diagnosticate corect, risca sa perdureze…in timp ce tratamentul este de o banalitate dezarmanta: educatie si cultura!Bref, indiferent de nivelul de civilizatie la unei societati, daca putem sa vorbim cu oricine, este “calduros” indicat sa ne alegem cu multa atentie persoanele cu care sa ne permitem luxul de a tacea…

Răspunde